(înapoi cartea CALEA CABALEI – click)
Studiul Înțelepciunii Cabala constă în cercetarea relației omului cu Creatorul. Prin acesta este explorat fiecare gând, dorință a omului şi, de fapt, întreaga realitate pe care o dobândeşte acesta cu propriile simțuri. Chiar și în lumea noastră, sub lumea spirituală, există grade de dobândire. La inceputul perioadei noastre de pregătire pentru spiritualitate, începem să înțelegem conexiunile și relațiile dintre entităţile spirituale, deşi această înțelegere nu poate fi comparată cu senzația reală când este dobândită spiritualitatea.
Când în Zohar se spune: „Du-te și întreabă-l pe Rav Şimon și pe Rav Abba”, înseamnă că ar trebui să urci la nivelul lor și să te întrebi de ce prezintă ei lucrurile aşa cum o fac. Când în Zohar este scris că o anume persoană l-a cunoscut pe Rav Şimon, înseamnă că acea persoană s-a ridicat la nivelul lui Rav Şimon și, prin urmare, poate vedea și înțelege ceea ce poate Rav Şimon.
În felul acesta îşi primeşte un grad numele, iar atunci când ne ridicăm la el, suntem numiţi cu acest nume. Dacă dobândim numai o parte a acelui grad, suntem considerați ca fiind „fiul lui”. De aceea suntem considerați fiii lui Adam, pentru că toţi suntem părți ale gradului numit „Adam”, iar sarcina noastră este să dobândim acea parte în mod individual.
Acela care se ridică la un anumit grad simte ceea ce se întâmplă în acel grad, dobândeşte proprietăţile sale și îl vede pe Creator în consecință. Urcând mai sus, imaginile văzute în gradul anterior se vor schimba şi ele.
Nu este ca la un cinematograf unde se proiectează 125 de filme diferite, câte unul pentru fiecare grad, întrucât există numai Lumina Superioară Simplă și cel care se ridică la un anumit grad spiritual. Dobândim anumite atribute spirituale, și astfel simțim o parte din Lumina Superioară. Această parte este ceea ce numim, „lume.” Putem simți chiar o infima parte din Lumina Superioară în atributele noastre egoiste, pe care o numim „lumea noastră”.
Tot ce există cu adevărat este voința de a primi un atribut sau altul al Creatorului. Atributele dobândite ni se înfăţişează cu o anumită imagine. Unor oameni diferiţi, dobândind aceleași atribute ale Creatorului, li se va înfăţişa o aceeași imagine, în ciuda dorințelor lor diferite, dar din unghiuri diferite. Este la fel ca o discuţie în care numărul opiniilor este egal cu cel al participanților.
Din cauza gândurilor și ideilor diferite, avem și perspective diferite asupra lumii. Imaginea generală rămâne, însă, aceeași. La fel se petrec lucrurile când este vorba de diversele noastre experiențe personale, deşi suntem de acord cu privire la aparenţa lucrurilor.
Dacă încercăm să ne înțelegem unii pe alții cu atributele sau cu voința noastră de a primi, nu facem decât să ne îndepărtăm unii de alţii. Putem să ne înțelegem unii cu alţii numai prin atributele Creatorului pe care le vom dobândi în grade spirituale.
Primul Om a fost creat doar cu dorințe altruiste, adică vase de dăruire. El păzea toți pomii din Paradis, întrucât el putea folosi toate dorințele lui altruiste. Dacă ar fi fost aşa, atunci cum şi-ar fi putut el rectifica dorințele egoiste (vasele de primire), fără să le aibă, sau ca să fim mai exacţi, dacă nu le-ar fi simțit înăuntrul lui? Păcatul Primului Om a fost premeditat. El a trebuit să păcătuiască, să guste din Pomul Cunoașterii și să amestece dorinţele altruiste cu dorințele egoiste (vasele de primire) pentru a crea un amestec complet între vasele de dăruire și cele de primire. Numai după aceea, ar fi putut exista o rectificare treptată a vasele de primire.
Se pare că nu există aici niciun păcat, intrucât acesta a fost premeditat de către Creator. Există, însă, de fapt, încă o încălcare a regulilor, fie că este în cunoștință de cauză sau nu. Știa, oare, Adam? Nu, nu ştia. A vrut el, oare, să comită un păcat? Nu, nu a vrut. A încălcat el, însă, legea? Da, a încălcat-o.
Nici coruperea în spiritualitate nu este rezultatul unei coincidențe; totul este întotdeauna făcut cu un singur scop – să rectifice egoismul și să-l unească cu altruismul. Dacă, în fiecare dintre dorinţele egoiste nu există o scânteie altruistă, un vas care a apărut acolo în momentul păcatului Primului Om, egoismul ar fi fost imposibil de rectificat iar ascensiunea spirituală ar fi fost imposibilă. Astfel, păcatul Primul Om a fost o necesitate.
Noi trăim într-un întuneric spiritual complet. Lumina Înconjurătoare strălucește în exterior și ne trezește egoismul fără, însă, ca voința noastră de a primi să poată penetra acest egoism. Așa suntem treziți la spiritualitate.
Pentru a ne trezi în continuare, nu neapărat la spiritualitate, ci la orice tip de realizare personală, o parte din Lumina Înconjurătoare trebuie (aparent) să ajungă în interiorul nostru. În acest scop, „punctul din inimă” este inserat în ale noastre inimi egoiste. Acest punct din inimă este un dar de Sus. Este cel mai de jos punct al unei entităţi spirituale superioare, partea posterioară a unui Parţuf superior.
Privind de Sus, nu există altceva decât un vas, un ecran și nişte Reşimot (reminiscențe). Dar dacă privim de jos, descoperim că sufletul are trei linii: cea din dreapta, ce din stânga și cea din mijloc. Omul trebuie să depășească treptat fiecare dintre linii și să le unească. Acest proces constă în suferința de pe linia din stânga, capacitatea de a-i face față prin intermediul forțelor liniei din dreapta și primirea Lumii Creatorului pe linia de mijloc.
Există aici o anumită dualitate. Din perspectiva Creatorului, totul este clar și previzibil, inclusiv păcatul Primului Om și procesul detaliat de rectificare al acestuia. Totul își are locul și timpul său. De fapt, totul se află deja la sfârșitul rectificării. Pentru noi, însă, totul este o taină. Omul are încă de descoperit regulile care guvernează ceea ce este ascuns. Trebuie să ne deplasăm înainte cu credință deasupra rațiunii, cu necunoscutul presându-ne şi încurajându-ne să ne străduim să-L găsim pe Creator și să menținem un contact constant cu El urmare a propriei noastre alegeri.
Dar noi și Creatorul avem însuşiri contrare, și din cauza egoismului nostru ne este frică să ne conectăm cu El întrucât nu știm ce este înclinația cea bună, ca să nu mai vorbim de altruismul pur!
Din perspectiva Creatorului, nimic nu se schimbă niciodată; toţi ne găsim la sfârșitul rectificării, încântându-ne în Lumina Creatorului. Ceea ce se schimbă este angoasa pe care începem să o simțim ca urmare a egoismului nostru și încercările noastre continue de a-l rectifica din momentul în care începem până la lumea Ein Sof, de la a primi până la a dărui. Dacă cineva din lumea noastră nu obține acest punct altruist, acest atribut spiritual venit de Sus, va fi imposibil să săvârşească acte spirituale.
Este scris că în momentul nașterii spirituale a cuiva, acesta devine imediat „posteriorul sufletului sfânt”, adică ultimul (și cel mai de jos) grad al sufletului, denumit „punct” din cauza restricționării. Acesta este plasat în inimile noastre, în chiar centrul egoismului nostru.
Fără acest punct, oamenii rămân la gradul de animal. Dorințele lor nu trec dincolo de nivelul acestei lumi. Astfel de oameni pot fi atraşi de idei și filozofii pseudo-spirituale, pot prezice viitorul, și pot fi extrem de sensibili, dar nu există nimic care să îi conecteze în ce priveşte spiritualitatea. Doar „punctul din inimă” ne poate scoate din starea de animal și să ne înalţe la spiritualitate.
Acești oameni pot apărea deopotrivă la exterior, dar poţi constata o diferență numai atunci când ai echivalența atributelor spirituale, atunci când „punctul din inimă” devine un întreg Parţuf. Uneori, un astfel de punct poate rămâne latent în inimă pentru multe cicluri de viață. Dacă acest punct lipsește, acel om poate studia Cabala ani de zile și să fie într-un grup, să pună totul în scris, şi să facă tot ce este necesar pentru a dobândi spiritualitatea, fără niciun rezultat.
Chiar dacă cineva se alătură unui grup pentru a deveni învăţător și se mândrește cu cunoștințele obținute, dacă nu există dorința interioară de unificare cu Creatorul, grupul spiritual îl va respinge. Astfel, succesul în dobândirea spiritualităţii depinde de prezența „punctului din inimă”.
Rav Laitman și-a întrebat învăţătorul dacă „punctul din inimă” poate fi dobândit dacă nu a fost acolo de la început. Învăţătorul său i-a răspuns că dacă cineva intră într-un grup și vede că totul se învârte în jurul unei singure dorințe – aceea de a-l găsi pe Creator – și dacă acela îi vede pe alții venind de departe, având doar acest obiectiv, atunci, cu cărțile corecte și cu învăţătorul potrivit, fără să aibă acel „punct din inimă”, el poate ridica dorința generală, chiar dacă punctul nu a fost încă trezit.
Se știe, însă, că o dorință extrem de puternică poate trezi „punctul din inimă”. Până și ARI a spus-o.
Pentru ca un individ să fie inclus în dorința unită a grupul, acela trebuie să fie în completă armonie cu dorința respectivă. Este aşa întrucât chiar și atunci când există acest punct, atributele sale diferă de la om la om. De pildă, se știe că Rav Yosef Karo, care a scris Şulhan Aruh (codul legilor iudaice), o lucrare nepreţuită, a adormit în timpul lecțiilor de Cabala cu ARI.
Cu siguranţă, au existat oameni care au absorbit Cabala Lurianică (Cabala lui ARI) în mod natural și au existat şi oameni care nu au putut-o înțelege și au avut probleme să se deconecteze de la Cabala lui Ramak (Rav Moşe Kordovero). ARI a introdus o schimbare fundamentală în metoda studiului Cabalei, care ne permite să studiem Cabala de jos, adică din perspectiva vaselor, a sufletelor.
Metoda de studiu a lui Ramak examina lumea din perspectiva luminilor, adică din perspectiva Creatorului, pe când noi o studiem din perspectiva ecranului, care ajută Lumina să se extindă. Rav Laitman a studiat Cabala cu mulți învăţători, dar nu a putut găsi un răspuns până când nu i s-au arătat cărțile lui ARI și Baal HaSulam.
Gradul Superior este Creatorul, propria noastră stare viitoare. Gradul inferior este creatura în starea ei actuală. Gradele sunt ca un acordeon, deschizându-ne către noi pe măsură ce progresăm.
Ce este timpul? Este un concept viu, în schimbare? Și dacă este aşa, atunci el există în afara noastră sau în interiorul nostru? Îşi are fiecare grad timpul său?
Conceptul de „timp” este o consecință a lucrării cojilor (Klipot). Noi continuăm să simțim „timpul” atâta timp cât refuzăm să fim de acord cu Creatorul referitor la tot ce se întâmplă cu noi. Timpul dispare, însă, după rectificarea noastră completă, atunci când nimic nu mai trebuie modificat și totul se află într-o pace deplină.
Rădăcina timpului este descoperirea deficienţei și a necesităţii rectificării. Prima Restricționare a creat un spațiu gol destinat rectificării. Restricționarea s-a petrecut întrucât dorința, care este opusă perfecțiunii, și contradicțiile nu au putut fi reconciliate imediat. Asta este ceea ce a creat „timpul” și „spațiul” în lumea noastră. Aceste două contradicții pot fi aduse împreună schimbând fie timpul, fie spațiul. Înainte de Prima Restricționare, nu exista nici „timp”, nici „spațiu”.
Dacă ar exista un cronometru special care ar putea fi conectat la inima omului, am putea vedea axa vieții spirituale în diverşi oameni. Unii trăiesc o mie de ani, iar alții trăiesc doar un minut. Ceasul nostru obișnuit arată doar timpul „mineralului”, ceea ce înseamnă ritmul în care mineralul progresează către scopul Creației.
(înapoi cartea CALEA CABALEI – click)