Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)
Stâncă puternică a Izbăvirii mele
Articolul Nr. 13, 1984-85
În cântecul de Hanuka spunem: „Stâncă puternică a izbăvirii mele, să te slăvesc pe Tine este o încântare, reclădeşte Casa mea de Rugaciune şi acolo noi îţi vom aduce o ofrandă de recunoştinţă”. Cântecul începe cu cuvinte de slavă, „să Te slăvesc pe Tine este o încântare” si apoi încep cu cuvintele rugăciunii „reclădeşte Casa mea de Rugăciune”.
Apoi revine la cuvintele de mulțumire şi slăvire: „şi acolo noi îţi vom aduce o ofrandă de recunoştinţă”.
Aşadar, sunt aici trei lucruri, similare cu ordinea din rugăciune:
- Prima treime din Optsprezece (o parte de rugăciune) este slăvirea şi mulţumirea.
- A doua treime o reprezintă motivele.
- Ultima treime este încă o dată slăvirea și multumirea.
De aceea, începem cu prezentul, după cum este spus: „Ca să Te slăvesc pe Tine , este o încântare”, adică, Îţi mulţumim şi Te slăvim, pentru binele pe care l-am primit de la Tine. Este cum au spus înţelepţii noştri: „Omul ar trebui întotdeauna să-L slăvească pe Creator, şi apoi să-L roage” (Brahot [Binecuvântări], 32).
Motivul este că, acela care crede că Creatorul este îndurător şi milostiv, şi că El doreşte să facă bine creaturilor, are loc de rugăciune. De aceea, noi trebuie întâi să dovedim slava Creatorului, adică însăşi omul va trebui să dovedească slava Creatorului. Asta nu înseamnă că Creatorul va trebui să vadă că omul Îl slăveşte, fiindcă Creatorul nu are nevoie de oameni, ci omul însuşi trebuie să vadă slava Creatorului, şi, apoi îi poate cere Lui, fiindcă atitudinea Lui e să facă bine creaturilor Sale.
Deci, după ce am spus: „să Te slăvesc este o încântare”, urmează rugăciunea, şi spunem: „Reclădeşte Casa mea de Rugăciune”.
Ce este „Casa mea de Rugăciune”? Înseamnă după cum e scris: „chiar şi pe ei o să-i aduc la Muntele Meu Sfânt, şi o să-i fac să se bucure în Casa Mea de Rugăciune”. „Muntele Meu Sfânt”, Har (munte) provine din cuvântul Hirhurim (gânduri/cugetări), cu alte cuvinte, El le va aduce gânduri de Kduşa (sfinţenie)—astfel că toate gândurile lor vor fi doar la Kduşa.
„Şi îi voi face pe ei fericiţi, în Casa Mea de Rugăciune”, este inima omului, astfel încât, acolo va fi un loc al prezenţei Divinităţii. Divinitatea este numită „Rugăciune”, după cum este ştiut că Malhut este numită Rugăciune, aşa cum este scris: „Iar eu sunt toată Rugăciune”.
După „Reclădeşte Casa Mea de Rugăciune”, urmează „şi acolo Îţi vom aduce ofranda noastră de recunoştinţă.” Rezultă că întâi este slăvirea, apoi urmează rugăciunea, şi iarăşi slăvirea, ca şi ordinea rugăciunii care se încheie cu slăvire şi mulţumire.
Dar ce poate acela să facă dacă el doreşte să înceapă cu slăvire, însă inima lui este închisă şi simte că este plin de greşeli şi nu poate deschide gura ca să cânte şi să slăvească? Sfatul este să meargă deasupra raţiunii şi să-şi spună că totul este „acoperit cu Hasadim (milostenii).” Cu alte cuvinte, va trebui să spună că totul este Hesed (har/milă), dar îi este ascuns lui fiindcă el nu este pregătit încă să vadă încântarea şi plăcerea pe care Creatorul Le-a pregătit creaturilor Sale.
Şi după ce el a motivat slăvirea Creatorului – adică el crede, dincolo de raţiune, că totul este bunătate și milostenie – el va trebui să se roage ca Creatorul să-i corecteze inima ca să devină „Casa Mea de Rugăciune”, adică, vor apărea acolo îndurările Creatorului. Aceasta se numeşte „ revelarea de Hasadim”
Şi apoi: „Acolo vom aduce ofrandă de mulţumire”, adică el va mulţumi pentru că a avut privilegiul să i se ofere vasele de primire. Aceasta se numeşte: „Acolo vom aduce ofrandă de mulţumire”, pentru că a fost răsplătit cu sacrificarea dorinţei lui de primire. În schimb, a venit dorinţa de dăruire, care este numită „locul Templului”.
Dar lucrul cel mai important pentru om, este ca întâi să aibă dorinţa de a sacrifica dorinţa de primire. Şi din moment ce dorinţa de primire este însăşi esenţa Creatorului, creatura o iubeşte şi este foarte greu pentru ea să înţeleagă că ea trebuie să fie anulată fiindcă altfel este imposibil să fie răsplătită cu ceva spiritual.
În corporal, vedem că omul, în ceea ce-l priveşte, are o dorinţă, o lipsă care vine din interiorul corpului său, şi mai are o dorinţă pe care o dobândeşte din exterior, nu de la el însuşi. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat nimeni în afara lui care să nască în el această dorintă, nu ar fi simţit niciodată că ar fi avut nevoie de ea, însă oamenii din exterior nasc în el această dorinţă.
De exemplu, o persoană singură, tot va dori să mănânce, să bea, să doarmă, și tot așa, chiar şi când nu sunt alţi oameni în jurul său. Dar, dacă sunt oameni împrejur, este o noţiune de ruşine, pe care i-o impun ceilalţi. Atunci persoana trebuie să mănânce şi să bea ceea ce îl obligă oamenii din jurul său.
Aceasta este vizibil în primul rând la îmbrăcăminte. Acasă, o persoană poartă ceea ce îi este confortabil. Dar când se afla printre oameni, trebuie să se îmbrace în concordanţă cu felul pe care îl agrează ceilalţi. Nu are nicio şansă să aleagă, fiindcă ruşinea îl obligă să urmeze moda lor.
La fel este şi în spiritualitate. Un om are în interiorul lui o dorinţă a lui. Cu alte cuvinte, chiar şi când este singur şi nu sunt oameni împrejur ca să-l influenţeze sau de la care să absoarbă câteva dorinţe, el primeşte o trezire şi arde de dorinţa de a fi servitorul Creatorului. Dar propria-i dorinţă, probabil că nu este suficient de mare, astfel încât să nu fie nevoie s-o întărească şi să poată lucra cu ea ca să obţină scopul spiritual. De aceea, exista o cale – ca şi în corporal – de a întări această dorinţă, prin oamenii din jur, care îl vor obliga să le urmeze vederile şi spiritul.
Aceasta este făcută prin unirea cu oameni pe care el îi vede că au, de asemenea, nevoie de spiritualitate. Şi dorinţa lui este ca acei oameni din jurul lui să nască în el o dorinţă şi astfel el să primescă o dorinţă mărită pentru spiritualitate. Cu alte cuvinte, suplimentar dorinţei pe care a avut-o în interior, el primeşte şi o dorinţă pentru spiritualitate pe care ei au născut-o în el şi, atunci el dobândeşte o dorinţă imensă, cu ajutorul căreia poate obţine scopul.
Prin urmare, iubirea pentru prieteni este acolo unde fiecare om din grup, în afara faptului că are o dorinţă proprie, dobândeşte şi dorinţa de la prieteni. Aceasta este o mare realizare care poate fi obţinută doar prin iubirea pentru prieteni. Dar, omul trebuie să aibă mare grijă să nu se afle printre prieteni care nu au dorința de a se autoexamina, aceasta fiind temelia muncii lor – indiferent dacă este pentru dăruire sau primire – şi să vadă dacă fac acţiuni în scopul de a găsi calea adevărului, care nu este altceva decât calea dăruirii.
Doar într-un asemenea grup este posibil să inserezi prietenilor dorinţă de dăruire, adică, fiecare să absoarbă această lipsă de la prieteni, pe care el însuşi o simte ca pe lipsă a puterii de dăruire şi, oriunde merge, el să caute cu nerăbdare un loc în care, poate, cineva va fi în stare să-i dea dorinţa de dăruire.
Prin urmare, când vine într-un grup în care toată lumea este însetată de puterea de dăruire, fiecare primeşte această putere de la toţi ceilalţi. Aceasta este considerată primirea puterii din exterior, ca adaos la puterea mică pe care omul o are în el.
Dar, opus acesteia, există o forţă din exterior, de la care este interzis să primeşti orice sprijin, chiar dacă această forţă pe care el o poate primi din exterior îi va da combustibil pentru muncă. Omul trebuie să fie foarte atent să nu o primească. Şi el trebuie să aibă mare grijă, deoarece corpul tinde să primească putere de muncă exact de la oamenii din exterior. Asta vine către om atunci când el aude că se spune despre el, că: este o persoană virtuoasă, sau un discipol înţelept, sau un om cu frica de Divinitate, sau, când se spune despre el că este o persoană care caută adevărul. Când un om aude aceste lucruri, că munca sa este apreciată, aceste cuvinte îi dau tăria de a munci, fiindcă primeşte onoruri pentru munca lui.
Şi, atunci el nu mai are nevoie de credinţa peste raţiune şi de puterea dăruirii, adică să-l ajute Creatorul şi aceasta să fie motivaţia lui. În locul acestui lucru, el primeşte combustibil din exterior. Cu alte cuvinte, oamenii din exterior îl obligă să se angajeze în Tora şi Mitzvot (porunci).
Aceasta este noţiunea de umil – unul din motivele ei este că în umilinţă nu va fi nicio hrană pentru cei din exterior. De aceea omul trebuie să umble umil, după cum este scris: „Şi să umbli umil cu Domnul Dumnezeul tău”.
Cei din exterior sunt oamenii care se află în afara lui. Ei se hrănesc din munca lui – adică, după ce omul aude că este respectat – el învaţă să muncească pentru cei din exterior şi nu pentru Creator. Este aşa, fiindcă omul nu mai are nevoie de Creator ca să-l aducă mai aproape de munca Lui fiindcă el acum funcţionează datorită oamenilor din afară, care îi dau combustibil ca să studieze şi să lucreze pentru ei. Cu alte cuvinte, ei sunt aceia care îl obligă să muncească, şi nu este Creatorul cel care îl obligă să muncească pentru El. Din contră, ceilalţi îl forţează să muncească pentru ei şi astfel ei îl vor respecta, etc.
Rezultă că acest lucru este tot una cu a munci pentru un dumnezeu străin. Adică, ei îi comandă să muncească pentru răsplata respectului şi a aprecierii pe care ei i-o vor da în schimbul angajării în Tora şi Mitzvot. Asta înseamnă că dacă ei nu cunosc munca lui, şi el nu vede că există cineva care observă că el este angajat în Tora, nu există nimeni care să-l oblige să muncească. Asta se numeşte „constrângerea celor din exterior” şi acesta este motivul pentru care omul trebuie să muncească într-o formă ascunsă.
Dar, munca într-o formă ascunsă nu este de ajuns. Deşi acum este adevărat că doar Creatorul îl obligă să facă munca sfântă, mai trebuie să mai fie şi altceva: un om trebuie să muncească nu cu scopul de a primi recompensă. Aceasta este o problemă cu totul diferită fiindcă este împotriva naturii noastre. Suntem creaţi cu natura numită „dorinţă de primire”. Dar acum trebuie să muncim doar în scopul dăruirii şi să nu primim nimic pentru noi.
Pentru aceasta trebuie să căutăm o societate în care fiecare crede că trebuie să muncim pentru a dărui. Dar, aceasta este o forţă mică în interiorul unui om, el trebuie să caute oameni care la rândul lor caută aceste puteri. Atunci, uniţi, fiecare din ei poate primi putere de la ceilalţi, şi asta este tot ceea ce are omul nevoie. Apoi, Creatorul îi va trimite ajutor de Sus, astfel încât noi vom fi capabili să mergem pe calea dăruirii.
Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)