Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)
Astăzi vă ridicaţi, voi toţi
Articol Nr. 19, 1984
Interpreţii întreabă despre cuvintele, „Astăzi vă ridicaţi, voi toţi …căpeteniile voastre, triburile voastre, bătrânii voştri şi ofiţerii voştri, fiecare om al Israelului”. Începe cu forma de plural „voi”, şi se termină cu forma de singular, „fiecare om al Israelului.” Autorul cărţii Lumină şi Soare, spune că, folosindu-se forma de plural şi forma de singular, se referă la problema iubirii prietenilor. Deşi printre voi sunt „căpetenii, triburi,” etc., totuşi nimeni nu vede în el însuşi un merit mai mare decât în oricare om al Israelului. În schimb, toţi sunt egali şi nimeni nu se plânge de celălalt. Din acest motiv, de Sus, ei sunt de asemenea, trataţi ca atare şi, de aceea, o abundenţă mare este împrăştiată jos.
Acesta este modul nostru de a studia totul într-un subiect. Rezultă că un om trebuie să-şi asume greutatea Împărăţiei Cerului ca un taur povara şi ca un măgar încărcătura, adică mintea şi inima. Cu alte cuvinte toată munca omului ar trebui să fie pentru a dărui.
În consecinţă, dacă cineva munceşte pentru a dărui, şi nu îşi doreşte nicio recompensă în schimb, cu excepţia slujirii în munca cea sfântă fără speranţa să-i fie dăruit ceva în plus faţă de ceea ce are, atunci, el nu are nicio dorinţă pentru o muncă în plus. Cu alte cuvinte, primind o oarecare cunoaştere fiindcă merge pe calea cea dreaptă, este cu siguranţă o cerere justă, şi totuşi el renunţă la ea, chiar dacă astfel doreşte să meargă cu ochii închişi şi să creadă în Creator. Şi ceea ce poate, face, şi e mulţumit cu soarta sa.
Şi el chiar simte că sunt oameni care au o oarecare înţelegere în munca Creatorului, în timp ce el, vede că este complet gol. Cu alte cuvinte, de multe ori el simte un gust bun în muncă, şi în acest timp simte că este în starea de „căpeteniile voastre.” Altfel spus, simte că acum a atins un nivel din care este imposibil să mai cadă într-o stare de umilinţă, o stare în care, dacă îşi doreşte să se angajeze în munca lui Dumnezeu, trebuie să facă eforturi mari pentru a-şi obliga corpul, fiindcă lucrurile pe care le face atunci sunt prin constrângere, fiindcă el nu are nicio dorinţă de muncă, iar corpul său îşi doreşte doar să se odihnească şi nu-i pasă de nimic.
În schimb, atunci când el simte că deja a ajuns să ştie cu adevărat că nu este nimic în lume în afara muncii de dăruire, atunci cu siguranţă el găseşte gust bun în muncă. Şi atunci când îşi cercetează stările anterioare, el nu poate înţelege că acum este într-o stare de urcare. De aceea, după toate calculele, el decide că acum este imposibil ca vreodată să mai simtă vreo cădere.
Dar uneori, după o zi, o oră, sau câteva minute, cade în aşa o stare de umilinţă, că nu poate simţi imediat că a căzut din starea lui înaltă în „adâncimea marelui abis.” Doar, după o oră sau două, vede dintr-odată că a căzut de la cel mai înalt nivel, adică de la certitudinea anterioară că era cel mai puternic om, şi că este ca oricare om al lui Israel, adică, asemenea unui om oarecare. Apoi, el începe să caute sfat în inima lui: „Ce-ar trebui să fac acum?”, „Cum mă pot ridica la starea de Gadlut (mărire- maturitate) pe care o aveam înainte?”
În acel moment, omul ar trebui să meargă pe calea cea dreaptă – să zică, „Starea mea actuală fiind de umilinţă cumplită, înseamnă că am fost anume aruncat afară de Sus, ca să ştiu dacă vreau într-adevăr să fac munca cea sfântă de dăruire, sau, dacă doresc să fiu servitorul lui Dumnezeu fiindcă găsesc asta mai recompensator decât alte lucruri.”
Apoi, dacă omul poate spune, „acum vreau să muncesc pentru a dărui, şi nu vreau să fac munca cea sfântă pentru a primi vreo recompensă pentru ea, în schimb, stau să fac munca sfântă ca orice om al Israelului, adică prin rugăciune sau prin lecţia de zi cu zi, şi nu am timp să mă gândesc cu ce intenţie studiez sau mă rog, ci, pur şi simplu voi observa acţiunea fără nicio intenţie specială.” În acel moment, el reintră în munca sfântă pentru că acum el vrea să fie servitorul lui Dumnezeu fără nicio precondiţie.
Asta înseamnă ceea ce a fost scris, „Astăzi vă ridicaţi, voi toţi” adică, toate prin câte ai trecut, toate stările pe care le-ai trăit – fie stări de Gadlut (măreţie) sau stări de mai puţină măreţie (Gadlut), care au fost considerate intermediare şi tot aşa. Tu iei toate aceste detalii şi nu compari un nivel cu altul, pentru că ţie nu-ţi pasă de nicio recompensă ci numai să faci voinţa Creatorului. El ne-a comandat să observăm Mitzvot (poruncile) şi să studiem Tora, şi asta este ceea ce facem, la fel ca orice om obişnuit al Israelului. Cu alte cuvinte, starea în care el se află chiar acum, e la fel de importantă pentru el ca aceea când a crezut că este în Gadlut. Atunci, „Domnul Dumnezeul tău face cu tine această zi”.
Asta înseamnă că atunci Creatorul face cu el un legământ. Cu alte cuvinte, tocmai în momentul când omul acceptă munca Lui fără nicio condiţie şi e de acord să facă munca cea sfântă fără nicio recompensă, ceea ce se numeşte „predare necondiţionată,” acesta este momentul când Creatorul face legământ cu el.
Baal HaSulam ne-a explicat modalitatea încheierii unui legământ: Când doi oameni văd că se iubesc unul pe altul, fac legământ între ei că dragostea lor va rămâne întotdeauna. Şi el a întrebat, „Dacă se iubesc şi înţeleg că această dragoste nu-i va părăsi, de ce acest legământ? Adică, de ce fac acest legământ, cu ce scop? Altfel spus, ce câştigă prin încheierea unui legământ? Este doar un ritual sau este pentru vreun profit?
El a spus că motivul facerii legământului este acela că acum ei înţeleg că este în interesul fiecăruia să se iubească unul pe celălalt pentru motive pe care acum ei le văd – că fiecare îl simte pe celălalt şi îi pasă numai ca celuilalt să-i fie bine – aşa că fac un legământ.
Şi fiindcă acum nu are nicio plângere împotriva prietenului său, sau nu ar face legământul, ei îşi spun unul altuia „este avantajos pentru noi ca să facem un legământ odată pentru totdeauna.” Cu alte cuvinte, dacă va mai fi vreodată o situaţie în care unul are nemulţumiri faţă de celălalt, amândoi îşi vor aminti de legământul ce l-au făcut atunci când iubirea era revelată între cei doi.
La fel, chiar dacă în mod normal ei nu mai simt iubirea, aşa cum au făcut-o atunci, ei îşi vor reaminti încă vechea iubire şi nu se vor uita la starea în care se află de obicei. În schimb, se vor reîntoarce la a face câte ceva pentru celălalt. Acesta este avantajul legământului. Astfel, chiar şi când iubirea care era între ei şi-a pierdut intensitatea, pentru că au făcut legământ, ei au puterea să redeştepte iubirea strălucitoare pe care o aveau înainte. În acest fel, îşi asigură spatele unuia altuia în viitor.
Rezultă că facerea unui legământ este pentru viitor. Este cu un contract pe care ei îl semnează şi pe care nu vor putea să îl regrete când vor vedea că legăturile dintre ei nu sunt aşa cum erau, că această iubire le-a dat lor o mare plăcere când îşi făceau bine unul altuia, dar acum, fiindcă iubirea a fost degradată, ei sunt neputiincioşi şi niciunul nu poate să facă ceva pentru celălalt.
Dar dacă îşi doresc să facă ceva pentru prietenii lor, ei trebuie să ia în considerare încheierea legământului pe care l-au făcut înainte şi din cauza asta ei vor trebui să reconstruiască iubirea. Este ca atunci când un om semnează un contract cu prietenul lui, iar contractul îi uneşte în aşa fel că ei nu se pot despărţi.
Prin urmare, „Astăzi vă ridicaţi, voi toţi .” Cu alte cuvinte, el se gândeşte la detalii, „Căpeteniile voastre, triburile voastre, bătrânii voştri şi ofiţerii voştri, fiecare om al lui Israel.” Asta înseamnă că toate gradele înalte pe care le-a avut sunt considerate acum de el ca fiind o stare de „fiecare om al lui Israel,” şi îşi asumă acea stare ca atunci când el se afla în stări pe care le considera bune. El spune, „acum îmi fac partea, şi sunt de acord că Creatorul îmi va da ce vrea El şi nu voi avea nicio critică.” În acel timp, el este recompensat cu facerea unui legământ. Altfel spus, conexiunea rămâne permanentă deoarece Creatorul a făcut un legământ cu el pentru toată eternitatea.
Conform celor spuse mai sus, noi vom interpreta versetul, „Lucrurile secrete aparţin Domnului Dumnezeul nostru, dar lucrurile care sunt revelate ne aparţin nouă şi fiilor noştri pentru totdeauna, fiindcă noi vom putea face toate cuvintele acestei legi.” Va trebui ca noi să înţelegem ce vine să ne spună acest verset. Nu putem spune că el vine să ne spună că noi nu putem şti ce este ascuns şi numai Creatorul ştie. Nu putem spune asta fiindcă fără verset noi vedem că nu ştim ce ne este ascuns nouă. Deci, ce ne spune acest verset?
Este cunoscut că este un lucru care este ascuns şi un lucru care este revelat. Înseamnă că partea activă a ceea ce facem este atunci când putem vedea dacă o facem sau nu. Şi dacă corpul nu vrea să facă acea Mitzva (poruncă), este o tactică – omul se poate forţa pe sine, adică se constrânge să facă porunca împotriva dorinţei lui. Rezultă că constrângerea este relevantă faţă de lucrurile revelate.
Partea ascunsă este intenţia în Mitzva. Asta omul nu poate vedea, adică ceea ce celălalt intenţionează în timp ce face. Este la fel cu omul însuşi, cel care acţionează. Nici el nu poate şti, decât dacă se minte pe sine în timp ce face. Crede că nu are alt scop şi că astfel este complet dedicat Creatorului. Dar cu acţiunea denumită „partea revelată,” nu este relevant să vorbim despre un om care se minte crezând că poartă Tefilin când în fapt nu este Tefilin. Similar, o femeie nu se poate minţi pe sine că aprinde lumânările de Shabbat când în fapt nu le aprinde.
Dar cu intenţia, se poate spune că cineva se poate minţi pe sine. El crede că lucrează în Lishma (pentru numele Ei) când de fapt este complet în Lo Lishma (nu pentru numele Ei). De asemenea, nu poate fi constrângere pentru că omul nu poate să-şi constrângă gândul să gândească ceea ce vrea el. Cu lucrurile care aparţin emoţiei şi cunoaşterii, omul este neputincios. Nu îşi poate forţa mintea să înţeleagă într-un mod diferit decât o face sau să simtă diferit decât o face.
Acum putem înţelege chestiunea de mai sus, anume că tot ce este lăsat pentru noi este partea practică. Aceasta este numită „Lucrurile care sunt revelate ne aparţin nouă şi fiilor noştri pentru totdeauna, fiindcă noi vom putea face toate cuvintele legii.” Ni se porunceşte să facem acţiunea, adică, fapta este ceea ce ni s-a poruncit să facem, chiar şi forţat.
Dar despre intenţie, „denumită partea ascunsă,” în aceasta, niciun om nu are vreo părere sau o hotărâre. Deci ce ar trebui să facem noi ca să respectăm şi partea ascunsă? Aici tot ceea poate cineva să facă este testarea, adică să se examineze pe sine să vadă dacă face totul pentru a dărui, sau dacă corpul rezistă scopului de a dărui. Simte că este îndepărtat de asta ca urmare a faptului că nu este nimic pe care să-l poată face singur, chiar dacă el plănuieşte să facă, toate tacticile pentru a fi în stare să urmărească dăruirea nu-l ajută.
Despre aceasta vine să ne spună versetul, că această chestiune de Lishma, denumită „partea ascunsă,” îi aparţine Domnului Dumnezeul nostru. Cu alte cuvinte, numai Creatorul îl poate ajuta, fiindcă nu este absolut nicio posibilitate ca el însuşi să poată să o realizeze. Nu este la îndemâna omului deoarece este deasupra naturii. De aceea versetul spune, „Secretele aparţin Domnului Dumnezeul nostru,” adică îi aparţin Lui, fiindcă Creatorul va trebui să ne dea această forţă denumită de „dăruire”.
De aceea înţelepţii noştri au spus (Kidushin 30), „Înclinaţiile omului îi biruiesc puterile în fiecare zi şi caută să-l condamne la moarte, aşa cum este spus ‘Cel păcătos îl pândeşte pe cel drept, şi caută să-l nimicească,’ şi dacă ‘Creatorul nu îl ajută, nu îl va putea răzbi’, aşa cum este scris: ‘Domnul nu-l va lăsa în mâinile lui.’”
Chestiunea „căutării să-l nimicească” înseamnă că doreşte ca omul să facă totul pentru a primi, ceea ce înseamnă să fie separat de Viaţa Vieţilor. În mod natural omul rămâne o fiară. De aceea înţelepţii noştri au spus, “Păcătoşii sunt consideraţi morţi în timp ce sunt în viaţă.” Rezultă că se consideră „mort” când intenţia lui este de primire. Aceasta este considerată separare. A fi răsplătit cu Dvekut (adeziune), înseamnă să i se acorde puterea de a dărui – să aibă un asemenea lucru – pe care doar Creatorul i-l poate da; şi nu este în puterea omului să-l obţină.
De aceea înţelepţii noştri au spus, “înclinaţiile omului îl biruiesc în fiecare zi şi caută să-l nimicească”, şi „dacă Creatorul nu îl ajută, nu îl va putea răzbi aşa cum este spus: ‘Domnul nu-l va lăsa în mâinile lui.’” Din ceea ce am explicat vom înţelege versetul, „Secretul aparţine Domnului Dumnezeul nostru, dar lucrurile care sunt revelate ne aparţim nouă şi fiilor noştri.” De aceea numai acţiunea este cea pe care noi o facem, iar partea ascunsă este cea pe care Creatorul o face.
Dar este totuşi ceva pentru noi de făcut în legătură cu ceea ce este ascuns, astfel încât Creatorul să ne dea partea ascunsă. Acest lucru urmează legea că totul are nevoie de trezire de jos. Este lege că nu este lumină fără Kli (vas), adică nu este împlinire fără lipsă. Nu poţi să adaugi nimic decât dacă este un spaţiu gol, şi atunci tu poţi pune în el ce vrei. Dar dacă nu este niciun gol, niciun spaţiu gol, cum putem noi adăuga ceva?
De aceea, mai întâi trebuie să constatăm că nu avem vas de dăruire denumit „dorinţa de a dărui,” şi de aceea aceasta este lumina noastră. Aşa cum am explicat în articolele anterioare, principala răsplată este să obţinem dorinţa de dăruire denumită „Lumina Reflectată,” aşa cum este spus, „Întreaga răsplată pe care o sperăm este Lumina Reflectată” (Prefaţa generală la Pomul Vieţii).
De aceea, dacă dorinţa de dăruire este denumită „Lumină”, atunci, această lipsă în care el vede că nu are puterea de a dărui, este denumită „Kli.” El simte că asta este ceea ce nu are, adică vede ce pierde neavând această putere denumită „puterea de a dărui.” Deci lipsa este construită în el conform senzaţiei sale. Asta se numeşte „Kli” şi „gol” pentru că aici – unde lui îi lipseşte puterea de a dărui – este loc să intre această senzaţie. Aceasta este denumită „sosirea Luminii în Kli.”
Totuşi noi trebuie să ştim că primirea acestui Kli necesită multă muncă. Avem Kelim (vase-plural), denumite „lipsuri” pe care dorim să le umplem. Ele sunt denumite „Kelim (vase) ale iubirii de sine,” însemnând că dorim să primim împlinire. Acestea sunt Kelim foarte importante deoarece vin din partea Creatorului care le-a creat prin „existenţă din absenţă” deoarece El doreşte să facă bine creaturilor Sale, adică doreşte să le dăruiască împlinire. Dar cum poate dărui împlinire când nu este nici un loc gol în care să fie primită? Din acest motiv, El a creat aceste vase (Kelim) de existenţă din absenţă pentru a aşeza plăcerea şi încântarea în ele. Rezultă că aceasta este esenţa vasului (Kli) pe care l-a creat Creatorul.
Dar deoarece acest Kli este denumit „dorinţă de primire,” el a vrut să aibă echivalenţă de formă cu Creatorul, denumită „Dvekut (adeziune).” De aceea, acest Kli a fost decăzut din a fi un Kli de primire a abundenţei superioare. Acum este nevoie de un nou Kli pentru primire, care se îmbracă în fostul Kli, şi numai prin amândouă – acoperind dorinţa de dăruire în interiorul dorinţei de primire – va fi un Kli adecvat pentru primire.
Precedentul Kli, denumit „dorinţa de primire,” a venit de la Emanator şi cel de jos nu are nicio parte în munca dorinţei de primire, ci totul vine de la Emanator. La fel, al doilea Kli, denumit dorinţa de a dărui, vine şi el numai de la Emanator, şi cel de jos nu poate adăuga, tot ca şi în primul Kli, denumit „dorinţă de primire”. Dar diferenţa este că vasul de dăruire trebuie să aibă mai întâi cererea de la cel de jos, care îl caută pe Creator să-i dea un Kli nou. Pe primul Kli nu l-a avut fiindcă i-a fost dat fără nicio trezire din partea celui de jos.
Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)