înapoi la Vol.3 Cabala pentru student – link
Este vorba despre importanţa prietenilor în cadrul grupului şi cum anume să-i apreciem, adică ce tip de importanţă trebuie să-i acorde fiecare prietenului său. Bunul simţ ne dictează, că dacă cineva îşi priveşte prietenul ca fiind la un nivel mai jos decât al său, atunci el va dori să-l înveţe cum să fie mai virtuos decât calităţile pe care acesta le are. Deci, nu poate fi prietenul lui; el îl poate avea pe prietenul lui ca student dar nu ca prieten.
Iar dacă cineva îşi vede prietenul ca fiind la un nivel superior faţă de al său, şi înţelege că poate căpăta de la acesta calităţi bune, atunci prietenul îi poate fi Rav dar nu prieten.
Asta înseamnă, că doar atunci când omul îşi vede prietenul ca fiind la acelaşi nivel cu al său, numai atunci el îl poate accepta pe celălalt ca prieten şi se poate uni cu el. Este aşa întrucât prietenii se află amândoi în acelaşi stadiu. Este ceea ce ne dictează bunul simţ. Cu alte cuvinte, ei au aceleaşi puncte de vedere şi astfel decid să se unească. Atunci, ambii acţionează în direcţia scopului pe care amândoi doresc să-l împlinească.
Sunt ca doi prieteni care gândesc la fel şi care fac o afacere împreună, astfel încât acea afacere să le aducă profit. În acel stadiu ei simt că au puteri egale. Dar dacă unul dintre ei va simţi că este mai competent decât celălalt, atunci el nu va vrea să-l accepte pe acesta ca pe un partener egal. În schimb ei ar crea un parteneriat proporţional, în concordanţă cu puterea şi calităţile pe care unul le are în plus faţă de celălalt. În acel stadiu, parteneriatul este în raport de treizeci şi trei sau douăzeci şi cinci de procente, şi nu se poate spune că ei sunt egali în afacere.
Dar în iubirea pentru prieteni, atunci când prietenii se obligă să creeze o unitate între ei, înseamnă clar că ei sunt egali. Aceasta se numeşte „unitate”. De exemplu, dacă ei fac afaceri împreună şi hotărăsc ca beneficiul să nu fie distribuit în mod egal, putem numi asta „unitate”? În mod evident, o afacere în iubirea pentru prieteni va fi atunci când profiturile şi bunurile prietenilor sunt egal împărţite de către aceştia. Ei nu ar trebui să se ascundă sau să aibă secrete unul faţă de celălalt, ci totul să fie în iubire, prietenie, încredere şi pace.
Dar în eseul, „Un discurs la finalizarea Zohar-ului”, este scris: „Măsura măreţiei, vine cu două condiţii:
- să ascultăm întotdeauna şi să primim aprecierea grupului, pe măsura măreţiei acestora;
- mediul va trebui să fie măreţ, după cum este scris: „În mulţimea de oameni este slava Regelui’ “.
Pentru a accepta prima condiţie, fiecare student trebuie să simtă că el este cel mai mic dintre toţi prietenii, iar atunci el va fi capabil să primească aprecierea măreţiei de la toţi. Este aşa întrucât acela care este mai mare nu poate primi de la cel mic, cu atât mai mult să fie impresionat de cuvintele acestuia. Doar cel mai mic este impresionat de aprecierea celui mai mare.
Îar în ceea ce priveşte a doua condiţie, fiecare student trebuie să preamărească meritele fiecărui prieten, ca şi cum acela ar fi cel mai mare din generaţie. Atunci, mediul îl va influenţa aşa cum ar trebui să facă un mediu măreţ, întrucât calitatea este mai importantă decât cantitatea.
Rezultă că în privinţa iubirii pentru prieteni, ei se ajută unul pe altul, adică este suficient pentru fiecare să îl privească pe prietenul său ca având acelaşi grad cu al său. Dar deoarece fiecare ar trebui să înveţe de la prietenii săi, intervin aici noţiunile de Rav şi discipol. Din acest motiv, el ar trebui să-şi considere prietenul ca fiind mai măreţ decât el.
Dar cum poate cineva să-l considere pe prieten mai mare decât pe sine, dacă vede că meritele sale le depăşesc pe cele ale prietenului său, că este mult mai talentat şi că are calităţi naturale mai bune? Există două moduri de a înţelege acest lucru:
- Omul merge pe credinţă mai presus de raţiune: de îndată ce şi-a ales prietenul, el îl apreciază pe acesta mai presus de raţiune.
- Ceea ce este mai natural – prin raţiune. Dacă s-a decis să-l accepte pe celălalt ca prieten şi lucrează cu sine ca să îl iubească, atunci este firesc ca datorită iubirii să vadă doar lucrurile bune. Şi chiar dacă prietenul are şi părţi rele, el nu le poate vedea, după cum este scris: „iubirea acoperă toate fărădelegile”.
Înţelegem că un om poate vedea defecte la copiii vecinului său, dar niciodată la proprii săi copii. Iar atunci când cineva remarcă vreo greşeală la copiii lui, el îşi contrazice imediat prietenul începând să evidenţieze meritele copiilor săi.
Şi se pune întrebarea, care este adevărul? Până la urmă, există merite ale copiilor săi şi de aceea omul se supără când cineva vorbeşte despre copiii lui. Problema este următoarea, aşa cum am auzit de la tatăl meu: Într-adevăr fiecare om are şi bune şi rele. Şi amândoi, atât vecinul cât şi tatăl, spun adevărul. Doar că vecinul nu îi tratează pe copiii celuilalt aşa cum face tatăl lor, fiindcă el nu simte aceeaşi iubire pentru ei ca tatăl lor.
De aceea, când îi vede pe copiii celuilalt, vede doar defectele lor, deoarece asta îi provoacă mai multă plăcere. Şi asta fiindcă el poate arăta că este mai virtuos decât alţii pentru că are copii mai buni. Din acest motiv el vede doar defectele celorlalţi. Ceea ce vede el este adevărat, doar că vede numai lucrurile care-l bucură.
În timp ce tatăl, nici el nu vede decât adevărul, numai că el se referă la partea bună pe care o au copiii lui. El nu vede defectele copiilor fiindcă acestea nu îi aduc nicio plăcere. Aşadar, el spune adevărul despre ceea ce vede în copiii săi. Şi fiindcă se referă numai la lucrurile care îl pot mulţumi, el le vede doar virtuţile.
Rezultă că, dacă omul îşi iubeşte prietenii, legea iubirii spune că el vrea să vadă numai meritele acestora dar nu şi greşelile lor. De aceea, dacă el vede vreo greşeală la prietenul său, asta nu este un semn că prietenul se află în greşeală, ci că greşeala este în cel ce o vede, adică din cauză că iubirea sa pentru prieteni este imperfectă, el vede greşelile acestora.
Prin urmare, acum el nu ar trebui să se uite la rectificarea prietenului său. Mai curând, el însuşi are nevoie de rectificare. Rezultă, din toate cele de mai sus, că lui nu ar trebui să-i pese de corectarea greşelilor pe care el le vede la prietenul său, ci el însuşi trebuie să-şi corecteze punctul slab în iubirea pentru prietenul său. Iar atunci când se corectează pe sine, el va vedea numai meritele prietenului şi nu greşelile acestuia.
înapoi la Vol.3 Cabala pentru student – link