Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)
Ce înseamnă în muncă “Regele stă pe câmpul său atunci când recolta este coaptă”
Articol Nr. 10, 1990-91
Înţelepţii noştri au spus despre versul, „Domnul a stat deasupra lui” (prezentat în Opinia Bătrânilor, de autorii Tosfot, VaYetze), „Nu am găsit acestea în restul patriarhilor. Rabbi Simon a spus, ‚Regele nu stă pe câmpul său nici când este arat, nici când este însămânţat, ci când recolta este coaptă.’ Astfel Avraam l-a arat, aşa cum este spus, ‘Ridică-te şi mergi prin lot.’ Isaac l-a semănat, aşa cum este spus, ‘Şi Isaac a semănat.’ Iacob a venit şi el este coacerea recoltei aşa cum este spus, ‘Sfinţenia lui Israel este pentru Domnul, primele sale fructe,’ a stat deasupra lor.”
Ar trebui să înţelegem ce vine să ne înveţe în muncă: ce este „un cîmp,” ce este „când recolta este coaptă,” şi ce reprezintă alegoria cu Regele ce stă peste câmpul său? Este cunoscut că munca noastră este numai pentru regatul cerului, ce este denumit „credinţă.” Înţelepţii noştri au spus despre aceasta, „Habakkuk a venit şi le-a întemeiat ca una: ‘Un drept trăieşte după credinţa sa.’” Credinţa înseamnă necesitatea de a crede în Creator, că El conduce lumea printr-o ghidare binevoitoare.
Şi chiar dacă acela nu are încă acest sentiment, trebuie să creadă în continuare deasupra raţiunii şi să spună că nu vede cum binele este revelat în lume, nu vede binele revelat în faţa ochilor săi, fiincă este încă sub dominaţia dragostei de sine şi nu poate vedea. Aceasta este deoarece a fost un Tzimtzum (restricţie) peste vasele de recepţie astfel încât lumina să nu strălucească acolo din cauza nepotrivirii de formă, aşa cum este scris în Comentariul Sulam. (“Introducere la Cartea Zohar,” Paragraf 138).
Din acest motiv, acela nu poate vedea adevărul. În schimb, trebuie să creadă că este aşa. Şi în munca obştei, stările de ghidare ale recompensei şi pedepsei, nu sunt atât de aparente. Dar în munca individuală, adică atunci când o persoană doreşte să încerce să obţină nivelul la care toate acţiunile sale sunt pentru a dărui, când începe să depună efort pentru a obţine nivelul de dăruitor, atunci întreaga sa bază trebuie construită pe măreţia Creatorului. Este spus despre aceasta în Zohar, “Acela trebuie să se teamă de El pentru că El este măreţ şi conduce,” şi atunci începe munca în principal pe această credinţă, că lumea este condusă de Creator binevoitor.
Apoi stări de ascensiune şi coborâre ajung la el. Cu alte cuvinte, la anumite momente, este recompensat şi poate crede în Creator, că este binevoitor, şi acela îl poate iubi pe Creator datorită măreţiei Sale. Acestea ajung la o persoană prin mari eforturi în credinţa în recompensă şi pedeapsă. Aceasta înseamnă că dacă acela lucrează cu credinţă deasupra raţiunii, el este răsplătit, şi răsplata sa este că ajunge să simtă dragostea Creatorului pentru el. Şi pedeapsa este atunci când doreşte specific să meargă raţional, astfel el se îndepărtează de dragostea Creatorului.
Chiar mai rău, uneori devine opusul, adică unul care îl urăşte pe Creator, deoarece are multe nemulţumiri împotriva Creatorului, deoarece s-a rugat deja la Creator de multe ori şi vede că nu aude Creatorul rugăciunea. Şi de acolo, o persoană ajunge la stări de urcare şi coborâre. Totuşi, dacă acela le depăşeşte, merge deasupra raţiunii, şi spune “Ei au ochi şi nu văd,” este recompensat temporar şi se simte apropiat de Creator.
Este scris despre aceasta în “Introducere la Studiul celor Zece Sefirot” (Aliniat 132), “Trebuie să ştim că atributul superior al mediului este aplicat chiar şi atunci când acela este sub Providenţa ascunderii feţei. Prin mari încercări în credinţa în recompensă şi pedeapsă, o lumină a marii încrederi în Creator le apare lor. Pentru un timp, le este acordat un nivel de descoperire a feţei Sale în măsura mediului. Dar retragerea este că ei nu pot rămâne permanent la nivelele lor, din moment ce stând permanent într-un nivel este posibil numai prin mântuirea prin frică.”
Rezultă că ordinea muncii noastre este compusă din trei perioade înainte să ajungem la ieşirea din muncă, ceea ce este discernământul Adam [fiinţa umană]. Înţelepţii noştri au spus despre aceasta (Nidah 31), “Sunt trei parteneri ai unei persoane – Creatorul, tatăl şi mama sa. Tatăl dă albul, mama dă roşul, şi Creatorul aşează un spirit şi un suflet [Ruach şi respectiv Neshama] în interiorul lui.” Aceasta este explicat în muncă aşa cum învăţăm că sunt trei linii – Hesed [graţie], Din [judecată], şi Rachamim [milă].
Este aşa cum am spus în eseurile precedente, că, pentru ca o persoană să poată merge, are nevoie de două picioare dreptul şi stângul. Aceasta este precum cele două versuri ce se resping unul pe celălalt până ce vine al treilea vers şi judecă între ele. Astfel cele două versuri au dat naştere liniei decisive.
Cu aceasta, putem interpreta înţelesul aratului, semănatului şi al recoltei coapte în muncă. Linia dreaptă este aratul. Aceasta este munca omului de a vrea să fie admis în munca de a dărui. Omul este creat pentru a-i păsa numai de el însuşi. Şi din moment ce a fost o corecţie peste dorinţa de a primi pentru sine, pentru a evita chestiunea ruşinii datorate diferenţei de formă faţă de Creator, din moment ce tot ce vedem la El este ceea ce El dăruieşte tuturor creaturilor şi nu este niciun fel de recepţie în el – de aceea, o Tzimtzum [restricţie] şi o ascundere au fost făcute peste dorinţa de a primi, astfel încât creaturile să nu poată primi plăcerea şi încântarea pe care El doreşte să le împărtăşească creaturilor.
Aceasta a fost pentru a permite omului să corecteze vasele de recepţie să fie numai pentru a dărui. Cu alte cuvinte, omul trebuie să răstoarne voinţa de a primi şi să primească o dorinţă de a dărui în schimb. Astfel, ceea ce era mai devreme de cea mai înaltă importanţă pentru el, voinţa de a primi, va fi acum de o importanţă inferioară. Nu va dori să o folosească, ci dimpotivă, voinţa de a dărui, care era de o importanţă inferioară pentru el, şi pe care nu dorea să o folosească, va fi acum de o înaltă consideraţie. Aceasta înseamnă că această dorinţă de a dărui este importantă pentru el şi vrea să folosească numai dorinţa de a dărui.
Aceasta este denumită “arat,” atunci când solul este răsturnat şi ceea ce era deasupra ajunge dedesubt, iar ceea ce era dedesubt ajunge deasupra. Aceasta este denumită “linia dreaptă,” Avraam, Hesed. Cu alte cuvinte, acum doreşte să se implice numai în Hesed, denumit “dorinţa de a dărui,” şi linia dreaptă este denumită “Integritate.” Deşi cineva vede că încă nu poate să presteze Hesed, ar trebui să-şi imagineze că deja a fost răsplătit cu dăruire, denumită Hesed, şi să-i mulţumească Creatorului pentru recompensa de a face lucruri pentru a dărui.
Toate acestea sunt numai deasupra raţiunii. Şi, dacă consideră situaţia în care este, va vedea altfel, este o chestiune deasupra raţiunii. Aceasta înseamnă, că trebuie să-şi imagineze că a fost deja recompensat cu dorinţa de a dărui, aşa cum a fost deja recompensat cu aratul.
De asemenea, acela trebuie să se smerească şi să spună, “Sunt satisfăcut şi mulţumit pentru orice gând şi dorinţă de a face ceva în spiritualitatea pe care mi-o dă Creatorul, pentru recompensarea mea de a face un mic serviciu Creatorului, însemnând că pot face ceva pentru Creator.” Şi el este fericit cu aceasta, deoarece vede că nu le-a dat Creatorul şi celorlalţi oameni şansa să-L servească. De aceea, el este fericit cu aceasta. Aceasta este considerată “integritate,” deoarece el se încrede deasupra raţiunii în conducerea binevoitoare a lumii de către Creator, şi astfel, acum poate arăta dragoste pentru Creator şi să fie mereu fericit.
Totuşi, în acelaşi timp acela trebuie să păşească şi cu celălalt picior, cel stâng, adică să-şi critice acţiunile sale. Ar trebui să aibă o dorinţă să vadă adevărul, cât efort poate depune pentru a dărui, şi care este importanţa spiritualităţii. Înţelege el cu adevărat că este mai bine să lucreze pentru Creator şi nu pentru sine?
În acea stare, el vede foarte diferit: toate acţiunile în timpul în care a fost pe linia dreaptă când a crezut că a fost cu adevărat un om întreg, acum că a trecut la linia stângă, vede că nu are nimic care să fie cu adevărat pentru a dărui.
Aceasta este numită “însămânţare.” De exemplu, când se iau seminţe bune de grâu şi se cultivă în câmp, dacă ar fi o persoană ce nu ştie nimic despre munca la câmp, ea s-ar uita la persoana care a luat grâul şi l-a cultivat în câmp ca şi cum ar fi fost nebun. Similar, aici, când cineva ia stări bune ce conţin integritate, pentru care el i-a mulţumit deja Creatorului, acum le anulează. Este ca acel om care a luat seminţe bune de grâu şi le-a cultivat în câmp.
Dar cu adevărat cineva nu poate merge într-un singur picior. Aceste două picioare sunt considerate două versuri ce se contrazic unul pe altul. De aceea Isaac este considerat cultivarea seminţei sale, care este stânga. Înţelepţii noştri au spus despre aceasta, “Cineva trebuie să respingă cu stânga şi să atragă cu dreapta”(Sotah 47). Ar trebui să interpretăm aceasta că atunci când cineva se simte apropiat de Creator, este numit, “a atrage cu dreapta.” “A respinge cu stânga” înseamnă că atunci când critică, vede că este respins de la munca de a dărui. Aceasta înseamnă că înţelepţii noştri vin să ne spună că omul are nevoie de două lucruri, stânga şi dreapta, deoarece nu poate merge într-un singur picior. Acesta este considerat Isaac, care este numit “însămânţare.”
Avraam, care este drept, înseamnă Hesed, integritate, este denumit “albeaţă,” aşa cum a fost spus mai sus că cei trei parteneri sunt tatăl său, mama sa şi Creatorul. Tatăl său este primul discernământ – prima linie, care este denumită Hesed – arătând integritate. Integritatea este denumită “alb,” aşa cum este scris, “totuşi păcatele tale sunt precum roşul, ar trebui să fie albe precum zăpada.” Aceasta este denumită, “dreapta atrage,” când simte că este adus mai aproape de Creator.
“Şi mama sa a dat roşul.” Roşul arată către deficienţa, Nukva, unde vede că este complet respins de munca de a dărui. Astfel este într-o stare de ridicare şi coborâre. Aceasta se consideră că are numai o credinţă parţială aşa cum este scris (Introducere la Studiul Celor Zece Sefirot, Paragraf 14) deoarece are multe coborâri şi în timpul coborârilor este fără credinţă.
Totuşi, cineva nu trebuie să petreacă mult timp pe linia dreaptă, denumită “a doua linie,” deoarece, acela este într-o stare de separare. De aceea, pentru cea mai mare parte, munca cuiva trebuie să fie într-o stare de integritate. Aceasta este denumită “înnoirea lunii.” Înseamnă că acela trebuie constant să-şi înnoiască albul din interior, linia dreaptă care este martor.
Dar în timpul coborârii, credinţa se depărtează de el şi el uneori rămâne inconştient, precum o persoană ce cade sub un camion şi este rănită, deşi nu ştie că a căzut. Lecţia este că o persoană stă sub greutatea sa, aşa cum este scris, “Dacă vezi măgarul celui care te urăşte întins sub povară” deoarece nu poate merge deasupra raţiunii, deoarece a merge deasupra raţiunii este o povară intolerabilă pentru el. De aceea, dacă se depărtează, imediat cade sub camion. Aceasta este numită, “să fii rănit într-un accident rutier.” De aceea, cineva trebuie să fie mereu atent şi să se ţină pe dreapta.
Rezultă că, corecţia unei persoane ce merge pe linia stângă este pentru că aceasta nu vrea să primească un declin şi cade, şi apoi, va aştepta până ce va primi o trezire de sus să vină la el. În schimb, atrage stânga către el, şi apoi vede că este într-o stare de coborâre, adică nu are nicio scânteie de dorinţă ca să lucreze pentru a dărui şi nu pentru beneficiul propriu. Şi atunci se poate ruga.
Este aşa cum a spus Baal HaSulam despre ce au spus înţelepţii noştri despre David, care a spus, “am trezit zorii şi zorii nu m-au trezit pe mine.” Aceasta este, Regele David nu a aşteptat răsăritul care este denumit “negru,” care este întuneric, însemnând că întunericul îl trezeşte. În schimb, el trezeşte întunericul. El se roagă la Creator să Îşi ilumineze faţa pentru el şi astfel câştigă timp pentru a avea pregătirea pentru întuneric, şi apoi este mai uşor de corectat aceasta.
Şi cele două linii mai sus menţionate – stânga şi dreapta – crează linia a treia, linia de mijloc. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri, “Şi Creatorul aşează spiritul şi sufletul în interiorul ei.” Astfel, după ce o persoană şi-a terminat munca pe două linii, tot răul este arătat în el. Aceasta ajunge la el deoarece acele două linii sunt precum două versuri care se contrazic. Şi acela vede că nu este un sfârşit al urcuşului şi coborâşului, şi atunci face o rugăciune onestă ca să îl ajute Creatorul să primească dorinţa de a dărui.
Când îl ajută Creatorul, este răsplătit cu o credinţă completă, permanentă, deoarece el are deja vasele de dăruire. Înainte să obţină vasele de dăruire, este imposibil ca el să aibă credinţă permanentă, deoarece în timpul coborârii el îşi pierde credinţa şi nu poate crede permanent în Creator.
Este explicat (“Introducere la Cartea Zohar” Paragraf 138), “din moment ce folosim vasele de primire opus faţă de cum au fost ele create, în mod necesar vedem actele Divinităţii ca fiind rele, împotriva noastră. De aceea, când o persoană se simte rău este în mod proporțional eretică împotiva Providenșei Sale, şi Operatorul îi este ascuns ei.”
Astfel, vedem că înainte ca cineva să fie răsplătit cu vasele de dăruire, nu poate avea credinţă permanentă. Totuşi, fiind răsplătit cu dorinţa de a dărui – care se extinde din munca în două linii, prin care apare tot răul complet – acela ajunge la o concluzie că numai Creatorul îl poate ajuta. Atunci, se străduieşte în munca sa şi nu fuge de campanie, şi este recompensat cu linia de mijloc, denumită “Creatorul dă spiritul şi sufletul.” Aceasta se numeşte descoperirea feţei. Este considerată precum este scris, “Cum este mântuire, când El care cunoaşte toate misterele va depune mărturie că nu se va întoarce la păcat.”
Cu aceasta, putem interpreta ce am întrebat, “Ce înseamnă în muncă ceea ce este scris, “Iacob a venit şi el este coacerea recoltei,” aşa cum este spus, “Sfinţenia Israelului reprezintă pentru Domnul, primele sale fructe,” a stat deasupra ei.” Înţelepţii noştri au dat o alegorie despre aceasta, “Regele nu stă pe câmpul său, decît dacă recolta este coaptă.”
Ar trebui să interpretăm că Regele ce stă pe câmpul său se referă la un om. Om se extinde din Malchut, şi Malchut este denumită “un câmp.” Şi omul trebuie să ajungă la o stare de “un câmp pe care Domnul l-a binecuvântat.” Aceasta se face prin munca în cele două linii mai sus menţionate, aratul lui Avraam şi însămânţatul lui Isaac.
Şi apoi vine discernământul “când recolta se coace,” când poţi vedea deja recompensa muncii, recolta, care este Iacob. Este aşa cum s-a spus mai sus – după ce a fost răsplătit cu ajutor din partea Creatorului, când Creatorul i-a dat lui sufletul, denumit descoperirea feţei,” se consideră că deasupra lui stă Creatorul în permanenţă, însemnând că atunci este recompensat cu credinţă permanentă. Aceasta este ca sensul a ceea ce este scris, “şi Domnul a stat deasupra lui.” Cu alte cuvinte, odată ce o persoană a atins nivelul liniei de mijloc, care este considerată Iacob, Creatorul este deasupra lui, aşa cum este menţionat în alegoria de mai sus, acolo unde Regele stă pe câmpul său când recolta este coaptă.
Este scris (“Introducere la TES” Paragraf 54), “când Creatorul vede că cineva şi-a completat măsura de exercitat şi a terminat tot ce avea de făcut în consolidarea alegerii sale în credinţă în Creator, Creatorul îl ajută. Atunci, este recompensat cu mântuirea completă.”
El spune (“Introducere la TES” paragraf 56), “Cu adevărat, acela nu este absolut sigur că nu va mai păcătui o dată, înainte să fie recompensat cu realizarea de mai sus a recompensei şi pedepsei, adică revelaţia feţei. Şi această revelaţie a feţei,, din perspectiva salvării Creatorului, se numeşte “mărturie,”…garantează că nu va mai păcătui o dată.” Asta înseamnă că în acel moment este recompensat cu credinţă permanentă.
Acum putem interpreta ceea ce este scris, “Domnul trăieşte, şi binecuvântată fie Piatra mea.” “Sufletul meu va fi glorificat în Domnul.” Ar trebui să pricepem înţelesul a “Domnul trăieşte,” referitor la Creator. Ce fel de slăvire a Creatorului este aceasta? În muncă ar trebui să interpretăm “Trăiește.” Cine este Acela care este numit “Domnul trăieşte”? Este unul ce crede în Creator că priveşte peste lume cu bunăvoinţă. Această persoană este denumită “Trăieşte.”
“Binecuvântat de Piatra mea” este acela ce primeşte de la Creator, forma acestei credinţe unde Creatorul este dorinţa Sa de a face bine creaturilor Sale. Acel om binecuvântează Creatorul pentru că i-a dat credinţa deoarece singur nu va fi în stare să-şi asume credinţa deasupra raţiunii, întrucât acesta este darul lui Dumnezeu.
De asemenea, trebuie să interpretăm, “sufeltul meu va fi glorificat întru Domnul.” “Întru Domnul” înseamnă că o să îl aducă mai aproape de El, Creatorul. Pentru aceasta, sufletul său este glorificat, însemnând că sufletul omului este adânc recunoscător că l-a adus aproape. Aceasta se numeşte, “Creatorul oferă spiritul şi sufletul.” Prin propriile sale puteri, o persoană nu va putea să le obţină. Pentru aceasta îl slăveşte pe Creator – că acum are credinţă. Îl binecuvântează pe Creator doar pentru ce i-a dat Creatorul. De asemenea, Creatorul este denumit “linia de mijloc,” aşa cum este scris mai sus, că numai lucrând în cele două linii precedente, cineva este recompensat cu primirea de la Creator a spiritului şi sufletului.
Astfel, numai Creatorul îl poate ajuta să iasă din dominaţia vaselor de recepţie. De aceea, în timpul coborârii, acela nu trebuie să discute cu dorinţa de a primi şi să pledeze că este mai bine pentru el ca voinţa de a primi să părăsească această premiză şi să facă loc dorinţei de a dărui, şi doreşte să o facă să înţeleagă, astfel încât să se predea în faţa lui. Cineva ar trebui să ştie că corpul nu va fi niciodată de acord cu asta; este o irosire de vorbe.
În schimb, trebuie să îl întrebe pe Creator, deoarece numai El are puterea să o anuleze, şi nimeni altul. Cu alte cuvinte, corpul nu va fi de acord cu asta deoarece este fără rost să te contrazici cu corpul. Dar atunci când doreşte să facă ceva pentru Creator, ar trebui să-i ceară Creatorului să îi dea puterea să răzbească voinţa de a primi pentru sine.
Cu cele de mai sus spuse, vom interpreta ce au spus ei (Avot, Capitol 1, 5), “Nu te lungi la vorbă cu o femeie.” Aceasta era spusă despre femeia sa. Cu atât mai mult cu femeia prietenului său. Deşi, înţelesul literal este cel principal în muncă, putem interpreta că femeia şi bărbatul sunt într-un singur corp. Femeia bărbatului este numită “dorinţa de a primi,” care este numită “o femeie,” şi care mereu vrea numai să primească.
De aceea, uneori, când cineva doreşte să facă ceva pentru a dărui, care este denumit “bărbat,” un om, şi voinţa de a primi rezistă, şi acela vrea să stea la discuţii cu dorinţa sa de a primi şi să o facă să înţeleagă că e mai bine ca ea să îl lase să muncească, pentru a dărui, înţelepţii noştri au spus că este o irosire de vorbe. Ei au spus, “Aceasta este spus despre propria lui femeie,” adică dorinţa de a primi dinăuntrul său. “Este cu atât mai mult cu femeia prietenului,” adică să te contrazici cu voinţa de a primi a prietenului – adică să se certe cu ele şi să le facă să vadă că este mai bine să faci totul pentru a dărui – deoarece numai Creatorul le poate ajuta din dominaţia dorinţei de a primi pentru sine.
Totuşi, astfel de persoane, care doresc să meargă pe calea în care să ajungă la o stare unde toate acţiunile lor sunt pentru a dărui – nu trebuie să le reproşeze prietenilor lor de ce nu se implică în munca pentru a dărui. Aceasta este aşa, deoarece dacă doresc să corecteze dorinţa unui prieten de a primi, este ca şi cum omul ar avea putere. Dar, în adevăr, ce face o persoană pentru a dărui este numai prin puterea Creatorului. De aceea, este interzis să dojeneşti un prieten.
Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)