(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)
În mod inerent și prin însăși natura sa, discuția despre viața de apoi este plină de dificultăți. În afară de obstacolul de a încerca să exprimi în cuvinte și să descrii inefabilul, problema legată de implicarea minții în gânduri legate de „viață de apoi” este faptul că poate determina mintea să uite de prioritatea vieții în prezent. Poate din acest motiv, textele tradiționale ale Torei nu tratează de cele mai multe ori viitorul într-un mod deschis.
Cu toate acestea, punând cap la cap cee ace este răspândit în întregul corp de înțelepciune al Torei, cineva poate, prin cercetări ample și o interpretare elastică, să construiască o perspectivă cuprinzătoare asupra călătoriei vieții de apoi, care constituie tocmai intenția acestei cărți. În general, acest tip de informații sunt mai mult criptate decât aparente, mai mult ascunse decât evidente. Tonul ambiguu al multora dintre aceste materiale ne spune că prioritatea fundamentală a Torei este viața în această lume și nu în cea de apoi; scopul este acela de a obține conexiune, intenție și inspirație în acest moment și nu de a fi orientat către un viitor îndepărtat sau un trecut încert.
O ilustrare excelentă a acestui fapt se găsește chiar în prima Miţva care ne-a fost dată în timpul Exodului. Concepția greșită comună este că prima Miţva auzită a fost prima dintre cele Zece Porunci, dar asta nu este chiar adevărat. Prima instrucțiune primită de Națiunea lui Israel în timp ce ei erau pe cale să fie eliberați fizic, mental și spiritual este ca ei să numere și să sfințească timpul. „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună…” (Exodul, 12:2). Cu alte cuvinte: asistați la renașterea lunii și consacrați acea perioadă ca Roş Kodeş / Noua Lună. Numără lunile, calculează timpul și stabilește prima zi a fiecărei luni ca o ocazie semnificativă și demnă de remarcat.
Deși științific vorbind, s-a dovedit că timpul și spațiul nu sunt absolute (adică nu există spațiu definit sau flux continuu de timp), totuși, în universul newtonian în care locuim funcțional, timpul și spațiul apar ca fundamente. Ceea ce definește proprietățile într-un univers cu patru dimensiuni este faptul că ele sunt situate într-o anumită regiune a spațiului tridimensional (adică, stânga/dreapta, față/spate, sus/jos), în același timp, fiind poziționate într-un anumită lungime de undă a timpului.
Viața așa cum o cunoaștem există așadar într-o stare de lucruri spațială și temporală. Acesta este tocmai primul concept eliberator pe care națiunea lui Israel trebuia să-l cunoască în călătoria sa către libertate, autonomie și responsabilitate finală: Este de cea mai mare importanță să sfințim timpul. Tocmai acest act ne permite să recunoaștem și să celebrăm sărbătorile și Şabat-ul. În plus, este, totodată, necesar să sfințim spațiul pentru a avea obiecte tridimensionale cu care să îndeplineşti Miţvot în lumea fizică.
Această paradigmă este în contrast puternic cu cea a „stăpânilor” lor, egiptenii. Egiptenii erau o civilizație obsedată de moarte și de viața de apoi, dedicându-și o mare parte din energie pregătirilor pentru, și anticipând, viitorul de după moarte. Prima Miţva colectivă a lui Israel a fost astfel să sfințească și să consacre timpul aparent banal al vieții de zi cu zi.
Libertatea supremă se câștigă prin obținerea unei stăpâniri asupra tuturor elementelor creației, inclusiv timpul. Ca atare, viața și creșterea spirituală nu sunt niciodată despre asceză sau detașare ci, întotdeauna, despre implicare și transformare. Cu o stăpânire deplină vine puterea de a sfinți ceea ce pare a fi banal și de a transforma trecerea obișnuită a timpului în ritmul sacru al poveştilor, cântecelor și sărbătorilor sezoniere.
(înapoi la „Reîncarnarea – Călătoria Sufletului” – click)