(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)
În acest articol aș dori să rezolv trei probleme:
A. Care este esența religiei?
B. Este oare esenţa ei atinsă în această lume, sau în lumea următoare?
C. Este oare scopul ei în beneficiul Creatorului, sau al creaturilor?
La prima vedere, cititorul ar putea fi surprins de cuvintele mele și nu va înțelege aceste trei întrebări pe care mi le-am pus înainte ca temă a acestui eseu. Până la urmă, cine poate spune că nu știe ce este religia și în special ce înseamnă în religie răsplata și pedeapsa, care sunt destinate să vină în principal în viața de apoi? Şi nu e nevoie să mai amintim de cea de-a treia problemă, întrucât toată lumea știe că religia urmăreşte binele creaturilor și îndrumarea lor către mulţumire şi fericire, aşadar ce altceva trebuie să mai adăugăm la asta?
Într-adevăr, nu mai e nimic de adăugat. Dar, pentru că lumea este atât de familiarizată cu cele trei concepte încă din copilărie, nimeni nu simte nevoia să le examineze sau să le clarifice pentru tot restul vieții. Iar asta arată lipsa lor de cunoaștere privind aceste chestiuni elevate, care sunt cu necessitate însuşi fundamentul pe care se bazează întreaga structură a religiei.
Aşadar, spune-mi cum este posibil ca un copil de 12 sau 13 ani să înțeleagă deja aceste noțiuni subtile și într-atât de suficient încât să nu mai aibă nevoie să adauge alte concepte sau cunoștințe privind aceste lucruri tot restul lui vieţii?
Într-adevăr, aici este problema! Întrucât această supoziţie pripită a adus cu sine toate neajunsurile și concluziile sălbatice care ne-au invadat lumea în generația noastră! Și ne-a adus într-o situaţie în care am scăpat din mâinile noastre, aproape complet, următoarea generație.
BINELE ABSOLUT
În încercarea de a nu-l obosi pe cititor cu lungi discuții, m-am bazat pe tot ce am scris în eseuri anterioare, în special pe eseul „Matan Tora” (Dăruirea Torei), care sunt toate ca o prefață a acestui subiect elevat. Aici voi vorbi succint și simplu, pentru a mă face înţeles de către toți.
În primul rând, trebuie să înțelegem Creatorul – El este Bunătatea Absolută. Asta înseamnă că este absolut imposibil ca El să cauzeze vreodată vreo suferință vreunei persoane. Admitem acesta ca fiind primul concept, pentru că bunul nostru simț arată în mod clar că la baza oricărei cauze a răului în lume decurge numai din voința de a primi.
Asta înseamnă că aviditatea de a trage foloase pentru noi înșine ne impinge să facem rău altora, datorită voinței noastre de a primi auto-mulţumirea. Astfel încât, dacă nici un om nu ar găsi plăcere în a se favoriza pe sine, nimeni nu ar face vreodată rău altora. Iar dacă vom găsi câteodată unul care să făcă rău altuia, fără nici o voință de a primi plăcere pentru sine, înseamnă că o face numai datorită unei obişnuinţe vechi provenind din voința de a primi, obişnuinţă ce apare acum din nevoia de a găsi un nou motiv.
Și pentru că ne dăm seama că Creatorul este complet, în Sine și pentru Sine, și nu are nevoie de nimeni să-L în afi complet, deoarece El precede totul, este clar că El nu are voință de a primi. Și întrucât El nu are nici-o voinţă de a primi, El este fundamental lipsit de dorința de a face rău cuiva; mai simplu de atât nu se poate.
În plus, este întru totul pe placul minţii noastre ca prim concept, faptul că El posedă dorința de a dărui bunătate celorlalți, adică creaturilor Sale. Iar acest lucru este pus în evidență cu claritate de marea Creație pe care El a creat-o și este înfăţişată ochilor noștri. Căci în această lume există oameni care cu necesitate trăiesc experienţa fie a unui sentiment bun, fie a unuia rău, iar acel sentiment vine la ei în mod necesar de la Creator. Și întrucât este absolut clar că nu există, în natura Creatorului, nici un scop în a face rău, este necesar ca şi creaturile să primească numai bunătate din partea Lui, pentru că El le-a creat doar pentru a le dărui.
Așadar am înţeles că El are doar dorința de a dărui binele și că este absolut imposibil ca vreun rău să facă parte din El, sau care să fie emanat de la El. De aceea l-am definit ca fiind „Binele Absolut”. Și, după ce am înţelse asta, să aruncăm o privire la realitatea concretă călăuzită de El și cum dăruieşte El acesteia numai bine.
ÎNDRUMAREA LUI ESTE CU SCOP
Observând sistemele naturii, înțelegem că orice ființă aparţinând unuia dintre patru tipuri – mineral, vegetal, animal și vorbitor – în ansamblu și în particular, se găseşte sub o dirijare intențională, adică o creștere lentă și progresivă în baza unor relaţii de cauză şi efect, aşa cum este cea a fructului unui pom, care este în mod deliberat direcţionat pentru a deveni, în cele din urmă, un fruct dulce şi frumos.
Mergeți și întrebaţi-l pe un botanist prin câte faze trece fructul, din momentul în care devin vizibil până când ajunge să fie în întregime copt. Nu numai că fazele anterioare nu prezintă nici-un semn al finalităţii sale, un fruct dulce și frumos, ci parcă anume pentru a ne contratria, ele ni-l arată ca opus rezultatului final.
Cu cât va fi fructul mai dulce în final, cu atat mai amar şi mai urât este el în fazele anterioare ale dezvoltarii sale. La fel se întâmplă şi cu animalele şi cu oamenii: întrucât animalul, a cărui inteligenţă este redusă la sfârșitul dezvoltării sale, nu are atât de multe deficienţe în timp ce creşte. În vreme ce omul, a cărui inteligenţă este mare în finalul dezvoltării sale, prezintă multe deficienţe în timp ce creşte. De fapt „putem să spunem că un vițel de o zi este un bou”, întrucât el are puterea să stea pe propriile picioare și să meargă, și inteligența necesară pentru a evita pericolele din calea lui.
Un nou-născut de numai o zi stă, însă, culcat şi pare insensibil. Iar dacă cineva dintr-o altă lume, neobișnuit cu manifestările acestei lumi, ar privi acești doi nou-născuți, el va ajunge cu siguranţă la concluzia că puiul de om nu va reuşi să facă nimic, în timp ce vițelul va ajunge să fie un mare erou, dacă ar fi să judece după înțelepciunea vițelului, comparativ cu copilul lipsit de simţuri şi inteligenţă.
Aşadar, este evident că providenţa Lui asupra realității pe care a creat-o este una de tip “rânduială intențională”, fără să ţinem cont de ordinea etapelor de dezvoltare, întrucât acestea ne derutează şi ne împiedică să înțelegem scopul lor, ele fiind întotdeauna opuse formei lor finale.
Despre acel gen de lucruri este vorba atunci când spunem: „Esperienţa este cea care ne face înţelepţi”. Întrucât numai un om cu experienţă are ocazia să vadă Creaţia în toate etapele de dezvoltare, până la împlinire și poate să calmeze lucrurile, astfel încât să nu se teamă de acele imagini deformate pe care Creația le capătă în diversele faze ale evoluţiei sale, ci să creadă în sfârșitul ei frumos și pur.
Aşadar, am arătat că, în ansamblu, manifestările providenței Creatorului în lumea noastră, constituie o rânduială intențională, adică doar având un scop. Atributul intenţiei de a face bine nu este deloc evident înainte ca Creația să ajungă la împlinire, la ultimul nivel de maturitate. Dimpotrivă, mai curând ea îmbracă mai totdeauna o formă denaturată în ochii celor care o percep. Așadar, vedeți cum Creatorul dăruiește creaturilor Sale numai bine, însă acel bine vine pe calea unei providenţe intenționale.
Două căi: calea suferinţei şi calea Torei
Este clar că Dumnezeu este Binele Absolut și că El ne priveşte cu totală benevolenţă fără nici un indiciu al răului, providenţa Sa fiind intențională. Asta înseamnă că rânduiala Lui ne obligă să trecem printr-o serie de etape, pe cale de cauză și efect, adică existând un anterior şi un ulterior, până când suntem calificați să primim binele dorit. Iar atunci ne vom fi împlinit scopul precum un fruct frumos şi bine copt. Și mai trebuie să înțelegem că acest scop ne este garantat tuturor, întrucât altfel defectăm Providența Lui, spunând că este insuficientă pentru scopul ei.
Înțelepții noștri au spus: „Divinitatea în cei inferiori – o nevoie mare”. Asta înseamnă că din moment ce providenţa Creatorului este intențională, scopul fiind acela de a ne aduce în cele din urmă la aderenţă cu El, astfel încât să îşi găsească locul în noi, aceasta fiind considerată o mare nevoie. Însemnând că, dacă nu ajungem la asta, ne vom afla în starea de a privi Providența Lui ca fiind eronată.
Este la fel ca un mare rege ce a avut un fiu la bătrânețe pe care îl iubea foarte mult. Din ziua în care i s-a născut fiul, regele s-a gândit numai la lucruri bune pentru el. A adunat din regat cele mai frumoase, mai înţelepte și mai prețioase cărți și i-a construit o școală. A trimis după cei mai buni constructori și i-a construit palate ale plăcerii. I-a adunat pe toți muzicienii și cântăreții și i-a construit săli de concerte și i-a chemat pe cei mai buni brutari și bucătari pentru a-i oferi toate delicatesele din lume.
Din păcate, însă, fiul a crescut ca un prost, fără vreo dorință de educație. Era orb și nu putea să vadă sau să simtă frumusețea clădirilor. Și era surd, incapabil să audă poeziile și muzica. Și era bolnav, fiindu-i îngăduit să mănânce numai pâine din făina cea mai proastă, provocând astfel dispreț și mânie.
Cu toate acestea, dacă un astfel de lucru se poate întâmpla unui rege făcut din carne și sânge, este imposibil să se întâmple Creatorului, întrucât meschinăria nu I se poate aplica Lui. De aceea, El ne-a pregătit două căi de dezvoltare:
Prima este calea suferinței, care este cea a dezvoltării Creatiei prin ea însăşi. Prin propria noastră natură, suntem obligaţi să urmăm o cale a cauzei și efectului, în diverse stadii consecutive, dezvoltându-ne încet, până când ajungem să fim capabili să alegem conştient binele și să respingem răul, și astfel să fim calificaţi pentru a împlini scopul aşa cum doreşte El.
Iar această cale este cu adevărat una lungă și dureroasă. Drept urmare, El ne-a pregătit o cale plăcută și blândă, care este calea Torei și a poruncilor (Miţvot), care ne pot califica pentru scopul nostru repede și fără suferinţă.
Rezultă că scopul nostru final este acela de a fi calificați pentru fi în aderenţă cu El – astfel ca El să sălăşluiască în noi. Acest scop este o certitudine și nu există nici o modalitate de abatere de la el, întrucât providenţa Lui ne rânduieşte în ambele căi, fie că este calea suferinței sau calea Torei. Privind însă realitatea concretă, constatăm că providenţa Lui vine simultan pe ambele căi, pe care înțelepții noștri le numesc „calea pământului” și „calea Torei”.
Esenţa RELIGIEi este de a dezvolta în noi sentimentul de recunoaştere a răului
Înțelepții noștri spun: „De ce ar trebui să-i pese Creatorului dacă animalul este sacrificat tăindu-i gâtul prin faţă sau prin spate? La urma urmei, Miţvot au fost date doar pentru a-i purifica pe oameni.” Această purificare a fost clarificată în detaliu în eseul „Matan Tora” (punctul 2); aici, însă, aș vrea să clarific esența acelei dezvoltări, dobândită prin Tora și Miţvot.
Țineți seamă că este recunoașterea răului din noi. Acest angajament în Miţvot îi poate purifica încet și progresiv pe cei care le respectă. Scara după care apreciem nivelul de purificare este măsura recunoașterii răului din noi.
Omul este în mod natural gata să respingă și să înlăture orice rău din el. Aşadar, toți oamenii sunt la fel. Diferența între oameni constă numai din recunoașterea răului. Un om mai evoluată recunoaște în sine o cantitate mai mare de rău și, prin urmare, respinge și distinge răul din interior într-o măsură mai mare. Cel neevoluat simte în el răul doar într-o mica măsură și, drept urmare, va respinge numai o neînsemnată cantitate de rău. Drept urmare, el își lasă toată mizeria în el, pentru că nu o recunoaște ca atare.
Pentru a nu-l obosi pe cititor, vom clarifica semnificația generală a binelui și a răului, așa cum s-a explicat în „Matan Tora” (punctul 12). Răul, în general, nu este altceva decât iubirea de sine, numită „egoism”, deoarece este contrară în formă Creatorului, a cărui voinţă nu este deloc de a primi pentru El, ci doar de a darui.
Așa cum am explicat în „Matan Tora” (Punctele 9,11), măsura plăcerii și a sublimului este data de nivelul de echivalență de formă cu Creatorul. Iar măsura suferinţei și intoleranței este o consecinţă a nivelului de disparitate de formă faţă de Creator. Aşadar, egoismul este dezgustător și ne produce suferinţă, întrucât forma sa este opusă celei a Creatorului.
Dar acest dezgust nu este împărțit în mod egal între toate sufletele, ci este dat în proporţii diferite. Un om primitiv, neevoluat nu consideră egoismul ca fiind un atribut negativ și îl folosește pe faţă, fără rușine sau reţinere. El fură și ucide la lumina zilei ori de câte ori consideră că este posibil. Cei oarecum mai evoluaţi, simt egoismul lor ca fiind rău, într-o anumită măsură și le este cel puţin rușine să îl folosească în public, să fure și să o ucidă pe faţă. În secret, însă, ei continuă să își comită crimele.
Cei mai evoluaţi vor simţi într-adevăr propriul egoism ca fiind un lucru abominabil, până într-acolo încât nu îl vor putea tolera în ei și îl vor respinge în totalitate, detaşându-se de el în măsura în care îl vor detecta, şi nu vor vrea să se bucure de munca celorlalți. Atunci încep să apară în ei scânteile iubirii pentru ceilalţi, numită „altruism”, care este atributul general al binelui.
Totul evoluează în mod gradual. Mai întâi se dezvoltă iubirea şi dorinţa de a dărui familiei şi rudelor, conform versetului „nu te ascunzi de carnea ta.” Evoluând în continuare, omul îşi dezvoltă atributul dăruirii extinzându-l la toţi oamenii din jurul său, fie că este vorba de concetăţeni sau conaţionali. Și astfel el tot adaugă, până când în cele din urmă își dezvoltă iubirea pentru întreaga umanitate.
DEZVOLTarea conştientă ȘI DEZVOLTAREA inconştientă
Țineți seamă de faptul că două forțe servesc pentru a ne împinge să urcăm treptele scării menționate mai sus, până când ajungem la capătul ei în cer, care constituie punctul ţintă al echivalenței de formă cu Creatorul nostru. Iar diferența dintre aceste două forțe este aceea că prima ne împinge de la spate, şi pe care am definit-o ca fiind „calea durerii” sau „calea pământului”.
Din această cale s-a născut filozofia moralității numită „etică”, bazată pe o cunoaștere empirică, adică pe examinarea rațiunii practice, a cărei esență nu este altceva decât o însumare a prejudiciilor vizibile rezultate din nucleonii egoismului.
Ajungem să trăim aceste experienţe din întâmplare, şi nu ca rezultat al alegerii noastre conștiente, dar ele ne conduc cu certitudine către obiectivul lor, pentru că imaginea răului devine tot mai clară simțurilor noastre. Iar în măsura în care îi recunoaștem prejudiciile, ne îndepărtăm de ea pentru ca apoi să urcăm pe o treaptă mai înaltă a scării.
A doua forță ne împinge conștient, adică, în urma alegerii noastre. Această forță ne atrage din faţă și este ceea ce noi am definit ca fiind „calea Torei și a poruncilor (Miţvot)”.Pentru a respecta Tora și Miţvot în idea de a aduce mulțumire Creatorului nostru, se dezvoltă rapid acel sentiment de recunoaștere a răului, așa cum am arătat în „Matan Tora” (punctul 13).
Iar aici avem de câștigat de două ori:
A. Nu trebuie să așteptăm ca încercările vieții să ne împingă de la spate, întrucât orice astfel de îmbold se măsoară numai prin suferinţe şi distrugeri. Dimpotrivă, prin delicatețea subtilă pe care o simțim atunci când lucrăm sincer pentru El, întru mulţumirea Lui, se dezvoltă în noi o relativă recunoaștere a josniciei acestor scântei ale iubirii de sine – a faptului că ele sunt obstacole în calea noastră de a primi acel gust subtil al dăruirii pentru Creator. Astfel, senzaţia graduală a recunoașterii răului evoluează în noi de la momente de încântare și de mare liniște, prin receptarea binelui slujindu-L pe Creator, până la sentimentul de plăcere și blândețe care ne cuprinde datorită echivalenței de formă cu Creatorul.
B. Facem economie de timp, întrucât El operează pentru a „ne lumina”, permițându-ne astfel să ne înteţim munca și să grăbim timpul așa cum ne place.
RELIGIa NU ESTE PENTRU BINEle oamenilor, ci pentru binele celui care munceşte
Mulți se înșeală și compară sfânta noastră Tora cu etica. Dar asta provine din faptul că nu au gustat niciodată în viața lor religia. Eu îi invit pe aceştia: „Gustați și vedeți că Domnul este bun”. Este adevărat că atât etica, cât și religia au drept scop un singur lucru: să-l ridice pe om deasupra mizeriei îngustei iubiri de sine și să-l aducă la înălțimile iubirii pentru ceilalţi.
Aceste două concepte sunt, totuşi, la fel de îndepărtate unul de altul precum este distanța dintre Gândul Creatorului și gândul oamenilor. Întrucât religia este o prelungire a Gândului Creatorului în timp ce etica provine din gânduri din carne și sânge și din experiențe de viaţă. Aşadar, există o diferență evidentă între ele, atât în aspectele practice, cât și în ce priveşte scopul final. Căci recunoașterea binelui și răului care se dezvoltă în noi prin etică, pe măsură ce o folosim, este relativă la succesul societății.
Dimpotrivă, recunoașterea binelui și a răului care se dezvoltă în noi prin religie, pe măsură ce o folosim, se referă numai la Creator, adică de la disparitatea de formă faţă de Creator până la echivalența de formă cu El, care se numește Dvekut (aderență), așa cum este clarificat în „Matan Tora” (articolele 9-11).
La fel, cele două concepte sunt complet diferite unul de celălalt în ceea ce privește scopul, pentru că scopul eticii îl constituie bunăstarea societății din perspectiva rațiunii practice, rezultată din experiențele de viaţă. În cele din urmă, însă, acest scop nu promite celui care-l urmează nici-o ridicare deasupra limitelor naturii. Prin urmare, acest obiectiv este încă supus criticilor, întrucât cine este acela care poate dovedi unui individ în ce măsură va avea de câştigat urmând această cale, astfel încât să se simtă obligat să-şi diminueze propriul sine, chiar și numai puţin, în favoarea binelui societății?
Scopul religiei promite, totuși, binele celui care o urmează, întrucât, aşa cum am arătat deja, atunci când cineva ajunge să-i iubească pe ceilalţi, el se află în starea de Dvekut, care este echivalența de formă cu Creatorul și, împreună cu el omul trece din lumea sa îngustă, plină de suferinţă și obstacole, într-o lume veșnică de dăruire întru Domnul și pentru oameni.
Veți găsi, de asemenea, o diferență semnificativă în ceea ce privește sprijinul, deoarece respectarea eticii este susținută de benevolenţa oamenilor, care este ca o chirie ce trebuie până la urmă achitată. Iar când omul creşte obișnuit cu această lucrare, el nu va putea să urce nivelurile etică, întrucât acum el se va fi obișnuit cu o asemenea muncă ce este răsplătită de societate, care te plătește pentru faptele bune.
Cu toate acestea, respectarea Torei și a poruncilor (Miţvot) pentru a-L mulțumi pe Creator, fără nici o recompensă, omul urcă nivelurile eticii întocmai după cum doreşte, întrucât nu există nici o plată pe această cale. Iar fiecare bănuț se adaugă într-un cont mare. În cele din urmă, el dobândește o a doua natură, care înseamnă dăruirea pentru ceilalți, fără nici o mulţumire pentru sine, cu excepția strictului necesar traiului său.
Acum el a fost eliberat cu adevărat de încătuşările Creaţiei. Căci atunci când omul îşi detestă orice egoism iar sufletul său respinge micile plăceri fizice și respectul de sine, el se găseşte liber în lumea Creatorului. Și îi este garantat faptul că nici-un prejudiciu sau nenorocire nu se va abate vreodată asupra lui, deoarece toate acestea îi vin omului numai din dorinţa de a primi pentru el însuşi implantată în el.
Astfel, am demonstrat că scopul religiei îi este dedicat numai aceluia care se angajează să o urmeze și în niciun fel pentru uzul sau beneficiul omului obişnuit, deși toate acțiunile acesteia se învârt în jurul binelui oamenilor și sunt măsurate după aceste acte. Dar acesta este numai o trecere către scopul sublim, care este echivalența de formă cu Creatorul. Și acum putem înțelege că scopul religiei este dobândit în timpul vieţii în această lume și putem examina îndeaproape în „Matan Tora”, care este scopul acesteia la nivelul întregii lumi și la nivel de individ.
(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)