înapoi la ZOHAR Vol.III – Cuprins (link)
înapoi la CARTEA ZOHAR VOL.1 – PROLOG (link)
174. Rav Şimon a deschis și a spus: „Cel care se veselește de sărbători și nu dă o parte Creatorului, deochiul îl urăște și îl ponegrește, înlăturându-l din această lume și îi aduce multe nenorociri.”
Am spus deja (la punctul 68) că forțele impure (forțele spirituale egoiste din interiorul omului care cunosc și prin urmare doresc plăcerile ascunse din Lumina Creatorului) constau dintr-o parte masculină și o parte feminină. Partea masculină provoacă mai puțin rău decât cea feminină. Aceasta îl face pe om să păcătuiască, cum ar fi să mintă în numele Creatorului, ca și cum l-ar inspira să respecte Miţvot, dar nu în completă puritate (având ca singur scop să facă plăcere Creatorului), ci determinându-l să adauge un pic de beneficiu personal și plăcere egoistă, așa cum este scris: „Nu mânca din pâinea unui om dușmănos, nici nu râvni la tratațiile lui; căci așa cum fiecare își face socoteala în sinea lui, la fel și el: «Mănâncă și bea», îți spune; dar inima lui nu este cu tine” (Mishley, 23:6-7).
Întrucât forța impură masculină nu are nici un fel de dorință de a dărui, porunca rămâne lipsită de frică și de dragoste (fără inimă). Deoarece însă forța impură masculină deja l-a prins în plasă pe om, ea capătă puterea de a face un Zivug cu jumătatea sa feminină (Nukva cea impură), care este forța impură amară și rea ce zace în numele Creatorului și, seducându-l pe om, îi subjugă întregul suflet.
De aceea, Zohar-ul spune că deochiul urăște și ponegrește omul și îl înlătură din această lume, provocându-l să eșueze în respectarea poruncii de a se bucura de sărbători (primirea Luminii Hohma, bucurie la un grad superior) – în așa fel încât această bucurie să nu fie de dragul Creatorului. Este ca și când omul mănâncă singur și nu-și împarte hrana cu nevoiașii, ceea ce face ca forța impură masculină să efectueze un Zivug cu Nukva și să subjuge sufletul omului.
175. Rolul Creatorului este de a-l bucura pe cel sărac, corespunzător abilităţilor sale. Căci Creatorul apare de sărbători pentru a-şi privi vasele (Kelim) sparte. El vine la ele, vede că nu are de ce să se bucure și plânge pentru ele și urcă Sus pentru a distruge lumea.
Pentru a înțelege acest pasaj precum și obiecțiunile îngerilor, trebuie mai întâi să înțelegem cuvintele învățaților (Midraş Raba, 86): „Când a creat lumea, Creatorul i-a întrebat pe îngeri: «Să-l creăm pe om după imaginea (Țelem) și asemănarea noastră?» Și cei patru îngeri (forțe, calități) ai creației au răspuns:
Mila a spus, SĂ-L CREĂM, pentru că el creează Hasadim, mila. Adevărul a spus, SĂ NU-L CREĂM, întrucât el este tot numai minciună. Justiția a spus, SĂ-L CREĂM, căci el împarte dreptatea. Pacea a spus, SĂ NU-L CREĂM, căci el este doar vrajbă.”
Ce a făcut Creatorul? El a luat adevărul și l-a ascuns în pământ, așa cum este scris: „a aruncat adevărul la pământ” (Daniel, 8:12). Scopul nostru, atunci când studiem Tora și Miţvot, este doar ca, mulțumită acestora, să fie cum spune Talmud-ul (Psachim, 50, 2): „De la Lo Lișma (intenția pentru sine) omul vine la Lișma (intenția de dragul Creatorului).”
Și deoarece omul se naște cu dorințe și puteri atât de slabe, el nu este capabil să se angajeze imediat în poruncile Creatorului (Miţvot) de dragul de a face plăcere Celui care a dat aceste Miţvot, după cum s-a spus: „Omul se naște asemenea unui măgar sălbatic” (Iov, 11:12). Din cauza naturii sale egoiste, el este incapabil să facă orice mișcare sau acțiune interioară, dacă nu este în beneficiul său.
De aceea, Creatorul îi permite omului să înceapă respectarea Miţvot doar pentru sine, în propriul beneficiu. Însă, în ciuda acestui fapt, aceste acțiuni atrag spre el Lumina spirituală. Ulterior, cu ajutorul Luminii primite, el ajunge să respecte Miţvot de dragul Creatorului, pentru a-I face plăcere.
Este exact ceea ce a arătat Adevărul, atunci când a obiectat la crearea omului și a spus că acesta este numai minciună. În fond, cum poate fi creat omul pentru a studia Tora și a respecta Miţvot într-o stare de absolută falsitate, adică „pentru sine?”
Mila însă, a spus, „Să-l creăm”, căci omul face fapte de milostenie. Deși acele Miţvot referitoare la milă pe care le respectă omul (chiar și mecanic) inițial „pentru sine”, sunt doar acțiuni externe fără intenția de a dărui, totuși, cu ajutorul lor el își corectează treptat intențiile, până când devine capabil să îndeplinească toate Miţvot „de dragul Creatorului”. Ca atare, există o siguranță absolută și o garanție că, prin eforturile sale, omul își va atinge scopul – acțiunile altruiste „de dragul Creatorului”. Așa că este în regulă să fie creat omul.
Pacea a susţinut și ea că omul este doar „vrajbă”; deci poate îndeplini Miţvot „de dragul Creatorului” doar dacă primește și un oarecare beneficiu personal. Dar, din cauza acestor intenții și acțiuni amestecate, omul trăiește într-un permanent conflict cu Creatorul, pentru că i se pare că el este mare și drept și nu reușește cu nici un chip să-și vadă lipsurile. Cu alte cuvinte, el nu este deloc conștient de faptul că toată munca sa în Tora și Miţvot este exclusiv în beneficiul propriu.
Și deoarece simte astfel, el se umple de mânie și resentimente față de Creator: de ce nu-l tratează Creatorul așa cum este potrivit cu un om perfect drept? Prin urmare stările lui alternează între pace și conflict cu Creatorul. De aceea Pacea s-a împotrivit creării omului.
Justiția, însă, a spus că omul ar trebui creat, pentru că împarte dreptatea. Îndeplinind Miţva (singularul pentru Miţvot) de a da pomană săracilor, chiar și cu intenția „pentru sine”, el își însușește treptat calitatea de „dăruire”, învață să acțoneze „de dragul Creatorului” și merită pacea eternă cu El.
După ce Creatorul a ascultat aceste opinii, El a fost de acord cu îngerii Milei și Justiției și a aruncat la „pământ” Adevărul. Prin aceasta, El i-a permis omului să înceapă să respecte Miţvot cu intenția „pentru sine”, în ciuda falsității acesteia.
Prin urmare Creatorul a aruncat la pământ Adevărul pentru că El a acceptat aserțiunile Milei și Justiției, că mulțumită poruncii (Miţva) de a da de pomană săracului, omul va ajunge în final la Adevăr, adică lucrează de dragul Creatorului și Adevărul se va ridica de la pământ.
Singura creatură creată de Creator este Malhut de Malhut, egoismul, și ea poate fi corectată „inoculând” în ea calitățile Creatorului ale lui Bina, sau mila. Dacă, însă, aceste calități sunt opuse, cum se poate realiza acest lucru? În fond, în lumea spirituală, distanța este proporțională cu diferența dintre calități. Așadar, cum poate fi unită Malhut cu Bina?
În acest scop, Kli-ul a fost spart: dorința spirituală, altruistă, și-a pierdut ecranul și a devenit egoistă. A păstrat totuși scântei de Lumină și aceste scântei există în interiorul dorințelor egoiste. Din acest motiv dorințele egoiste au putere asupra noastră.
Aceste scântei ale Luminii Superioare constituie sursa diferitelor plăceri și a iubirii, întrucât Lumina este plăcere. Deoarece aceste particule de Lumină sunt îmbrăcate în haine impure și există sub guvernarea forțelor impure, omul începe să perceapă aceste sentimente de iubire și încântare ca fiind inseparabile de forțele impure, ca și cum aceste haine egoiste ar conține plăceri și acesta ar fi calitatea lor. Iar el asociază calitatea de dragoste și plăcere cu forțele impure, nereușind să înțeleagă faptul că forțele impure îl atrag doar datorită scânteilor spirituale care au căzut în ele.
Dar din cauză că forța impură este foarte atrăgătoare,ea îl ademenește pe om în tot felul de transgresiuni, cum ar fi furtul, jaful și crima. În același timp, ea ne dă dorința să urmăm Tora și Miţvot pentru noi înșine. Chiar dacă începem să le respectăm „nu de dragul Creatorului”, ci „pentru noi înșine”, (în beneficiul nostru, pentru a ne împlini aspirațiile noastre josnice, în conformitate cu dorințele vaselor-Kelim egoiste, sparte), noi ajungem treptat la intenția „de dragul Creatorului” și merităm scopul creației – de a primi întreaga plăcere care a fost pregătită pentru noi încă din Gândul Creației – „de încântare a omului”. Astfel, forțele impure se distrug singure, dar acesta a fost exact scopul pentru care Creatorul le-a conceput și creat.
Zohar-ul spune că El, Creatorul, își face apariția în aceste sărbători pentru a privi la toate aceste Kelim sparte. De sărbători, când omul îndeplineşte Miţva de a se bucura pentru Lumina măreață pe care o primește de la Creator, Creatorul apare pentru a privi vasele Lui sparte, prin care omul primește oportunitatea de a respecta Miţvot nu „de dragul Creatorului”. Creatorul vine și privește cât de bine și-au îndeplinit aceste vase sparte misiunea de a-l aduce pe om la respectarea Miţvot cu intenția „de dragul Creatorului”.
Însă Creatorul vine și vede că nu are pentru ce să se bucure. El plânge asupra lor, căci vede că nu a fost creat nimic spiritual (altruist) din vasele sparte, că omul nu a corectat încă nici măcar un singur vas spart (dorință altruistă). Cu alte cuvinte, nu există nici măcar un singur vas spart intenționat de către Creator, care să-l aducă pe om la intenția „de dragul Creatorului” iar acesta se bucură de sărbătoare doar pentru propria lui plăcere.
Așadar Creatorul plânge și regretă că a spart vasele, căci El le-a spart și a aruncat Adevărul la pământ doar pentru om, pentru a-i da acestuia oportunitatea de a începe să lucreze la falsitate (la intenția „pentru sine”) și de a ajunge treptat la Adevăr, la intenția „pentru Creator”. Insă, când vede că omul nu și-a schimbat deloc aspirațiile către plăcerea egoistă, este ca și cum vasele ar fi fost sparte în van, așa încât El plânge pentru ele.
Și El se ridică Sus, pentru a distruge lumea – adică El se înalță pentru a opri coborârea Luminii și a distruge astfel lumea. Lumea și creaturile pot exista doar dacă primesc Lumina Creatorului (chiar și inconștient). Cu toate acestea, dacă starea și acțiunile egoiste ale omului nu-l pot conduce la intenția „de dragul Creatorului”, Lumina însăși devine dăunătoare pentru el, pentru că în căutarea acestei Lumini el se adâncește și mai mult în dorințe egoiste (forțe impure), crescându-și dependența de egoism. Prin urmare este mai dezirabil și mai benefic pentru om să înceteze a mai simți plăcerea în dorințele sale impure, pentru ca acest fapt să nu-l distrugă complet, prevenind scufundarea lui în dorințe egoiste atât de puternice încât să devină un sclav al plăcerilor lor și să nu mai poată scăpa niciodată pentru a dobândi spiritualitatea.
176. Membrii adunării apar atunci în fața Creatorului și spun: „Stăpâne al lumii, Tu ești numit milostiv și iertător, trimite mila Ta peste fiii Tăi.” El le răspunde: „Oare nu am făcut Eu astfel, atunci când am creat lumea pe baza milei? Așa cum a fost scris: «Lumea este construită prin milă» și lumea este întemeiată pe milă. Cu toate acestea, dacă ei nu le arată milă săracilor, lumea va fi distrusă.” Îngerii Cerești I-au spus atunci: „Stăpâne al lumii, aici este un om care a mâncat și a băut după pofta inimii lui și ar fi putut să fie milostiv cu cei săraci, dar nu a făcut nimic.” Acuzatorul apare, primește permisiunea și-l prigoneşte pe acel om.
Sufletele înalte, numite „membrii (sau fiii) adunării” încep să se roage pentru cei inferiori, astfel încât Creatorul să aibă milă de fiii Lui și să nu întrerupă curgerea în jos a Luminii, către ei. Ei fac tot ceea ce le stă în putere pentru a justifica starea de fapt a omului, spunând că, atâta vreme cât el respectă Miţvot în credință, este numit „fiul Creatorului” și merită astfel mila Creatorului, așa cum un fiu merită mila tatălui său.
Creatorul le răspunde că El a creat lumea prin calitatea milei și lumea dăinuie doar datorită acestei calități. Cu alte cuvinte, omul nu va fi corectat de Lumina Creatorului atâta timp cât îi disprețuiește pe cei săraci, căci crearea lumii a fost rezultatul acordului Creatorului cu îngerul Milei, care afirmă că lumea va fi capabilă să existe și va ajunge treptat la intenția „de dragul Creatorului” datorită faptelor milostive ale omului. Dar acum, că oamenii nu arată milă, nu va fi nici un fel de corectare.
Apoi îngerii Supremi au spus: „Stăpâne al universului, aici este un om care a mâncat și a băut pe săturate și ar fi putut fi milos cu săracii, dar nu le-a dat nimic.” În acest caz îngerii încep să-l acuze pe om, în loc să-l apere, chiar și îngerii Milei și ai Justiției. La fel toți aceia care nu au dorit crearea omului egoist, cu dorințe „pentru sine”, ci au agreat acest lucru doar pentru că au presupus că prin fapte de milostenie și justiție el va scăpa de egoismul său „în folosul propriu” și va dobândi calitatea altruistă „de dragul Creatorului”. Acum și ei se întorc împotriva omului.
Și dacă omul nu este capabil să-și însușească intenția „de dragul Creatorului”, îngerii se căiesc și regretă faptul că au fost de acord cu crearea acestuia, acuzându-l acum în fața Creatorului. Iar după ce devine clar că omul nu va dobândi calitatea altruistă „de dragul Creatorului” prin observarea Miţvot, el este dat pe mâna acuzatorului.
177. În lumea noastră nu este nimeni mai mare decât Avraam, care s-a purtat cu milă față de toate creaturile. Este scris despre ziua în care a pregătit un ospăț: „Copilul a crescut și a fost înțărcat și Avraam a făcut un ospăț mare în ziua în care Isaac a fost înțărcat.” Așadar Avraam a pregătit un ospăț și i-a invitat pe toți liderii acelei generații. Este binecunoscut faptul că la fiecare ospăț, acuzatorul suprem este aproape, privind. Și dacă în casă sunt oameni săraci, el părăsește acea casă și nu se mai întoarce acolo. Dacă însă acuzatorul intră într-o casă și vede bucurie fără săraci – fără a se arăta mai întâi milă față de săraci – el urcă Sus și aduce acuzații împotriva gazdei acelui ospăț.
178. Deoarece Avraam era liderul generației sale, acuzatorul a coborât din Ceruri și a stat la ușa casei sale, deghizat într-un om sărac. Și nimeni nici măcar nu l-a privit. Avraam se îngrijea de regi și miniștri iar Sara îi alăpta pe toți copiii lor, căci aceia nu crezuseră că ea a născut un copil, ci pretindeau mai degrabă că Isaac fusese un copil găsit, pe care ei l-au cumpărat de la piață. De aceea și-au adus cu ei copiii și Sara îi alăpta în fața tuturor. Iar acuzatorul stătea la ușă. Sara a spus: „Creatorul Și-a râs de mine” („Căci oricine va auzi va râde pe seama mea” (Bereşit 21:6). Acuzatorul a urcat de îndată și a stat în fața Creatorului și I-a spus, „O, Stăpâne al lumii, Tu ai spus că Îl iubești de Avraam și iată că el a pregătit un ospăț, dar nu a dat nimic, nici Ție și nici celui sărac, nu a sacrificat nici măcar un singur porumbel de dragul Tău. Și Sara spune că Tu ai râs de ea.”
Până la sfârșitul corecţiei, este imposibil ca omul să scape de unul singur de forțele impure. Ca atare, oricât de mult s-ar strădui cei mai mari dintre drepți să respecte Miţvot de la Creator în puritatea intențiilor lor altruiste, fără nici o urmă de avantaj personal, forțele impure pot totuși să-i acuze și să găsească greșeli în modul lor de îndeplinire a poruncilor (Miţvot).
Din acest motiv, Creatorul a pregătit o altă oportunitate prin care cei drepți să-l aducă la tăcere pe acuzator – corupându-l cu o anumită porțiune de sfințenie și puritate și astfel, aducându-l la tăcere. În acest fel, acuzatorul șovăie în a acuza pe cineva și nu dorește să-l facă pe acela să dispară, pentru că atunci și acuzatorul ar fi privat de partea sa de sfințenie, de Lumina pe care o primește atunci când cel drept respectă fiecare Miţva.
De aici apare nevoia de păr extern în Tefillin (filacterii), ritualul țapului ispășitor, juncana roșie și așa mai departe. (Zohar, Emor, pag. 88). Din toate acestea vedem cât de extraordinar de complexă și multifațetată a fost creată această lume, astfel că faptele oamenilor și Guvernarea Supremă sunt imposibil de judecat după manifestările externe, așa cum le vedem noi, precum și cât de „încurcate” și întrețesute, inseparabile, sunt în realitate toate conexiunile dintre forțele pure și cele impure.
Chiar și atunci când ne uităm la marii noștri lideri – cabaliști, vedem ce mult au suferit, cum au fost nevoiți să se supună voinței unor conducători meschini sau maselor ignorante, cât de persecutați au fost ei – cei mai apropiați de Creator! Toți simt aceste obstacole, chiar și aceia care abia își încep călătoria spirituală.
Dar aici, în exemplul lui Avraam, Zohar-ul nu vorbește despre un acuzator obișnuit, căci Avraam desigur că a dat de mâncare săracilor, așa cum a făcut-o mereu, chiar mai înainte de a-și invita distinșii oaspeți la masă. Dar acest acuzator și-a cerut partea de sfințenie, de Lumină. Avraam însă, nu a vrut să-i dea impurității nimic sfânt. În plus, el a dorit să-i înfrângă puterea și să-l îndepărteze complet de el. De aceea acuzatorul a urcat Sus și l-a acuzat pe Avraam.
Zohar-ul ne spune că acuzatorul de fapt nu era sărac, ci doar se deghizase astfel și ceruse să fie servit la masa festivă a lui Avraam. Avraam a simțit că acesta era o forță impură care își luase imaginea unui om sărac; prin urmare, el a refuzat să-i dea ceva.
Din acest motiv s-a scris: „El nu a sacrificat nici măcar un singur porumbel”, întrucât în conformitate cu ritualurile de sacrificiu (respingerea părților egoiste, ale „eului” uman), sunt oferiţi doar doi porumbei, care simbolizează cele două puncte combinate în Malhut : calitatea lui Malhut care a fost corectată prin calitatea de milă, Bina. Acest punct comun conține ambele proprietăți, de restricție și de milă, dar proprietatea restricției este ascunsă, în timp ce cea a milei este revelată (punctul 122).
Fără această combinație dintre calitățile lui Malhut și cele ale lui Bina, numită „temperare” sau „îndulcire” a lui Malhut, lumea (Malhut) nu poate exista, adică nu poate primi Lumina Creatorului. De aceea este necesar să se ofere exact doi pui de porumbel. Unul dintre ei a fost trimis de Noe din Arca sa, pentru a nu se mai întoarce niciodată (Bereşit, 8), căci un porumbel reprezintă calitatea restricției din Malhut care este netemperată de calitatea milei lui Bina. Și, deoarece Noe nu a putut corecta nimic din ea, porumbelul nu s-a mai întors la el (Zohar, Șlach, pag.52).
Solicitările și plângerile acuzatorului cu privire la ospățul lui Avraam din ziua în care Isaac a fost înțărcat izvorăsc din cererea lui de a-și primi partea, corectările părții din Malhut care nu poate fi corectată până la Gmar Tikkun (sfârşitul corecţiei). Aceasta este calitatea restricției din Malhut, datorită căreia lumea nu poate exista și care, prin urmare, trebuie ascunsă. Această calitate este acel porumbel care nu s-a mai întors la Noe.
Omului nu i s-a încredințat sarcina de a-și corecta egoismul originar dat de Creator, pentru că este imposibil de alterat ceva făcut de Creator. Cu toate acestea, omul poate să-și ascundă Malhut, egoismul său (restricționându-se de la a-l folosi), în locul acestuia, primindu-și dorințele de la Bina. De aceea a fost alcătuită în om o combinație dintre calitățile lui Malhut (egoism) și Bina (altruism) – pentru a-i permite să facă efortul de a ascunde calitățile lui Malhut și de a acționa în concordanță cu calitățile lui Bina.
Când cineva este capabil să respingă în totalitate folosirea egoismului și este condus doar de calitățile lui Bina, el va ajunge la o stare numită „sfârșitul corecţiei”. Corectarea este efectuată pe parcursul celor 6.000 de ani, de-a lungul gradelor celor 6.000 de acțiuni consecutive.
Apoi, Mesia (mântuitorul) omului, Lumina Superioară, vine la el și transformă întregul lui egoism (natura originară pe care el a respins-o în timpul celor 6.000 de ani) în altruism. În acel moment calitățile egoiste ale omului servesc la primirea Luminii plăcerii de dragul Creatorului și el nu mai trebuie să se rețină de la a le folosi.
Calitatea lui Malhut, cu care omul nu poate lucra de dragul Creatorului până la finalul corectării sale, se numește „restricție”. Utilizarea calităților lui Malhut însăși rămâne interzisă până când ea devine complet corectată, prin purificarea graduală cu ajutorul calităților lui Bina, pe parcursul celor 6.000 de ani. Malhut mai este numită și „strictețe” sau „judecată” deoarece această restricție constituie sursa tuturor pedepselor și interdicțiilor.
Avraam nu putea corecta această calitate a restricției din Malhut, adică nu putea primi Lumina și nici nu o putea umple pe Malhut în întregime. Ca atare, el nu a primit nimic în această parte, tratându-l exact la fel pe acuzator, care a urcat imediat și a început să-l acuze pe Avraam în fața Creatorului, pretinzând că Avraam nu a reușit să corecteze nimic, cu ospățul său, în calitatea restricției lui Malhut. Această calitate a restricției este numită „sărac”, pentru că nu primește Lumină; ea constituie esența lui Malhut, egoismul ei.
Deoarece Creatorul a temperat calitatea restrictivă a lui Malhut cu calitatea milei, amestecând-o pe Malhut cu Bina doar pentru a da lumii posibilitatea de a exista, Lumina primită datorită calităților milei este definită ca o parte a Luminii ce aparține tuturor locuitorilor lumii. Această parte o ajută pe Malhut să devină corectată. Creatorul a creat Malhut pentru ca El personal să o umple cu Lumină, de aceea ea este privită ca fiind partea Lui personală.
Rezultatul miracolului alăptării copiilor care au fost aduși la Sara a fost acela că Avraam a primit întreaga Lumină care există în calitatea milei și a început să se îndoiască de abilitatea lui de a corecta partea săracă a lui Malhut. Această parte nu primește nimic (căci nu poate fi folosită în timpul celor 6.000 de ani) și constituie partea personală a Creatorului.
Urmarea a fost că acuzatorul s-a ridicat, acuzându-l pe Avraam că nu dă nimic săracilor, adică nu dă nimic părții Creatorului, Malhut de Malhut însăși, pe care nici un om nu o poate corecta singur, nici măcar Noe. Și el nu a dat nimic, nici Ție și nici săracilor, nu a sacrificat nici măcar un porumbel de dragul Tău.
Iar Sara spune că Tu ai râs de ea. Sara este partea din Bina care strălucește în Malhut. O dată cu cuvintele: „Oricine va auzi va râde pe seama mea” (Bereşit, 21:6), Sara-Bina i-a dat lui Malhut o Lumină Hasadim atât de puternică încât Malhut a încetat să mai simtă dorințele sale egoiste, a simțit perfecțiunea altruismului și, temporar, a căpătat calitățile lui Bina, sub influența Luminii Hasadim.
Aici însă, a intervenit teama că, din cauza unei asemenea senzații de perfecțiune și de absență a suferinței derivată din dorințele neîmplinite, din cauza absenței senzației de deficiență, Malhut va rămâne necorectată. O asemenea stare este similară cu următoarea descriere din Tora a stării lui Adam (Bereşit, 3:22): „Ca nu cumva să-și întindă mâna și să ia și din Pomul Vieții, să mănânce și să trăiască veșnic.” Cu alte cuvinte, el nu trebuie să înceteze să-și simtă propria natură și nici să uite faptul că este obligat să-și corecteze greșeala cu „Pomul Cunoașterii”. Acesta este motivul pentru care Adam a fost aruncat jos, într-un loc care este adecvat corectării, cel mai de jos loc egoist posibil, numit lumea noastră.
179. Creatorul i-a spus: „Cine în lume este așa ca Avraam?” Și acuzatorul nu a plecat de acolo până când nu a pus totul pe masă. Așa încât Creatorul a decretat că Isaac trebuie să fie sacrificat. Și El a spus că Sara va muri din cauza suferinței pentru fiul său. Cauza acestei suferințe constă în faptul că el nu a dat nimic săracilor.
Sacrificiul lui Isaac a avut drept scop corectarea lui Malhut, pentru a compensa ceea ce Avraam nu a putut corecta la marele său ospăț în onoarea înțărcării lui Isaac. Moartea Sarei a fost rezultatul marii Lumini pe care ea a trecut-o lui Malhut, spunând: „Creatorul Și-a râs de mine”, făcând aluzie la Lumina care osbtrucționează corectarea lui Malhut.
Prin urmare, Lumina care coboară la Malhut dându-i senzația perfecțiunii, o împiedică pe aceasta să se auto-corecteze. Din acest motiv Creatorul a oprit-o. Aceasta este semnificația morții Sarei, căci Sara constituia Lumina lui Bina care intră în Malhut. În concluzie, Tora vorbește exclusiv despre esența procesului de corectare a lui Malhut, până în momentul în care corectarea ei este terminată.
înapoi la ZOHAR Vol.III – Cuprins (link)
înapoi la CARTEA ZOHAR VOL.1 – PROLOG (link)