Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)
Dar cu cât îi asupreau mai tare
Articol Nr. 16, 1984/1985
Este scris, „Însă cu cât erau ei mai asupriţi, cu atât se înmulţeau şi se răspândeau mai mult”, astfel încât au ajuns să se teamă de israeliţi” (Exodul 1:12). Înţelesul cuvintelor, „Dar cu cât erau ei mai asupriţi” este acela că se vor înmulţi şi răspândi în aceeaşi măsură în care sunt asupriţi. Se pare că este ca o condiţie – să nu poată fi multiplicare şi răspândire în muncă înainte de a fi o bază a asupririi.
Dar ca să înţelegem cele scrise mai sus, trebuie să ne cunoaştem învăţătura, adică să ştim care este esenţa noastră. Aşa cum se explică în introduceri, este numai dorinţa noastră de primire. Şi cu siguranţă, când dorinţa de primire îşi împlineşte ce a dorit, împlinirea nu se consideră muncă, deoarece muncă este aceea pentru care eşti recompensat.
Cu alte cuvinte, munca reprezintă acţiuni pe care omul le-ar evita, şi le face numai pentru că nu are de ales, fiindcă doreşte să primească recompensă. Recompensa este considerată lucrul după care tânjeşte, şi singura lui poftă şi aspiraţie este pentru acel lucru. Adevărata poftă înseamnă că acest lucru îl cuprinde atât de adânc încât spune, „Mai bine aş muri decât dacă să trăiesc şi să nu o obţin.” Rezultă că dacă nu are o durere şi un chin pentru ceea ce pofteşte, nu se consideră tânjire. Şi această tânjire este măsurată de mărimea suferinţei.
De aceea, rezultă că dacă cineva doreşte să primească nişte satisfacţii, mai întâi trebuie să fie o lipsă. Este aşa, deoarece nu este nicio lumină fără Kli (vas), şi nimeni nu-l poate umple cu nimic, dacă nu este o lipsă. De exemplu, cineva nu poate mânca fără apetit sau nu se poate bucura de odihnă fără oboseală.
Aşadar, cineva nu suferă fiindcă „egiptenii” din corpul său îl asupresc, până când nu mai vrea să asculte de ei, şi vrea să meargă pe o cale care nu le place. Rădăcina primirii din om este numită “iubire de sine”, şi asta se consideră Egipt. Sunt multe naţiuni, care sunt numite în general “cele şaptezeci de neamuri,” şi care sunt opuse la Kedusha (sfinţenie). „Şaptezeci de neamuri” sunt cele şapte Sfirot, unde fiecare Sfira conţine zece Sfirot, şi de aici numărul de şaptezeci de naţiuni. De asemenea, fiecare naţiune are propria-i dorinţă unică.
Klipa (coajă) Egiptului este o Klipa generală. Este acolo unde scânteile de Kdusha au căzut, şi pe care poporul lui Israel – care era în Egipt – a trebuit să le corecteze. Aşadar, mai întâi trebuie să fie durerea şi chinul, ca să nu poată ieşi de sub conducerea lor, aşa cum este scris, “Şi copii lui Israel au gemut din cauza muncii lor şi ei au plâns; şi plânsul datorat muncii lor a venit Sus la Dumnezeu. Şi Dumnezeu le-a auzit geamătul”.
Trebuie să facem o precizare la cuvintele “din cauza muncii lor” deoarece este scris de două ori. Trebuie să explicăm că toate gemetele din muncă înseamnă că nu puteau munci pentru Creator. Într-adevăr, suferinţa lor era din cauză că nu puteau să facă munca pe care o făceau ca să fie pentru Creator, ci era pentru Klipa (coaja) Egiptului. De aceea este scris de două ori, “din cauza muncii”.
1) Toate suspinele nu erau pentru că le lipsea ceva. Le lipsea numai un singur lucru, adică nu doreau niciun lux sau plată. Singura lor lipsă pentru care simţeau durere şi suferinţă era aceea că nu puteu să facă ceva pentru Creator. Cu alte cuvinte, ei îşi doreau să aibă o dorinţă care să-i aducă mulţumire Creatorului şi nu lor înşişi, dar nu au putut să o facă şi asta i-a chinuit. Asta se numeşte “să vrei să ai o alipire la spiritualitate.”
2) Acest al doilea “Din cauza muncii” vine să îi înveţe că, “Şi plânsul lor a urcat la Dumnezeu,” şi că dacă Dumnezeu le-a auzit suspinele, a fost pentru că singura lor cerere a fost munca. Asta vine să arate către celălalt “Din cauza muncii.” Reiese că tot exilul pe care l-au simţit a fost numai pentru că erau sub conducerea Klipa Egiptului şi nu puteau să facă nimic care să fie pentru dăruire.
Este scris în Zohar (Exodul, paragraf 381 în Comentariul Sulam), “Rabbi Yehuda a spus, ‘Vino şi vezi că este aşa cum a spus Rabbi Yehoshua din Sakhin, ‘Atâta timp cât preotului lor i s-a dat stăpânire peste Israel, plânsul Israelului nu a fost auzit. Când preotul a căzut, este scris, ‘Regele Egiptului a murit,’ şi imediat, ‘Şi copii lui Israel au gemut din cauza muncii lor şi plângeau; plânsul lor din cauza muncii a ajuns la Dumnezeu. Şi Dumnezeu le-a auzit geamătul.’ Dar până atunci nu li s-a răspuns la plânsul lor.’’”
De aceea, putem spune că dacă nu este timp să fie detronat preotul Egiptului, nu este loc pentru alegere sau pentru ca ei să se mântuiască sau să fie izbăviţi din exil. El spune (Exodul, Paragraf 380 în Comentariul Sulam), “‘În acele zile multe.’ ‘Multe’ se referă la şederea neamului lui ‘Israel’ în Egipt, adică a venit sfârşitul. Şi din moment ce exilul lor s-a terminat, ce se spune? ‘Regele Egiptului a murit.’ Ce înseamnă asta? Înseamnă că preotul Egiptului a fost coborât din statutul său şi a căzut din aroganţa lui. De aceea scrierile spun despre el, ‘Regele Egiptului a murit,’ deoarece declinul este considerat de el moarte. Căci atunci când regele Egiptului – care era preotul – a căzut, Creatorul şi-a amintit de Israel şi le-a auzit gemetele.”
Zoharul pune această întrebare despre versul, “În durerea ta, când toate aceste lucruri au venit asupra ta” (Deuteronomul 4). Asta înseamnă că înainte ca totul să aibă loc, este imposibil să obţii perfecţiunea. Reiese că voi aveţi o scuză, un pretext că toate lucrurile prin care ei trebuie să treacă pot fi trăite prin suferinţă, şi asta nu se măsoară prin cantitatea de suferinţă, ci pe măsura simţirii (vezi Zoharul).
Putem înţelege asta printr-o alegorie. Dacă un om trebuie să facă un kilogram de muncă, ceea ce sunt o mie de grame de suferinţă, recompensa vine şi pentru asta. Aşa cum au spus înţelepţii noştri, “Recompensa este pe măsura durerii.” Asta înseamnă că munca pe care cineva trebuie să o depună înainte să primească recompensa este fiindcă nu există lumină fără Kli, deoarece nu există nicio împlinire fără lipsă. Şi munca pe care o face cineva, este calificarea pentru primirea nevoii şi, după aceea, el va putea primi în el împlinirea.
Să spunem că acel om poate oferi intermitent o mie de grame de lipsă, care sunt judecate în calitate şi cantitate. Omul se poate strădui zece minute pe zi, adică să regrete îndepărtarea sa de Creator, sau, poate să regrete îndepărtarea de Creator zece minute pe săptămână, sau zece minute pe lună.
La fel este şi cu calitatea suferinţei lui când el îşi aminteşte că este îndepărtat de Creator. Deşi îl doare nu este atât de teribil şi sunt lucruri care îl dor şi mai tare, lucruri după care tânjeşte. Prin urmare, ar trebui să contemple de asemenea şi calitativ. Aşadar, omul are de ales, deşi el trebuie să experimenteze întregul proces al muncii şi durerii până la capăt, până când ajunge la starea de “Şi te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău şi vei asculta vocea Lui.”
Aşadar, omul are posibilitatea să scurteze timpul procesului de durere daTorat prelungirii timpului, care, aşa cum am spus, este numit “cantitate,” şi să adauge în calitate, adică simţind suferinţa că este îndepărtat de Creator.
Dar va trebui să ştim că este o diferenţă mare între cantitate şi calitate în modul de muncă. Când se consideră calitatea de timp, omul îşi poate aranja programul, adică, cantitatea de timp pe care şi-o alocă lui însuşi, chiar prin forţare. Asta înseamnă că, chiar dacă corpul nu doreşte să stea tot timpul pe care l-a decis pentru lecţie, adică el trebuie să stea câteva minute sau ore şi să regrete că este îndepărtat de Creator. Dacă el are o dorinţă puternică şi nu are un caracter slab, poate sta şi respecta programul pe care şi l-a stabilit, deoarece acesta este un act, şi prin acţiuni, omul poate face lucruri prin constrângere.
Dar în ceea ce priveşte calitatea, asta este foarte dificil, fiindcă cineva nu se poate forţa să simtă altfel decât ceea ce simte. Dacă îşi examinează sentimentele de durere şi suferinţă fiindcă el este îndepărtat de Creator, uneori el ajunge la o stare în care nu îi mai pasă. Atunci el nu ştie ce să facă, fiindcă el nu poate schimba ceea ce simte, şi atunci este dezorientat.
Aceasta cauzează prelungirea exilului fiindcă este greu pentru noi să dăm cantitatea necesară, cu atât mai puţin calitatea. Şi când el începe să cerceteze calitatea lipsei, vede că nu simte durere, că este aparent inconştient, nesimţitor. Şi, deşi îndepărtarea de Creator înseamnă că nu are viaţă, nu îl doare că nu are viaţă. Apoi nu are nicio altă alegere decât să se roage la Creator să îi dea puţină viaţă, şi astfel el va simţi că este periculos de bolnav şi trebuie să îşi vindece sufletul.
Şi uneori cineva ajunge într-o asemenea stare unde el este într-un asemenea declin încât nici măcar nu are puterea să se roage pentru asta. Din contră, este într-o stare de completă indiferenţă. Asta se numeşte “a fi într-o stare de nemişcat”, adică este complet nemişcat.
În acea stare, numai societatea îl poate ajuta. Cu alte cuvinte, dacă vine printre prieteni şi nu îi critică în niciun fel, testând dacă şi ei au aceleaşi obstrucţii şi gânduri dar pe care le-au depăşit, sau ei nu acordă niciun interes introspecţiei şi de aceea se pot angaja în Tora şi Miţvot, atunci cum poate el să fie ca ei?
În acel moment, nu poate primi nicio asistenţă din partea societăţii deoarece el nu are Dvekut (adeziune) cu ei deloc, deoarece sunt prea mici ca să-i fie prieteni. Aşadar, în mod natural, nu este deloc afectat de ei.
Dar dacă el vine printre prietenii lui nu cu capul sus, gândindu-se că el este deştept şi prietenii lui sunt proşti – ci dimpotrivă, îşi aruncă mândria la o parte şi respectă legea, “Sărăcia îi urmăreşte pe cei săraci,” nu numai că el este într-o stare de declin, şi nu simte nevoie pentru spiritualitate, dar primeşte de asemenea gânduri de mândrie, adică el este mai înţelept decât toată societatea sa.
Acum haideţi să ne întoarcem la prima întrebare, referitor la ceea ce spune Zoharul, “Şi din moment ce exilul a fost terminat,” ce spune, “Regele Egiptului a murit,” deoarece el consideră detronarea drept moarte. Şi deoarece regele Egiptului, care este preotul lor, a căzut, Creatorul şi-a amintit de Israel şi le-a auzit rugăciunile. Rezultă că este un pretext că nicio rugăciune nu va ajuta până la momentul potrivit. Aşadar, nu este nimic de făcut, deoarece Creatorul nu le va auzi rugăciunea.
Cu cuvintele de mai sus putem înţelege problemele aşa cum sunt. Aceasta este aceeaşi chestiune pe care înţelepţii noştrii au spus-o despre versetul, “Eu Domnul Voi grăbi asta la timpul său.” Dacă sunt recompensaţi, “O voi grăbi”. Dacă nu sunt recompensaţi, „la timpul său.” Cu alte cuvinte, când vine timpul, va veni o deşteptare de la Creator şi, prin ea, Israelul se va mântui. Rezultă că alegerea este în funcţie de timp, aşa cum spune el în “Introducerea la cartea Zohar” (Paragraf 16).
Rezultă din toate cele de mai sus că cineva nu trebuie să considere timpul mântuirii – că este scris că înainte rugăciunea lor nu a fost acceptată – deoarece asta se referă la timpul cantităţii şi calităţii suferinţelor, că este un anume timp la care suferinţa va fi terminată. Cu toate acestea noi putem scurta timpul. Întreaga cantitate şi calitate prin care suferinţa va apărea, poate fi scurtată într-un mod în care toată suferinţa va veni într-un timp scurt, dar toată suferinţa va apărea acolo.
Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)