Scrisoarea nr.40

Înapoi la pagina IGROT-SCRISORI – (link)

A 31-a zi a numărătorii de Omer, Manchester.

Către studenti, fie ca ei să trăiască,

Am primit o telegramă de la … că am câștigat. Să sperăm, de asemenea că vom câștiga războiul cu înclinația – că și aici, de asemenea noi vom reuși și vom atinge scopul de a aduce încântare Creatorului.

Este timpul să începem să ne mișcăm înainte spre țelul nostru sacru, ca niște oameni foarte puternici. Este știut că drumul pavat care ne conduce spre țel este iubirea de prieteni, prin care omul trece la iubirea față de Creator. Iar problema iubirii se rezolvă prin “cumpără-ți un prieten”. Cu alte cuvinte, prin acțiuni, omul cumpără inima prietenului său. Și chiar dacă vede că inima prietenului său este ca o piatră, nu există nicio scuză. Dacă el simte că acela este potrivit pentru a-i fi prieten în muncă, atunci el trebuie să îl cumpere prin fapte.

Fiecare cadou (și un cadou este astfel determinat, atunci când el cunoaște că prietenului său ii va plăcea, fie în cuvinte, în gânduri sau în acțiuni. Totuși, fiecare cadou trebuie să fie la vedere, astfel încât prietenul său să știe de el, pentru că doar prin gânduri, acela nu știe că prietenul său se gândește la el. De aceea, cuvintele sunt, de asemenea necesare, adică să îi spună celuilalt că se gândește la el și că îi pasă de el. Și asta trebuie să fie, de asemenea despre lucrurile pe care prietenul său le iubește, adică ceea ce îi place prietenului său. Unuia caruia nu îi plac dulciurile ci murăturile, nu își poate trata prietenul cu murături, ci tocmai cu dulciuri, pentru că asta este ceea ce îi place prietenului său. Și din asta, trebuie să înțelegem că ceva ce poate fi neimportant pentru unul, poate fi mult mai important decât orice, pentru celălalt.), pe care el îl dă prietenului său este ca un glonț care face o gaură în piatră. Și deși primul glonț doar zgârie piatra, când al doilea glonț lovește în același loc, deja face o incizie.

Iar prin gloanțele pe care el le trage repetat, zgârietura devine o adâncitură in inima de piatră a prietenului în care se adună toate cadourile. Și fiecare cadou devine o scânteie de iubire, până când toate scânteile de lumină se acumulează în golul inimii de piatră și devin o flacară.

Diferența dintre o scânteie și o flacară este că acolo unde este iubire există dezvăluire adică, o deschidere către toți oamenii, fiindcă în el arde focul iubirii. Iar focul iubirii arde toate fărădelegile pe care acela le întâlnește în calea sa.

Și dacă întrebați “Ce poate să facă omul dacă simte că are o inimă de piatră față de prietenul său?”, iertați-mă că vă scriu “Toți și fiecare simt că el are inima de piatră”, cu excepția prietenilor care simt și recunosc că ei nu au nicio obiecțiune ca prietenul lor să îi iubească și să le dea cadouri (nu neapărat în acțiune, dar măcar în cuvinte bune și atenție specială pentru el). Mă refer numai la aceia care simt că au inimi foarte reci, în legătură cu iubirea prietenilor lor, sau cei care au avut o inimă de carne, dar răceala din partea prietenilor i-a afectat de asemenea, și inimile lor au înghețat.

Sfatul este foarte simplu: Este natural ca atunci când se freacă pietrele una de cealaltă să pornească focul. Aceasta este o lege mare pentru că “de la Lo Lișma[nu pentru numele Ei] omul să ajungă la Lișma [pentru numele Ei]”. Iar asta este așa, mai ales acolo unde actul este Lișma adică, să dea un cadou prietenului său, scopul fiind Lo Lișma.

Este așa pentru că omul dăruiește un cadou numai cuiva pe care îl cunoaște și îl recunoaște ca pe cineva drag. Rezultă că scopul cadoului este ca recunoștință pentru iubirea pe care prietenul său i-o arată. Totuși, dacă omul dă un cadou unui străin, adică el nu îl simte pe prietenul său apropiat de inima sa, atunci el nu are niciun motiv de recunoștință. Asta înseamnă că scopul este Lo Lișma, însemnând… intenția care ar trebui să fie.

Așadar, se poate spune că asta se numește ”caritate”, pentru că lui îi este milă de prietenul său, atunci când el vede ca nu e nimeni care să vorbească cu el și să îl primească, de aceea face el asta. Într-adevăr, există o rugăciune pentru asta – pentru ca Creatorul să îl ajute să simtă iubirea prietenului său și să îi aducă prietenul aproape de inimă. Astfel, prin fapte, el este de asemenea recompensat cu scopul.

Dar în timpul faptelor, dăruitorul cadoului intenționa ca darul pentru prietenul său să fie doar caritabil (chiar dacă el îi dăruiește prietenului său doar timpul său, pentru că există câteodată lucruri mai importante pentru un om decât banii săi, așa cum este spus ”omului îi pasă de lipsa lui de bani, dar nu de lipsa lui de timp”. Totuși, în legătură cu timpul, fiecare om îi dă valoarea lui, pentru că sunt oameni care iau un cent pe oră și sunt alții care fac mai mult sau mai puțin. La fel și cu spiritualitatea – cât de multă spiritualitate fac ei într-o oră, etc.), atunci acela marturisește despre sine că nu țintește spre iubirea față de prieteni, adică, prin acțiuni, iubirea dintre ei să sporească.

Numai când ambii intenționează să facă un cadou, și nu să facă act de caritate prin dezvăluirea inimilor lor, chiar și a celor mai puternici, fiecare să arate căldura din pereții inimii sale, iar caldura să aprindă scânteile iubirii pâna când se va forma un înveliș al iubirii. Apoi amândoi vor fi acoperiți de o singură pătură, adică o singură iubire îi va înconjura și îi va îmbrăca pe cei doi, așa cum este știut, că Dvekut (adeziunea) unește doi, într-unul.

Iar cand omul începe să simtă iubirea prietenului său, încep să se trezească în el imediat bucuria și plăcerea, fiindcă ceva nou îi stârnește interesul. Iubirea prietenului său este un lucru nou pentru el, pentru că el a știut întotdeauna că el însuși a fost singurul căruia i-a păsat de bunăstarea sa proprie. Dar din momentul în care el descoperă că prietenului său îi pasă de el, se trezește în el o bucurie nelimitată, și atunci el nu mai poate să se îngrijească de sine, pentru că omul face efort numai acolo unde simte plăcere. Și pentru că el începe să simtă placere în a avea grijă de prietenul său, firesc, el nu mai poate să se gândească la sine.

Vedem asta în natură, unde există iubire până când pofta devine de nesuportat. Și dacă veți vrea să întrebați “cum poate fi ca prin iubire un om să dezvolte dorința de a-și anula propria existență?“, există un singur răspuns la asta: “iubirea deviază de la calea dreaptă”. Cu alte cuvinte, este irațională și nu este considerată dreaptă.

Numai atunci când există o astfel de iubire, toți și fiecare sunt într-o lume care este toată bună, și simt cum Creatorul i-a binecuvântat. Apoi “binecuvântatul aderă la binecuvântat”, și el este recompensat cu Dvekut cu El.

Iar prin iubire, omul este de acord să își anuleze întreaga realitate. Este cunoscut, că întreg fiind, omul se divide în două părți: realitatea și existența realității. Realitate înseamnă că un om se simte pe sine însuși ca fiind o lipsă, o dorință de a primi plăcere. Existența realității este bucuria și plăcerea pe care el o primește, prin care corpul este hrănit și poate persista. Altfel, el ar trebui să se distrugă pe sine și să devină absent din lume. Acesta este sensul cuvintelor “pe care Dumnezeu le-a creat”, adică realitatea, “de făcut“ referindu-se la existența realității.

Existența realității se divide în trei părți:

1. [ … ] Necesitate, fără de care realitatea ar fi anulată. Cu alte cuvinte, el trebuie să mănânce cel puțin o bucată de pâine uscată și un pahar cu apă pe zi, și să doarmă câteva ore pe o bancă, cu hainele pe el și nici măcar într-o casă, ci afară, pe stradă sau pe un câmp. În timpul ploilor, pentru a evita umezeala și frigul, el s-ar duce înăuntrul vreunei peșteri pentru a dormi. Hainele lui, de asemenea pot fi zdrențe, iar asta poate fi destul pentru el, pentru că el nu vrea decât existența realității, și nimic mai mult.

2. Să fie un burghez normal sau important – să aibă o casă și mobilă, dotări în casă, îmbrăcăminte respectabilă, etc.

3. Să aibă o dorință de a fi ca cei cu stare, care au multe case și servitori, mobilier și accesorii aspectoase. Și deși el nu poate obține ceea ce vrea, ochii și inima sa aspiră către acestea, și singura sa speranță este să aibă o viață de lux, și se chinuie și muncește numai ca să atingă acest nivel de bunăstare.

Și mai există un al patrulea discernamânt între acestea trei, mai sus menționate: dacă el deja a făcut destule într-o zi, atunci lui nu-i mai pasă de ziua de mâine, ci mai degrabă el privește fiecare zi ca pe toți anii vieții sale, aproximativ 70 de ani. Și cum natura omului este să-i pese numai de necesitățile sale pentru toți cei 70 de ani, și nu pentru timpul de după moartea sa, fiecare zi este considerată de acesta, ca fiind viața sa întreagă, și nu se va gândi că va trăi mai mult decât atât.

Iar dacă el este reînsuflețit în ziua următoare, este ca și cum s-ar fi reîncarnat, și trebuie doar să mai corecteze din ceea ce a stricat în prima încarnare. Adică, dacă el a împrumutat bani de la cineva, a devenit îndatorat. Așadar mâine – în viața viitoare – el îi plătește, și este considerat un merit. În viața următoare el are întâi grijă de toate datoriile pe care le-a făcut la alții, sau pe care alții le-au făcut la el, iar ziua de poimâine este considerată o a treia încarnare, și așa mai departe.

Iar acum, putem explica problema mai sus menționată, că prin iubire, omul este dispus să facă concesii. Câteodată, când un om are iubire față de Creator, el este dispus să renunțe la al treilea discernământ, adică la viața de lux, pentru că el vrea să își dedice timpul și energia pentru a da niște cadouri Creatorului, prin care să cumpere iubirea Lui (așa cum am menționat mai sus, în legătură cu iubirea dintre prieteni). Cu alte cuvinte, deși el nu are încă iubire pentru Creator, acesta strălucește asupra lui ca Lumină Înconjurătoare, fiindcă merită să obțină iubirea pentru Creator.

Câteodată, omul simte că pentru a cumpara iubirea Creatorului el este dispus, dacă e necesar, să cedeze de asemenea și al doilea discernământ, adică viața burghezilor importanți și să trăiască numai din strictul necasar.

Câteodată, omul simte măreția iubirii Creatorului într-o asemenea măsură, că dacă ar fi nevoie, el ar fi de acord să anuleze până și prima parte – nevoile de bază ale vieții – chiar dacă prin asta, dacă nu ar da corpului său hrana de care are nevoie, existența sa proprie ar fi anulată.

Și câteodată, omul este dispus să renunțe la propria sa existență; el vrea să își dea corpul, dacă ar putea face asta, astfel încât prin el, numele Creatorului să fie sanctificat în mase. Este așa cum a spus Baal HaSulam “omul ar trebui să urmeze calitatea lui Rabi Akiva, care a spus ”întreaga mea viață am regretat acest verset: ‘cu tot sufletul tău’, ‘când voi putea să ajung să îl țin?’“.

Acum putem înțelege cuvintele înțelepților noștri “și vei iubi… cu toată inima ta”, cu ambele tale înclinații. Și “cu tot sufletul tău” înseamnă “chiar dacă El, Cel de Sus îți ia sufletul”. Și cu toată puterea ta înseamnă “cu toate posesiunile tale”. Așa cum am spus mai sus, primul grad de iubire este existența realității, adică hrana corpului prin proprietate și posesiune, însemnând abandonarea celor trei discernăminte mai sus menționate, în existența realității. Al doilea grad este, “cu tot sufletul tău”, adică cedarea a însăși existenței sale.

Iar asta o putem ține prin înclinația bună, adică prin constrângere, când omul îsi face corpul să înțeleagă că este mai multă bucurie și plăcere în a bucura și a dărui Creatorului, decât în a încânta și a dărui sieși. Totuși, fără bucurie și plăcere, omul nu poate face nimic. Când el se chinuie pe sine însuși, trebuie să spunem că acesta primește în schimb o formă de plăcere, sau că el simte sau speră să simtă placerea în timpul acțiunii, pentru că suferința purifică, astfel încât după aceasta el să fie recompensat cu o minunată plăcere în schimbul suferinței. Cu alte cuvinte, fie va obține plăcere în această lume, sau va avea plăcere în credința că el va primi plăcere în lumea urmatoare. Ca să spunem altfel, fie are plăcere în formă de Lumină Interioară, sau în formă de Lumină Înconjurătoare – din viitor.

Totuși, omul nu trebuie să gândească că poate face ceva fără plăcere. De fapt, (omul ar trebui să știe asta) există multe discernăminte în Lișma, adică în dăruire: “dăruirea pentru a dărui“, înseamnă că primim plăcere din dăruirea către Creator. “Dăruirea pentru a primi” înseamnă că el dăruiește Creatorului, și prin asta va primi altceva, orice ar fi aceasta – lumea aceasta, lumea viitoare, realizări sau grade înalte.

Dar omul ar trebui să dăruiască pentru a dărui, adică să obțină o plăcere minunată din dăruirea către Creator, așa cum este pentru cei care au fost recompensați cu ea. Omul ar trebui să ceară Creatorului, din străfundul inimii sale, să îi dea senzația iubirii pentru Creator.

Iar dacă el încă nu este recompensat, trebuie să creadă și să își convingă corpul, că aceasta este o plăcere minunată, și este foarte important să îl iubească pe Creator, din cauza măreției și a sublimului Său. Dar omul ar trebui să cunoască un lucru: fără plăcere el nu poate face nimic complet.

Haideți să ne întoarcem la citatul menționat mai sus “‘cu toată inima ta’, cu ambele tale înclinații‘”, însemnând că omul trebuie sa fie complet în iubirea pentru Creator; adică până și înclinația rea va fi de acord să îi dăruiască Lui.

Voi fi scurt din cauza apropierii Șabatului. Cred că … voi putea să obțin răspunsuri la două scrisori pe care le-am primit de la el și care mi-au plăcut cu adevărat. Sunt surprins că … el, care obișnuia să îmi scrie scrisori, a trecut ceva timp de când am primit o scrisoare de la el. Va rog spuneți-mi dacă-i bine și sănătos. De asemenea, multe mulțumiri lui … pentru scrisorile pe care le-am primit de la el din când în când, și lui … pentru telegrame. Cred că … nu are adresa mea.

Prietenul vostru Baruh Șalom, fiul lui Baal HaSulam, Rav Așlag.

Înapoi la pagina IGROT-SCRISORI – (link)

error: Content is protected !!