Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)
Am auzit în 13 Adar, 23 Februarie 1948
„Iar Moise a răspuns şi a zis: «Dar iată, ei nu mă vor crede …»“ „Şi Dumnezeu i-a spus: «Ce este acela din mâna ta?» Iar el a răspuns: «Un toiag». Şi El a spus: «Aruncă-l la pământ …», şi toiagul s-a făcut şarpe; iar Moise a fugit din faţa lui“. (Exodul, 4)
Trebuie să înţelegem că nu există mai mult de două calităţi, fie Kdușa (Sfinţenie), fie Sitra Ahra (cealaltă parte). Nu există stare intermediară, pentru că acelaşi toiag, şi nu altul, devine şarpe atunci când este aruncat la pământ.
Pentru a putea înţelege acest lucru vom începe de la cuvintele înţelepţilor noştri care spun că El şi-a aşezat Șhina (Divinitatea) în copaci şi pietre. „Copaci şi pietre“ sunt numite lucrurile de mică importanţă şi exact în acestea şi-a plasat El, Șhina. Acesta este înţelesul întrebării: „Ce este acela din mâna ta?“
O mână înseamnă dobândire, de la cuvintele „şi dacă o mână dobândeşte“. Un toiag înseamnă că toate realizările omului sunt construite pe un discernământ de o importanţă scăzută, care este credinţa mai presus de raţiune.
(Asta se întâmplă deoarece credinţa este privită ca având o importanţă redusă şi fiind o condiţie modestă. Omul apreciază lucrurile care se încadrează în termeni raţionali. Totuşi, dacă mintea omului nu înţelege sau el se opune raţiunii, atunci trebuie să spună că o importanţă mai mare decât propria raţiune o are credinţa lui. În acel moment abandonează raţiunea, spunând că tot ceea ce înţelege cu mintea opune rezistenţă căii Creatorului, iar credinţa este mai importantă decât raţiunea, pentru că toate conceptele care contrazic calea Creatorului sunt concepte lipsite de valoare.
„Cei care au ochi, dar nu văd, cei care au urechi, dar nu aud“. Adică omul anulează tot ceea ce aude şi vede, şi asta înseamnă că acţionează în credinţă mai presus de raţiune. Însă în ochii oamenilor aceasta pare a fi meschin şi umilitor.
Cu toate acestea, în ceea ce îl priveşte pe Creator, credinţa nu este considerată umilinţă, însă omul, care nu are altă cale şi este obligat să urmeze calea credinţei, consideră credinţa o umilire. Totuşi, Creatorul şi-ar fi putut aşeza Șhina pe altceva decât pe copaci şi pietre.
Însă Creatorul a ales în mod special această cale numită credinţă. El trebuia să o aleagă pentru că este mai bună şi mai eficientă. Veţi vedea că pentru El credinţa nu este mai puţin importantă. Dimpotrivă, această cale are multe merite, deşi pare neimportantă în ochii creaturilor.)
Dacă toiagul este aruncat la pământ şi omul vrea să lucreze cu un discernământ mai mare, adică prin raţiune, degradând credinţa mai presus de raţiune, care i se pare o muncă umilă, atunci Tora şi munca lui imediat devin un şarpe. Aceasta este semnificaţia şarpelui primordial şi a versetului: „Celui care este mândru, Creatorul îi spune: «El şi cu Mine nu putem sălăşlui în aceeaşi locuinţă.»“
Motivul este, aşa cum am mai spus, că El şi-a aşezat Șhina în copaci şi pietre. Şi atunci când omul aruncă la pământ discernământul toiagului şi se ridică pe sine pentru a lucra cu o calitate mai înaltă, acest lucru este deja un şarpe. Nu există cale de mijloc; ori este şarpe, ori Kdușa, deoarece toată Tora şi toată munca pe care omul a primit-o de la discernământul toiagului, totul intră acum în discernământul şarpelui.
Se ştie că Sitra Ahra nu are Lumini. Prin urmare, în lumea materială dorinţa de a primi are doar lipsuri, dar nu şi împliniri ale lipsurilor. Vasul de primire rămâne întotdeauna în deficit, fără împlinire, pentru că cel care are o sută, vrea două sute etc. Iar atunci când moare, nu are nici măcar jumătate din ceea ce şi-a dorit.
Totul se extinde de la Rădăcinile Superioare. Rădăcina Klipa (coajă) este vasul de primire, iar vasele de primire nu au nicio corectare în cei şase mii de ani. Asupra lor este plasat Țimțum (restricţie) şi, prin urmare, ele nu au parte de Lumini şi abundenţă.
Acesta este motivul pentru care ele îl ispitesc pe om să atragă Lumina la nivelul lor. Iar când Luminile pe care omul le primeşte aderând la Kdușa (deoarece abundenţa străluceşte în Kdușa) îl ademenesc să atragă abundenţa la nivelul lor, ele primesc Lumina. Astfel, ele pun stăpânire pe om, adică îi oferă satisfacţia stării în care se află, aşa încât el nu va merge mai departe.
Drept urmare, omul nu poate să iasă de sub această dominaţie, pentru că nu are nevoie de un nivel mai înalt. Din moment ce nu are nicio nevoie, el nu se poate clinti de la locul lui şi nu poate face nici cea mai mică mişcare.
În această stare omul este incapabil să înţeleagă dacă avansează în Kdușa sau dacă merge în sens invers. Acest lucru se datorează faptului că Sitra Ahra îi dă putere pentru ca el să lucreze mai intens, din moment ce acum se află în raţiune şi poate lucra într-o altă stare decât cea de umilinţă. Prin urmare, omul ar putea rămâne sub autoritatea Sitra Ahra.
Pentru a nu rămâne sub autoritatea Sitra Ahra, Creatorul a făcut o corectare prin care, atunci când părăseşte discernământul toiagului, omul imediat cade în discernământul şarpelui; cade imediat în stări de eşec şi nu are putere să se îndrepte decât dacă acceptă, încă o dată, discernământul credinţei numit umilință.
Rezultă că eşecurile sunt cele pentru care omul ia, din nou, asupra lui discernământul „toiagului” care este credinţa mai presus de raţiune. Acesta este înţelesul spuselor lui Moise: „Dar, iată, ei nu mă vor crede“. Ceea ce înseamnă că ei nu vor dori să ia asupra lor calea muncii în credinţă mai presus de raţiune.
Atunci Creatorul i-a spus: „Ce este acela din mâna ta? Un toiag“. „Aruncă-l la pământ“, iar apoi „toiagul s-a făcut şarpe“. Aceasta înseamnă că nu există o stare intermediară între toiag şi şarpe, ci este doar o modalitate de a afla dacă omul este în Kdușa sau în Sitra Ahra.
Se pare că ei nu au de ales decât să îşi asume discernământul credinţei mai presus de raţiune, numit „toiag“, iar toiagul trebuie să fie în mână; el nu trebuie aruncat. Acesta este înţelesul versetului: „Toiagul lui Aaron era înmugurit“.
Înseamnă că toţi „mugurii“ care apar atunci când omul îl serveşte pe Creator sunt tocmai datorită toiagului lui Aaron. Adică, El a dorit să ne dea un semn pentru a şti dacă mergem pe calea adevărului sau nu. El ne-a dat un semn pentru a cunoaşte baza muncii, adică baza pe care lucrează omul. Dacă baza omului este toiagul, atunci el este în Kdușa, iar dacă baza omului este raţiunea, aceasta nu este calea prin care se dobândeşte Kdușa.
Cu toate acestea, în munca propriu-zisă, adică în Tora şi în rugăciune, nu există nicio deosebire între cel care Îl serveşte pe Creator şi cel care nu Îl serveşte. Acest lucru se datorează faptului că aici se întâmplă invers: dacă baza este în raţiune, adică se sprijină pe cunoaştere şi primire, corpul oferă combustibil pentru lucru, iar omul poate să se roage şi să studieze cu mai multă insistenţă şi mai mult entuziasm, pentru că munca este susţinută de raţiune.
Pe de altă parte, când omul ia calea Kdușa, a cărei bază este dăruirea şi credinţa, are nevoie de o pregătire intensă, astfel încât Kdușa să strălucească pentru el. Fără pregătire, corpul nu îi dă putere să muncească, deci omul trebuie să se străduiască întotdeauna foarte mult, întrucât rădăcina lui este în primire şi în raţiune.
Aşadar, dacă munca lui este bazată pe cele materiale, omul se simte bine mereu. Însă dacă baza muncii este discernământul dăruirii şi „mai presus de raţiune“, el are nevoie de eforturi perpetue ca să nu cadă sub dominaţia rădăcinii sale de primire şi în raţiune.
Trebuie ca omul să nu-şi piardă atenţia nici măcar o clipă, deoarece în caz contrar va cădea sub dominaţia propriei rădăcini materiale, numită „ţărână“, aşa cum este scris: „căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“. Iar aceasta a fost după păcatul Pomului cunoaşterii.
Omul verifică dacă avansează în Kdușa sau merge în sens invers, fiindcă „un alt zeu este steril şi nu rodeşte“. Sfântul Zohar ne dă un indiciu, şi anume că exact pe baza credinţei numită „toiag“ omul este privilegiat cu „creşteţi şi vă înmulţiţi“ în Tora. Aceasta înseamnă „toiagul lui Aaron era înmugurit“, adică faptul că înmugurirea şi creşterea vin anume prin toiag.
De aceea, aşa cum omul se ridică zilnic din patul lui şi se spală pentru a-şi curăţa corpul de murdărie, tot aşa trebuie să se spele de murdăria Klipa şi să se examineze dacă este în totalitate în discernământul toiagului.
Examinarea ar trebui să fie permanentă, pentru că dacă omul este distras de la această examinare imediat cade sub autoritatea Sitra Ahra, numită primire pentru sine. Omul devine imediat sclavul ei, deoarece se ştie că Lumina creează Kli-ul, iar în măsura în care lucrează pentru a primi, în aceeaşi măsură are nevoie doar de o singură dorinţă de a primi pentru sine ca să se îndepărteze de tot ceea ce presupune dăruire.
Acum putem înţelege spusele înţelepţilor noştri: „Să fii foarte, foarte umil“. De ce se spune cu atâta insistenţă: „foarte, foarte“? Deoarece omul are nevoie de celelalte creaturi, pentru că ele l-au onorat cândva. La început, el primeşte onoare nu pentru că vrea să se bucure de ea, ci din alte motive, cum ar fi cinstirea Torei etc. Este sigur pe judecata lui, pentru că se cunoaşte pe sine şi ştie că nu are niciun fel de dorinţă pentru onoruri.
Ca atare, este rezonabil să creadă că îi este permis să primească onoare. Cu toate acestea, este interzis să primească, deoarece Lumina face vasul. Prin urmare, după ce omul primeşte onoare, tânjeşte după ea şi deja se află sub dominaţia ei, fiindu-i greu să se lipsească de onoruri.
Ca rezultat, omul dobândeşte propria sa realitate şi acum îi este greu să se anuleze în faţa Creatorului, deoarece prin onoare a devenit o entitate separată, iar pentru a obţine Dvekut (contopire) trebuie să-şi anuleze total propria realitate. De aici acest „foarte, foarte“. Primul „foarte“ înseamnă că este interzis să primească onoruri pentru el însuşi, iar celălalt „foarte“ înseamnă că este interzis să primească chiar şi atunci când intenţia lui nu este pentru sine însuşi.
Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)