SPRIJINUL TOREI

înapoi la Vol.2 Cabala pentru student – link

Când omul studiază Tora şi vrea ca toate acţiunile lui să fie pentru dăruire, el trebuie să încerce să aibă întotdeauna sprijin în Tora. Sprijinul este considerat a fi hrană, adică: iubire, frică, stare de spirit înălţătoare, prospeţime ş.a.m.d. Şi toate acestea trebuie să le obţină din Tora. Aşadar, Tora ar trebui să îi ofere omului aceste rezultate.

Totuşi, când omul studiază Tora şi nu obţine rezultatele respective, aceasta nu este considerată Tora, deoarece Tora se referă la Lumina îmbrăcată în Tora, despre care înţelepţii noştri au spus: „Am creat înclinaţia rea, am creat Tora drept condiment.“ Aceasta se referă la Lumina din ea, deoarece Lumina din ea îl reformează.

Trebuie să ştim, de asemenea, că Tora este împărţită în două discernăminte: 1) Tora; 2) Miţva. De fapt, nu putem înţelege aceste două discenăminte înainte de a ni se oferi privilegiul de a păşi pe calea Creatorului: „Taina Creatorului este a celor ce se tem de El.“ Acest lucru este aşa, deoarece atunci când omul se află în perioada de pregătire pentru a intra în palatul Creatorului este imposibil să înţeleagă Calea Adevărului.

Totuşi, este posibil, de exemplu, ca până şi cel ce se află în perioada de pregătire să poată înţelege ceva. Este aşa cum înţelepţii noştri au spus: „Rabbi Yosef a spus: «O Miţva protejează şi salvează atunci când este îndeplinită etc. Tora protejează şi salvează atunci când este practicată şi atunci când nu este practicat㻓 (Sutah,21).

„Când este practicată“ se referă la situaţia în care omul obţine puţină Lumină. El poate folosi această Lumină pe care a obţinut-o, atâta timp cât Lumina continuă să se afle în el, iar el este bucuros datorită Luminii care străluceşte în el. Aceasta este considerată o Miţva, ceea ce înseamnă că încă nu a primit Tora, însă obţine o viaţă de Kduşa (Sfinţenie), dar numai de la Lumină.

Cu Tora nu se întâmplă la fel. Când omul obţine ceva în timpul muncii, el poate utiliza ce a obţinut chiar şi atunci când nu munceşte, chiar şi atunci când nu are Lumină. Acest lucru se datorează faptului că doar iluminarea s-a îndepărtat, în timp ce el poate utiliza ceea ce a obţinut în muncă chiar şi atunci când iluminarea îl părăseşte.

În plus, omul trebuie să ştie că o Miţva practicatăeste mai importantă decât Tora care nu este practicată. Când spunem că este „practicată“ ne referim la momentul în care omul primeşte Lumina pe care ea o conţine.

Prin urmare, când omul are Lumină, o Miţva este mai importantă decât Tora când omul nu are Lumină, adică atunci când nu există entuziasmul Torei. Pe de o parte, Tora este importantă pentru că omul poate să utilizeze calea obţinută în ea. Pe de altă parte, este o cale fără vitalitate, adică fără „Lumină“. În timp ce respectă o Miţva omul primeşte vitalitate, numită „Lumină“ şi, din acest punct de vedere, o Miţva este mai importantă.

Astfel, când omul este lipsit de entuziasm, el este considerat rău“. Acest lucru se datorează faptului că acum nu poate spune că Creatorul conduce lumea fiind „Bun şi Binefăcător“. Din acest motiv omul este numit „rău“, întrucât îl învinuieşte pe Creator pentru că simte că nu are vitalitate şi nu are niciun motiv să fie bucuros, astfel încât să poată spune că acum îi este recunoscător Creatorului pentru că i-a dat bucurie şi plăcere.

Nu se poate spune că omul crede în Providenţa binevoitoare prin care Creatorul îi conduce pe alţii, deoarece el percepe calea Torei prin intermediul organelor de simţ. Şi dacă omul nu simte bucurie şi plăcere, ce câştigă el din faptul că altcineva le simte?

Dacă omul crede cu adevărat că Providenţa este revelată prietenului său ca fiind binevoitoare, această credinţă ar trebui să îi aducă bucurie şi plăcere, deoarece crede că lumea este condusă şi îndrumată de Creator prin bucurie şi plăcere. Dacă nu îi aduce entuziasm şi bucurie, ce câştigă dacă spune că prietenul lui este îndrumat şi ghidat de Creator cu bunăvoinţă?

Cel mai important lucru este ceea ce simte omul în propriul corp, fie bine, fie rău. Omul se poate bucura de plăcerea prietenului numai dacă se bucură de beneficiul pe care prietenul lui îl are. Altfel spus, învăţăm prin intermediul senzaţiilor corpului, cauzele nefiind importante. Este important doar dacă omul se simte bine.

În acea stare, omul poate spune despre Creator că este „Bun şi Binefăcător“. Însă dacă se simte rău, nu poate spune despre Creator că se comportă cu el într-un mod binevoitor. Prin urmare, numai în cazul în care se bucură de fericirea prietenului său şi capătă o stare de spirit înălţătoare, bucurându-se că prietenul lui se simte bine, doar atunci poate spune despre Creator că este un bun conducător.

Dacă nu este bucuros, atunci omul se simte rău. În acest caz, cum poate spune despre Creator că este binevoitor? Aşadar, starea în care omul este fără însufleţire şi bucurie este deja o stare în care nu simte iubire pentru Creator, nu îl poate îndreptăţi pe Cel care l-a creat şi nu poate fi fericit, aşa cum i se cuvine celui căruia îi este îngăduit să servească un rege mare şi important.

Trebuie să ştim că Lumina Superioară este într-o stare de repaus absolut, iar extinderea Numelor Sfinte vine de la nivelurile inferioare. Cu alte cuvinte, toate numele pe care Lumina Superioară le are provin din percepţia celor de jos. Aceasta înseamnă că Lumina Superioară este numită în concordanţă cu ceea ce ei dobândesc. Altfel spus, omul numeşte Lumina Superioară în funcţie de modul în care o dobândeşte, adică în funcţie de propriile senzaţii.

Dacă omul nu simte că primeşte ceva de la Creator, atunci ce nume îi poate da Creatorului? Ce nume îi poate da Creatorului dacă nu primeşte nimic de la El? Atunci când omul crede în Creator spune că fiecare stare pe care o simte vine de la El. În această stare, el îl numeşte pe Creator în acord cu ceea ce simte.

Dacă omul se simte bine în starea în care se află, atunci spune despre Creator că este binevoitor, pentru că asta este ceea ce simte: că binele vine de la El. În această stare omul este numit Ţadik (Drept), întrucât el maţdik (justifică) pe Cel care l-a creat (şi care este Creatorul).

Dacă omul se simte rău în starea în care se află, el nu poate spune despre Creator că îi trimite binele. Prin urmare, în această stare omul este numit raşa (rău) pentru că marşia (condamnă) pe Cel care l-a creat.

Cu toate astea, nu există o stare intermediară în care omul să spună că simte în acelaşi timp atât bine, cât şi rău. Omul este fie fericit, fie nefericit.

Înţelepţii noştri au scris: „Lumea nu a fost creată nici pentru cei complet răi, nici pentru cei complet drepţi“ (Brachot, 16). Motivul este că nu există o astfel de realitate în care omul să simtă concomitent şi binele, şi răul.

Când înţelepţii noştri vorbesc despre existenţa unei stări intermediare, ei o fac deoarece creaturile au noţiunea de timp. În acest caz poţi să vorbeşti despre două stări succesive, aşa cum învăţăm că există urcări şi coborâri. Acestea se succed în doi timpi: odată este rău, iar odată este drept. Însă un singur moment în care omul să simtă concomitent bine şi rău nu există.

Prin urmare, ei au spus că Tora este mai importantă decât o Miţva exact în momentul în care nu este practicată,adică atunci când omul nu are vitalitate. Atunci Tora este mai importantă decât o Miţva care nu are vitalitate.

Este aşa, pentru că omul nu poate primi nimic de la o Miţva care nu are vitalitate. Însă în privinţa Torei, omul are calea pe care a primit-o cât timp a muncit în Tora. Chiar şi atunci când vitalitatea dispare, calea rămâne în el şi o poate folosi. Există un moment când o Miţva este mai importantă decât Tora, şi anume atunci când există vitalitate în Miţva, şi nu există vitalitate în Tora.

Prin urmare, atunci când omul nu munceşte, adică atunci când nu are vitalitate şi bucurie în muncă, nu are alt sprijin decât rugăciunea. Cu toate acestea, în timpul rugăciunii omul trebuie să ştie că el este rău, pentru că nu simte bucurie şi plăcere în lume, deşi face tot felul de calcule ca să creadă că de la Creator primeşte doar binele.

În ciuda acestui fapt, atunci când omul munceşte, unele gânduri pe care le are nu sunt adevărate. Dacă în timpul muncii gândurile conduc la acţiune, adică la o senzaţie fizică dată de faptul că organele simt Creatorul ca fiind binevoitor, atunci ele ar trebui să primescă vitalitate şi plăcere. În cazul în care omul nu are vitalitate, la ce bun toate calculele dacă acum organele lui nu îl iubesc pe Cel care le dă tot binele?

Astfel, omul trebuie să ştie că dacă nu are însufleţire şi bucurie în muncă, acesta e un semn că el este rău, pentru că este nefericit. Toate calculele sunt greşite dacă nu conduc la acţiune, adică la senzaţia că omul îl iubeşte pe Creator pentru că El împarte bucurie şi plăcere creaturilor sale.

înapoi la Vol.2 Cabala pentru student – link

error: Content is protected !!