NAŢIUNEA

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Intenţia Noastră

Acest ziar, Naţiunea, este o apariţie nouă pe strada evreiască. Este un ziar „inter-partizan”. Și te-ai putea întreba: „Ce înseamnă un ziar «inter-partizian»? Cum poate exista un ziar care să poată servi tuturor partidelor la un loc, în ciuda opoziției și a contrastelor dintre ele?”

Într-adevăr, este o „ființă” care s-a născut într-o situaţie dificilă, urmare a unui travaliu foarte dureros şi îngrozitor, din veninul urii care a lovit națiunile lumii pentru a ne șterge de pe fața Pământului, din distrugerea a milioane de frați de-ai noștri și sunt gata să facă mai multe. Înclinaţia lor sadică este de nestăpânit, iar calamitatea este dublă, întrucât nu ne putem amăgi că toate acestea sunt doar un fenomen trecător, tranzitoriu, căci ca și în cazul experiențelor noastre trecute de-a lungul istoriei, când, dacă o națiune s-a năpustit asupra noastră, am găsit salvarea în alta.

Acum, însă, lucrurile stau foarte diferit. Nu numai că suntem atacați simultan din toate direcțiile, dar chiar și cele mai dezvoltate națiuni și-au închis ușile în fața noastră fără niciun sentiment de milă sau compasiune și într-un mod atât de lipsit de milă, care este fără precedent în întreaga istorie umană, chiar și în cele mai barbare vremuri.

Este clar, doar dacă nu ne-am baza pe miracole, că existența noastră ca indivizi sau ca națiune atârnă între viață și moarte. Iar salvarea, dacă vom găsi stratagema necesară, o constituie acea schemă măreaţă a cărei cale poate fi găsită atunci când te apropii de pericol și care poate înclina balanța în favoarea noastră – adică să ne ofere un refugiu sigur pentru toți frații noștri în diaspora, despre care toată lumea spune că este, în prezent, singurul loc al salvării.  

Atunci drumul vieții ne va fi deschis, pentru a ne continua cumva existența în ciuda dificultăților. Iar dacă ratăm ocazia și nu ne ridicăm ca unul singur, cu eforturile uriaşe necesare într-un moment de mare pericol, pentru a garanta șederea noastră în țară, atunci faptele cu care ne confruntăm reprezintă o mare amenințare pentru noi, întrucât problemele evoluează favorabil pentru dușmanii noștri, care caută să ne şteargă de pe fața Pământului.

Este, totodată, evident că efortul enorm, pe care drumul accidentat din fața noastră îl cere de la noi, impune o unitate la fel de solidă și dură ca oțelul, din toate părțile națiunii, fără excepție. Dacă nu ne strângem rândurile în faţa forțelor puternice care ne stau în cale să ne facă rău, vom descoperi că speranța noastră este pierdută dinainte.

Iar după toate astea, fiecare ins și fiecare partid stă și își păzeşte cu mare grijă propriile posesii fără să facă nicio concesie. Și în nici un caz niciunii dintre ei nu pot, sau mai corect spus nu vor, să ajungă la o unitate națională, așa cum ne cer aceste vremuri periculoase pentru noi toți. Aşadar, suntem cufundați în indiferență ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încercați să vă imaginați că dacă o națiune „ne-ar arăta ușa”, ceea ce este atât de obișnuit în zilele noastre, cu siguranţă, atunci niciunul dintre noi nu s-ar gândi la apartenența noastră partinică, pentru că necazul ne-ar transforma pe toți într-o singură masa nediferenţiată, care să ne apărăm sau să ne facem bagajele şi să fugim pe mare sau pe uscat. Dacă am fi simțit pericolul ca fiind real, am fi fost, fără îndoială, uniți cum trebuie, fără nici o dificultate.

În aceste circumstanțe ne-am întâlnit aici – un grup restrâns dintre noi, din toate sectele, oameni care simt pe spate biciul îngrozitor ca și cum s-ar fi materializat deja. Ne-am asumat să publicăm această publicaţie, despre care cred că va fi un canal fidel prin care să transmitem senzațiile întregii națiuni, cu toate sectele și facțiunile ei, fără să fie exclusă niciuna dintre ele. Procedând astfel, contrastele și vederile înguste ale unor facţiuni vor fi eliminate. Mai corect, acestea ar fi reduse la tăcere și ar face loc pentru ceea ce le precede și vom fi cu toții capabili să ne unim într-un singur trup solid, calificat să se protejeze pe sine însuşi în acest moment crucial.

Și, deși acest pericol este cunoscut tuturor, așa cum ne este cunoscut nouă, poate că nu a ieşit încă la iveală suficient în toată mulţimea, la adevărata sa dimensiune. Dacă l-ar fi simțit, ei toţi ar fi scuturat demult praful divizării în măsura în care acesta obstrucționează unitatea rândurilor noastre. Dacă nu este așa, este doar pentru că acest sentiment nu este încă împărtășit de mulți.

Prin urmare, ne-am asumat publicarea acestui ziar, pentru a sta de veghe, pentru a avertiza asupra necazului și a-l explica mulţimii, până când toate elementele care ne divizează vor fi reduse la tăcere și vom putea să ne întâlnim cu dușmanul cu rândurile strânse împreună, și să-i dăm răspunsul cuvenit în timp util.

Mai mult decât atât, suntem încrezători că printre noi există încă cei care se adresează inimilor, care pot oferi un sistem de succes care să unească toate facțiunile națiunii. Din experiență, am învăţat că în mod anume pe acei oameni nu-i bagă în seamă și nu-i ascultă nimeni. În această publicaţie, suntem dispuși să facem loc oricui are o soluție garantată pentru unirea națiunii, să o facă publică și să o facă cunoscută mulţimii.

Pe lângă toate cele de mai sus, prin publicarea acestui ziar,  ne propunem să apărăm vechea noastră cultură de două mii de ani, înainte ca ţara noastră să fie distrusă. Ne propunem să o revelăm și să o curățăm de mormanele care s-au acumulat peste ea în anii exilului nostru printre națiuni, astfel încât natura ei pur evreiască să fie recunoscută, așa cum era la vremea ei. Asta ne va aduce cel mai mare beneficiu, pentru că vom putea găsi o modalitate de a conecta modul nostru de gândire din diaspora cu acele vremuri de glorie și de a ne salva de a împrumuta de la alții.

Editorii

Individul şi Naţiunea

Noi, oamenii, suntem ființe sociale. Întrucât nu ne putem satisface nevoile vitale fără ajutorul celorlalți, parteneriatul cu mulți alţii este necesar pentru existența noastră. Nu este aici locul pentru a explora evoluțiile națiunilor și ne-ar fi de ajuns să studiem realitatea așa cum apare ea în ochii noștri.

Este o realitate faptul că nu ne putem îndeplini necesităţile de unii singuri și că avem nevoie de o viață socială. Prin urmare, indivizii au fost obligați să se unească într-o uniune numită „națiune” sau „stat”, în care fiecare participă cu propria ocupaţie, unii în agricultură și alții în artizanat. Ei se conectează prin comercializarea produselor lor. Astfel s-au constituit națiunile, fiecare cu natura sa unică, atât în ​​viața materială, cât și în viața culturală.

Observând viața, vedem că procesul unei națiuni este la fel ca procesul unui individ. Funcționarea fiecărei persoane în cadrul națiunii este precum funcționarea organelor într-un singur trup. Trebuie să existe o armonie completă între organele fiecărui individ – ochii văd, iar creierul este ajutat de ei să gândească și să dea soluţii, şi atunci mâinile muncesc sau se luptă, iar picioarele merg. Astfel, fiecare stă pregătit și își așteaptă rolul. În mod similar, organele care alcătuiesc trupul națiunii – consilieri, angajatori, muncitori, distribuitori etc. – ar trebui să funcționeze în deplină armonie între ei. Acest lucru este necesar pentru o viață normală a națiunii și pentru o existență în siguranţă.

Întrucât moartea naturală a individului rezultă din dizarmonia dintre organele sale, declinul natural al națiunii rezultă din unele obstrucționări care au avut loc printre organele sale, după cum au mărturisit înțelepții noștri (Tosfot, Baba Meţia, Capitolul 2), „Ierusalimul a fost distrus numai datorită urii nefondate care a existat în acea generație.” În acea perioadă, națiunea a a vut de suferit și a murit, iar organele sale au fost împrăștiate în toate direcțiile.

Prin urmare, este necesar ca fiecare națiune să fie puternic unită în interior, astfel încât toți indivizii ce o alcătuiesc să fie atașați unul de celălalt prin iubire instinctivă. Mai mult, fiecare individ ar trebui să simtă că fericirea națiunii este propria sa fericire, iar decăderea națiunii este propria sa decădere. Oricine ar trebui să fie dispus să dea totul pentru națiune ori de câte ori este nevoie. În caz contrar, dreptul lor de a exista ca națiune în lume este sortit pieirii dintru început.

Asta nu înseamnă că toți oamenii din națiune, fără excepție, trebuie să fie așa. Ci faptul că oamenii acelei națiuni, care simt acea armonie, sunt cei care fac națiunea, iar măsura fericirii națiunii și durabilitatea sunt măsurate prin calitatea lor. După ce a fost determinat un cuantum suficient de indivizi care să asigure existența națiunii, pot exista într-o anumită măsură şi membre libere, care nu sunt legate de trupul națiunii în măsura menționată mai sus, întrucât baza este deja asigurată fără ele.

Prin urmare, încă din cele mai vechi timpuri, nu am găsit comunităţi și societăți fără o relaţie de rudenie între membrii lor, întrucât acea iubire primitivă, care este necesară existenței societății, se găsește numai în familiile care sunt ramuri ale unui singur tată.

Cu toate acestea, pe măsură ce generațiile au evoluat, au existat deja societăți conectate sub termenul de „stat”, adică fără legături familiale sau rasiale. Conexiunea individului cu statul nu mai este numai o legătură naturală, primitivă, ci provine dintr-o nevoie comună în care fiecare individ se leagă de colectiv într-un singur trup, care este statul. Iar statul protejează trupul și posesiunile fiecărui individ cu toată puterea unui stat.

Într-adevăr, acea tranziție, în care generațiile s-au mutat de la națiunea naturală la starea artificială, de la legături care provin de la iubirea primitivă la legături care provin dintr-o nevoie comună, nu preia nimic din condițiile necesare într-o stare naturală, rasială. Regula este aceea că, întrucât fiecare individ sănătos are un control complet asupra propriilor sale organe, care se bazează exclusiv pe iubire, deoarece organele se supun cu bucurie fără nici o teamă de pedeapsă, statul ar trebui să-i domine complet pe toți indivizii din interiorul său în raport cu nevoile sale generale, bazat pe iubire și devotamentul instinctiv al indivizilor față de colectivitate. Aceasta este forța cea mai convenabilă, suficientă pentru a orienta indivizii către nevoile colectivităţii.

Dominația bazată pe constrângere și pedeapsă este, însă, o forță prea slabă pentru a-l pune în mișcare pe fiecare individ atât cât este necesar pentru a proteja nevoile colectivităţii. Iar colectivitatea va slăbi și nu își va putea îndeplini angajamentul de a păzi și de a asigura trupul și bunurile fiecărui individ.

Și nu ne preocupă aici forma guvernării statului, indiferent dacă este autocratică, democratică sau cooperativistă. Ele nu schimbă deloc esența stabilirii forței unității sociale. Aceasta nu poate fi stabilită, cu atât mai puțin perpetuată, dacă nu există legături de iubire socială.

Este ruşinos să recunoaștem că în timpul exilului am pierdut unele dintre cele mai prețioase virtuţi iar cea mai importantă este pierderea conștiinţei naționale, adică a acelui sentiment natural care leagă și susține fiecare națiune. Firele iubirii care leagă națiunea, care sunt atât de naturale și primitive în toate națiunile, au degenerat și s-au desprins din inimile noastre și au dispărut.

Și cel mai rău este faptul că, chiar și puținul care ne-a rămas din iubirea de națiune, nu ne este insuflată în mod pozitiv, așa cum este în toate națiunile. Mai degrabă, ea există în interiorul nostru pe o bază negativă: este suferința comună pe care fiecare dintre noi o îndură fiind membru al națiunii. Acest lucru a imprimat în noi o conștiinţă națională și o apropiere, ca și în cazul tovarăşilor de suferinţă.

Aceasta este o cauză exterioară. Atâta timp cât această cauză exterioară s-a adăugat și s-a amestecat cu conștiința noastră națională naturală, a apărut un fel ciudat de iubire națională care a stârnit această confuzie, nefirească și de neînțeles.

Și, cel mai important, este complet inadecvată pentru sarcina sa. Măsura sa de căldură este suficientă doar pentru o emoție efemeră, dar fără forţa și puterea cu care putem fi reconstruiți ca națiune care îşi poartă singură de grijă. Acest lucru se datorează faptului că o unitate care există în baza unei cause exterioare nu este deloc o unitate națională.

În acest sens, suntem ca o grămadă de nuci, unite cu un singur corp din exterior printr-un sac care le învelește și le ţine la un loc. Măsura unităţii lor nu le face să fie un singur trup și fiecare mișcare aplicată sacului produce între ele agitaţie și separare. Astfel, ele ajung tot timpul la noi asocieri și agregări parțiale. Vina este că le lipsește unitatea interioară și toată forța lor de unitate le provine din incidente exterioare. Asta face foarte mult rău inimii noastre.

Într-adevăr, scânteia naționalismului a fost păstrată în noi în totalitate, dar s-a estompat și a devenit inactivă. Ea a fost, totodată, foarte mult afectată de amestecul pe care l-a primit din exterior, așa cum am spus. Totuşi, acest lucru nu ne face mai bogaţi, şi realitatea este foarte amară.

Singura speranță este să punem la punct temeinic o nouă educație națională, să descoperim și să aprindem încă o dată iubirea națională firească ce s-a estompat în noi, să reînviem din nou mușchii naționali, care au fost inactivi în noi de două milenii, prin toate mijloacele potrivite acestui scop. Atunci vom ști că avem o bază firească și de încredere de reconstruit, pentru a ne continua existența ca o națiune calificată să se poarte ca toate celelalte națiuni ale lumii.

Aceasta este o condiție prealabilă pentru orice întreprindere sau acţiune. La început, fundația trebuie construită într-un mod suficient de sănătos pentru a purta sarcina pe care este menită să o poarte. Apoi începe construcția clădirii. Dar este o rușine să edifici o construcţie fără o bază suficient de solidă. Nu numai că nu reuşeşti să construieşti nimic, dar îi pui și pe alții de lângă tine în pericol, întrucât construcţia se va prăbuşi la cea mai mică mișcare și părțile ce o alcătuiesc se vor împrăștia în toate direcțiile.

Aici trebuie să fac o remarcă privind educația națională menționată mai sus: Deși îmi propun să imprim o mare iubire printre indivizii din națiune în special și în întreaga națiune în general, cât mai deplină cu putinţă, asta nu are nimic de-a face cu șovinismul sau fascismul. Sunt lucruri pe care le detestăm, iar conștiința mea este complet lipsită de ele. În ciuda aparentei similitudini în modul cum sună cuvintele, din moment ce șovinismul nu este altceva decât o iubire națională excesivă, ele sunt în esență două lucruri la fel de departe unul de celălalt ca şi negrul de alb.

Pentru a percepe cu ușurință diferența dintre ele, ar trebui să le comparăm cu măsurile egoismului și altruismului în individ. După cum s-a spus mai sus, procesul națiunii este foarte asemănător cu procesul individului în toate detaliile sale. Aceasta este o cheie generală prin care pot fi percepute toate legile naționale fără a devia de la ele mai la dreapta sau mai la stânga, nici măcar cât un fir de păr.

În mod evident, măsura egoismului inerentă fiecărei creaturi este o condiție necesară în existența reală a creaturii. Fără ea, aceasta nu ar fi o ființă aparte și distinctă în sine. Acest aspect nu ar trebui, totuşi, să nege în niciun fel măsura altruismului într-un individ. Singurul lucru necesar este stabilirea unor limite distincte între ele: Legea egoismului trebuie păstrată în toată puterea sa, în măsura în care privește minima existență. Iar, pentru orice surplus dincolo de această măsură, se permite renunțarea în favoarea bunăstării semenilor.

Bineînțeles, oricine acționează în acest mod trebuie considerat excepțional de altruist. A renunţa, însă, și la cota minimă necesară, în beneficiul altora, riscându-ţi astfel propria viață, este complet nefiresc și nu poate fi susţinut decât numai o singură dată în viață.

Egoistul excesiv, care nu ține cont deloc de bunăstarea altora, este detestabil în ochii noștri, întrucât aceasta este substanța din care sunt alcătuiţi toţi jefuitorii, ucigașii și toți cei corupți. Este la fel în ce priveşte egoismul și altruismul național: și iubirea națională trebuie să fie imprimată tuturor indivizilor națiunii, nu mai puțin decât iubirea individuală egoistă a individului pentru propriile nevoi, suficientă pentru a susține existența națiunii ca atare, astfel încât să se poată susuţine singură. Iar surplusul acestei măsuri minime poate fi dedicat bunăstării umanitare, întregii umanități, fără nicio distincție de națiune sau rasă.

Dimpotrivă, suntem total înrăiţi de egoismul național excesiv, pornind de la națiuni care nu țin cont de bunăstarea altora, până la cele care jefuiesc și ucid alte națiuni pentru propria lor plăcere, ceea ce numim „șovinism”. Astfel, cei care renunţă complet la naționalism și devin cosmopoliţi din motive umaniste, altruiste, fac o eroare fundamentală, întrucât naționalismul și umanismul nu se contrazic deloc.

Prin urmare, este evident că iubirea națională este fundamentul fiecărei națiuni, la fel cum egoismul este baza tuturor ființelor existente individual. Fără ea, nu ar putea exista pe lume. În mod similar, iubirea națională a indivizilor unei națiuni constituie fundamentul independenței fiecărei națiuni. Acesta este singurul motiv pentru care naţiunea continuă sau încetează să mai existe.

De aceea, aceasta ar trebui să fie prima preocupare în renașterea națiunii. Această iubire nu se află în prezent în noi, pentru că am pierdut-o în timpul rătăcirii noastre printre națiuni în ultimele două milenii. Numai indivizii s-au adunat aici, fără legături de pură iubire națională între ei. Mai degrabă, unul este conectat printr-un limbaj comun, altul printr-o patrie comună, un al treilea printr-o religie comună și un al patrulea prin istoria comună. Toți își doresc să trăiască aici în funcţie de modul în care au trăit în națiunea din care au venit. Ei nu iau în considerare faptul că acolo exista deja o națiune bazată pe membrii săi înainte ca ei să se fi alăturat acesteia și la a cărei edificare ei nu participaseră activ.  

Cu toate acestea, atunci când o persoană vine în Israel, unde nu există ordinea prestabilită suficientă pentru ca o națiune să funcționeze de la sine, nu avem altă substanță națională pe care să ne putem baza și nici nu ne dorim acest lucru. Mai degrabă, aici trebuie să ne bazăm în totalitate pe propria noastră structură; și cum am putea face acest lucru atunci când nu există o legătură națională naturală care să ne unească pentru această sarcină?

Aceste legături slăbite – limba, religia și istoria – sunt valori importante și nimeni nu le neagă meritul național. Cu toate acestea, ele sunt încă totalmente insuficiente pentru a se constitui ca fundament pentru susținerea independentă a unei națiuni. În cele din urmă, tot ce avem aici este o adunare de străini, descendenți ai culturilor a șaptezeci de națiuni, fiecare construind o scenă pentru sine, pentru propriul spirit și pentru propriile înclinații. Nu există aici nimic elementar care să ne unească pe toți din interior într-o masă unitară.

Știu că există un lucru comun tuturor: evadarea din amarul exil. Totuşi, aceasta este doar o unire superficială, precum sacul care ține nucile laolaltă, așa cum am spus mai sus. De aceea am spus că trebuie să instituim pentru noi înşine un tip aparte de educație printr-o diseminare pe larg, pentru a insufla fiecăruia dintre noi un sentiment de iubire națională, atât de la un individ la altul, cât și de la indivizi la întreg, pentru a redescoperi iubirea națională care a fost insuflată în noi încă de pe vremea când eram în ţara noastră ca națiune printre națiuni.

Aceast articol le precede pe toate celelalte pentru că, în afară de faptul că este fundamentul, el conferă statură și succes tuturor celorlalte acțiuni pe care dorim să le întreprindem în acest domeniu.

A.G.

Numele Naţiunii, Limba şi Ţara

Ar trebui să examinăm numele națiunii noastre. Ne-am obișnuit să ne numim „evrei”, în timp ce numele nostru obișnuit, „Iudeu” sau „Israel”, au devenit aproape învechite. Lucrurile sunt atât de complicate încât, pentru a distinge jargonul de limba națiunii, numim limba națiunii „ebraică” și jargonul „idiș”.^(*)

În Biblie găsim numele „evreu” pronunțat doar de națiunile lumii, și mai ales de egipteni, cum ar fi: „Vedeţi, ne-a adus un evreu ca să-şi bată joc de noi!” (Geneza, 39:14) , sau „Era acolo cu noi un tânăr evreu” (Geneza, 41:12), sau „Este un copil de-al evreilor” (Exod, 2: 6). Filistenii folosesc și ei acest nume: „Să împiedicăm pe evrei să-şi facă săbii sau suliţe” (1 Samuel, 13:19). O găsim și în relația dintre națiuni și noi, cum ar fi în războiul lui Saul cu filistenii, când a declarat: „Să audă evreii…”(1 Samuel, 13:3) și „Unii evrei au trecut Iordanul” (1 Samuel, 13:7) ).

În plus, găsim permament numele „evreu”, în conexiune cu denumirile sclavilor, cum ar fi un sclav evreu sau o servitoare evreică, etc. Şi totuşi, de fapt, nu vom întâlni niciodată în Biblie numele de „evreu”, ci doar unul dintre cele două nume, „Israel” sau „iudeu”.

Originea numelui, „evreu”, este legată probabil de existenţa unei națiuni antice faimoase care era cunoscută sub acest nume, întrucât versetul din Biblie (Geneza, 10:21) ne prezintă numele fiului lui Noe ca tată al acelei națiuni: „Şi lui Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber”. Patriarhul Avraam făcea parte din acea națiune, motiv pentru care națiunile l-au numit „Avraam Evreul”, cum apare şi în versetul „și a dat de ştire lui lui Avraam Evreul” (Geneza, 14:13).

De aceea, înainte ca Israel să devină o națiune printre națiuni, ei erau numiți „evrei”, după națiunea patriarhului Avraam, evreul. Deși copiii lui Israel erau distinși în Egipt ca o națiune separată, precum „Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească”(Exod, 1: 9-10). Cu toate acestea, acest nume este ca un nume al unui trib și nu al unei națiuni, pentru că au devenit o națiune numai după ce au ajuns în țara lui Israel. Din asta ar trebui să concluzionăm că acesta este motivul pentru care națiunile nu au dorit să ne numească „națiunea israeliană” nici după ce am ajuns în țara noastră, pentru a nu admite existența noastră ca națiune. Ei au pus accentul pe acest fapt numindu-ne „evrei”, așa cum ne numiseră înainte de a ajunge în țara noastră.

Nu întâmplător denumirea de „evrei” lipsește în Biblie și în literatura ulterioară, cu excepția relațiilor cu slujitorii și slujnicele, de care numele, „evreu”, este ataşat permanent: „sclav evreu”, „servitoare evreică”. Nu vom întâlni, însă, niciodată denumirea „sclav israelian” sau „sclav iudeu”. Această juxtapunere este probabil o relicvă a sclaviei din Egipt, pe care ni se poruncește să ne-o amintim, „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului” (Deuteronom, 5:15).

Chiar și astăzi majoritatea națiunilor se referă la noi ca fiind „iudei” sau „israelieni” și doar națiunea rusă se mai raportează la noi ca fiind „evrei”. Este de presupus că cei dintre ei care urăsc Israelul folosesc această etichetă printre ei cu reaua-voință de      a-și disimula naționalismul implicit presupus de ea, la fel ca şi popoarele antice. Se pare că s-au preocupat de semnificația acestui nume mult mai mult decât noi, care l-am luat în mod automat din cauza utilizării în limba rusă, fără a ne bate capul prea mult cu asta. Din toate cele de mai sus rezultă că, dacă dorim să ne respectăm pe noi înșine, ar trebui să încetăm să mai folosim termenul de „evreu”, în legătură cu orice om liber dintre noi.  

Într-adevăr, în ceea ce privește numele limbii, dacă am fi avut o sursă istorică, o limbă pe care să o fi vorbit vechea națiune ebraică, atunci probabil că am fi putut să o numim „ebraică”. Și totuși, nu am găsit nicio dovadă istorică că această națiune străveche vorbea această limbă.

Din acest motiv, ar trebui să luăm în considerare literatura talmudică, care este mai aproape de sursă decât suntem noi de cincisprezece secole încoace. În acestea a fost acceptat fără echivoc faptul că vechii evrei nu foloseau deloc această limbă. Ei au spus: „La început, Tora a fost dată lui Israel în litere ebraice și în limba sfântă. Li s-a dat încă o dată în zilele lui Ezra, în litere asiriene și în limba aramaică. Israelul și-a aranjat literele asiriene și limba sfântă și i-a lăsat pe cei inculţi cu literele ebraice și limba aramaică”(Sanhedrin, 21b). Astfel, aflăm din cuvintele lor că numai literele ne-au venit de la evrei, dar nu și limba, pentru că au spus „litere asiriene și limba sfântă” și nu „litere și limba ebraică”.

Găsim (Megillah, p. 8), “dimpotrivă, o Biblie care este scrisă în traducere și o traducere care este scrisă ca Biblie, iar literele ebraice nu spurcă mâinile”. Astfel, au subliniat ei, „traducerea care este scrisă ca Biblie și litere ebraice”. Ei nu spun: „Traducere care este scrisă în ebraică și litere ebraice”, așa cum face Mișna (Yadaim, 4: 5). Acest „dimpotrivă” este luat de acolo pentru a ne învăța că numai literele sunt atribuite evreilor, și nu şi limba.

De asemenea, nu există nicio dovadă în cuvintele Mișnei, întrucât se pare că aici a existat o influență romană asupra textului. Dar, când au memorat Mișna, au făcut precizările corespunzătoare.

Dimpotrivă, descoperim că de mai multe ori Tanaim s-au referit la limbă ca „limba sfântă”. O dată (în Cărțile binecuvântării, 13), „Toți cei care locuiesc în țara lui Israel, şi citesc rugăciunea Şema dimineața și seara și vorbesc limba sfântă, merită lumea care vine”. Tot aşa, (în Şekalim, sfârșitul capitolului 3), „Învățăm de la rabinul Meir că toți cei care se află permanent în țara lui Israel și vorbesc limba sfântă …” etc.

Chiar dacă presupunem că am putea găsi o sursă istorică conform căreia evreii antici vorbeau această limbă, asta nu ne obligă să numim această limbă după ei, întrucât nu există nicio urmă a acestei națiuni printre cei vii. După cum am spus, acest nume nu se adaugă la demnitatea noastră națională și doar dușmanii noștri ni l-au atașat în mod intenționat, pentru a arunca și a diminua imaginea bunurilor națiunii. Prin urmare, ar trebui să evităm să ne luăm după limba engleză, care numește națiunea „iudei” și limba „ebraică”.

De asemenea, ar trebui să stabilim care nume ni se potriveşte cel mai bine: „iudei” sau „israelieni”. Numele „Israel” provine de la tatăl nostru Iacov care, după cum este scris, este numit ca expresie a puterii și onoarei: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor.”(Geneza, 32:28). După el suntem numiți „Israel”.

Cu toate acestea, după regele Solomon, națiunea s-a împărțit în două: cele zece seminții, care l-au hirotonisit pe Ieroboam, fiul lui Nebat, și cele două triburi, Iuda și Beniamin, care au rămas sub domnia lui Rehoboam, fiul lui Solomon. Numele „Israel” a rămas pentru cele zece triburi, iar cele două triburi, Iuda și Beniamin, au luat pentru ei numele de „iudei”, așa cum am găsit în povestea lui Ester: „Era un anume iudeu în castelul Șușan, al cărui nume era Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Șimei, fiul lui Chiș, un beniamit”. Astfel, tribul lui Beniamin îşi ziceau ei înșiși „iudei”.  

Cele zece triburi au fost exilate din țară cu mult înainte de exilul lui Iuda și de atunci nu a mai fost nici o urmă de-a lor. Cei din Iuda, care a fost exilaţi în Babilon, s-au întors în țară după șaptezeci de ani de exil și au reconstruit țara. Acesta este motivul pentru care de-a lungul perioadei celui de-al Doilea Templu, numele de „iudei” este menționat cel mai des, iar numele de „Israel” este menționat doar rar, în circumstanțe cu totul speciale.

Noi, urmașii exilului celui de-al doilea templu, suntem numiți în principal cu numele de „iudei”, întrucât suntem parte din exilul celui de-al doilea templu, descendenți ai celor două triburi, Iuda și Beniamin, care şi-au dat lor înşişi numele de „iudei”. În consecință, ar trebui să stabilim că numele națiunii noastre este a „iudeilor” și nu „națiunea israeliană” sau „Israel”, care este numele celor zece triburi.

Iar în ceea ce privește limba, ar trebui cu siguranță să alegem numele de „limba iudaică” și nu „limba israeliană”, pentru că nu găsim în Biblie această stare constructivă a „limbii israeliene”, spre deosebire de menționarea „limbii iudaice”: „Nu știau să vorbească limba iudeilor” (Neemia, 13:24) și, de asemenea, „Și Dumnezeu a spus …„Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba iudaică, în auzul poporului de pe zid”(2 Regi, 18:26).

Mai degrabă, ar trebui să subliniem că din acest motiv și-au numit limba „iudaică”, întrucât poporul regelui Ezechia a fost numit „iudei”, ca și cei care veniseră din exilul din Babilon. Dar cele zece triburi, care au fost numite „israelieni”, au numit și limba lor „limbă israeliană”. Și totuși, chiar dacă presupunem că este așa, încă nu este un motiv pentru noi, descendenții lui Iuda și Beniamin, să numim limba noastră „israeliană”.

Pentru a rezuma ceea ce am spus, atât națiunea, cât și limba trebuie să fie numite numai după numele Iuda. Națiunea ar trebui să fie numită „iudei”, iar limba „iudaică”. Acest limbaj de jargon ar trebui numit „idiș”. Numai țara poate fi numită „țara lui Israel”, întrucât este moștenirea tuturor triburilor.

Critica Marxismului în lumina Noii Realități și o Soluție la Problema referitoare la Unificarea tuturor Facțiunilor Națiunii.

Mi s-a cerut să ofer o soluție, conform opiniei mele, cu privire la problema spinoasă a unirii tuturor părților și fracțiunilor în jurul unei alcătuiri unitare. În primul rând, trebuie să recunosc că nu am nicio soluție la această problemă aşa cum a fost ea prezentată. Nici nu va exista vreodată o soluție, căci au fost consultaţi înțelepți din toate națiunile și de-a lungul veacurilor, dar nu au găsit o soluție naturală care să fie acceptată de toate fracțiunile existente în ele. Mulți au suferit și mulți vor mai suferi înainte de a găsi calea de aur care să nu contrazică diversele opinii.

Dificultatea problemei constă în faptul că oamenii nu pot renunța deloc la idealurile lor, de vreme ce pot fi făcute concesii atunci când vine vorba de propria viață materială, în măsura în care este necesară existenței fizice, dar nu şi atunci când este vorba de idealuri. Prin natură, idealiștii vor oferi tot ce au pentru triumful ideii lor. Și dacă trebuie să renunțe la idealurile lor chiar şi numai puțin, nu este o concesie cinstită. Mai degrabă, ei rămân atenţi și așteaptă un moment în care să poată revendica ce le aparține. Prin urmare, astfel de compromisuri nu pot fi de încredere.

Cu atât mai mult aşa stau lucrurile când vorbim de o națiune străveche, cu o civilizație veche de mii de ani. Idealurile sale s-au dezvoltat deja în ea mult mai mult decât în ​​națiunile dezvoltate mai recent, deci nu există nicio speranță că vor putea face compromisuri în acest sens, nici măcar un pic. Nu este lipsit de înţelepciune să ne gândim că, în cele din urmă, o idee mai justă va avea câştig de cauză asupra celorlalte idei, întrucât de-a lungul timpului ele toate par a fi în regulă, pentru că „nu există un om fără locul său și nici o problemă fără timpul ei”, aşa cum au spus înțelepții noştri.

Din acest motiv, idealurile continuă să reapară. Idealuri la care s-a renunţat în cele mai vechi timpuri au reapărut în Evul Mediu și, dacă au dispărut în Evul Mediu, au fost reînviate în generația noastră. Acest lucru indică faptul că toate sunt corecte și că niciunul dintre ele nu este veșnic.

Dar, deși națiunile lumii suferă teribil din această zarvă, ele au încă o coloană vertebrală puternică care le permite să tolereze această povară teribilă. Într-un fel ea nu le amenință imediat existența. Dar ce poate face o națiune săracă atunci când întreaga sa existență depinde de firimiturile și resturile de hrană pe care i le aruncă națiunile prin mila lor atunci când sunt pe deplin sătule? Spinarea lor este prea fragilă pentru a suporta povara acestei zarve, mai ales în acest timp fatidic în care am ajuns chiar pe marginea prăpastiei – nu este timpul pentru vanităţi, dispute și război intern între frați.

Având în vedere gravitatea momentului, am o soluție autentică de propus, care cred că merită să fie acceptată și care va uni toate fracțiunile noastre într-o singură unitate. Cu toate acestea, înainte de a începe să-mi prezint propunerea, aș vrea să pun la curent minţile cititorilor referitor la punctele mele de vedere politice.

Trebuie să recunosc că văd ideea socialistă a împărţirii în mod egal și corect ca fiind cea mai adevărată. Planeta noastră este suficient de bogată pentru a ne asigura tuturor ce ne trebuie, așa încât de ce oare ar trebui să ducem acest război tragic până la moarte, care ne-a întunecat viața de generații? Haideţi să împărţim între noi în mod egal munca și produsele acesteia și acesta va fi sfârșitul tuturor necazurilor! La urma urmei, ce plăcere obțin din posesiunile lor chiar și aceia dintre noi care sunt milionari, dacă nu siguranța hranei lor pentru ei și pentru descendenții lor de mai multe generații? Într-un regim de împărțire justă vor avea, însă, de asemenea, aceeași certitudine și chiar mai mult.  

Și s-ar putea spune că nu vor avea acelaşi respect pe care       l-au avut în timp ce erau mari proprietari, dar asta nu înseamnă nimic, întrucât toți aceşti oameni puternici care au căpătat  puterea de a-şi câștiga respectul, vor găsi cu siguranță aceeași cantitate de onoare în altă parte, pentru că porțile competiției nu vor fi blocate niciodată.

Într-adevăr, oricât de adevărat ar fi acest ideal, nu le promite adepților săi nici măcar un petic de paradis. Dimpotrivă, li se garantează că vor avea necazuri precum în iad, așa cum am învățat deja din dovada vie a Rusiei. Asta nu neagă, însă, corectitudinea acestui ideal.

Singura sa vină este că pentru noi este necopt. Cu alte cuvinte, generația noastră nu este încă pregătită moral să accepte această guvernare a unei împărţiri echitabile și egale. Asta întrucât nu am avut suficient timp să evoluăm suficient pentru a accepta deviza, „de la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi”.

Asta este precum păcatul lui Adam haRişon (Primul Om). Înțelepții noștri antici au explicat că păcatul se datorează faptului că „a mâncat fructe necoapte”, înainte ca acestea să se fi copt suficient. Pentru acea infracțiune minusculă, întreaga lume a fost condamnată la moarte. Asta ne învață că acesta este strămoșul oricărui prejudiciu din lume.

Oamenii nu știu cum să se gândească și să fie atenţi la fiecare lucru pentru a vedea dacă s-a copt suficient. Deși conținutul unei idei poate fi avantajos, trebuie totuși să-l aprofundăm mai mult pentru a vedea dacă ideea este coaptă și dacă cei care o primesc au evoluat suficient pentru a o digera în intestinele lor. În timp ce încă se dezvoltă, ceea ce este adevărat și sănătos se va transforma în dăunător și înșelător în intestinele lor. Astfel, idea este sortită să piară, întrucât cel care va mânca fructul necopt va muri datorită păcatului său.

În lumina acestui fapt, problemele cu care se confruntă Rusia nu au dovedit că idealul socialist este în esență nedrept, întrucât este nevoie de timp pentru a accepta acest adevăr și această justeţe. Ei sunt încă necalificați să se comporte corespunzător; sunt afectați doar de propria lor dezvoltare insuficientă și de lipsa de aptitudine pentru acest ideal.

Merită să plecăm urechea la cuvintele lui M. Botkovsky (Davar, nr. 4507). El pune întrebarea: „De ce un politician, membru al mișcării socialiste, nu ar face ca acel fizician, care – atunci când s-a confruntat cu deficiențe în interpretarea cu care era obișnuit în legile de fier ale teoriei sale – nu s-a descurajat şi nu a abandonat-o? La început, a încercat uşurel să o remedieze și, în cele din urmă, când nu a mai putut face față realității, a fost gata să renunţe la ea.”

El explică: „Într-un moment de prăbuşire a Mișcării Internaţionale a Muncitorilor, trebuie să ne curăţăm de prejudecăți. Când faptele vorbesc limbajul înfrângerii, trebuie să ne așezăm din nou la masă și să examinăm energic calea și principiile sale. Trebuie să recunoaștem în mod responsabil povara ce zace pe umerii celor care continuă.”

„Acesta este modul de gândire științifică atunci când este încolțit de contradicții între o nouă realitate și teoria care justifica vechea realitate. Doar un pas înainte ideologic permite o nouă știință și o nouă viață.”

El concluzionează: „Dacă nu renunțăm la conștiința noastră, vom declara că a sosit timpul pentru o dezbatere fundamentală, un timp al durerilor facerii. Acum este momentul ca liderii mișcării să se ridice și să răspundă la întrebarea: «Ce înseamnă socialismul astăzi? Care este calea pe care trebuie să o apuce trupul?».”

Mă îndoiesc că cineva din mișcare va răspunde cuvintelor sale sau poate fi capabil să înțeleagă cuvintele sale așa cum sunt ele cu adevărat. Nu este ușor pentru un bărbat de o sută de ani care a avut atât de mult succes în studiile sale până acum să se ridice și să steargă deodată cu o linie teoria sa din trecut, să se aşeze la masă și să-și reia studiile precum acel fizician, după cum le cere tovarășul Botkovsky liderilor mișcării socialiste.

Totuși, cum ai putea să-i ignori cuvintele? Deși este încă posibil să asistăm nepăsători la prăbuşirea mișcării muncitoreşti internaționale, de vreme ce nu se confruntă încă cu distrugerea imediată, întrucât au încă asigurat un număr de vieţi ale unor servitori și sclavi supuși; nu este acelaşi lucru în ce priveşte pericolul cu care se confruntă Mișcarea Munctorească Evreiască. Ei se confruntă cu adevărat cu anihilarea sub sloganul inamicului „să-i distrugem, să-i omorâm și să-i facem să piară … bebeluşi și femei”, ca pe vremea reginei Estera.

Nu trebuie să comparăm starea noastră de distrugere cu prăbuşirea mișcării în națiunile lumii. Dacă am fi doar vânduți în sclavie și robie, am rămâne nemișcați, așa cum fac ei. Totuși ni se refuză chiar și siguranța vieții pe care o au sclavii.

Aşadar, nu trebuie să lăsăm să treacă momentul. Trebuie să mergem din nou la școală, să reexaminăm idealul socialist în lumina faptelor și contradicțiilor care au apărut în zilele noastre și să nu ne temem să rupem barierele ideologice, căci nimic nu stă în calea salvării vieților.

În acest scop, vom revizui pe scurt evoluția socialismului încă din primele sale etape. În general, există trei perioade: prima a fost socialismul umanist bazat pe dezvoltarea moralității. A fost destinat exclusiv exploatatorilor.

A doua s-a bazat pe recunoașterea celor drepți și a celor răi. Aceasta i-a vizat în primul rând cei exploatați, să-i facă să-și dea seama că muncitorii sunt adevărații proprietari ai muncii și că produsele societății le aparțin. Întrucât muncitorii sunt majoritari în societate, erau siguri că odată ce au realizat faptul că ei sunt cei drepți, toţi se vor scula, ca unul, și vor lua ceea ce este al lor și vor stabili o guvernare a împărţirii juste și egale în societate.

A treia perioadă o constituie marxismul, care a reușit mai mult decât toate și care se bazează pe materialismul istoric. Marea contradicție dintre forțele creatoare, care sunt muncitorii și cei care le exploatează, angajatorii, impune cu necesitate ca societatea să ajungă în pericol și distrugere. Atunci se va produce revoluția producției și distribuției. Guvernul capitalist va fi forțat să se prăbuşească în favoarea guvernării proletariatului.

În viziunea ei, acest guvern ar fi trebuit să apară de la sine, pe cale de cauză și consecință. Pentru a aduce, însă, sfârșitul mai aproape, trebuie căutate soluţii și trebuie puse obstacole în fața guvernării burgheze, pentru a grăbi revoluția.

Înainte de a purcede la critica metodei, trebuie să recunosc că metoda sa este cea mai justă faţă de cele anterioare. La urma urmei, asistăm la marele succes pe care l-a avut în cantitate și calitate în întreaga lume înainte de a ajunge la experimentarea practică în rândul multor milioane în Rusia. Până atunci, aproape toți liderii umanității erau atrași de ea și aceasta este o mărturie adevărată a corectitudinii acestei metode.

În plus, chiar și teoretic, cuvintele lui Marx au valoarea lor, și nimeni nu a reușit să contrazică poziția sa istorică conform căreia umanitatea se îndreaptă încet și gradual în sus, ca pe o scară. Fiecare pas este doar negarea celui anterior, de aceea fiecare mișcare și fază pe care umanitatea a făcut-o în guvernarea politică nu este decât o respingere a stării sale anterioare.

Durata fiecărei faze politice o constituie doar timpul necesar pentru a-și dezvălui neajunsurile și răul. În timp ce i se descoperă defectele, se face loc unei noi etape, eliberată de aceste deficiențe. Astfel, aceste deficiențe care apar într-o situație și o distrug sunt chiar forțele evoluției umane, întrucât ele ridică umanitatea la o stare mai rectificată.

În plus, defectele din faza următoare aduc omenirea într-o a treia și mai bună stare. Astfel, persistând succesiv, aceste forțe negative care apar în fiecare stare constituie raţiunile progresului umanității. Prin ele, ea urcă treptele scării. Ele sunt de încredere în îndeplinirea misiunii lor, care este aceea de a aduce omenirea la ultima şi cea mai dorită stare a evoluției, purificată de orice ignominie și imperfecțiune.

În acest proces istoric, el ne arată cum guvernarea feudală și-a manifestat neajunsurile și a fost distrusă, făcând loc guvernării burgheze. Acum este timpul ca guvernarea burgheză să-și arate defectele și să fie distrusă, făcând loc unei guvernări  mai bune care, după el, este guvernarea proletariatului.

Cu toate acestea, în acest ultim punct, în care ne promite că, după prăbuşirea actualei guvernări burgheze, va fi instaurată imediat o guvernare a proletariatului, iată defectul metodei sale: Noua realitate din fața noastră o neagă. El a crezut că guvernarea proletariatului va fi pasul ulterior guvernării burgheze și, prin urmare, a stabilit că, prin negarea guvernării burgheze, va fi instaurată instantaneu una a proletariatului. Cu toate acestea, realitatea dovedește că pasul care urmează prăbuşirii actualei guvernări este cea a naziștilor sau fasciştilor.

Evident, suntem încă în etapele medii ale dezvoltării umane. Omenirea nu a atins încă cel mai înalt nivel pe scara evoluției. Cine poate presupune câte râuri de sânge vor mai curge înainte ca omenirea să atingă nivelul dorit?

Pentru a găsi o cale de ieșire din această complicație, trebuie să percepem temeinic legea graduală menționată a evoluției pe care și-a bazat Marx întreaga metodă. Ar trebui să știm că această lege este inclusiv pentru întreaga creație; toate sistemele naturii se bazează pe ea, cele organice și anorganice deopotrivă, până la specia umană cu toate proprietățile sale idealiste, precum și materia.

În toate cele de mai sus, nu există nimic care să nu respecte legea de fier a evoluției graduale rezultată din coliziunea între ele a acestor două forțe:

1. o forță pozitivă, adică constructivă, și
2. o forță negativă, adică distructivă.

Ele creează și completează întreaga realitate, în general și în particular, prin războiul lor dur și perpetuu una cu cealaltă. După cum am spus mai sus, forța negativă apare la sfârșitul fiecărei faze politice, ridicând-o la o stare mai bună. Astfel, fazele se succed până ajung la perfecțiunea lor supremă.

Să luăm, de pildă, planeta Pământ: la început, nu era decât o minge de gaz precum ceața. Datorită gravitației din interiorul său, în timp, a concentrat atomii din ea într-un cerc mai apropiat. Drept urmare, bila de gaz a devenit o bilă de foc lichidă.

Peste eoni de războaie teribile între cele două forțe de pe Pământ, cea pozitivă și cea negativă, forța de răcire din el a triumfat în cele din urmă asupra forței focului lichid. A răcit o crustă subțire în jurul Pământului carei s-a întărit acolo.

Cu toate acestea, planeta încă nu evoluase încă din războiul dintre forțe și, după un timp, forța lichidă a focului a stăpânit și a izbucnit în mare tumult din interiorul Pământului, ridicându-se și spulberând coaja rece și dură în bucăți, transformând din nou planeta într-o minge lichidă de foc. Apoi a început o eră de noi războaie, până când forța rece a învins din nou forța focului și o a doua crustă a fost răcită în jurul mingii, mai dură, mai groasă și mai durabilă împotriva răbufnirii fluidelor din mijlocul mingii.

De data aceasta a durat mai mult, dar în cele din urmă, forțele lichide au biruit încă o dată și au erupt din interiorul Pământului, rupând crusta în bucăți. Încă o dată, totul a fost distrus și planeta a devenit o minge lichidă de foc.

Astfel, eonii s-au schimbat și de fiecare dată când forța de răcire a prevalat, crusta pe care a făcut-o a devenit mai groasă. În cele din urmă, forțele pozitive le-au învins pe cele negative și au intrat în deplină armonie: lichidele și-au luat locul în intestinele Pământului, iar scoarța rece a devenit suficient de groasă în jurul lor pentru a permite crearea vieții organice deasupra acesteia, așa cum este astăzi.

Toate corpurile organice se dezvoltă în aceeași ordine. Din momentul în care sunt plantate până la sfârșitul maturizării, ele suferă câteva sute de perioade de stări datorate celor două forțe, cea pozitivă și cea negativă, și războiului lor una împotriva celeilalte, așa cum este descris cu privire la Pământ. Aceste războaie produc coacerea fructelor.

De asemenea, fiecare ființă vie începe cu o picătură mică de lichid. Prin dezvoltarea treptată a mai multor sute de etape, prin lupta de forțe menționată mai sus, această picătură devine în cele din urmă „Un bou mare, potrivit pentru toate muncile” sau „Un om măreţ, potrivit pentru toate rolurile sale”.

Ar trebui, însă, să existe şi o altă distincție între bou și om: astăzi, boul a ajuns deja la faza finală de dezvoltare. Pentru noi, însă, forța materială este încă insuficientă pentru a ne aduce la împlinire datorită puterii contemplative din noi, care este de mii de ori mai valoroasă decât forța materială din noi. Astfel, pentru oameni există o nouă ordine de dezvoltare graduală, spre deosebire de orice alt animal: dezvoltarea graduală a gândirii umane.

De asemenea, fiind o creatură socială, dezvoltarea individuală nu este suficientă. Dimpotrivă, perfecțiunea finală depinde de dezvoltarea tuturor membrilor societății. În ceea ce privește dezvoltarea capacității intelectuale a cuiva, și anume capacitatea de a discerne ce este bine și ce este rău pentru el, deși nu trebuie să credem că omul este încă în stadiul unui om primitiv, este clar că nu am ajuns la perfecţiune. Mai degrabă, suntem încă la mijlocul dezvoltării noastre, constituind încă obiectul războiului dintre forțele pozitive și negative, așa cum     s-a spus mai sus cu privire la Pământ – mesageri fideli ai rolului nostru de a aduce umanitatea la împlinirea sa finală.

După cum am spus, întrucât idealul socialist este cea mai justă dintre toate metodele, necesită o generație foarte evoluată care să o poată procesa și să se comporte în consecință. Întrucât umanitatea de astăzi se află pe treptele de mijloc ale scării evoluţiei, încă în plin conflict între forțele pozitive și negative, ea este încă nepregătită pentru această idee sublimă. Mai degrabă, idea se găseşte în ea într-o stare prematură, ca un fruct necopt. Prin urmare, nu numai că nu este încă un fruct gustos, dar și forța negativă din acesta este nocivă, uneori ca un venin mortal. Asta este cauza necazului generaţiei şi naţiunii respective, motiv pentru care suferă atât, întrucât sunt premature și nu au calitățile elementare potrivite pentru asumarea acestei guvernări juste.

Cititorul nu trebuie să bănuiască că am vreun concept spiritual în această privință, pentru că Marx însuși spune același lucru: admite că „la primul nivel al societății, deficiențele sunt inevitabile”. Cu toate acestea, el promite că „la cel mai înalt nivel al societății cooperatiste, odată ce dispare ierarhizarea grosolană a oamenilor rezultată din divizarea muncii, împreună cu contradicția dintre munca fizică și munca spirituală, atunci când munca în sine devine o necesitate și nu un mijloc de subzistenţă, atunci când, împreună cu dezvoltarea multifacetică a personalității, forțele de producție vor crește și toate fântânile societății vor curge din abundență, atunci perspectiva burgheză îngustă va dispărea și societatea va scrie pe drapelul său: «De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi.»”(Datorită pertinenţei cuvintelor sale pentru discuția noastră, am reprodus fragmentul în întregime.)  

Astfel, și el recunoaște că este fără speranță să aștepți o guvernare complet justă înainte ca omenirea să atingă cel mai înalt nivel, înainte ca munca să devină o nevoie vitală, adică principiul vieții însăşi, și nu având doar scopul subzistenţei. Cu toate acestea, el stabilește că, deși societatea se află la un nivel inferior, aceasta ar trebui să fie condusă și de guvernarea cooperatistă, pentru toate defectele ei.

Dar, așa cum s-a spus mai sus, acesta este dezavantajul metodei sale. Rusia sovietică a dovedit deja că o societate insuficient dezvoltată va transforma guvernarea cooperatistă în cea mai proastă guvernare din lume. Mai mult, el a presupus că faza ulterioară spre prăbuşirea guvernării de astăzi este guvernarea muncitorilor, dar realitatea a arătat că guvernarea ulterioară guvernării de astăzi este guvernarea nazistă sau fascistă. Aceasta este o eroare gravă. Și cel mai rău dintre toate, finalizarea sa, în general, amenință în mod specific națiunea evreiască, fără nicio diferențiere de clasă.

Ar trebui într-adevăr să învățăm din istorie. Mai întâi apare întrebarea: Un astfel de supraveghetor care a zguduit lumea cu metoda sa, cum de a făcut o greșeală atât de gravă? Care este obstacolul care l-a făcut să greşească? Într-adevăr, asta impune o analiză serioasă și minuțioasă a spuselor sale.

Așa cum s-a spus mai sus, el și-a bazat metoda pe materialismul istoric – după care societatea se dezvoltă prin forțele sale conflictuale, prin cauză și consecință, de la o formă de stat la alta. Când forța negativă predomină, aceasta distruge statul și o formă mai bună de stat apare în locul său prin forța pozitivă. Ele continuă să se lupte până când în cele din urmă forța pozitivă se manifestă în întregime.

Asta înseamnă, totuşi, că perfecțiunea societății este garantată în mod implicit, întrucât forța negativă nu o va părăsi înainte să ajungă la completitudine. Rezultă că putem sta liniștiți și să așteptăm anticipata dezvoltarea de la sine. Deci, de ce toate aceste probleme cu această tactică pe care ne-a propus-o?  

Într-adevăr, este o întrebare prostească, pentru că în asta constă întreaga diferență dintre om și fiară: toate animalele se bazează în totalitate pe natură. Sunt absolut incapabila să ajute natura sau să se ajute singure, fără ea. Nu aşa se întâmplă cu omul. El este înzestrat cu puteri intelectuale prin care se eliberează de cătușele naturii și o sprijină. Calea lui este aceea de a imita lucrarea naturii și să facă la fel ca ea. El nu așteaptă ca puii să se clocească în mod natural, să vină găina să încălzească ouăle. Mai degrabă, el își construiește o mașină care încălzește ouăle și cloceşte puii, la fel ca găina naturală.

Iar dacă face asta în lucruri specifice, cu siguranță o va face cu privire la dezvoltarea întregii umanități. El nu se va baza pe forțele aflate în conflict, devenind un obiect al coliziunilor dintre ele. Mai degrabă, el va devansa natura și va emula temeinic munca acesteia în această dezvoltare. El își va aranja o tactică bună și convenabilă pentru a produce sfârșitul fericit în mai puțin timp și cu mai puțină suferință.

Aceasta este ceea ce Marx și-a dorit prin tactica sa: organizarea, conflictele de clasă, și plasarea obstacolelor pentru a submina regimul capitalist. Tactica sa ar urma să ușureze chinurile celor supuşi, aflaţi în suferinţă şi călcaţi în picioare. Asta le-ar da puterea de a fi proprii lor supuşi și de a grăbi sfârșitul regimului înapoiat pentru a face loc fericitei guvernări a proletariatului. Într-un cuvânt, tactica marxistă transformă obiectele în subiecte, stabilindu-şi propria dezvoltare după cum doresc.

Rezumat: Fundamentul îl constituie natura dezvoltării umane prin conexiunea cauzală, pe care o vedem ca pe un mecanism natural al dezvoltării. Tactica este un fel de mecanism artificial pentru dezvoltarea umană, similar mecanismului natural. Beneficiul acestei tactici este economisirea de timp și diminuarea perioadei de agonie.

Acum putem începe într-o manieră simplă critica metodei sale. Este clar că atunci când vrem să creem un mecanism care să înlocuiască munca naturii, trebuie mai întâi să observăm îndeaproape mecanismul naturii. Ulterior, putem concepe un mecanism artificial, similar cu cel natural.

De pildă, dacă vrem să facem un mecanism care să înlocuiască burta unei găini, care încălzește ouăle și eclozează puii, trebuie mai întâi să înțelegem bine forțele naturii și modalităţile de dezvoltare, care funcționează în burta găinii. Le observăm și facem un mecanism similar burţii unei găini, care poate ecloza puii la fel.

La fel este şi cu problema noastră. Când vrem să creem un mecanism care să înlocuiască mecanismul evoluţiei naturale a omului trebuie, şi în acest caz, să examinăm mai întâi acele două forțe – cea pozitivă și cea negativă – care funcționează în natură. Este un mecanism prin care natura efectuează procedura de dezvoltare. Atunci și noi vom ști cum să stabilim o tactică similară mecanismului natural de dezvoltare al naturii și care va avea la fel de mult succes în dezvoltarea umanității. În mod clar, dacă înțelegem greșit mecanismul natural, înlocuitorul nostru va fi inutil, întrucât întreaga idee aici este aceea de a imita modalitățile naturale ale creației și să le adaptăm pe cele artificiale în locul lor.

Pentru a fi originali, pentru a defini problemele în termeni care vor preveni orice greșeli ale oricărui aspect, ar trebui să definim cele două forțe – cea pozitivă și cea negativă – care acţionează în mecanismul dezvoltării umane prin două nume: „egoismul” și „altruismul”.

Nu mă refer la termenii morali, pe care îi folosim în mod obișnuit. Dimpotrivă, mă refer doar la aspectul material al acestor forţe, adică la măsura în care ele sunt înrădăcinate în trupul omului până într-acolo încât nu se mai poate elibera de ele. Adică, doar la ceea ce privește forța lor activă într-un individ:

1. Forța egoistă funcționează în individ similar cu o forţă centripetă (o forță care este orientată către centru într-o mişcare circulară), atrăgând totul din afara individului pentru a-l aduna în interiorul trupului însuși.
2. Altruismul funcţionează precum o forţă centrifugă (o forță care este orientată către exterior într-o mișcare circulară),care curge din interiorul trupului spre exterior.

Aceste forțe există în toate aspectele realității, în fiecare în funcție de esența sa. Există și în om, conform esenței sale. Ele constituie factorii cheie în toate acțiunile noastre. Există fapte cauzate de o forță care funcţionează pentru propria existență individuală. Aceasta este precum o forță care atrage din realitatea externă către centrul trupului orice este benefic pentru sine. Dacă nu ar fi această forță, care să servească omului, omul în sine nu ar exista. Aceasta se numește „egoism”.

Dimpotrivă, există fapte care sunt cauzate de o forță ce curge către beneficiul trupurilor din afară. Această forță funcționează în beneficiul celorlalți și poate fi numită „altruism”.

Prin aceste distincții, numesc cele două forțe care luptă între ele pe calea dezvoltării umane. Voi numi forța pozitivă, o „forță altruistă” și voi numi forța negativă, „o forță egoistă”.

Prin termenul „egoism”, nu mă refer la egoismul original. Mai degrabă mă refer la „egoismul îngust”. Adică, egoismul original nu este altceva decât iubirea de sine, care este toată puterea pozitivă, individualistă a existenței. În această privință, el nu se află în contradicție cu forța altruistă, deși nu o servește.

Cu toate acestea, este în natura egoismului faptul că felul în care îl folosești îl face foarte îngust, întrucât el este mai mult sau mai puțin obligat să dobândească o natură a urii faţă de ceilalţi și a exploatării acestora pentru a-şi ușura propria existență. De asemenea, nu este o ură abstractă, ci una care apare în acte de abuzare a celui apropiat pentru propriul beneficiu, devenind mai întunecos în funcție de nivelurile sale, cum ar fi înșelarea, furtul, jefuirea și omorul. Acesta se numește „egoism îngust” și, în această privință, el intră în contradicție cu iubirea făţă de ceilalţi, fiindu-i totalmente opus. El este o forță negativă care distruge societatea.

Opusul său este forța altruistă. Aceasta este forța constructivă a societății, întrucât tot ceea ce fac oamenii unul pentru altul se face numai prin forța altruistă, așa cum s-a spus mai sus. De asemenea, şi altruismul creşte ca nivel:

1. Primele fapte ale acestei forțe constructive sunt copiii și viața de familie.
2. La nivelul al doilea beneficiarii sunt rudele.
3. La al treilea nivel, este în beneficiul statului, iar
4. Al patrulea nivel, este în beneficiul întregii lumi.

Întreaga motivaţie a structurării sociale este forța altruistă. După cum s-a spus mai sus, acestea sunt elementele care funcționează în mecanismul natural al dezvoltării umanității – forța egoistă, care este negativă pentru societate, și forța altruistă, care este pozitivă pentru societate.

În emularea mecanismului natural al dezvoltării, Marx a luat în considerare doar rezultatele acestor forțe negative și pozitive, care sunt construcția și distrugerea care au loc în societate. El a stabilit planul tacticii sale în conformitate cu acestea și a trecut cu vederea ce cauzează aceste rezultate.

Acest lucru este similar cu un medic care nu observă cauza principală a unei boli, ci vindecă pacientul numai în funcție de simptomele sale superficiale. Această metodă face întotdeauna mai mult rău decât bine, întrucât trebuie să ții cont de ambele: cauza bolii și boala însăși, şi numai apoi poți prescrie un remediu de succes. Aceeași deficiență există în tactica marxistă: El nu a luat în considerare forțele subiective din societate, ci doar aspectul constructiv și cel deficitar.

Drept rezultat, direcția tacticii sale a fost opusă direcției intenționate, pentru că, în timp ce direcția intenționată este altruistă, direcția tacticii a fost contrară. Este clar că guvernarea cooperatistă trebuie să se desfășoare într-o direcție altruistă, întrucât chiar cuvintele „împărțire justă” conțin o percepție altruistă pură și este complet lipsită de schema egoismului.

Egoismul se străduiește să-l folosească pe celălalt în întregime pentru sine. Întrucât pentru sine, nu există niciun fel de justiție în realitate, de vreme ce nu funcționează pentru binele propriu. Cuvântul „jusiţie” înseamnă „relații corecte reciproc”, care este un concept în favoarea celuilalt. Iar a recunoaşte dreptul celuilalt înseamnă, în aceeași măsură, pierderea în mod necesar a propriului drept egoist.

Se pare că însuși termenul „împărțire justă” este unul altruist. Vorbind în concret, este imposibil să remediem rupturile care apar în societate cu o împărţire, în afara unui altruism exagerat. Este așa întrucât răsplata pentru munca spirituală este mai mare decât cea pentru munca fizică, iar munca celor sârguincioşi este mai plină de satisfacții decât munca celor neajutoraţi, iar un burlac ar trebui să primească mai puțin decât cel care are o familie. De asemenea, orele de lucru trebuie să fie egale pentru toți, iar produsul muncii trebuie să fie acelaşi pentru  toți. Într-adevăr, cum putem repara aceste rupturi?

Acestea sunt principalele rupturi, dar ele se împart în nenumărate altele, așa cum vedem ce se întâmplă în piesa sovietică. Singura modalitate de a le petici este aceea a unei bune voințe altruiste, în care muncitorii spirituali renunță la o parte din partea lor în favoarea muncitorilor fizici iar burlacii în favoarea celor căsătoriți … sau așa cum a spus Marx însuși, „Munca însăși va deveni o nevoie imperativă și nu doar un mijloc de procurare”. Aceasta nu este nimic altceva decât o direcție totalmente altruistă.

Și întrucât regimul având un scop trebuie să fie prin natură altruist, este necesar ca tactica care vizează acest scop să fie orientată, de asemenea, în aceeaşi direcţie ca şi scopul, și anume una altruistă.

Cu toate acestea, în tactica marxistă, găsim cea mai îngustă direcție egoistă. Asta este o direcție opusă față de scop: creșterea urii față de clasa opusă, plasarea de obstacole și distrugerea vechiului regim și cultivarea printre muncitori a sentimentului că întreaga lume se bucură pe spinarea lor. Toate acestea intensifică excesiv forțele egoiste înguste ale muncitorilor. Îi privează complet de forța altruistă inerentă lor prin natură. Iar dacă tactica este în direcția opusă scopului, atunci cum se va ajunge vreodată la scop?

Acest lucru a generat contradicția dintre teoria sa și noua realitate: el credea că etapa ulterioară regimului burghez va fi un regim muncitoresc cooperatist, dar în cele din urmă suntem martori vii că, dacă guvernul democratic burghez ar fi distrus acum, un regim nazist sau fascist va apare rapid în locul său. Totodată, acest lucru nu se va pretrece în mod necesar prin războiul actual, ci ori de câte ori guvernul democratic este distrus, un regim fascist, nazist, îl va moșteni.

Nu există nicio îndoială că, dacă acest lucru s-ar întâmpla, muncitorii ar fi împinși înapoi cu o mie de ani. Ei vor trebui să aștepte ca mai multe regimuri să apară, pe cale de cauză și consecință, înainte ca lumea să revină la regimul burghez democratic de astăzi. Toate acestea au rezultat din tactica egoistă care a fost aplicată acelor subiecte care ar trebui să fie guvernarea muncitorilor și a condus mișcarea într-o direcție opusă față de scopul urmărit.

De asemenea, ar trebui să luăm în considerare faptul că toți cei care distrug procesul natural al guvernării juste au provenit de fapt din proletariat și au ieșit din mijlocul lor, și nu neapărat sovieticii, dar majoritatea naziștilor erau, de asemenea, inițial socialişti puri, precum și majoritatea fasciştilor. Chiar și Mussolini însuși a fost inițial un lider socialist entuziast. Asta completează tabloul, modul în care tactica marxistă i-a condus pe muncitori în direcția complet opusă scopului.

Într-adevăr, este dificil de stabilit că o astfel de chestiune simplă va fi trecută cu vederea de către creatorul metodei marxiste, mai ales că el însuși a stabilit că „Nu există niciun remediu pentru societatea cooperatistă înainte ca ierarhia grosolană în diviziunea muncii și conflictele dintre munca fizică și munca spirituală să dispară.” Astfel, este clar că el era conștient de faptul că o societate cooperatistă fără renunțarea completă a membrilor săi la părţile lor în favoarea celorlalţi este nesustenabilă.

Și, de vreme ce știa de acel element altruist care este obligatoriu în societate, spun că el nu intenționa deloc să ne ofere, prin tactica sa, o procedură direcţionată către scop. Mai degrabă, el intenționa în primul rând să grăbească – prin această tactică – sfârșitul actualei guvernări injuste, pe de o parte, și, pe de altă parte, să organizeze proletariatul internațional și să îi pregătească pentru a fi o forță puternică, decisivă, atunci când regimul burghez se va fi prăbuşit. Acestea sunt două elemente fundamentale necesare în etapele care facilitează regimul unei societăți cooperatistee.

Din acest punct de vedere, tactica sa este o invenție genială, şi nu vom găsi ceva similar în istorie. Iar în ceea ce privește instaurarea societății fericite, el s-a bazat pe istoria însăși pentru a o finaliza, pentru că era clar pentru el că, în vremuri grele, când regimul burghez începe să moară, organizaţia proletariatului va fi nepregătită să își asume guvernarea. În acel moment, muncitorii vor trebui să aleagă una dintre cele două opțiuni:

1. fie să se autodistrugă și să-i lase pe adevărații distrugători, pe naziști și pe fasciști, să preia conducerea guvernării,
2. fie să găsească o tactică bună prin care să se califice muncitorii să-și asume guvernarea cu propriile mâini.

În mintea lui, el era sigur că, atunci când ajungem într-un stadiu în care proletariatul internațional se adună într-o putere decisivă în lume, îi vom mulțumi pentru validitatea metodei sale, care ne-a adus până aici iar noi înșine vom căuta calea de a continua mișcarea către obiectiv. Într-adevăr, nu a existat niciodată un inventator care să nu lase succesorilor săi finalizarea operei sale.

Dacă ne uităm mai profund în metoda sa, vom vedea că, de fapt, el nu ar putea să inventeze pentru noi tactica de finalizare a calificării muncitorilor, întrucât acestea sunt două proceduri care se contrazic reciproc. Pentru a crea cea mai rapidă mișcare și a anihila guvernările opresorilor, el a trebuit să folosească procedura în direcția celui mai îngust egoism, adică să dezvolte ura profundă față de clasa opresorilor pentru a crește puterea negativă într-un instrument care poate distruge vechiul regim în cel mai rapid mod cu putinţă și să organizeze muncitorii în cele mai puternice legături.

De aceea, el a trebuit să dezrădăcineze și să neutralizeze forța altruistă din proletariat, a cărei natură este să-i tolereze și să le cedeze opresorilor săi. Pentru a-i califica pe muncitori în „socialismul practic”, astfel încât aceștia să-și poată asuma guvernarea de facto, el a trebuit să folosească procedura în direcția altruistă, ceea ce contrazice „procedura organizațională”. Astfel, el trebuie să fi lăsat intenționat această lucrare pentru noi.

El nu s-a îndoit de înțelegerea sau capacitatea noastră, întrucât problema a fost atât de simplă încât un guvern cooperatist este fezabil doar pe o bază altruistă, așa că ar trebui să adoptăm o nouă tactică în direcția altruistă și să-i calificăm pe muncitori să ia guvernarea în mâinile lor într-o manieră practică și durabilă. Cu toate acestea, pentru a comenta acest lucru, el a considerat necesar să descrie pentru noi forma guvernării juste a proletariatului în sintagma prescurtată: „Societatea își va face un moto din:«De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile nevoi.»”Astfel, chiar și un individ complet orb ar găsi în aceste cuvinte semnificaţia că o guvernare justă este de neconceput dacă se petrece într-o societate altruistă în sensul deplin al cuvântului.

Din această perspectivă, marxismul nu s-a confruntat cu nicio problemă din cauza experimentului rus nereușit. Iar dacă marxismul a fost oprit, este doar pentru că rolul său în primul act a fost împlinit, anume organizarea proletariatului internațional într-o forță. Acum trebuie găsită modalitatea practică de a califica mișcarea pentru a-și asuma guvernarea în propriile mâini.

După cum s-a spus mai sus, procedura curentă trebuie să fie în direcția complet opusă tacticii anterioare. Acolo unde cultivasem egoismul excesiv, care a avut mare succes în primul act, trebuie să cultivăm acum altruismul excesiv în rândul muncitorilor. Acest lucru este absolut obligatoriu pentru natura socială a regimului cooperatist. Astfel, vom conduce mișcarea cu încredere către rolul său practic de a-și asuma guvernarea cu propriile mâini, în forma sa finală și fericită.

Știu că nu este cea mai ușoară treabă aceea de a inversa complet direcția mișcării, astfel încât toți cei care o vor auzi se vor arde cu ea ca și când ar fi apă fiartă. Cu toate acestea, nu este atât de rea pe cât este înfăţişată. Putem aduce mișcarea la a fi recunoscută şi acceptată explicând într-un mod adecvat faptul că interesul clasei depinde de asta, „fie că durează, fie că nu”, adică ori continuăm mișcarea marxistă ori să predăm frâiele guvernării naziștilor și fasciștilor – cele mai periculoase forţe pentru guvernarea muncitorilor, prezentând riscul de ne întoarce înapoi cu o mie de ani.

Când masele vor înțelege acest lucru, este sigur că vor adopta cu ușurință noua tactică practică care îi va conduce la asumarea efectivă a guvernării. Cine nu-și amintește cum toată lumea aștepta cu nerăbdare finalizarea cu succes a regimului sovietic? Și chiar dacă nu ar avea succes, întreaga lume s-ar afla, fără îndoială, sub frâiele guvernării cooperatiste. Într-adevăr, rușii nu vor putea reuși, întrucât direcția organizațională cu care sunt obișnuite masele este cea egoistă, care este necesară în primul act iar, prin natură, ea este o putere care distruge guvernarea cooperatistă.

Înainte ca metoda să fie acceptată, este prea devreme să vorbim în detaliu despre programul practic al acestei direcții, mai ales că eseul a devenit deja prea lung. Pe scurt, putem spune că trebuie să organizăm o astfel de diseminare, din punct de vedere științific și practic, prin care va trebui cu siguranţă să se acţioneze în opinia publică, astfel încât orice membru care nu excelează în altruism să se simtă ca un prădător care nu este apt să se afle printre oameni, mergând până într-acolo încât se va simţi în societate precum un criminal sau un tâlhar.

Dacă ne angajăm în mod sistematic să difuzăm această chestiune folosind modalităţile adecvate, nu va fi necesar un proces atât de lung. Hitlerismul demonstrează că, într-o perioadă scurtă de timp, o țară întreagă a fost răsturnată prin propagandă și a acceptat noțiunea bizară a acestuia.

Acum că faptele istorice au clarificat modul corect în care ar trebui să meargă mișcarea de acum înainte, fac apel urgent la muncitorii noștri. Așa cum s-a spus mai sus, națiunile lumii ar putea aștepta, mai ales acum că există o revoltă globală și trebuie mai întâi să scăpăm de pericolul hitlerist. Dar nu avem timp de pierdut. Vă rog să acordați atenție cu promptitudine acestei noi metode pe care am propus-o și pe care eu o numesc „socialism practic”, pentru că până acum rolul socialismului, în opinia mea, era doar acela de „socialism organizațional”, așa cum am spus mai sus.

Dacă metoda mea este acceptată, ar trebui să schimbăm și tactica exterioară, unde în locul vechii arme a urii de clasă și a urii față de religie, să li dea o nouă armă, aceea a urii față de egoismul excesiv al proprietarilor. Ar avea succes pentru misiunea sa din toate perspectivele, întrucât nu numai că în felul acesta clasa opusă nu va putea să se apere folosind scuturile groase ale dogmelor morale și religioase, dar va dezrădăcina, totodată, pe parcurs, diferite buruieni nocive ale nazismului și fascismului care au prins rădăcini destul de puternic în rândul proletariatului însuși, riscându-i existența, așa cum s-a spus mai sus.

Ar trebui, de asemenea, să ținem cont de frumusețea acestei arme, care este cea mai atrăgătoare și care ne poate uni tinerii în jurul ei. De fapt, schimbarea nu este atât de mult în tactică, ci mai ales în rezultat. Până acum, luptând împotriva privaţiunilor clasei, luptătorul privea lucrurile  întotdeauna din perspectiva îngustă posesiv-egoistă, în timp ce își proteja propria posesie. Astfel, odată cu războiul lui, creşte în el şi forța egoistă excesivă, iar războinicii înșiși sunt prinși în aceeași perspectivă burgheză.

Diferă, totodată, foarte mult de abordarea proprietarilor, întrucât ei cred că au drepturi depline sub toate aspectele, cele legate de lege, religie și etică, protejându-se prin toate mijloacele. Cu toate acestea, atunci când luptăm împotriva egoismului proprietarilor folosind perspectiva largă a percepției altruiste, rezultatul este că puterea altruismului crește în interiorul lor proporțional cu nivelul luptei lor. Astfel, dreptul proprietarilor devine foarte deficitar și nu se pot apăra, întrucât acest tip de război se bazează în mare măsură pe percepția etică și religioasă a proprietarilor înșiși.

Astfel, metoda mea deține fundamentul pentru unitatea națională, de care suntem atât de însetaţi în acest moment. Probabil, istoria însăși a rupt deja multe dintre diferenţele politice dintre noi, pentru moment nemaiputând să facem distincţia între non-sioniști, sioniști spirituali, sioniști politici, teritoriali etc. Acum, că toate speranțele de a respira aer liber în afara țării noastre au fost spulberate, chiar și cei mai devotați non-sioniști au devenit, din necesitate, pe deplin sioniști practici. Astfel, în principiu, majoritatea rupturilor dintre noi au fost remediate.

Cu toate acestea, încă suferim de două diferenţieri teribile:

1. ) cea de clasă;
2. ) cea religioasă.

Nu trebuie să le neglijăm, nici nu putem spera să scăpăm vreodată de ele. Totuşi, dacă noua mea metodă, a „socialismului practic”, pe care am sugerat-o, este acceptată de mișcare, vom fi scăpați o dată pentru totdeauna şi de icurile ce produc separarea în clase, icuri infipte în spinarea națiunii.

Așa cum s-a spus mai sus, noua tactică preia mult din religie și nu îi vizează pe păcătoșii care fac abuzuri, ci doar păcatele lor – doar egoismul disprețuitor din ei. În fapt, același război se va desfășura parțial și în cadrul mișcării, care va elimina în mod necesar ura de clasă și ura religioasă. Vom căpăta abilitatea de a ne înțelege reciproc și de a ajunge la unitatea completă a națiunii cu toate fracțiunile și partidele sale, așa cum ne cer aceste vremuri periculoase pentru noi toți. Aceasta este garanția victoriei noastre pe toate fronturile.

Privind Chestiunea Zilei

Ne-am săturat de informațiile contradictorii pe care le primim în fiecare zi cu privire la aderarea Italiei la război. Odată, ni se promite că Mussolini nu va îndrăzni să lupte cu aliații și, altădată, că se alătură imediat războiului. Modificările apar zilnic, iar nervii noştri sunt la pământ. Toate indiciile ne arată că aceste informații sunt editate și prezentate de o fabrică Hitler-Mussolini, al cărei singur scop este să ne slăbească nervii.  

Într-un fel sau altul, trebuie să căutăm să ne ferim de ele. Trebuie să ne îndepărtăm cu promptitudine de toate aceste știri stranii și să încercăm să-i urmărim singuri pe factorii conducători și toate aceste aventuri, astfel încât să putem înțelege de la ei toate acele mișcări nedumeritoare ale lui Hitler-Mussolini.

În principal, însă, ar trebui să notăm conţinutul acordului dintre ei. Se știe că au semnat două contracte:

1)  primul a fost doar un acord politic, pe care l-au numit „Axa Roma-Berlin”. Conținutul său se referă la ajutorul politic reciproc și împărțirea anumitor domenii de influență între ei. În urma acestui acord, Hitler i-a acordat ajutor politic lui Mussolini în războiul său din Etiopia, iar Mussolini a făcut același lucru pentru Hitler în aventurile sale de dinainte de război și continuă să o facă încă.

2)  aproape de izbucnirea războiului, au încheiat un al doilea acord, un pact militar, al cărui conținut nu îl cunoaștem. Cu toate acestea, în general, știm că s-au angajat să se susţină reciproc, efectiv, din punct de vedere militar.

Există suficiente dovezi pentru a presupune că nu s-au angajat să ducă războiul împreună cu promptitudine, ca în cazul acordului dintre Anglia şi Franța. Acest acord a fost construit în întregime din inițiativa lui Hitler, pentru că el a dorit să se protejeze de orice necazuri care ar putea veni – dacă ar fi în criză militară și va avea nevoie de asistența Italiei. Într-un astfel de moment, acordul obligă Italia să-i vină în ajutor, în cazul în care Hitler îl solicită și, în mod firesc, în anumite condiții privind împărțirea prăzii.

Dar, în esență, Hitler nu credea că va avea nevoie de asistența militară a Italiei. Au existat două motive:

1. El era încrezător în puterea sa și nu avea încredere în abilitățile militare ale Italiei.
2. Acordul politic anterior, de asemenea, „Axa Roma-Berlin”, îi asigura deja un ajutor militar substanțial, întrucât prin simple manevre politice Italia ar fi putut ţine ocupate multe dintre forțele dușmanilor săi la granițele Italiei. Acest lucru nu este departe de asumarea unui rol activ în război. Aşadar, de fapt, el nu a dorit deloc să-l includă pe Mussolini în războiul său. Pactul militar pe care l-a încheiat cu el a fost doar pentru eventualitatea unei crize militare, care l-ar obliga pe Mussolini să-i vină în ajutor explicit la invitația lui Hitler, iar inițiativa nu va fi deloc în mâinile lui Mussolini.

În mod corespunzător, Mussolini spera să-şi împlinească prin acest război toate planurile sale fasciste de a restabili vechiul Imperiu Roman. Nu ar fi putut spera la o oportunitate mai bună decât să-și ducă războiul alături de Hitler. Fără îndoială, aşteaptă cu nerăbdare momentul în care Hitler îi va cere să i se alăture în război. Probabil, Hitler nu și-a pierdut credința în puterea sa și încă nu are nicio dorință de a-l include în război sau, altfel spus, de a împărţi prada.

Prin urmare, rezultă că, atâta timp cât nu simțim că există o criză reală în armatele lui Hitler, nu avem de ce să ne temem de amenințările lui Mussolini și de pregătirile sale pentru război. Acestea nu sunt altceva decât manevre militare șirete menite     să-i ţină pe aliați la granițele sale și să slăbească puterea aliaților pe front cât mai mult posibil, în conformitate cu condițiile contractului „Axa Roma-Berlin”.^(*)

Acum că aderarea Italiei la război a devenit un fapt, s-au clarificat multe, dacă discutăm în conformitate cu linia pe care am descris-o. Acum știm cu siguranță că în ultima bătălie, Hitler a ajuns la o adevărată criză și forţele sale au fost în totalitate concentrate acolo. În caz contrar, nu există nicio îndoială că el nu ar include Italia în război. Din acest motiv, aderarea Italiei la război este o veste bună, anticipând, într-un fel, căderea Germaniei. Sperăm, de asemenea, că ajutorul Italiei nu o va salva,  iar acum victoria aliaților este mai sigură ca niciodată.

Scena Publică

Prin prezenta oferim spațiu în publicaţia noastră pentru crearea unei „scene publice” pentru oricine discută chestiuni naționale, și mai ales unirea națiunii. De asemenea, oricine are o problemă națională importantă sau un plan de unire a națiunii, precum și argumente care pun în discuţie aceste chestiuni – suntem dispuși să le luăm și să le publicăm în ziarul nostru.

Editorii

_______________

(*) Nota trad.: Evreii (în ebraică יהודים  – yehudim, uneori עברים  – ivrim, בני ישראל  Bney Israel = fiii lui Israel sau עם ישראל Am Israel – poporullui Israel; în antichitate – în arameică: יְהוּדָאִין  – yehudayin, în latină: judaei sau hebraei, iudei, apoi uneori, în trecut și în unele țări israeliți, în limba idiş: יידן  – Yiden , în limba ladino: djudios (preluat din Wikiwand – https://www.wikiwand.com/ro/Evrei)

(**) Paranteză: În timp ce scriau, au sosit informații că Italia s-a alăturat războiului, așa că eseul a fost oprit la jumătatea drumului. Articolul a fost terminat în conformitate cu realitatea la zi.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)