Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)
Am auzit în 1945
Pentru a dobândi Lișma (de dragul Ei), nu stă în puterea omului să înţeleagă, şi nici a minţii omeneşti să cuprindă cum poate să existe aşa ceva în lume. Asta întrucât omului îi este permis să înţeleagă numai faptul că, dacă se angajează în Tora şi Mițvot (porunci), va dobândi ceva. Trebuie să existe în asta o mulţumire de sine căci altfel, omul este incapabil să facă ceva. Mai curánd, aceasta este o iluminare care vine de Sus şi doar cel ce gustă din ea poate şti şi înţelege. Este scris despre asta: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!“. (Psalmi 34:8)
Aşadar, trebuie să înţelegem de ce este necesar ca omul să caute opinii şi sfaturi cu privire la modalitatea de a dobândi Lișma. Până la urmă, niciun ajutor nu-i va fi de folos, iar dacă nu îi va da Creatorul o a doua natură, numită „dorinţa de a dărui“, nicio muncă nu-l va ajuta să dobândească Lișma.
Răspunsul este, aşa cum au spus înţelepţii noştri: „Nu eşti obligat să-ţi implineşt munca, dar nici nu esti liber sa renunţi la ea” (Misna, Pikei Avot, 2.21). Ceea ce înseamnă că omul trebuie să provoace trezirea de jos , întrucât aceasta este privită ca o rugăciune.
O rugăciune este considerată o deficienţă, iar fără deficienţă nu există împlinire. De aceea, atunci când omul simte nevoia de Lișma, împlinirea vine de Sus, iar răspunsul la rugăciune vine tot de Sus, adică el primeşte împlinirea deficienţei sale. Rezultă că necesitatea muncii omului pentru a primi Lișma de la Creator există numai sub forma unei deficienţe şi a unui Kli (vas). Totuşi, niciodată omul nu poate să dobândească singur împlinirea. Aceasta este, mai curând, un dar de la Creator.
Cu toate acestea, rugăciunea trebuie să fie una completă, adică din adâncul inimii. Asta înseamnă că omul ştie sută la sută că nu există nimeni în lume care să îl poată ajuta în afară de Creator,.
Totuşi, cum poate şti omul că, în afară de Creator, nu există nimeni altcineva care să îl ajute? Omul poate dobândi constiinta acestui fapt numai dacă şi-a folosit toate puterile de care dispune, fără ca asta să-i fi fost de vreun ajutor. Aşadar, omul trebuie să facă tot ce este posibil pentru a dobândi „de dragul Creatorului“. Atunci se poate ruga din adâncul inimii, şi atunci Creatorul îi aude rugăciunea.
Cu toate acestea, omul trebuie să ştie, atunci când se străduieşte să dobândească Lișma, să-şi asume complet dorinţa de a munci în întregime în dăruire, adică numai pentru a dărui şi a nu primi nimic. Numai atunci poate el să înceapă a înţelege că trupul lui nu acceptă această idee.
De acum, omul poate ajunge la conştientizarea clară a faptului că nu are de ales decât să-şi deschidă inima înaintea Creatorului pentru a-l ajuta ca trupul să accepte să se supună necondiţionat Creatorului, întrucât constată că nu poate să îşi convingă trupul să se anuleze în totalitate. Rezultă că tocmai atunci când omul constată că nu are niciun motiv să spere că trupul său va accepta, de la sine, să lucreze pentru Creator, rugăciunea lui poate fi din adâncul inimii, şi atunci rugăciunea lui va fi acceptată.
Trebuie să ştim că prin dobândirea Lișma omul condamnă să moară înclinaţia rea. Înclinaţia rea este voinţa de a primi, iar obţinerea dorinţei de a dărui anulează voinţa de a primi, care nu mai are nicio putere. Asta se consideră a o condamna să moară. Intrucât a fost înlăturată şi nu mai are nimic de făcut, nemaifiind utilizată, atunci când a fost revocată din funcţie, asta se consideră că a fost condamnată să moară.
Atunci când se întreabă: „Ce are de câştigat, din munca lui, cel care trudeşte sub soare?“, omul constată că nu este atât de greu să se supună Numelui Lui, din două motive:
- Oricum, adică fie că vrea, fie că nu, omul trebuie să depună eforturi în această lume, şi cu ce rămâne după ce depune toate aceste eforturi ?
- Cu toate acestea, dacă omul munceşte în Lișma, el primeşte plăcere şi în timpul muncii.
Conform proverbului Oratorului din Dubna care s-a exprimat referitor la versetul: „Tu nu M-ai chemat, Iacove, căci te-ai obosit de mine, Israele!“. (Isaia 43:22) El spune că este asemănător poveştii despre un om bogat care a coborât din tren având un mic bagaj. El l-a pus acolo unde-şi puneau bagajele toti negustorii şi de unde hamalii le luau să le ducă la hotelul unde stăteau aceştia. Hamalul a crezut că negustorul îşi va lua, de bună seamă, el însuşi micul bagaj nefiind nevoie de un hamal pentru asta, aşa încât a luat un bagaj mare.
Negustorul a vrut să îi plătească hamalului o mică sumă de bani, ca de obicei, dar hamalul nu a vrut să-i primească. El a spus: „Am cărat pánă la magazia hotelului un bagaj mare, care m-a extenuat, şi abia am reuşit să-l car, iar tu vrei să-mi dai atât de puţin pentru asta?“
Ce avem de învaţat din asta este că, atunci când omul vine şi spune că s-a extenuat străduindu-se să urmeze Tora şi Mițvot, Creatorul îi spune: „Tu nu M-ai chemat, Iacove“. Cu alte cuvinte: bagajul pe care l-ai luat nu e al Meu. Mai degrabă, acel bagaj aparţine altcuiva. De vreme ce spui că ai depus atât de mult efort în Tora şi Mițvot, trebuie să fi avut un alt stăpân pentru care ai muncit; aşa că du-te la el să te plătească.
Aceasta este semnificaţia versetului: „căci te-ai obosit de mine, Israele!“. Adică, cel care munceşte pentru Creator nu osteneşte, ci dimpotrivă, el simte plăcere şi înălţare spirituală. Acela care, însă, munceşte pentru alte scopuri nu poate veni să se plângă Creatorului că nu i-a dat vitalitate în muncă, de vreme ce nu a lucrat pentru Creator, şi Creatorul să îl plătească pentru munca sa. În schimb, omul se poate plânge celor pentru care a muncit, să-i dea plăcere şi vitalitate
Şi întrucât există mai multe scopuri în Lo Lișma (nu de dragul Ei), omul ar trebui să ceară de la scopul pentru care a muncit să-i dea o recompensă, adică plăcere şi vitalitate. Este spus despre aceştia: „Ca ei sunt cei ce-i fac, toti cei ce se încred în ei“. (Psalmi 115:8)
Totuşi, conform celor de mai sus, lucrurile sunt complicate. Până la urmă, constatăm că încă şi atunci când omul ia asupra sa povara Împărăţiei Cerului fără nici o altă intenţie, el nu simte nicio însufleţire, pentru a spune ca aceasta este cea care îl determină să ia asupra sa povara Împărăţiei Cerurilor. Iar motivul pentru care îşi ia asupra lui această povară este doar credinţa deasupra raţiunii.
Cu alte cuvinte, omul o face din supunere totală, fără plăcere. Aşadar, ne putem întreba: De ce omul simte că face un efort în această muncă, cu trupul aşteptând tot timpul momentul în care va scăpa de asta, ca şi când nu ar simţi nicio însufleţire în această muncă? Conform celor de mai sus, de ce oare, atunci când omul munceşte în smerenie şi urmăreşte numai munca în scopul dăruirii, Creatorul nu dă muncii sale savoare şi vitalitate?
Răspunsul este că trebuie să fim conştienţi că această chestiune reprezintă o rectificare importantă. Dacă nu ar fi fost aşa, adică dacă lumina şi vitalitatea ar fi iluminat imediat atunci când omul ar fi început să ia asupra lui povara Împărăţiei Cerurilor, el ar fi muncit cu însufleţire. Cu alte cuvinte, şi voinţa de a primi ar fi consimţit la această muncă.
În această stare, omul ar fi cu siguranţă de acord pentru că el vrea să îşi satisfacă propria dorinţă, adică ar lucra pentru propriul beneficiu. Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi fost posibil niciodată ca el să dobândească Lișma, întrucát ar fi obligat să muncească pentru propriul beneficiu, ca şi când ar simţi o mai mare plăcere în munca pentru Creator, decât pentru dorinţele trupeşti. Aşadar, el ar trebui să rămână în Lo Lișma, pentru că în acest fel ar avea satisfacţie în muncă, şi acolo unde există satisfacţie, omul nu poate face nimic, întrucât fără un beneficiu el nu poate munci. Rezultă că dacă omul a primit satisfacţie în această muncă în Lo Lișma, atunci ar trebui să rămână în acea stare.
Acest lucru este asemănător situaţiei în care nişte oameni aleargă să prindă hoţul, iar hoţul aleargă şi el, strigând: „Prindeţi hoţul!“ În acest caz este imposibil să recunoşti adevăratul hoţ, ca să îl prinzi şi să-i iei din mână ce a furat.
Atunci, însă, când hoţul, adică voinţa de a primi, nu simte nicio savoare şi nicio însufleţire în munca de acceptare a poverii Împărăţiei Cerurilor, în acea stare, dacă omul munceşte constrâns în credinţă deasupra raţiunii, iar trupul se obişnuieşte să muncească împotriva voinţei sale de a primi pentru sine, atunci el are mijloacele necesare pentru a munci în scopul de a aduce mulţumire Creatorului său, întrucát principala cerinţă este aceea ca omul să realizeze prin munca lui starea de Dvekut (contopire) cu Creatorul, care este considerată ca echivalenţă de formă, unde toate faptele sale au drept scop dăruirea.
Este întocmai cum spune versetul: „Atunci te vei putea desfăta în Domnul“. (Isaia 58:14) Înţelesul acestui „Atunci“ fiind acela că, prima dată, la începutul muncii, omul nu resimte nicio plăcere. Dimpotrivă, el îşi face munca din obligaţie.
Ulterior, însă, când omul s-a obişnuit deja cu munca în scopul de a dărui şi nu se uită la el – să vadă dacă simte vreo savoare muncind – ci crede că munceşte pentru a aduce mulţumire Creatorului prin munca sa, el ar trebui să creadă că munca celor inferiori este acceptată de Creator, îndiferent de forma muncii şi calitatea acesteia. În orice caz, Creatorul ia în seamă intenţia şi asta Îi aduce încântare Lui. Atunci omul este recompensat cu „încântare întru Domnul“.
Chiar şi în timpul muncii Creatorului omul va simţi bucurie şi plăcere, deoarece acum munceşte cu adevărat pentru Creator, pentru că efortul pe care l-a făcut atunci când a muncit din obligaţie îl ajută să poată munci cu zel pentru Creator. Vom vedea că şi atunci plăcerea pe care omul o primeşte are legătură cu Creatorul, adică e anume pentru Creator.
Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)