(înapoi cartea CALEA CABALEI – click)
În Cabala unui om i se dă numele în conformitate cu voinţa lui de a primi. De pildă, dacă el îşi doreşte să-l dobândească pe Creator, să-L simtă și să se alipească Lui, atunci acea persoană este numită Israel (de la cuvintele Yaşar El – direct la Dumnezeu), chiar dacă este încă la începutul călătoriei și nu poate să-l vadă pe Creator sau unde va duce această călătorie. Dorința este aceea care contează.
Atunci când cineva înţelege Voința Creatorului, acela va fi numit „Cabalist”, asta însemnând că el a dobândit un anumit grad spiritual. De aceea, un cabalist este numit şi „Unul care a dobândit”.
Cabaliștii înțeleg treptat că nu există nimeni altcineva în afară de omul pe cale de a dobândi şi Creatorul. Străinii, apropiaţii, rudele, copiii şi prietenii sunt, de fapt, Creatorul. El este cel care se află în spatele acestor aparenţe. Descoperirea de către om a Creatorului se numește „dobândire”.
Cu cât lumea spirituală devine mai clară, cu atât mai înalt se consideră a fi gradul nostru spiritual, până când în sfârșit realizăm că totul în jurul nostru este Creatorul. Apoi ajungem la o și mai mare dobândire – toate dorințele, gândurile, trăirile și aspirațiile noastre sunt, de asemenea, Creatorul.
Aşadar unde este aici omul? Omul este acela care simte toate acestea în interior și ajunge la concluzia finală că nu există altceva în afară de El. Întocmai această simţire este omul. Aparenţa acestei simţiri se numeşte “adeziune cu Creatorul”.
Care este însă diferența între înțelegere și simţire? Noi ne naştem ca fiinţe simţitoare, nu gânditoare. Mintea noastră evoluează numai atât cât să ne permită să înțelegem ceea ce simțim. Să luăm, de pildă, un copil: dorințele lui nu sunt mari, mintea copilului fiind dezvoltată în consecință.
Un alt exemplu este cel care trăieşte în junglă, care are nevoie de înțelepciune suficientă cât să îl ajute să-şi procure cele necesare pentru a supraviețui. Cu cât ne dorim mai mult, cu atât mai inteligenţi devenim, pentru că mintea trebuie să ne obțină ceea ce ne dorim. Mintea nu este decât o consecință a evoluției dorințelor noastre. Căutăm și găsim tot felul de modalități de a obține ceea ce ne dorim. Astfel, o voință puternică este cheia dezvoltării minții.
Nu e nevoie să fim preocupaţi de dezvoltarea minţii, ci doar de dezvoltarea dorinței. Cel care studiază Înțelepciunea Cabala nu trebuie să fie inteligent. Este suficient să vrea să simtă dorința. Este imposibil să vedem lumea spirituală cu ochiul minții noastre; o putem simți doar în sufletele noastre.
Ar trebui să încercăm să ne amestecăm cu suferința întregii lumi, să o simțim și să o trăim. După aceea, vom putea primi Lumina întregii lumi din vasul rectificat. De fiecare dată când aflăm despre suferinţa altuia, nu ar trebui să regretăm că nu suntem noi cei care suferim. Mai degrabă, ar trebui să regretăm că oamenii nu se raportează la suferință ca la o revelare a Creatorului, întrucât vasele lor sunt încă stricate. Oamenii percep Providența Creatorului într-un mod greșit.
Trebuie să justificăm acțiunile Creatorului atunci când ne simțim rău? Înțelepciunea Cabala este numită și „Înțelepciunea adevărului”. Se numește aşa întrucât cel care şi-o apropriază învață să simtă treptat adevărul într-un mod tot mai acut. Nu ne putem minți pen noi înşine atunci când ne aflăm în fața Creatorului. Atunci este clar că trăirea din inima ta este singurul adevăr existent.
Nu este însă, oare, senzaţia răului o mărturie a acuzării de către om a Creatorului? Senzaţia de bine, în sine, şi despre sine înseamnă deja să fii recunoscător față de Creator. Ne adresăm Creatorului cu inima noastră; nu este nevoie de cuvinte. Astfel, pentru a-l justifica pe Creator, trebuie să te simți întotdeauna bine.
Atunci când auzim despre o crimă, despre opresiune și terorism în lume, trebuie să recunoaștem că acesta este cel mai bun lucru posibil pentru lumea noastră și este considerat a fi „rău” doar din cauza sufletelor noastre stricate. De aceea, singura noastră opțiune este să ne înălțăm spiritual și să ne rectificăm vasele, astfel încât răul pe care îl vedem și-l auzim să fie perceput ca fiind bun în ochii noștri.
Singura noastră preocupare ar trebui să fie aceea ca, în procesul de rectificare a vaselor și de creştere a gradului spiritual, să înţelegem cât de bun este El pentru noi și pentru întreaga lume.
Acela care încă urcă gradele primei lumi spirituale – lumea Asiya (numită „numai rău”) – încă simte ceea ce se întâmplă ca fiind rău. Cine crede că acțiunile Creatorului sunt rele este considerat „rău”, întrucât îl condamnă pe Creator. (În ebraică, cuvintele „rău” – Raşa și „a condamna” – Marşia provin din aceeași rădăcină).
Mai târziu, la intrarea în lumea Yeţira (numită „jumătate rău, jumătate bine”), el simte alternativ ceea ce se întâmplă ca fiind bun sau rău. Este ca și cum s-ar afla la jumătatea distanței între cele două extreme, neștiind exact cum să definească situația.
Lumea din Briya este numită „aproape bine”. Când nerectificăm vasele suficient pentru a urca în lumea Briya, simțim cu o sporită certitudine că Creatorul dorește doar ceea ce este mai bine pentru noi. De aceea, odată înălţaţi în lumea Yeţira, suntem numiți „drepţi nedesăvârşiţi”.
Atunci când ne ridicăm la lumea Aţilut (numită „numai bine”), vedem acolo numai binele, fără vreun indiciu al răului. În consecință, dacă ne-am ridicat la lumea Aţilut, suntem numiți „drepți dedăvârşiţi” (îl justificăm pe Creator și credem că ceea ce face El este corect).
Simţirile noastre constituie atitudinea noastră față de Creator în fiecare situație în parte. Nu putem avea o atitudine complet pozitivă față de Creator și să-L justificăm în totalitate înainte de a ne ridica în gradele cele mai înalte, iar asta nu poate fi decât în lumea Aţilut.
Nu ar trebui să rămânem în starea noastră rea actuală, ci ar trebui să încercăm să ne ridicăm deasupra ei cât mai repede posibil după ce am examinat și analizat situațiile noastre. Apoi, ar trebui să încercăm să ajungem la o stare mai bună. Adevărul este, însă, că niciodată nu putem vedea starea noastră reală în timp ce ne aflăm în ea. Doar atunci când trecem la un nivel nou, când suntem siguri că am dobândit cu adevărat un nou grad, putem examina și analiza starea noastră anterioară.
De exemplu, un copil în vârstă de zece ani, care este supărat pe părinții săi, deoarece nu vor să-i cumpere o motocicletă, nu poate să-și evalueze corect situația. Ce-ar putea el decât să se simtă insultat? Când va îmbătrâni, va putea evalua corect întâmplarea. Cel mai important este să încerci să treci de la acuzarea Creatorului la o stare superioară.
S-a spus că Creatorul a creat lumea pentru a le încânta pe creaturi. Asta nu înseamnă, însă, că El vrea să ne încânte pentru că am fi suferit anterior. Creatorul a făcut-o fără nicio considerație și fără să ţină seama de vreo măsură a chinurilor prin care am fi trecut. A rămâne cufundat în suferinţă nu a adus niciodată cuiva fericirea. Doar auto-rectificarea îţi poate face bine. Umanitatea poate suferi mii de ani, dar acest lucru nu va aduce niciodată niciun fel de rectificare; suferinţa nu poate decât să sporească dorința de rectificare a omului.
Este scris în Introducere la Cartea lui Zohar (pct. 6): „ Înțelepții noștri au spus deja că Creatorul a creat lumea fără nici un alt motiv, decât să aducă bucurie creaturilor Sale. Și aici trebuie să ne concentrăm mintea și toate gândurile noastre, pentru că acesta este țelul final al actului de creare a lumii. Și trebuie să reținem că, de vreme ce Gândul Creației este să dăruiască creaturilor Sale, El a trebuit să creeze în suflete o mare cantitate de dorință de a primi ceea ce El S-a gândit să le dea. Întrucât măsura fiecărei plăceri și bucurii depinde de măsura dorinței de a le primi. Cu cât este mai mare voia de a primi, cu atât este mai mare plăcerea și cu cât este mai mică voia, cu atât este mai mică plăcerea provenită din ce primești.
Ca atare, chiar Gândul Creației în sine impune în mod necesar crearea în suflete a unei dorințe excesive de a primi, pentru a se potrivi imensei plăceri pe care Atotputernicia Lui s-a gândit să o dăruiască sufletelor. Căci marea încântare și marea dorință de a primi merg mână în mână.”
Dacă vreau să mănânc puțin, atunci mă bucur puțin de mâncare. Dar dacă îmi este foarte foame, atunci mâncarea îmi face mare plăcere. Astfel, datorită dorinței Sale de a oferi cantitatea maximă de plăcere, El a creat în noi această imensă voință de a primi, pentru a egala cantitatea de plăcere pe care El s-a gândit să ne-o dăruiască. Cu toate acestea, atunci când vrem ceva foarte mult, dar nu îl putem avea, suferim enorm.
Creșterea dorinței noastre de spiritualitate este o problemă foarte complexă. Noi sunt incapabili să simţim spiritualitatea înainte de a trece bariera. Putem simți doar dorințe de auto-satisfacere. Când începem să conștientizăm acest lucru și să înțelegem că este ceva rău, ne simțim foarte rău cu noi înșine. Nu numai că nu ne apropiem de Creator, ci, dimpotrivă, suntem în derivă, departe de El. La început, nu credeam că suntem atât de răi. Însemna asta, oare, că eram mai aproape de El? Iar acum, când ne simțim pe noi înșine ca fiind răi, este oare Creatorul Cel care ne îndepărtează și ne face să ne simțim mai răi decât înainte? Este exact invers! Creatorul ne atrage spre El!
Progresul nostru este măsurat de simţirile noastre negative. Asta pentru că atâta timp cât nu ne-am rectificat vasele, rușinea ne ajută la rectificare mai mult decât orice. Singurul lucru care le permite oamenilor să rămână umani este rușinea. Situațiile neplăcute ne direcționează mai repede în direcția corectă decât situațiile plăcute, care în mod firesc strică și mai mult.
Să suferi datorită propriului egoism înseamnă să-l urăști, în timp ce vezi clar că este în tine. Ura servește pentru a ne ține departe de sursa agoniei. Aceasta, la rândul său, servește la construirea cadrului mental adecvat pentru progres și a dorinței de a apropiere de Creator.
Ajungem în cele din urmă într-o stare în care ne dăm seama că nu vom putea să ne opunem comiterii unui păcat, chiar dacă știm despre el în prealabil. Si totuși încă o dorim sau când o vedem venind, nu facem nimic pentru a ne distanța de ea, ci pur și simplu stăm și așteptăm.
Toate acestea aparțin părții de rectificare. Nu este nimic ce am putea să facem singuri. Tot ce putem și trebuie să facem este să învățăm din fiecare obstacol și eșec de-a lungul drumului. Chiar dacă uneori ne gândim că am depășit o anumită stare, nu va dura mai mult de următorul minut pentru a realiza că nu am depășit nimic.
Păcatele și infracțiunile nu există în fapt. Toate sunt stări prin care trebuie să trecem pentru a ne cunoaște natura care a fost creată de către Creator, astfel încât să simțim necesitatea de a ne rectifica. Dacă ne putem raporta la tot ceea ce se întâmplă în acest mod, atunci asta constituie un act îndreptat către rectificare.
Să luăm, de pildă, păcatul lui Adam HaRişon: Creatorul a creat un suflet și i-a oferit un ecran împotriva egoismului care ar putea rezista la o anumită cantitate de plăcere. După aceea, El a plasat în faţa acestuia o plăcere mai mare decât cea căreia i-ar putea rezista. Drept urmare, sufletul nu a putut rezista ispitei și a primit plăcerea cu intenţia de a primi, adică a păcătuit. Un act păcătos este acela de a primi cu intenţia de a primi.
Sufletul este format din zece Sfirot împărțite în Sfirot interioare și Sfirot exterioare. Partea rectificată este considerată cea interioară, iar cea care nu este încă rectificată, este cea exterioară. Este partea din exterior care ne dă senzația lumii din jurul nostru. De aici vine senzaţia că există ceva în jurul nostru. Însă, tot ce văd în jurul meu este, de fapt, în interiorul meu. Vasele nerectificate creează o realitate fictivă în jurul meu și acela care intră pe tărâmul spiritual o simte de îndată.
Începem să avem nevoie de Creator nu numai atunci când El ne face să suferim, dar și atunci când ne lasă să înțelegem că El este cel care stă în spatele suferinței. Tocmai atunci strigăm după ajutor. În această stare, întreaga noastră agonie este concentrată în „punctul din inimă” unde este simţit întunericul și în acel punct întunecat începe conexiunea noastră cu Creatorul.
Întrebările vor continua să-ţi facă probleme până când vei trece bariera. Deși vei fi acelaşi om care şi-a pus întrebări şi înainte, ele vor veni mereu, odată cu vase noi și noi discernăminte. Niciodată nimic nu merge înapoi, ci numai înainte, iar noi trebuie să trăim experienţa tuturor acestor stări.
(înapoi cartea CALEA CABALEI – click)