(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
Se pare că mintea se află într-o permanent călătorie, fie înapoi în trecut, fie înainte în viitor.
Ultimul loc în care mintea ar vrea să se stabilească este în prezent. Îngrijorarea, anxietatea, regretul și vinovăția sunt câteva dintre emoțiile cele mai pronunțate găsite în psihicul uman. Evident, cei care se îngrijorează de ceea ce va fi se gândesc prea mult la viitor, în timp ce cei care suferă de regret și resentimente sunt paralizați de trecut.
Ori de câte ori mintea noastră este îndreptată către trecut sau viitor, ne pierdem legătura cu timpul în care viața se desfășoară cu adevărat, acum.
Viața este cel mai bine servită atunci când este trăită în momentul prezent. În general, locul în care am fost în trecut – chiar și o viață trecută – sau cine vom fi într-o viață viitoare nu este la fel de relevant ca locul în care ne aflăm chiar în acest moment.
Ceea ce se va întâmpla în viața care va veni poate să nu fie, cel puțin pentru unii oameni, de mare valoare pentru înțelegerea vieții pe care o duc astăzi. Când viețile noastre sunt semnificative în prezent, nu trebuie să privim în viitor sau înapoi în trecut pentru validare sau confirmare.
În timp ce rabinul Yochanan Ben Zakai, ilustrul înțelept talmudic, stătea întins pe patul de moarte, el a început să plângă cu lacrimi amare și a declarat: „În viața de apoi există două căi pe care sufletul meu poate călători, una este calea care duce la cer, cealaltă în iad. Nu ştiu pe care dintre aceste două căi mă voi călăuzi” (Brachot, 28b).
Această îndoială existențială uimitoare care punctează sfârșitul unei vieți sfinte este, fără îndoială, un semn al smereniei profunde. Totuși, ceea ce este interesant în această anecdotă este că acest nobil înțelept nu a găsit niciodată această dilemă existențialistă ca având vreo importanță până când nu a ajuns la sfârșitul vieții. În timp ce se afla în mijlocul unei vieți pline de sens, dedicată învățării, predării și perpetuării bunătății, el nu s-a gândit la viața de apoi. Nu a dorit să lipsească din prezent, privind în viitor și rătăcindu-se acolo.
Într-o altă poveste emoționantă, marele învăţător și fondator al mișcării Hassidut din secolul al XVIII-lea, Baal Şem Tov, a renunțat la partea sa din viața de apoi și a fost prea fericit să facă acest lucru.
Povestea sună așa:
Odată, cu o zi înainte de Pesah / Paște, o femeie care avea dificultăți în a concepe un copil a venit să-i facă o vizită lui Baal Şem Tov și i-a adus multe dintre proviziile necesare pentru Sărbătoare. Fiind într-o dispoziție veselă și înălţată, Baal Şem i-a dat o binecuvântare pentru a da naștere unui băiat frumos şi sănătos chiar în acel an. Întrucât acea femeie nu era capabilă genetic să aibă copii, s-a decretat că, deși binecuvântarea va fi împlinită, Baal Şem Tov își va pierde partea din Lumea care va veni pentru că a tulburat Cerurile, așa cum era cazul, în situaţuia respectivă. Când Baal Şem a aflat de decret, s-a bucurat destul de tare. Acum, şi-a spus el, va putea să-și slujească Creatorul din toată inima, fără niciun motiv sau vreun gând legate de vreo recompensă viitoare (Noţar Hesed, Cap. 4, Os 22).
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)