înapoi la Vol.2 Cabala pentru student – link
A dobândi Lişma este ceva ce depăşeşte puterea de înţelegere a omului, pentru că mintea omenească nu înţelege cum poate să existe un astfel de lucru în lume. Singurul lucru care îi este dat omului să înţeleagă este că dacă se angajează în Tora și Miţvot, va obţine ceva. Această muncă trebuie să îi aducă mulţumire, în caz contrar, omul este incapabil să facă ceva.
În schimb, aceasta este o iluminare care vine de Sus, și doar cel care gustă din ea poate să o cunoască și să o înțeleagă. Este scris despre asta: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul”.
Astfel, trebuie să înțelegem de ce este necesar ca omul să caute opinii și sfaturi cu privire la modalitatea de a dobândi Lişma. În fond, nu îl va ajuta niciun sfat, iar dacă nu-i va da Creatorul o altă natură, numită „Dorinţa de a Dărui”, nici-o muncă nu-l va ajuta să obţină Lişma.
Răspunsul este, aşa cum au spus înțelepții noştri: „Nu este datoria ta să termini munca, dar nici nu ai libertatea de a renunţa la ea”(Avot, 2:21). Este de datoria omului să provoace trezirea, întrucât aceasta este considerată o rugăciune.
O rugăciunea este o lipsă, iar fără lipsă nu există împlinire. De aceea, atunci când omul simte nevoia de Lişma, atât îndeplinirea vine de Sus, cât şi răspunsul la rugăciune, ceea ce înseamnă că primeşte împlinirea nevoilor sale. Rezultă că munca omului pentru a primi Lişma de la Creator trebuie să fie numai sub forma unei lipse şi a unui Kli (vas). Însă omul niciodată nu poate obţine singur împlinirea. Aceasta este, mai degrabă, un dar de la Creator.
Totuşi, rugăciunea trebuie să fie completă, din adâncul inimii, ceea ce înseamnă că omul este absolut sigur că, în afară de Creator, nu există nimeni în lume care să îl poată ajuta.
Cum poate omul să ştie că nu există nimeni altcineva, cu excepţia Creatorului, care să îl ajute? Această înţelegere o poate dobândi numai dacă a investit toate forţele de care dispune, iar asta nu l-a ajutat. De aceea, omul trebuie să facă tot ceea ce poate ca să dobândească „pentru Creator“. Atunci se poate ruga din adâncul inimii şi Creatorul aude rugăciunea lui.
Cu toate acestea, omul trebuie să ştie că şi atunci când încearcă să dobândească Lişma, el trebuie să consimtă ca toată munca lui să fie completă şi în întregime pentru a dărui, adică să nu primească nimic, ci doar să dăruiască. Doar atunci poate să vadă că trupul lui nu este de acord cu această idee.
Acum omul poate să conştientizeze că nu are altă cale decât să ducă plângerea lui înaintea Creatorului pentru a primi ajutor, astfel încât corpul să fie, necondiţionat, în slujba Creatorului. În acest fel, el vede că nu poate să îşi convingă corpul să se anuleze în totalitate. Tocmai atunci când omul nu are niciun motiv să spere că organismul lui va fi de acord, de la sine, să lucreze pentru Creator, se poate ruga din adâncul inimii, iar rugăciunea îi va fi acceptată.
Trebuie să ştim că prin dobândirea Lişma omul „duce la moarte“ înclinaţia rea. Înclinaţia rea este dorinţa de a primi, iar obţinerea dorinţei de a dărui anulează dorinţa de a primi, care nu mai are nicio putere. Aceasta înseamnă „a duce la moarte“. Aşadar, această înclinaţie a fost înlăturată şi nu mai are nimic de făcut pentru că nu mai este folosită, iar funcţia ei a fost revocată.
Când omul se întreabă: „Ce profit obţine, din toată munca lui, cel care trudeşte sub soare?“, el vede că nu este atât de greu să se supună Numelui Său, din două motive:
1. Orice-ar fi, adică fie că vrea, fie că nu vrea, omul este obligat să îşi îndeplinească munca în această lume, şi ce-i rămâne după tot efortul depus?
2. Cu toate acestea, dacă omul munceşte în Lişma,munca în sine îi oferă plăcere.
În parabola Oratorul din Dubna se spune despre versetul: „Dar tu nu M-ai chemat, Iacove, şi tu nu te-ai ostenit pentru Mine, Israele!“ că este asemănător cu povestea unui om bogat care a coborât din tren cu o geantă mică, pe care a pus-o la un loc cu bagajele negustorilor. Hamalii au luat pachetele şi le-au dus la hotelul unde s-au cazat negustorii. Unul dintre hamali a fost convins că negustorul îşi va duce singur pachetul cel mic şi nu are nevoie de ajutorul lui, aşa că a luat un pachet mare.
Când negustorul a vrut să îi dea hamalului o sumă mică de bani, cum făcea de obicei, hamalul a refuzat şi a spus: „Am cărat în depozit un pachet mare, am trudit şi abia l-am cărat, iar tu vrei să-mi dai o sumă atât de mică pentru asta?“
Învăţătura care se desprinde de aici este că atunci când omul vine şi spune că s-a străduit să urmeze Tora şi Miţvot,Creatorul îi spune: „Dar tu nu M-ai chemat, Iacove“. Cu alte cuvinte: „Pachetul pe care l-ai luat nu e al meu, acel pachet aparţine altcuiva. Deşi spui că ai depus mult efort în Tora şi Miţvot, tu ai muncit pentru un alt stăpân, aşa că du-te la el, şi el te va plăti.“
Aceasta este semnificaţia versetului: „şi tu nu te-ai ostenit pentru Mine, Israele!“Adică, cel care munceşte pentru Creator nu simte efort; dimpotrivă, el simte plăcere şi înălţare spirituală.
Totuşi, cel care munceşte pentru un alt scop nu poate să se plângă Creatorului că nu i-a dat vitalitate în muncă, de vreme ce nu a lucrat pentru Creator, astfel încât Creatorul să îl plătească pentru munca sa. În schimb, pentru a obţine plăcere şi vitalitate omul se poate plânge celor pentru care a muncit.
Din moment ce există mai multe scopuri în Lo Lişma, omular trebui să ceară recompensă, adică plăcere şi vitalitate, scopului pentru care a lucrat. Este spus despre astfel de oameni: „Cei care fac ca ei, vor fi ca ei; da, toţi cei care se încred în ei.“
Totuşi, conform celor spuse, aici este un paradox. În fond, vedem că chiar şi atunci când omul ia asupra sa povara Împărăţiei Cerului fără nici o altă intenţie, el nu simte nicio însufleţire, astfel încât să spună că acest entuziasm îl obligă să ia asupra lui povara Împărăţiei Cerurilor. Motivul pentru care ia asupra lui această povară este doar credinţa mai presus de raţiune.
Cu alte cuvinte, omul o face printr-o depăşire forţată, împotriva voinţei lui. Astfel, ne putem întreba: De ce omul simte greutatea acestei munci, în timp ce corpul urmăreşte permanent să se poată elibera de ea, ca unul care nu simte niciun entuziasm în muncă? Conform celor de mai sus, când omul munceşte în smerenie şi singurul motiv pentru care munceşte este în scopul de a dărui, de ce Creatorul nu-i oferă plăcere şi entuziasm?
Răspunsul este următorul: această problemă reprezintă o mare corectare. Dacă nu ar fi fost aşa, adică dacă Lumina şi entuziasmul ar apărea instantaneu când omul începe să ia asupra lui povara Împărăţiei Cerurilor, el ar fi muncit cu entuziasm. Cu alte cuvinte, dorinţa de a primi ar fi fost de acord cu această muncă.
În această situaţie, omul ar fi fost cu siguranţă de acord pentru că vrea să îşi satisfacă propriile dorinţe, adică vrea să lucreze pentru propriul beneficiu. În acest caz, niciodată nu ar fi fost posibil ca el să atingă Lişma.
Acest lucru se datorează faptului că omul ar fi obligat să muncească pentru propriul beneficiu, ca unul care ar simţi o mai mare plăcere în munca pentru Creator, decât pentru dorinţele materiale. Astfel, el ar trebui să rămână în Lo Lişma, pentru că în acest fel ar avea satisfacţie în muncă. Acolo unde există satisfacţie, omul nu poate face nimic, iar fără profit el nu poate munci. Rezultă că dacă primeşte satisfacţie când munceşte în Lo Lişma, atunci ar trebui să rămână în acea stare.
Acest lucru este asemănător situaţiei în care oamenii alergă să prindă hoţul, iar hoţul alergă şi el, strigând: „Prindeţi hoţul!“ În acest caz este imposibil să recunoşti adevăratul hoţ, ca să îl prinzi şi să recuperezi ce a furat.
Iar dacă hoţul, adică dorinţa de a primi, nu simte nici gust şi nici entuziasm în munca de acceptare a poverii Împărăţiei Cerurilor, atunci omul munceşte constrâns în credinţă deasupra raţiunii, iar corpul se obişnuieşte să muncească împotriva dorinţei de a primi pentru sine, şi astfel dispune de mijloacele necesare pentru a munci în scopul de a aduce mulţumire Creatorului său.
Acest lucru se datorează faptului că principala cerinţă este ca omul să realizeze Dvekut (adeziune) cu Creatorul prin munca lui, care este înţeleasă ca echivalenţă de formă, unde toate faptele sale au ca scop dăruirea.
Este aşa cum spune versetul: „Atunci te vei putea desfăta în Domnul.“ „Atunci“ se referă la începutul muncii omului, când nu are nicio plăcere şi este constrâns să muncească.
Ulterior, când omul s-a obişnuit cu munca în scopul de a dărui şi nu se examinează pe sine pentru a vedea dacă simte un gust bun în muncă, dar crede că munceşte pentru a aduce mulţumire Creatorului prin munca sa, el ar trebui să creadă că munca celor de jos este acceptată de Creator, îndiferent de forma muncii şi calitatea ei. Creatorul întotdeauna examinează intenţia şi mulţumirea care i se aduc. Şi „atunci te vei putea desfăta în Domnul.“
Chiar şi în timp ce munceşte pentru Creator omul va simţi bucurie şi plăcere, deoarece acum munceşte cu adevărat pentru Creator, pentru că efortul pe care l-a făcut când a muncit forţat îl ajută să fie capabil să muncească cu convingere pentru Creator. De asemenea, veţi vedea că plăcerea pe care omul o primeşte are legătură cu Creatorul, adică este în mod specific pentru Creator.
înapoi la Vol.2 Cabala pentru student – link