înapoi la CUPRINS link
Liberul-arbitru este decizia personală şi independentă a fiinţei umane prin care alege să fie condusă mai degrabă de Creator, decât de Faraon. Puterea Faraonului constă în faptul că ne arată ce recompense putem primi. Noi percepem cu uşurinţă recompensele pe care le putem obţine ca urmare a realizării unor acţiuni egoiste; înţelegem aceste recompense cu ajutorul raţiunii şi le vedem cu ochii noştri. Rezultatul este cunoscut de la început şi este apreciat de societate, familie, părinţi şi de copii.
Prin urmare, corpul îl întreabă pe Faraon: „Cine este Stăpânul de a cărui voce trebuie să ascult?“ (Exodul, 5, 2). Altfel spus: „Ce câştig din această muncă?“
Avem dreptate atunci când credem că este imposibil să avansăm împotriva naturii noastre. Însă avansarea în sine nu este scopul final, ea este doar încrederea în capacitatea Creatorului de a ne schimba.
Lumina Creatorului, dezvăluirea Sa fiinţei umane este cunoscută sub numele de „viaţă“.
Prima dovadă a percepţiei permanente a Creatorului este numită „naşterea spirituală“ a omului. Aşa cum în lumea noastră omul are dorinţa naturală de a trăi, tot aşa şi în lumea spirituală, el este obligat să îşi dezvolte aceeaşi aspiraţie.
Acest lucru este necesar dacă omul doreşte să se nască spiritual, în concordanţă cu principiul „suferinţa pentru plăcere determină plăcerea care este primită“. Prin urmare, trebuie să studiem Cabala de dragul Cabalei, pentru a revela Lumina şi pe Creator. Dacă omul nu ajunge la acest obiectiv, el simte o imensă suferinţă şi amărăciune. Această condiţie este numită „o viaţă în suferinţă“. Cu toate acestea, omul trebuie să continue să facă efort. Faptul că nu a ajuns la Revelarea Creatorului ar trebui să-l determine să-şi intensifice eforturile până când Creatorul se va revela.
Se vede clar că suferinţa umană este cea care treptat dă naştere dorinţei reale de a dobândi Revelarea Creatorului. O astfel de suferinţă este numită „suferinţă din iubire“ şi ea stârneşte invidia oricui. Atunci când vasul este suficient de plin cu această suferinţă, Creatorul se va revela pe Sine cabaliştilor, celor care au dobândit această dorinţă.
Adesea, pentru a finaliza o afacere este nevoie de un intermediar care să îi spună cumpărătorului că un anumit obiect merită mai mult decât preţul afişat pe acel obiect. Cu alte cuvinte, vânzătorul nu ridică în mod exagerat preţul.
Întreaga metodă de „acceptare a observaţiei“ (musar) se bazează pe acest principiu, care îşi propune să convingă omul să lase de-o parte consideraţiile materiale de dragul spiritualului. Cărţile de musar ne învaţă că toate plăcerile acestei lumi sunt false şi lipsite de valoare. Prin urmare, omul nu renunţă la nimic atunci când întoarce spatele plăcerilor acestei lumi.
Metoda Rav-ului Baal Şem Tov este cumva diferită. Ea pune un accent mai mare pe obiectul care urmează a fi cumpărat. Omului îi este arătată valoarea infinită şi măreţia achiziţiei spirituale. Se admite faptul că plăcerile acestei lumi au o anumită valoare, însă este de preferat ca omul să le refuze, deoarece plăcerile spirituale sunt incomparabil mai mari.
Dacă omul ar putea rămâne în egoism şi, în acelaşi timp, să primească plăceri spirituale împreună cu cele materiale, atunci dorinţele lui ar putea creşte constant. Ca rezultat, el s-ar îndepărta de Creator din cauza diferenţei tot mai mari dintre calităţile Creatorului şi amploarea lor, comparativ cu ale lui. Pentru că nu ar mai percepe Creatorul, nu ar exista niciun sentiment de ruşine în actul de primire a plăcerii.
Omul poate primi plăcere de la Creator doar devenind similar cu El în calităţi, fapt care va fi imediat contracarat de organism. Această rezistenţă va fi experimentată sub forma întrebărilor care apar, ca de exemplu:
„Ce am câştigat din această muncă pentru care am depus atâta efort? De ce trebuie să studiez din greu noaptea?“
„Este posibil să dobândeşti percepţia spiritualităţii şi a Creatorului până la gradul la care le descriu cabaliştii?“
„Este aceasta o sarcină care poate fi îndeplinită de un om obişnuit?“
Tot ceea ce sugerează egoismul este corect: fiinţa umană nu este capabilă să ajungă nici măcar la cel mai mic nivel spiritual fără ajutor. Totuşi, dacă este ajutată de Creator poate atinge acest nivel. Cel mai greu lucru este însă să aibă încredere în ajutorul acestuia până când îl va primi. Ajutorul Creatorului în combaterea egoismului vine ca o Revelare a măreţiei şi puterii Sale.
Dacă măreţia Creatorului ar fi revelată tuturor oamenilor din această lume, fiecare om nu ar face nimic altceva decât să se străduiască să aducă plăcere Creatorului, chiar fără recompensă, pentru că posibilitatea de a-L servi pe El ar fi considerată o recompensă în sine şi nimeni nu ar mai cere nimic altceva. Oamenii ar refuza orice recompensă adiţională.
Deoarece măreţia Creatorului este ascunsă ochilor şi simţurilor noastre, noi nu suntem capabili să realizăm nimic de dragul Său. Corpul (raţiunea noastră) se consideră mai important decât Creatorul, pentru că se simte doar pe sine. Argumentul său logic este următorul: dacă este mai important corpul decât Creatorul, atunci omul ar trebui să lucreze pentru corp şi să fie recompensat.
Însă omul nu munceşte dacă nu obţine un beneficiu în urma muncii. În lumea noastră vedem că numai copiii, în jocurile lor, sau oamenii instabili emoţional sunt gata să muncească fără a anticipa recompense. În ambele cazuri acest lucru se întâmplă întrucât cei din aceste categorii sunt forţaţi de către natura lor să acţioneze astfel: copiii – pentru a se dezvolta, iar oamenii instabili emoţional – pentru a-şi corecta sufletele.
Plăcerea este un derivat al dorinţei care o precede: apetitul, suferinţa, pasiunea şi foamea. Cel care are totul este teribil de nefericit pentru că nu mai are ce să mai dorească. Prin urmare, omul poate deveni depresiv. Dacă ar fi să măsurăm averea unui om prin percepţia fericirii, atunci oamenii săraci ar fi cei mai fericiţi pentru că sunt mulţumiţi chiar şi de cele mai nesemnificative lucruri.
Creatorul nu se revelează imediat şi dintr-odată, deoarece omul trebuie să-şi dezvolte o dorinţă completă şi corectă pentru Revelarea Lui. Exact acesta este motivul pentru care Creatorul se ascunde pe Sine: pentru ca omul să simtă că are o nevoie urgentă de Creator. Atunci când decide să se îndrepte spre Creator, în loc să se simtă împlinit şi mulţumit de această alegere, omul este aruncat în situaţii pline de suferinţă.
Acest lucru se întâmplă pentru a ne determina să avem credinţă în bunătatea Creatorului, mai presus de propriile noastre sentimente şi gânduri. Indiferent de suferinţa care se abate asupra noastră, trebuie să ne învingem gândurile legate de această suferinţă prin efort intern şi forţându-ne să ne gândim la scopul Creaţiei. Ar trebui, de asemenea, să luăm în considerare rolul nostru în această schemă, chiar dacă nici mintea şi nici inima nu sunt înclinate să se gândească la aceste aspecte
Nu ar trebui să ne minţim şi să spunem că aceasta nu este suferinţă, ci odată cu suferinţa ar trebui să avem credinţă, deşi simţim contrariul. Acest lucru necesită renunţarea la încercarea de a percepe Creatorul sau Revelarea Lui, cât şi a gândurilor, acţiunilor şi planurilor Sale, atunci când ne trimite suferinţă. Aceasta ar putea fi similară cu mita sau recompensa pentru suferinţa îndurată.
Gândurile şi acţiunile noastre ar trebui să nu fie direcţionate către sine sau în sine; ele nu ar trebui să fie concentrate asupra sentimentelor şi suferinţei sau asupra gândurilor referitoare la dorinţa de a scăpa din această situaţie. În schimb, ar trebui să ne transferăm percepţia în afara corpurilor, ca şi cum ne-am mişca din interior spre exterior. Ar trebui să încercăm să Îl percepem pe Creator şi planul Său nu prin inimile noastre, ci din exterior, distanţându-ne de proces, plasându-ne în locul Creatorului şi acceptând această suferinţă ca pe o condiţie necesară pentru a ne spori credinţa în Dominaţia Supremă, astfel încât să putem face totul de dragul Creatorului.
Realizând cele precizate anterior putem câştiga Revelarea Creatorului, percepţia Luminii Divine şi a adevăratei Sale Dominaţii. Lucrurile se petrec astfel deoarece revelarea Creatorului se datorează doar unor dorinţe altruiste, unor gânduri care nu se referă la sine şi la problemele noastre personale, unor griji „ din afară“, pentru că doar atunci calităţile noastre sunt identice cu cele ale Creatorului.
Dacă noi, în inimile noastre, cerem Creatorului să ne scutească de suferinţă, atunci suntem cerşetori sau egoişti.
Din acest motiv trebuie să descoperim în noi sentimente pozitive faţă de Creator, pentru că doar atunci putem primi Revelarea Sa.
Este necesar să ne amintim că ascunderea Creatorului şi suferinţa noastră sunt consecinţa „cojilor“ noastre egoiste, întrucât Creatorul emană doar plăcere şi claritate.
El face acest lucru doar dacă noi creăm drinţe altruiste şi respingem în totalitate egoismul, ca o îndepărtare de propria natură şi de sentimentul „Eului“. Toate păcatele îşi au originea în refuzul de a avansa prin intermediul credinţei deasupra raţiunii. În consecinţă, noi experimentăm o suferinţă constantă pentru că „pământul a fost tras de sub picioarele noastre“.
În mod firesc, ca rezultat al eforturilor investite în studiu şi în munca cu noi înşine, ne aşteptăm să primim o recompensă. În schimb, primim doar situaţii critice şi sentimente dureroase de disperare. Este mai greu să rezistăm plăcerilor care se datorează faptelor noastre bune, decât celor egoiste, pentru că, prin comparaţie, plăcerea rezultată în primul caz este extrem de mare.
Este foarte greu, chiar şi pentru o clipă, să înţelegem că acesta este ajutorul Creatorului. Indiferent de raţionamentele pe care le facem, corpul se plânge de necesitatea de a scăpa de o asemenea stare. Numai ajutorul Creatorului ne poate scăpa de problemele care pot apărea la un moment dat, şi nu cererea noastră de a găsi o soluţie.
Răspunsul se găseşte în rugăciunea pentru oportunitatea, indiferent de cerinţele corpului, de a dobândi credinţa deasupra raţiunii, de fi în acord cu acţiunile Creatorului, deoarece El este singurul care conduce totul şi creează toate circumstanţele care ne asigură bunăstarea spirituală.
Toate chinurile pământeşti, toată suferinţa spirituală, ruşinea şi nemulţumirile trebuie să fie tolerate de către un cabalist pe calea către unificare spirituală cu Creatorul. Istoria Cabalei este plină de exemple: Raşbi, Rambam, Ramhal, Ari etc.
Atunci când ne menţinem credinţa deasupra raţiunii contrar propriilor noastre percepţii, atunci când suferinţa este interpretată ca bunătate absolută şi ca Voinţă a Creatorului de a aduce omul mai aproape de El, atunci când toate aceste condiţii sunt îndeplinite, Creatorul se va revela pe Sine în toată măreţia Sa.
înapoi la CUPRINS link