(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)
CALIFICARE PENTRU HRĂNIREA SUFLETULUI
Este imposibil să ai grijă de trupul tău în lume fără să ai o anumită cunoaștere a naturii corporale, cum ar fi să ştii care medicamente sunt letale și care lucruri te ard și îţi fac rău, dar totodată să cunoşti și să evaluezi ceea ce este în inima celui apropiat ţie, fără de care este imposibil să exişti în lumea materială.
Tot așa, sufletul omului nu poate exista în lumea care vine decât după ce şi-a însuşit într-o anumită măsură natura sistemelor lumilor spirituale, schimbările, asocierile și modurile de generare ale acestora.
Distingem în trup trei perioade: prima este cea din momentul nașterii, când nu ai nicio cunoaștere și tot ce trebuie să știi pentru a exista îţi vine de la tatăl și de la mama ta, iar ceea ce te susţine este grija şi înţelepciunea acestora. Aceasta este prima stare de Katnut (alăptarea).
A doua perioadă este aceea când ai crescut și ai dobândit unele cunoștințe. În acel moment, te poţi feri de lucrurile care îţi dăunează trupului păzindu-te atât prin grija tatălui şi a mamei dar și prin propria ta atenţie. Aceasta este a doua stare de Katnut.
A treia perioadă este starea de Gadlut (maturitate), când ai dobândit cunoștințe suficiente pentru viață, astfel încât să ai suficientă grijă de tine pentru a supraviețui. În acel moment, ieşi de sub autoritatea tatălui și a mamei și dobândești propria stăpânire de sine. Aceasta este cea de-a treia perioadă, starea de Gadlut.
Tot aşa, în ceea ce privește sufletul, omul se reîncarnează până când dobândește înțelepciunea adevărului în întregime. Fără asta, sufletul nu poate atinge nivelul său complet. Dar nu faptul că a dobândit cunoștințe este ceea ce îi ridică nivelul sufletului. Mai degrabă, natura inerentă a sufletului este aceea că nu el va crește prin propriul efort fără să fi dobândit înainte cunoștințele despre natura spirituală. Creșterea sa depinde de măsura cunoștințelor sale.
Motivul pentru care este așa îl constituie faptul că, dacă ar putea crește fără să cunoască, şi-ar putea face rău, tot aşa cum un prunc care este ignorant și de aceea nu poate merge. Dacă ar putea merge pe propriile picioare, s-ar putea arunca într-un foc.
Creșterea vine, însă, în primul rând prin faptele bune, care depind de dobândirea înțelepciunii adevărului. Astfel ambele – cunoașterea și faptele bune – depind de dobândirea înțelepciunii adevărului. Și, din acest motiv, ambele se reunesc. Acesta este sensul cuvintelor: „Dacă nu știți… mergeți mai departe”, „mergeți și vedeți”, etc.
Prin urmare, fiecare suflet complet dobândeşte toate sufletele de la Adam HaRishon până la sfârșitul corecției, tot așa cum îşi percepe cunoscuții și apropiaţii, iar în conformitate cu cunoștințele sale se protejează de ei sau se conectează și trăiește cu ei. Și nu este surprinzător că omul dobândeşte toate sufletele, întrucât spiritualitatea nu depinde de timp sau de loc și nu există acolo moarte.
TRUP ŞI SUFLET
Fiecare trup este nerăbdător și prost dispus, întrucât traiul său trece prin întrupări prin cei șapte ani de foamete și cei șapte ani de belșug. Constituie o lege inexorabilă faptul că anii foametei fac ca anii abundenței să fie uitați și trupul se reîncarnează între ei ca niște pietre măcinate de apă. Și o altă stare așteaptă peste toate astea – o stare prin care îşi imaginează că aproapele lui este fericit și mulțumit.
Acest lucru se întâmplă pentru că la baza lui, sufletul este măcinat între înclinația bună și înclinația rea. Se întrupează între acestea două, simțind uneori ușurare fiind cuprins de înclinația bună și suferind, alteori, o nouă stare în care este cuprins de înclinația rea.
DOBÂNDIREA CUNOAŞTERII ÎN CORPORALITATE ȘI ÎN SPIRITUALITATE
Conexiunea dintre trup și suflet constă doar în faptul că în primul lucrurile se petrec în mod natural, de la sine, în timp ce în cel de-al doilea ele se întâmplă prin muncă și relația comună între spiritual și corporal.
Avantajul spiritualului asupra trupului este acela că, în corporalitate, există realitate chiar și fără a dobândi toate incidenţele, la fel cum lucrează percepția unui sugar, care fără să știe care este raţiunea nu va mânca ceva ce-i este dăunător. În plan spiritual, însă, nicio realitate nu este dobândită înainte de a cunoaşte evenimentele și rezultatele acestora. În aceeaşi măsură în care evenimentele sunt cunoscute, este şi dobândirea propriei măreţii a omului și aceea a realității spirituale înconjurătoare.
REVELAREA LUCRĂRILOR CREATORULUI – ÎN ASCUNDERE
„Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui” (Proverbe 8:30). Înțelepții noștri au interpretat versetul ca însemnând, informând, că înainte de zilele lui Mesia, în vremea primirii de prozeliţi, meșterii ies în calea lor și fiecare meșter se joacă cu El. În chiar prima zi El dezvăluie lumina, în cea de-a doua El crează firmamentul, etc. Acestea cunt cele şase zile lucrătoare cu întreaga plăcere a odihnei din cea de-a şaptea zi, plasând-o pe aceasta în sfinţenie şi binecuvântând toate lumile.
Acesta este sensul celor spuse de înțelepții noștri, cum că înainte de a aduce primul fruct, toți meșterii stau în fața lor. Adică tocmai atunci când sunt numiți „înțelepți”. Cu toate acestea, meșterii nu stau în fața discipolilor înțelepților. Vino și vezi cât de mare este o poruncă la vremea ei.
Meritul Şabat-ului este că în acea zi se află binecuvântarea și sfințenia de a corecta toate zilele din săptămână. Și, deși pare că această corecţie depinde de zilele lucrătoare și nu de zilele de odihnă, în care nimeni nu munceşte, nu este așa. Mai degrabă, binecuvântarea și sfințenia Şabat-ului corectează zilele săptămânii.
Într-adevăr, fiecare corecție necesită în mod evident o muncă. Adevărul este, însă, că puterea Creatorului apare în întregul ei numai în ascundere, pentru că atunci când puterea ascunderii dispare din lume, perfecțiunea apare imediat de la sine. Și atunci când a împrăştiat tot ce se află pe firmament, toate acestea zboară pentru că puterea celui care le-a împrăştiat acolo este în spatele lui. Prin urmare, întreaga durată a acestui zbor este atribuită puterii lui. De asemenea, forța celui care le-a împrăştiat apare în acel moment.
În schimb, în timpul întregii sale reveniri și căderii către pământ, puterea celui care le-a împrăştiat nu este atribuită în niciun caz căderii. Mai degrabă, totul revine la rădăcină, de la sine, fără niciun fel de ajutor.
În mod similar, în toate ascunderile, lucrarea Creatorului este evidentă. Dar la revenirea în perfecțiune, nu este necesară nicio muncă sau putere, întrucât în absența forței care să intervină, ea revine la rădăcină și perfecțiune, de la sine.
Acesta este sensul versetului: „În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse” (Geneza 2:2). Adică, în acea zi, puterea lucrării Creatorului a fost înlăturată din lume, după ce a lucrat pentru a o stabili în forma din acel moment de-a lungul zilelor de muncă. Dar în ziua a șaptea, nicio putere nu a lucrat, ci a fost lăsată singură, așa cum este scris: „Îmi voi trage mâna la o parte” (Exodul 33:23). Astfel, în mod firesc, forța perfecțiunii este imprimată în mod special în acea zi, astfel încât puterea ascunderii nu va funcționa atunci.
DOBÂNDIREA FORMEI SPIRITUALE
Tot aşa, se petrec lucrurile în dobândirea formei spirituale. Cele două forme ale greşelii în această dobândire sunt:
- că nu va fi în orice caz imaginară;
- că va fi dobândită în afara oricărei îndoieli, aşa cum nu ne îndoim de propria noastră existenţă.
Denumirea de „spirituală” indică faptul că este asemănată cu vântul (în ebraică Ruah înseamnă atât „spirit” cât și „vânt”), unde, deși aerul nu are limite, asemănare sau aspect, nimeni nu se îndoiește de existența sa, deoarece viața omului depinde de el. Dacă aerul este aspirat dintr-o casă, în cazul în care un animal este dus acolo, acesta va muri. Prin urmare, existența sa este evidentă pentru că el constituie viața omului.
Și pornind de la corporal putem înțelege spiritualul: Esența minții interioare este similară cu interiorul trupului, care este numit „sufletul oricărui trup”, privit ca HaVaYaH cu deficiența sa.
Tot aşa, interioritatea minții, numită „sufletul intelectual”, este, de asemenea, HaVaYaH cu o deficienţă.
Este așa întrucât o astfel de ființă, care își simte existența, își simte şi deficiențele. Acest lucru nu se întâmplă la animale, care sunt complet lipsite de această percepție și sunt complet lipsite de sufletul intelectual și de interioritatea acestuia.
De aceea, el îşi simte deficiența în măsura necesară existenței sale fizice. Vitalitatea sa este măsurată de amploarea consistenței senzației de lipsă. Iar dacă nu simte o lipsă, nu se poate hrăni, nu își poate continua existența și moare. Mai mult decât atât, dimensiunea și sănătatea acestuia depind de senzația lipsei, precum cea a trupului material, unde acela care este sănătos are şi un apetit mai mare și, prin urmare, mănâncă mai mult, și astfel devine şi mai mare și şi mai sănătos.
NEVOIA DE A-L DOBÂNDI PE EMANATOR
Trebuie să cunoaştem încă şi lipsa pe care o simte sufletul intelectual. Dă-mi voie să spun că este nevoia de a-ţi dobândi emanatorul, întrucât este gravată în natura ta dorința de a-ţi cunoaște emanatorul și creatorul, deoarece aşa îţi simţi propria existență. Adică ai fost pregătit implicit pentru a căuta ce este mai sus.
Nu se poate spune că această lipsă nu este definită prin nevoia de a-ţi dobândi emanatorul ci, mai curând, că urmărește toate secretele și dorește să cunoască lucrurile supranaturale și încarnările și ce se află în inima aproapelui, ş.a.m.d.
Asta nu urmează regula pe care am enunţat-o mai sus, anume că internalitatea materiei este aceea care nu extinde sinele. Dacă ar fi aşa, o lipsă a dobândirii ar putea fi imaginată numai în creatorul său. Este clar, însă, că această dobândire este numai o lipsă interioară, ceea ce nu poate fi numit o „extensie”. Dar o cercetare asupra creaturilor constituie o extensie către altele, întrucât dacă nu ar fi existat creații în lume – adică ar fi fost singura creație – nu ar fi urmărit să le dobândească, oricare ar fi acestea.
Dar dobândirea emanatorului său este o deficiență în sine însăşi, aceasta fiind ființa sa. Adică se simte pe sine ca o ființă emanată. Toate incidenţele sale duc către sine însăşi și aceasta este deficiența pe care o simte – că va fi capabilă să-și dobândească emanatorul. Și în măsura în care percepe acea viziune, putem măsura cu exactitate dimensiunea propriului său corp.
DOBÂNDIREA EMANATORULUI
Este scris: „Căci nu ai văzut nicio imagine.” Asta necesită o interpretare, pentru că ce nebun, oare, ar crede și ar deduce că există vreo similitudine corporală în Creator? De fapt, însă, acesta este motivul pentru care există dobândire a Creatorului în lume, întrucât nu se poate naşte nicio dorință pentru ceea ce nu există în realitate.
Mai degrabă, putem discuta acest lucru în manieră spirituală și conform rânduielilor Lui, care sunt mai spirituale decât întreaga realitate. Acesta este semnificaţia minții, a cărei formă îl face pe om să facă distincţia între adevăr și neadevăr. Această distincție este numită „trupul minții”, în concordanţă cu percepția celor corporale. De aceea, acest discernământ a fost definit ca „parte a Celui de Sus”, care este cu adevărat lipsit de orice asemănare, dar este prins doar în simțuri și este numit „o decizie” sau „realitate”, sau „absența unei realităţi”, ceea ce este clarificat în legi și modalităţi. Versetul respectiv se numește „trupul minții și imaginea lui”. Putem spune în legătură cu asta că acest verset este parte a Celui de Sus, întrucât această imagine este inclusă în sinele omului și percepția lui despre sine și despre existența sa.
Imaginea din acest verset este o imagine completă și perpetuă a stării sale, care nu poate fi anulată complet sau cu ușurinţă. Ea poate fi numită „o formă probată și necesară, fără adăugiri sau diminuări.”
Acesta este sensul cuvintelor „«Eu, și voi nu veți avea» pe care le-am auzit de la Cel Atotputernic”. Cuvântul „Eu” include şi pe „voi nu veți avea”, ceea ce înseamnă că dacă lor le-ar fi fost dezvăluit anume Creatorul, nu ar fi fost imaginată nici o lege sau poruncă – „voi nu veți avea” – ci Creatorul li s-ar fi revelat prin propria Lui voinţă și nu ar fi constituit un imperativ.
Este tot aşa cum cineva care își arată averea prietenului său și îi spune: „Ti-o pot arăta, dar acum tu nu îmi recunoști bogăţia deloc. Așadar, obişnuieşte-te să îţi aminteşti acest chip și atunci o să vreau să îţi ofer o parte din bogăţia mea, lăsând la o parte faptul că vei vedea toată bogăţia mea, atât timp cât păstrezi acest chip în memoria ta. Adică nu ţe-am făcut să iei această hotărâre obligându-te la ceva pentru care nu există nici-un legământ. Mai curând, eu sunt legământul, căci tot pământul este al meu.” Tot ceea ce vede este prin simpla Lui voie. Atunci când vreau, nu îți vei aminti nici măcar ce ai văzut în viziunea ta. Și atunci când vreau, mă vei vedea mereu. Mai mult, îţi voi aminti și toate lucrurile uitate. Acestea face parte din minunile Creatorului, care nu pot fi imaginate de către niciun intelect, în sensul de a fi înțelese pe deplin utilizând aceeaşi minte a omului, și este în voia omului, fără a fi obligatoriu, să rămână puse în seama rânduielii Celui de Sus.
RECUNOAȘTEREA DOBÂNDIRII – NUMAI PE CALEA TOREI
Mă gândesc la cei care cercetează Divinitatea, a căror întreagă cercetare este pentru noi o ruşine, pentru că ei depun eforturi să aducă dovezi în sprijinul a ceea ce este cunoscut şi nu are nevoie de nicio dovadă, respingând și neluând în seamă ceea ce este ascuns negării ce ţine de limitările corporale.
Adevărul este că prima percepție nu are nevoie de nicio dovadă filosofică, întrucât este primul concept oriunde te-ai întoarce. Este ca şi când ai întreba pe cineva: „Cine a scris această carte minunată de înțelepciune?” Și el ţi-ar răspunde că, de fapt, nu există un astfel de înțelept în lume, ci tocmai s-a întâmplat că băiețelul său a vărsat cerneală pe acele pergamente, care apoi s-au răspândit sub formă unor litere, creând aceste combinații în legături de cuvinte minunate de înțelepciune.
Într-adevăr, toate ascunderile provin creaturilor de la Providența Lui, iar negarea lor face parte, de asemenea, din limitările corporale. Dar despre toate acestea ei păstrează tăcerea absolută, pentru că de fapt ea nu poate fi găsită decât pe calea Torei și a Miţvot (porunci) și prin nicio altfel de cercetare în lume.
Trebuie ştiut şi faptul că existența realității trebuie să se extindă din senzația Providenței. Aceasta se numește „completă conştienţă”, care aduce cu sine dragostea Lui și benevolenţa Lui. Nu este la fel cu cea care se extinde prin cercetarea uscată, intelectuală; această cunoaștere nu adaugă și nu scade nimic.
Acesta este sensul celor spuse de înțelepții noștri, că există el cel prezent și el cel absent. Rezultă că toate sufletele lui Israel au fost prezente la poalele Muntelui Sinai, deoarece din acel eveniment se extind toate sufletele lui Israel de-a lungul generațiilor. Așa cum am spus, este vorba de sufletul trupesc, care este HaVaYaH și deficiența sa cu el. Extinderea vitalității sale depinde de determinarea deficienței, întrucât dacă ceea ce se vede nu ar fi pozitiv, sufletul intelectual nu ar mai fi deficitar. Astfel, nu ar putea să mănânce până la saturaţie și, prin urmare, ar fi anulate împreună.
Este de mirare, însă, că regula referitoare la lumina vederii este că dorința o însoțește imediat fără nicio forțare și imediat o hrăneşte pentru a întări această dorință, așa cum este scris, „ca zilele voastre să se înmulțească”, ceea ce înseamnă respectarea Torei și a legilor ei. În acest fel, legea referitoare la lumina vederii este evidentă ca și cum ar primit-o la Sinai astăzi, și în fiecare zi este la fel de nouă pentru ei, căci de aceasta depinde legea ei. Atunci, însă, când încalcă orice lege în Tora, ei rămân imediat în întuneric, ca nişte orbi care nu au văzut niciodată lumină.
ESENȚIA PERCEPȚIEI INTELECTUALE
Știm deja că oamenii, dotaţi cu intelect, cu trupuri, nu sunt deposedaţi de cunoaşterea privind emanatorul, oricare ar fi aceasta, la fel cum nu sunt deposedaţi de cunoaşterea apropiaţilor lor, care sunt la fel ca ei. Este așa întrucât un prieten, sau un frate, nu își desluşesc doar propriul lor spirit și propria interioritate, fără nici o îmbrăcăminte, căci mintea însăși este oricum ascunsă în propria ei îmbrăcăminte, adică în puterea imaginației.
Și pentru că omul nu are cum să-şi imagineze o formă spirituală, toată lumea respectivă este invizibilă pentru el. Și cu toate acestea, privirea lui se îndreaptă permanent către exterioritate, adică înspre ceea ce înseamnă trupul și mișcările fizice ale celui apropiat. Și, cu perseverență, ei vor ajunge să identifice pe de-a-ntregul toate gradele spirituale din ea, întrucât asta este tot ceea ce vrea să știe omul, și nu este vorba despre propria sa carne trupească, desigur.
Omul nu va simți nicio lipsă sau tristețe în a nu-și cunoaște mintea și gradele în forma ei spirituală reală, căci nu este obligat să-și cunoască aproapele mai mult decât se cunoaște pe sine. Ori el nu-şi dobândeşte nici măcar propria sa internalitate.
Din acest motiv, când creatura devine versată în toate legile naturii și determinantele sale corporale și le respectă cu sârguință, se poate spune că îl cunoaște pe Creator față la față. Este ca şi când ai vorbi cu un prieten, fiecare dintre părțile sale părând că se contopesc cu acesta prin similaritate, adică prin puterea de imaginație a formelor și mișcărilor intelectuale.
Și când cercetăm esența minții folosindu-ne cea mai bună capacitate a noastră, vom afla că prin strângerea laolaltă a fiinţelor spirituale, şi din această adunare împreună ea își extinde „manifestările”. Adică, tot ce înseamnă avantajul omului asupra animalului este că în om există un organ care poate strange în el laolaltă ființe spirituale.
În plus, avantajul unui individ asupra altuia se găseşte în măsura puterii susmenţionatei extinderi, și în formele ființelor însele, întrucât una dintre ele extinde ființe importante, în timp ce o alta – ființe nu atât de importante.
Diferența dintre o ființă spirituală și guvernanţă este aceea că o limitare a ființei este o imagine intelectuală care se extinde și este prezentă în mintea neschimbată a omului, ceea ce înseamnă că nu poate fi explicată prin evenimente care se întâmplă în timp.
În timp ce guvernanţa cade sub influența timpului și a locului. Este ca şi cum cineva care este în mod natural zgârcit poate face o donație mare o dată în viață, din cauza locului sau a momentului.
EXTENSII CARE SE ADUNĂ ÎN MINTEA OMULUI
Trebuie ştiut că prealabilul susmenţionat, pe care îl numim „mintea omului”, este ca o picătură din esenţa tuturor organelor și calităților trupului material. Ea devine atașată primelor extensii care se adună și se extind cu timpul în mintea cuiva.
De pildă, în timp ce încă este un copil, omul urmărește manifestările lumii și Creatorul ei. Unii dintre oameni devin cu timpul ataşaţi de cunoaștere, alții de bogăție, iar alții de putere. Dacă el alege calitatea cunoașterii, pentru că îi place, rezultă că a atras în sine însuşi o creație favorabilă, din care se vor extinde comportamente în consecinţă. Dar dacă se agaţă de bogăție, se spune că a atras în mintea lui o ființă spirituală inferioară.
Mai târziu, când crește, el constată că există mai multe măsuri. De pildă: Un om renunţă la toate posesiile sale materiale și se dedică învățăturii, în timp ce altul alege învățătura, angajându-se totuși şi în chestiuni lumești. Dacă copilul hrănește meritele primului, atunci a extins în mintea sa o fiinţă bună. Dar dacă îi dă întâietate celui de-al doilea, atunci a atras în sine o ființă inferioară.
După aceea vin tipurile de învățătură – de la Creator sau de la creaturi – iar apoi el verifică dacă să primească o recompensă sau nu. Toate aceste imagini sunt ființe create și din acea adunare laolaltă este făcută o substanţă unică, intitulată „minte”.
(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)