înapoi la ZOHAR Vol.III – Cuprins (link)
înapoi la CARTEA ZOHAR VOL.1 – PROLOG (link)
247. A paisprezecea Miţva este aceea de a ţine Șabatul, care este o zi de odihnă faţă de toate acţiunile creaţiei. Aici sunt două Miţvot: de a respecta ziua de Șabat şi de a împodobi sfinţenia ei, adică de a primi Ohr Hohma, numită „sfinţenie“; şi de a respecta Șabatul ca zi de odihnă pentru toate lumile, în care toate acţiunile sunt multiplicate şi realizate dinainte ca această zi să fie sfinţită.
Șabatul este o stare a lumilor spirituale în care Lumina, ce coboară de Sus, înalţă ZA la AA, Nukva la AVI, lumile BYA la YESHSUT şi ZON din lumea Aţilut. Drept rezultat, NRN al omului (oricine are NRN, oricine este prezent din punct de vedere spiritual în lumile BYA) urcă, de asemenea, la Aţilut împreună cu lumile BYA şi acolo primeşte Ohr Haya.
Rezultă că aici este vorba despre două Miţvot: aceea de a nu munci şi a nu duce lucruri de la o casă la alta. Asta întrucât atunci când toate lumile sunt complet eliberate de forţele impure, noi trebuie să ne păzim de acestea, pentru ca nu cumva să se întoarcă şi să se amestece cu sfinţenia Șabatului. Iar cel care munceşte face ca forţele impure să se amestece cu cele pure.
A doua Miţva este de a împodobi ziua de Șabat: prin plăcerile Șabatului (urcarea lumilor ABYA), omul primeşte de Sus (în dorinţele sale spirituale care există în lumile BYA) Lumina lumii Aţilut. Această Lumină a lui Aţilut este numită „sfinţenie“ (Hohma); prin ea omul este sfinţit.
Toate purificările şi corectările au loc doar în munca şi lupta noastră cu forţele impure, care ne împiedică să ne apropiem şi să ne contopim cu Creatorul prin calităţile noastre. Tocmai în urma acestor războaie cu forţele impure noi extragem scânteile de Lumină pe care acestea le-au înghiţit, fiecare extracţie a unei scântei de Lumină din forţele impure, precum şi urcarea acesteia la lumea Aţilut, este definită ca fiind o muncă independentă, individuală.
La început, aceste scântei au fost sortate şi extrase din forţele impure de însuşi Creatorul. Acest proces este descris în acţiunile Lui în cele şase zile ale creaţiei. Iar când toate extracţiile scânteilor de Lumină s-au încheiat, munca a fost considerată terminată, şi urmează starea corectată, Șabatul; aceasta este ziua de odihnă, căci nu mai este nimic de corectat.
Prin urmare Șabatul este ziua (starea în care Lumina străluceşte în lumi) când încetează munca de corectare din toate lumile. În fiecare Șabat (stare de înălţare în lumile spirituale la nivelul corectării tuturor forţelor impure), revine aceeaşi stare de perfecţiune a celui dintâi Șabat, aducând odihnă tuturor lumilor ABYA. Toate forţele impure sunt detaşate, îndepărtate şi se întorc la locul lor (Tehom Raba – marele abis) şi toate lumile urcă la lumea Aţilut, definită ca unitatea perfectă. Iar noi suntem meniţi să primim această sfinţenie, Lumina din lumea Aţilut; ea coboară asupra noastră în urma respectării celor două Miţvot: AMINTEŞTE-ŢI ŞI PĂZEŞTE ZIUA DE ȘABAT.
248. Din cauză că acea zi a fost sfinţită, crearea spiritelor lipsite de trup a trebuit să se încheie. Întrebare: „Oare Creatorul nu a fost capabil să întârzie sfinţirea acelei zile până când aveau să fie create trupuri pentru acele spirite?“ Şi el răspunde: „Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului conţinea o parte rea, care dorea să guverneze lumea. Şi multe spirite s-au separat şi au pornit înainte, înarmate, ca să se îmbrace în trupurile din această lume.“
Întrucât ziua a fost sfinţită, crearea trupurilor pentru spirite a trebuit să se încheie. Aceasta înseamnă că ziua a fost sfinţită mai înainte ca El, Creatorul, să aibă timp să creeze trupuri pentru aceste spirite. Despre acestea este scris cu privire la primul Șabat al creaţiei: „Şi în cea de-a şaptea zi Creatorul a terminat munca Sa pe care El a făcut-o; şi El s-a odihnit în cea de-a şaptea zi de toată munca Sa, pe care El a făcut-o.“
Acest pasaj din Tora este neclar. Căci, dacă El a încheiat toată munca singur, atunci nouă nu ne-a mai lăsat nimic de făcut. În fond, El a terminat singur totul. Cu toate acestea, Creatorul a sortat scânteile de Lumină şi a separat forţele pure de cele impure tocmai pentru a ne permite să facem ceva, adică să încheiem această muncă, prin propriile noastre eforturi depuse în respectarea Torei şi a poruncilor (Miţvot).
Şi tot restul lucrurilor menţionate aici se referă doar la ceea ce Creatorul Însuşi a avut de făcut. Prin urmare, Tora spune că El şi-a încheiat munca Sa, deoarece Creatorul a încheiat toate pregătirile pentru noi şi nimic altceva nu mai este necesar din partea Lui, căci restul EL A FĂCUT pentru ca noi să împlinim. Acest lucru ne permite nouă să împlinim şi să încheiem creaţia.
Aşadar, este scris că El nu a avut timp să creeze trupuri pentru spirite înainte de sosirea Șabatului. Aceste spirite lipsite de trup constituie totalitatea forţelor noastre impure şi rele, care îl conduc pe om să păcătuiască. Şi Creatorul le-a lăsat intenţionat aşa, căci tocmai pentru faptul că sunt prezente în interiorul nostru, noi avem libertatea de alegere în munca noastră în Tora şi Miţvot.
În urma păcatului lui Adam din Malhut, numit „Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului“, forțele pure şi cele impure s-au amestecat. În acel moment, forţele impure au dorit să stăpânească peste cele bune din lume, astfel încât forţele binelui să nu prevaleze niciodată. Astfel, un număr de spirite înarmate au pornit înainte, cu intenţia de a ataca şi captura trupurile, şi a se îmbrăca în ele.
În Malhut s-au unit două puncte: unul a fost corectat prin primirea calităţilor lui Bina, mila, iar celălalt este stricteţea judecății, rezultat al resticţiilor din Malhut însăşi. Când Malhut este unită cu forţele pure, calitatea sa de restricţie este ascunsă şi punctul milei este revelat (punctul 123). Atunci se spune că omul merită doar bunătatea.
Dacă însă omul păcătuieşte, el atacă punctul bun, revelând astfel punctul restricţiei din Malhut. Atunci, forţele care doresc să facă rău, să distrugă partea corectată şi să stăpânească peste om devin revelate, acesta fiind răul.
Dacă el merită ca punctul milei să se auto-reveleze şi să domine, omul poate înălţa pe Malhut la Bina, provocând astfel coborârea milei Celeste şi a Luminii. Dacă, însă, el nu merită asta şi punctul restricţiei este revelat în Malhut, atunci nu numai că îi dăunează lui Malhut dar şi punctului din Bina aflat în unitate cu Malhut. Astfel, acest punct se transformă din bun în rău, din milă în judecată, pe măsură ce restricţia este revelată în Malhut însăşi, iar calitatea revelată este aceea care domină.
De aceea, după păcatul lui Adam, în Malhut a fost revelat punctul judecăţii. Prin asta, Adam a deteriorat punctul (calitatea) Bina care s-a unit cu Malhut, transformându-l din milă în stricteţe, în judecată. Şi totuşi, corectarea lui Malhut este posibilă doar cu ajutorul acestui punct, care este numit „bunătate“. Atunci când acest punct al lui Bina este revelat în interiorul ei, Malhut este şi ea numită „bunătate“.
Acum însă, când chiar acest punct al lui Bina aflat în Malhut a fost deteriorat şi transformat din bun în rău, forţa impură a considerat că a venit timpul ca ea să domine lumea şi să se îmbrace în trupuri omeneşti, adică în Adam şi fiii lui (Parţufim spirituali). Cu alte cuvinte, trupul (dorinţele) forţei impure moşteneşte locul trupului lui Adam. În acest fel, corectarea lui Malhut prin punctul bun devine imposibilă, deoarece nici un fel de bunătate nu mai vine la Malhut dinspre Bina, această calitate devenind răutate, stricteţe şi judecată, din cauza primirii restricţionate din Malhut.
Şi un număr mare de forţe impure, înarmate şi distructive, au înaintat în atac pentru a se îmbrăca în trupurile (dorinţele) omeneşti din această lume şi a le stăpâni. Căci forţa impură a considerat că nimic nu poate proteja şi salva forțele pure din faţa ei, din cauza răului provocat de păcatul lui Adam asupra sistemului de guvernanţă şi a punctului milei din Malhut.
249. Însă atunci când Creatorul a văzut toate acestea, a ridicat vântul din Pomul Vieţii, ZA şi a lovit celălalt pom, Malhut. Cealaltă parte, cea bună, a fost trezită şi ziua a fost sfinţită. De aceea, crearea trupurilor şi trezirea spiritelor din acea noapte de Șabat îşi au originea în partea bună şi nu în cea rea.
Creatorul a văzut întărirea puterii de judecată şi a forţelor impure, abilitatea lor de a se îmbrăca în trupurile din această lume (eliminând în totalitate posibilitatea de corectare a lumii în viitor), de aceea El a stârnit vântul din interiorul Pomului Vieţii şi a lovit celălalt Pom (a efectuat un Zivug cu el, cu Malhut). Datorită acestui Zivug, Pomul Vieţii a trecut spiritul vieţii şi celuilalt Pom, lui Malhut, permiţându-i astfel lui Malhut să se rupă de forţele impure.
Drept rezultat, partea bună a reapărut în Malhut, aşa cum era înainte de păcatul lui Adam şi sfinţenia Șabatului a coborât în lume. Cu alte cuvinte, deşi forţele impure aveau tăria de a se îmbrăca în trupuri, fiind mult mai puternice decât cele pure şi conform legii, era de presupus că vor prevala, în acel moment Creatorul a intervenit, trecând peste distrugerea cauzată de păcatul lui Adam.
În consecinţă, ZON (Pomul Vieţii şi Pomul Cunoaşterii Binelui) s-au unit într-un Zivug, la fel ca înainte de păcatul lui Adam, iar Lumina sfinţeniei Șabatului a coborât în lume. Această acţiune a Creatorului a făcut ca Șabatul (Lumina Șabatului) să coboare în lume, forţele impure pierzând oportunitatea de a se îmbrăca în trupurile omeneşti din această lume. Ele au rămas sub forma unui spirit lipsit de corp, fapt ce îi permite omului să se apropie de Creator (în calităţile sale). Acestui proces i se spune întoarcere. (Teşuva).
Crearea trupurilor şi trezirea spiritelor din noaptea aceea de Șabat izvorăște din partea bună şi nu din partea forţelor impure, deoarece acţiunile Creatorului rămân veşnic în creaţie. Aşa cum în primul Șabat al creaţiei Creatorul a trecut complet cu vederea stricăciunea provocată de păcatul lui Adam, El le-a obligat pe ZON să facă un Zivug, ziua fiind sfinţită ca şi înainte de păcat, din cauză că El a distrus întreaga putere a forţelor impure, în ciuda faptului că acestea aveau capacitatea de a stăpâni.
Acelaşi lucru se aplică tuturor Șabatot (pluralul pentru Șabat) – urcările spirituale ale acelora care există în lumile BYA – pe parcursul celor 6.000 de ani. Cu toate că omul este încă plin de impuritate, că mai are de corectat păcatele Pomului Cunoaşterii, atunci când el face un Zivug (între Lumină şi ecran), în noaptea de Șabat (în starea spirituală care poartă acest nume), forţele impure (ale omului) nu au nici un fel de putere asupra lui (asupra dorinţelor sale altruiste). În acest Zivug, omul preia trupul şi spiritul unui nou-născut, ca şi cum nu ar fi fost afectat de păcatul lui Adam, ca şi cum el însuşi ar fi corectat Pomul Cunoaşterii.
Şi, în ciuda faptului că omul nu merită încă eliberarea de egoismul propriu, forţele impure nu au nici un fel de putere asupra lui în acea noapte. Astfel, el poate primi trupuri şi spirite efectuând un Zivug lateral cu Pomul Binelui, dar nu şi dinspre forţele impure.
250. Şi dacă el s-ar fi grăbit în acea noapte să pună în faţă cealaltă parte, mai înainte ca partea cea bună să iasă înainte, el nu ar fi fost capabil să-i facă faţă nici măcar o clipă. Creatorul însă, a pus la dispoziţie remediul în avans, sfinţind ziua dinainte. El a avertizat că va apare în faţa celeilalte părţi. Şi lumea există. Faptul că partea opusă a dorit să stăpânească lumea, în ciuda acesteia, a dus la crearea şi întărirea părţii bune în acea noapte. Trupurile şi spiritele bune, sfinte, au fost create în acea noapte din partea cea bună. De aceea, încântarea înţelepţilor care cunosc acest fapt se întinde de la Șabat la Șabat.
251. Cu toate acestea, când partea cealaltă (impură) a văzut că ceea ce plănuise a fost deja împlinit de partea sfântă, ea a început să-şi verifice propriile forţe şi calităţi şi i-a văzut pe toţi cei care au efectuat un Zivug dezbrăcat şi la lumina lumânării. De aceea, toţi fiii născuţi din acel Zivug sunt sclavii spiritului din cealaltă parte. Şi aceste spirite dezbrăcate ale celor corupţi sunt numite „vătămătoare“, fiind stăpânite şi omorâte de către Lilit.
252. Şi, întrucât ziua a fost sfinţită şi sfinţenia guvernează lumea, cealaltă parte se micşorează şi se ascunde în fiecare zi de Șabat şi în fiecare noapte de Șabat. Excepţie face Asimon, care împreună cu grupul său merg în secret la lumina lumânării, pentru a urmări acel Zivug dezbrăcat. Apoi se ascund în peştera numită Tehom Raba (marele abis). De îndată ce Șabatul se sfârşeşte, un număr mare de oşti zboară şi pradă prin lume. Drept rezultat, totul este corectat prin cântecul celor care suferă, „Cel care sălăşluieşte în ascuns“, pentru a împiedica impuritatea să stăpânească peste sfinţenie.
Conform legii, forţa impură ar fi trebuit să conducă lumea şi să se îmbrace în trupurile omeneşti, fiind mai puternică decât cea pură. Dar atunci pământul ar fi fost lăsat în seama celor corupţi şi toate generaţiile din lume născute din om s-ar fi tras dinspre partea forţelor impure. Şi ar fi fost exclusă orice posibilitate de corectare, căci impuritatea ar fi dominat toate generaţiile într-atât încât nu ar mai fi fost posibilă alipirea la partea bună nici măcar pentru o clipă.
Creatorul însă, a furnizat un remediu care să prevină imperfecţiunea, atunci când a înălţat Șabatul şi a îndepărtat forţele impure, făcând să fie revelată Lumina păcii şi a odihnei în toate lumile. Toate forţele impure au fost aruncate în Tehom Raba (marele abis). În acest fel, lumea a fost readusă la viaţă şi acest fapt a permis crearea trupurilor şi a spiritelor, din partea pură, în urma unui Zivug din noaptea de Șabat, şi ea avansează spre scopul dorit.
Dar ce înseamnă prevenirea imperfecţiunii cu ajutorul unui remediu? Întreaga creaţie se bazează pe o secvenţă de tip cauză-şi-efect, tot ceea ce are loc în afara acestei dezvoltări se cheamă „anticipare“ (trecerea peste mai multe grade, ocolirea anumitor cauze şi efecte din acest lanţ).
Această acţiune venită de la Creator este numită „anticipare“ deoarece sfinţenia Șabatului a venit ca o trezire de Sus, din dorinţa Creatorului, fără să existe nici o solicitare de jos, căci Adam mai avea de făcut multe corectări ţi trebuia să se apropie mai mult de Creator pentru a merita Șabatul (atunci când Creatorul Însuşi a preîntâmpinat defectul punând la dispoziţie un remediu necesar corectării lumii).
Aşa cum forţa impură a plănuit să preia puterea asupra lumii, la fel şi partea bună a „anticipat“ acţiunile ei din acea noapte. Căci noaptea care a urmat după păcatul din Pomul Cunoaşterii a fost dată în întregime forţelor impure. De aceea ele au considerat că, în mod evident, vor conduce lumea. Şi totuşi, ceea ce s-a întâmplat a fost exact opusul – sfinţenia le-a luat locul: în acea noapte au fost create spirite şi trupuri pure de către partea bună. Aceasta deoarece a avut loc o pregătire care a permis ca toate Zivugim din acea noapte să creeze trupuri şi spirite dinspre partea bună, fără nici o participare a forţei impure. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a petrecut a fost exact opusul a ceea ce s-a aşeptat forţa impură să se întâmple.
De aceea, timpul înţelepţilor care cunosc aceste lucruri se întinde de la un Șabat la altul – căci atunci este timpul în care spiritele şi trupurile sunt create dinspre partea pură, bună. Iar când forţa impură vede că tot ceea ce a dorit să creeze a fost creat de partea opusă, ea îşi adună puterile rele şi caută în întreaga lume, pentru a-i găsi pe cei care fac un Zivug la lumina candelei, expunându-şi trupurile lor goale. Din acest Zivug se nasc fii bolnavi. Partea impură le trimite acestor fii spiritele ei rele, ale celor corupţi, numiţi „distrugători“. Drept rezultat, aceştia sunt stăpâniţi şi ucişi de către Lilit. Îmbrăcămintea se referă la Ohr Hasadim, hainele lui Ima, intenţia „de dragul Creatorului“.
Când vine în lume sfinţenia Șabatului şi acesta guvernează lumea, puterea forţei impure se clatină şi ea se ascunde în noaptea şi în ziua de Șabat. De aceea, acesta este timpul înțelepţilor.
Şi doar distrugătorii, numiţi „Asimon şi grupul său“, merg în secret la lumina candelei, ca să-i urmărească pe cei care se expun în Zivug. După aceea ei se ascund în Nukva de Tehom Raba. Aşadar, deşi Asimon are puterea de a vedea un Zivug la lumina candelei de Șabat, el nu poate să facă rău în Șabat, ci trebuie să se întoarcă imediat la Nukva de Tehom Raba. Doar după încheierea Șabatului el poate din nou să facă rău.
Rav Şimon a simţit dificultatea de a explica aceste cuvinte cu privire la Șabat, ca fiind timpul înţelepţilor. Căci zilnic (nu doar în noaptea de Șabat), începând de la miezul nopţii, Creatorul merge în jurul Grădinii Edenului şi face Zivugim cu înţelepţii. În Zohar este pusă aceeași întrebare (Veikahel, punctul 194) iar răspunsul este că există o diferenţă între un Zivug din nopţile săptămânii şi unul care este efectuat la lumina candelei de Șabat. În zilele săptămânii, forţa impură are puterea de a îmbolnăvi nou-născuţii şi Lilit are puterea de a-i ucide.
Pe când în nopţile de Șabat, deşi distrugătorul Asimon şi grupul său sunt prezenţi, el nu are puterea de a face rău, ci doar după încheierea Șabatului. Dar şi împotriva acestei oportunităţi de a face rău după Șabat există o corectare numită Havdala, separarea Șabatului de celelalte zile ale săptămânii, cu ajutorul unei binecuvântări, a unei rugăciuni şi a unei cupe cu vin, care anulează în totalitate puterea distrugătorului. Există aşadar o deosebire semnificativă între un Zivug din zilele săptămânii şi unul din noaptea de Șabat.
Explicaţia este că există o sursă a Luminii, ZA, Unitatea Celestă şi o sursă a focului, Malhut, unitatea inferioară (punctul 209). Mai există şi trei detalii în flacăra candelei (cu referire la candela spirituală, desemnată în materialitate de un fitil care pluteşte în uleiul de măsline):
- flacăra albă de Sus
- flacăra de jos
- partea grosieră – fitilul şi uleiul, care susţine flacăra de jos.
Partea de jos a flăcării este numită „flacăra devoratoare“. Ea reprezintă judecata, puterea de restricţie din candelă. Ea devorează tot ceea ce se află sub ea, fitilul şi uleiul. Flacăra albă de Sus semnifică mila conţinută în candelă, albul însemnând mila.
Cel care face un Zivug la lumina candelei îş va vedea copiii vătămaţi şi Lilit va putea să-i omoare, căci candela conţine stricteţea judecăţii, motiv pentru care forţele impure se pot agăţa de acest Zivug. Din cauza stricteţii judecăţii, trupurile lor (impurităţile conţinute de trupurile care participă la un Zivug, fiecare dintre ele găsind ceea ce li se potriveşte cel mai bine) devin revelate.
Ca atare un Zivug este permis doar la miezul nopţii, adică doar în întuneric, când nu există nici un fel de Lumină, când se spune că Malhut „s-a trezit noaptea“ şi mila este revelată. Dacă însă există ceva lumină de candelă, aceasta pune în evidenţă impuritatea din trupuri şi forţele impure se agaţă de acestea.
La lumina candelei, forţa impură vede impuritatea din trupurile acelora care fac un Zivug, aceasta o informează cu privire la ei iar ea se agaţă de trupurile lor. În noaptea de Șabat însă, toate restricţiile de stricteţe şi judecată dispar şi partea grosieră a flăcării de jos devine asemenea flăcării albe de Sus. Aceasta înseamnă că este permisă chiar și lumina candelei. Mai mult, sub influența sfințeniei Șabatului dispare în întregime impuritatea din trupul omului, deci nu mai există teama de a revela trupul în lumina candelei.
Dar chiar și de Șabat, când flacăra grosieră devine albă și dispare judecata restricțiilor, flacăra albă a candelei are totuși nevoie de partea grosieră a luminii care să acționeze ca fundament. Iar fundația grosieră indică prezența indispensabilă a judecății și a restricțiilor, căci grosieritatea constituie o restricție.
Totuși, aceste restricții nu apar de Șabat. Această situație ne duce cu gândul la o monedă fără imagini pe ea, astfel încât valoarea ei este necunoascută. iar distrugătorul, această parte grosieră, dăunătoare a candelei, care susține flacăra albă, este numită Asimon (în ebraică, jeton), reprezentând o monedă fără imagini.
Partea grosieră a candelei urcă în secret împreună cu albul luminii candelei, deoarece candela nu poate să ardă în absența ei. Astfel, această parte grosieră vede acest Zivug expus și poate să facă rău după încheierea Șabatului. Deși revelarea (expunerea) trupurilor nu produce daune în noaptea de Șabat (impuritatea trupurilor rămânând ascunsă în timpul Șabatului), de îndată ce acesta s-a încheiat forța impură se poate revela și poate face rău.
După Șabat, Asimon și grupul său se întorc la formele lor (la calitățile lor) și se ridică din Marele Abis (Tehom Raba) până la locul lor, de aceea ei plutesc peste lume și pot provoca daune. Există un cântec: „Cel care stă în umbra Celui Celest”, căci omul se salvează de forțele rele rugându-se și întorcându-se la Creator:
„Cel ca stă în umbra Celui Celest (locuiește la adăpostul Celui Celest) locuiește la umbra Celui Atotputernic. Voi spune Domnului: «refugiul și fortăreața mea, Domnul meu în care mă încred». Cu siguranță că el te va salva de cursa păsărarului și de molima mortală. El te va acoperi cu penele sale și sub aripile lui vei găsi refugiu; loialitatea lui va fi scutul și pavăza ta. Nu ai să te temi de teroarea nopții, nici de săgeata care zboară în timpul zilei, nici de molima care pândește în întuneric și nici de plaga care distruge în miezul zilei. O mie pot să cadă în jurul tău, zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Tu, doar vei observa cu proprii tăi ochi și vei vedea pdeapsa celor corupți …” (Tehilim, 91:1-8).
253. Ce locuri vizitează ei în noaptea de la sfârșitul Șabatului? Când vin grăbiți și doresc să stăpânească peste națiunea sfântă, ei o văd stând în picioare în rugăciune și cântând acest cântec: „Cel care stă în umbra (ascunderea) Celui Celest” separând mai întâi Șabatul de zilele lucrătoare prin rugăciune și apoi peste o cupă cu vin, atunci aceste forțe fug și zboară departe, în deșert. Fie ca Domnul Milostiv să ne salveze de ele și de partea rea.
Aici este vorba doar despre noaptea de la sfârșitul Șabatului și nu de o noapte a săptămânii, căci noaptea de la sfârșitul Șabatului mai conține încă forța de sfințenie a Șabatului. Așadar, deși forțele impure se ridică din Tehom Raba și zboară să cucerească pe Israel, atunci când văd acțiunile lui Israel în cântec de rugăciune și în binecuvântarea peste o cupă cu vin, ele zboară departe în pustiu, într-un loc nepopulat. Astfel, oamenii scapă de atingerea lor.
Rezultă că forțele impure locuiesc în trei locuri:
- De Șabat, ele locuiesc în Nukva de Tehom Raba și nu au puterea de a face rău;
- Când Șabatul s-a terminat, ele sunt reținute în pustiu cu ajutorul unei rugăciuni, Havdalah, de separare a Șabatului de zilele lucrătoare și a binecuvântării peste o cupă de vin. Ele au puterea de a face rău, dar nu pot, aflându-se într-un loc nepopulat;
- În celelalte nopți ele sunt prezente și în locurile populate.
254. Cei trei care își fac rău singuri: a) cel care se blesteamă singur; b) cel care aruncă pâinea sau firimituri de pâine mai mari decât o măslină; c) cel care aprinde candela la sfârșitul Șabatului, mai înainte ca Israel să atingă sfințenia în rugăciunea „Și Tu ești sfânt”. Iar lumina de la acea candelă aprinde focul iadului.
255. Există un loc în iad pentru aceia care încalcă Șabatul. Și, din moment ce sunt pedepsiți în iad, ei îl blesteamă pe cel care a aprins candela mai înainte de vreme și îi spun, „Iată: Creatorul te va azvârli cu o aruncare puternică și te va apuca strâns. El, cu violență te va rostogoli și te va arunca ca pe un bulgăre într-un pământ întins; acolo vei muri” (Isaia, 22:17-18).
Un distrugător este numit „ochiul rău”. El iubește blestemul, așa cum s-a spus: „Da, el iubea blestemul și acesta s-a întors asupra lui; și nu găsea plăcere în binecuvântări iar acestea s-au îndepărtat de el” (Tehilim, 109:17). Când omul se blesteamă singur, prin aceasta el împuternicește ochiul rău să iubească blestemul, iar acesta îl stăpâneşte – astfel omul își aduce singur răul asupra sa.
Nu există nimic în această lume care să nu aibă o Rădăcină Superioară. Cu atât mai mult pâinea, de care depinde viața omului, are rădăcina ei specială Sus. De aceea, cel care își neglijează pâinea aduce vătămare rădăcinii de Sus a vieții sale. Toată lumea înțelege acest lucru, dar numai în relaţie cu acea îmbucătură care ne satură, dându-ne viață.
Dacă însă, o bucată de pâine și niște firimituri sunt mai mici decât o măslină, există unii care le neglijează aruncându-le, ca și cum o astfel de cantitate nu ar putea sătura un om. Totuşi, înțelepții ne-au instruit să binecuvântăm ca orice mâncare chiar și pâinea de dimensiunea unei măsline, obligându-ne să o tratăm ca pe o porție satisfăcătoare, așa încât nu avem voie să o neglijăm. Iar cel care o neglijează își face rău singur.
Motivul este explicat în Talmud: „Ei au întrebat pe Creator: Stăpâne al lumii, s-a spus în Tora Ta că omul nu ar trebui să-și întoarcă fața și să accepte mită. Și totuși Tu Îți întorci fața către Israel …” Creatorul a răspuns: „Cum aș putea să nu Îmi întorc fața la Israel când ei respectă legea „până la dimensiunea unei măsline …” (Berachot, 20:2). Cu alte cuvinte, acceptând firimitura de pâine de dimensiunea unei măsline ca fiind o masă îndestulătoare, noi merităm revelarea feței Creatorului, chiar dacă nu suntem demni de aceasta. Așadar, cei care neglijează cantitatea de pâine de dimensiunea unei măsline și nu o consideră o masă îndestulătoare, nu merită revelarea feței Creatorului; ca atare își fac singuri rău.
Cel care aprinde candela la sfârșitul Șabatului, înainte ca Israel să dobândească sfințenia în binecuvântare, aprinde astfel focul iadului. Întrucât, încă înainte de acest moment, era Șabat; sfințenia lui prevala și focul iadului nu are putere de Șabat. De aceea, omul care încalcă Șabatul și aprinde prematur candela, aprinde focul iadului și își face singur rău, căci încălcarea Șabatului este considerată a fi cel mai grav păcat. există așadar un loc special în iad pentru aceia care încalcă Șabatul. Iar cei care sunt pedepsiți în iad îl blesteamă pe păcătos pentru că a aprins prematur focul.
256. Căci el nu ar trebui să aprindă candela la sfârșitul Șabatului înainte ca Israel să fi separat Șabatul de zilele lucrătoare în rugăciunea lor și peste o cupă de vin, întrucât până la acel moment este tot Șabat și sfințenia Șabatului ne stăpâneşte încă. Iar în timpul separării cu ajutorul binecuvântării peste o cupă cu vin, toate aceste mulţimi şi oştiri și pe care conducătorii i-au numit să guverneze în zilele săptămânii se întorc, fiecare la locul lor și își reiau munca de care răspund.
Principala interdicție rămâne valabilă până la binecuvântarea din rugăciune. Cu toate acestea, omul trebuie să fie precaut și să nu aprindă candela înainte de a fi fost separat efectiv Șabatul de celelalte zile în binecuvântarea deasupra cupei de vin, deoarece este încă Șabat. Desigur că se poate aprinde o candelă pentru a fi folosită la separarea în fapt a Șabatului de zilele săptămânii și anume pentru binecuvântarea peste o candelă aprinsă.
257. De îndată ce începe Șabatul și ziua este sfințită, sfințenia se trezește și guvernează lumea; puterea zilelor săptămânii dispare și se reîntoarce doar când Șabatul ia sfârșit. Dar chiar dacă Șabatul s-a sfârșit, celelalte forțe nu-și primesc înapoi puterea până când Israel nu spune rugăciunea: „Cel care separă sfințenia de zilele lucrătoare.” Doar atunci dispare sfințenia și legiunile care guvernează peste zilele săptămânii se trezesc și se întorc la locurile lor, fiecare la postul ei prestabilit.
258. Cu toate acestea, forțele impure nu preiau controlul până când este aprinsă flacăra candelei, căci ele toate vin din rădăcina (elementul) focului, de unde își au rădăcina toate cele ce există și coboară pentru a guverna lumea de jos. Toate acestea se petrec dacă un om aprinde candela mai înainte ca Israel să-și fi terminat binecuvântarea din rugăciune.
Malhut este numită „stâlpul de foc” (punctul 209) iar forțele care există în lumina candelei sunt restricțiile din Malhut. Nu este posibilă folosirea acestor forțe înainte de aprinderea candelei.
259. Și totuși, dacă omul așteaptă până când se încheie binecuvântarea, cei corupți din iad justifică justiția pe care le-a aplicat-o Creatorul și-i aduc lui toate binecuvântările recitate de congregație: „De aceea Creatorul îți dă roua Cerurilor”, „Binecuvântat să fii în orașul tău.” și „Binecuvântat să fii în câmp.”
Recitând aceste binecuvântări, noi evocăm coborârea marii Lumini a cărei putere ne salvează de iad. Iar când cei corupți văd asta, ei regretă că au comis păcate și justifică judecata pe care Creatorul le-a aplicat-o lor, pedepsindu-i. Și întrucât omul este cel care a trezit o asemenea justificare a judecății Creatorului, toate binecuvântările recitate la sfârșitul Șabatului de către congregație, se împlinesc în el.
260. „Binecuvântat este cel care se gândește la săraci; Creatorul îl va salva în ziua dezastrului” (Tehilim, 41:2). Ce înseamnă cuvintele „în ziua dezastrului”? Se referă la ziua în care răul prinde putere și vrea să-i ia sufletul. Cuvântul „sărac” face aluzie la cineva foarte bolnav. „Cel care se gândește” se referă la omul care înțelege necesitatea de a fi vindecat de păcatele față de Creator. O altă explicație este că aceasta este Ziua Judecății în lume. „Cel care se gândește” semnifică omul care știe cum să se salveze de ea, după cum e scris: „Creatorul îl va salva în ziua dezastrului”, adică în ziua în care judecata împotriva omului domină lumea, Creatorul îl va salva.
„Ziua dezastrului” este o stare în care forțele impure, numite „rău”, îl stăpânesc pe om și-i iau sufletul. „Cel care se gândește la săraci” este acela care îi spune bolnavului să se întoarcă la Creator pentru a se corecta. Pe el Creatorul îl salvează de sub stăpânirea forțelor impure.
Cartea Zohar continuă spunând că există trei surse de rău pentru sufletul unui om care îl atrage asupra sa. De aceea îl sfătuiește pe cel care se gândește la săraci și este milos față de ei, să apeleze la inima omului bolnav (cel care își simte boala din propriul rău, egoismul) pentru a se întoarce la Creator. Apoi Creatorul îl va vindeca. Și în această zi a dezastrului, pe care omul a adus-o asupra sufletului său, Creatorul îl va salva, dându-i această recompensă.
Chiar dacă judecata domină lumea, Creatorul îl va salva, pentru că el l-a învățat pe cel bolnav să se întoarcă la Creator, explicându-i nevoia de corectare. Și diferența dintre explicații este aceea că prima se referă la un individ care descoperă răul în interiorul lui iar cea de-a doua se referă la răul din întreaga lume. Și în acest caz, Creatorul îl va salva pe om ca răsplată pentru că a îndeplinit această Miţva.
înapoi la ZOHAR Vol.III – Cuprins (link)
înapoi la CARTEA ZOHAR VOL.1 – PROLOG (link)