(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Thou hast hemmed me in behind and before, meaning the revelation and concealment of the face of the Creator. This is because indeed, “His kingdom ruleth over all,” and everything will return to its root because there is no place vacant of him. But the difference is in present tense or future tense, because who connects the two worlds, discovers His clothing in the present: everything that is done is a clothing for the revelation of divinity.

And this is deemed the present tense, meaning that now, too, he comes out in royal clothes and evidently shows that the rider is not subordinate to the horse. But although it seemingly appears that the horse leads the rider, the truth is that the horse is provoked to any movement only by the sensation of the rider’s bridle and headstall. And this is called “the construction of the stature of divinity,” and it is also called “face-to-face.”

But one who has not yet come to dedicate all his movements to the Creator alone, and the horse does not equalize its movements to the rider’s bridle and headstall, but appears to do the opposite, and the handmaid appears to rule the mistress, this is called “behind.” Hence, you should not think that you are drawing away from holiness, for “that which cometh into your mind shall not be at all.”

Thus says the Lord: “Surely with a mighty hand,” etc., “For he that is banished be not an outcast from him.” And every wheel turns to come to holiness, its root. Therefore, although it seems that the horse leads the rider by its base desire, the truth is not so. It is the rider who leads the horse to his destination. However, it is not apparent in the present, but in the future. Hence, that way there is contact, as well, but it is back to back, meaning not by the will of the dresser or that of the dressee.

But those who follow His will discover for themselves the royal dresses in the present, connected face to face through the will of the dresser, for that is precisely His wish.

And this is the meaning of “Because thou hast not served the Lord thy God with joyfulness.” For you will serve Him anyhow, but the difference is that this way is “in siege and in distress,” meaning unwillingly, and the other way is by reason of the abundance of all things, meaning willingly.

It is also written in the Midrash: “The Creator gazes upon the deeds of the righteous and the deeds of the wicked, and He does not know which the Creator wants, whether the deeds of the righteous, etc. When He says, ‘And God saw the light, that it was good; and God divided,’ meaning in the deeds of the righteous.”

This means that the Creator examines, meaning connects with all the deeds and conducts, and everything returns to its root. Hence, the question is, “Which way is more desirable? In that regard, the Midrash is assisted by the verse, “And God saw the light, that it was good,” meaning disclosure, which is in the deeds of the righteous. This is our sages’ meaning in saying, “Long and short, and short and long.”

WORLD—CONCEALMENT

This is the meaning of “In wisdom hast Thou made them all; the earth is full of Thy creatures.” Everything is kept in the 32 paths of wisdom; hence, “the earth is full of Thy creatures and no place is vacant from it, for everything goes to its root. Now, however, it is concealed, and therefore called Olam (world), from the word He’elem (concealment).

And the Light that hides and clothes in the word is called “a point,” considered a Yod. It is divided into the two Heys: the concealed world and the revealed world. And the whole of man’s work is to reveal this point and extend it from the world to the world in the form of Vav, meaning the Vav between the Heys, to reveal to all the plentiful Light that extends from the Surrounding Light to the surrounded, meaning the two Heys, as in Bina, Yesod, Malchut.

SURRENDER, DIVISION, MITIGATION (SWEETENING)

There are three discernments required of a man in the desirable path: surrender, division, mitigation (sweetening), meaning “Lights with deficient writing,” (*) since the Light of this world was created out of darkness, “as far as light excelleth darkness,” and “What good is a candle during the day?”, its light does not shine in the daytime. This is the meaning of the Klipa (peel) that precedes the fruit. For this reason, who becomes a partner to the Creator in the act of creation, brings the Light out of the darkness, meaning considers how lowly and base one is, compared to the sublime Kedusha (holiness), and how filthy are one’s clothes. Through it, the Light becomes surrounded.

And in regards to the Creator’s question, “to fear the Great and Terrible Name,” he intensifies with great strength to subdue the evil within, so the evil servant and evil maid will surrender to the mistress, which dwells with them in the midst of their uncleanness, until he feels in his soul that the awakening for externality has expired and surrendered. At that time, he will be rewarded with “division,” distinguishing between the Light and the darkness, and will not replace bad for good and good for bad. And should he replace, meaning awaken to a necessary inclination, it will be dedicated to the Creator only. This is considered “mitigation,” the craving for the Creator, as in genuine love.

This discernment comes after he separates between the good and evil, between the Creator’s sublimity and his own baseness, and keeps “So shalt thou put away the evil from the midst of thee” in himself, for he will be so very ashamed of its doers. Then he will be rewarded with mitigating the remains of his inclination, which cannot be rooted out, and elevate them to their genuine root.

REMEMBER AND KEEP WERE SAID IN ONE UTTERANCE

“Remember” and “Keep” were said in one utterance. What the mouth cannot say and the ear cannot hear, and the heart cannot think and contemplate, etc. We must understand why this was said in this way, and what does it mean to us?

It is written, “Man and beast Thou preservest, O Lord.” Our sages said, “These are people who are of cunning mind and pretend to be as beasts.” This means that the whole path of creation that the Creator created is regarded as two opposites in one subject, and all the combinations in the world were made in this way, and this is the whole of the act of creation.

THE POWER OF SPEECH

However, in the act of creation, the Creator revealed only one part of that discernment, as it is written, “By the word of the Lord were the heavens made,” for He took fire and water and mixed them into a single subject. And the Creator imprinted the power of speech in man, so he would partner with Him in the act of creation, so he, too, would create worlds with his speech from this discernment, meaning two opposites in the same subject, for another innovation… world.

This is the way of the righteous, who cleave to the Creator: From all their utterances, the worlds were created according to the word of God, as well as the Operating force in the operated, since it had already imprinted in their mouths the twenty-two letters by which He had created the world. What I wish to say is that they contain that power.

And the reason why the doing does not end in this world by utterances alone is because of the descents of this world in materialization. For this reason, nothing appears by speech, but only by hands and legs. However, in truth, the Creator has imprinted sufficient strength in the speech by which to disclose all the actions, since the force of the Operator is in the operated. And we, too, express in our mouths those twenty-two letters.

Yet, the Klipot cover and weaken that force, and the Creator wished to cleanse Israel from the Klipot, hence He gave them Torah and Mitzvot by which they draw near to his Kedusha (holiness), and the Shechina (Divinity) speaks from their mouths in purity. At that time, they perform deeds with their speech.

BLESSING OF THE RIGHTEOUS

This is the meaning of the blessings of the righteous, who reveal by their utterances more than a simple man can reveal by hands and legs. This is because a simple man who wishes to do good to one’s friend, give him much money with his hands, and makes him wealthy. Yet, he does not know if this will last very long.

But the whole one, who wishes to do good to his friend, gives him a blessing with his mouth—some short words of richness—and the act of enrichment instantaneously appears on one’s friend, etc.

How is one rewarded with this? This happens through Torah and Mitzvot, meaning that by doing His will, one’s form becomes similar to one’s Maker. In truth, however, the whole issue of Torah and Mitzvot that connect to a person are also of the above-mentioned kind, meaning the two opposites in the same subject. This is the main thing that is desired, since the Creator created the world with the Torah, and the force of the Operator is in the operated. This is the essence of the knowledge, which we do not know: when these two opposites unite into a single Guf (body) in one’s mind, he becomes desirable to his Maker and is considered “a whole man.”

THE END OF A MATTER IS BETTER THAN ITS BEGINNING

In essence, the giving of the Torah in this lowly world is an opposite thing, for the angels erred in it. This is the meaning of, “The end of a matter is better than its beginning.” Interpretation: “The end of a matter” refers to the bottom of the degree, meaning at the creation of the world for all to see, when it requires no scrutiny. This is what the books call “first concepts,” meaning if one does not eat, he will starve; if he touches fire, he will burn; and if he throws himself into the water, he will drown, etc. These things are understood by animals and beasts, too, since the animate mind will tell them this. This is why it is called “the end of a matter.”

“The beginning of a matter” is the mind of the Torah, which is not attained even for the speaking, meaning to the populace, except to the seed of Joseph, God’s select. In the world, good and evil are mixed. To distinguish between good and evil, the writing tells us that the primary way of the good is the “end of a matter,” meaning to behave in a way that the lowly discuss, through what is attained to all the people, but to connect the mind of the Torah to it. This is so because this is the purpose of the opposites in the world, and the whole man must connect and unite in his mind in real unity. And this is called “good,” as it is written, “The end of a matter,” if it is well connected from its start, meaning the mind of the Torah and the animate mind actually connect into one.

TWO OPPOSITES IN THE SAME SUBJECT

This is the meaning of the words of our sages, “‘Man and beast Thou preservest, O Lord,’ these are people of a cunning mind, who pretend to be as beasts.” We have explained above that these two opposites unite in them to one. Take for example what is written, “Without flour, there is no Torah; without Torah, there is no flour.” In the first part, it is an animate mind—a mind attained by all. In the second part, it is the mind of the Torah, since how are the provision of flour and the power of the Torah connected? But from the Torah, we understand that the Creator never removes His Providence from the world for even a moment; hence, He benefits those who heed his will and hears their prayer.

Accordingly, those who have been rewarded with their labor being in the Torah certainly do not need to work as the populace, since they ask of the One who truly has, and He will give them, as it is written, “Since they are followers, their Torah is preserved and their work blessed.” The Tana tells us, “Without flour,” etc., meaning that the desirable way is to connect them, meaning to pretend to be as a beast, to know that without flour there is no Torah and hence to try one’s hardest with what his corporeal mind teaches him to do in order to obtain flour and food for his body.

Indeed, the law of the Torah permits, for “He delighteth not in the strength of the horse; He taketh no pleasure in the legs of a man. The Lord taketh pleasure in them that fear Him, in those that wait for His mercy.” Hence, why should He touch and strip a carcass in the market? To not need people, he prefers to engage in the Torah—to fear the Creator and to wait for His mercy, for “He taketh no pleasure in the legs of a man,” etc. This is two opposites when they actually unite into one, in those who do as the beast and know that it is futile, and everything comes to him from the King’s table. Such a man is called “whole.”

This is the meaning of the verse, “Happy is the man that hath made the Lord his trust, and hath not turned unto the arrogant, nor unto such as fall away treacherously.” He unites the two things: trusts in the Creator, strains with all his heart to provide food for his home, but knows that all his deeds and all his efforts are but arrogance and treachery, and he puts his trust in the Creator.

It is written, “For the rod of wickedness shall not rest upon the lot of the righteous.” This means that although their acts are similar, etc. Why? The writing interprets, “that the righteous put not forth their hands unto iniquity,” for they completely assume the burden of the kingdom of heaven and know that He is the one who gives you strength.

The reason for it is to see how far the faith of the righteous reaches. And although the Creator knows the thoughts, the deeds must still be clear to the righteous himself. This is because it is the nature of matter that it does not let the righteous believe in themselves until they evidently and actually see, and they are always afraid lest they will inflict sin and fall from their degree during the deed.

THE QUALITY OF JACOB THE PATRIARCH

Now we can understand what our sages said, that Jacob returned to the small tins. It is indeed a wonder that at such a time, when he saw Esau coming to kill him and to rob all that he had, he still considered staying in the place of danger by himself, to salvage the little tins. And he did not believe in his life, as it is written, “Then Jacob was very fearful,” etc. “And he divided the people… into two camps.”

However, this is thoroughly explained with the above-mentioned, because the above-mentioned way—man and beast—was the quality of Jacob the Patriarch, who became an emblem to this quality. It is as it is written in the books: Abraham the Patriarch became an emblem for the quality of love, and Isaac the Patriarch to the quality of fear.

These two qualities are opposites, for one who loves is not afraid and always trusts his loved one, and love covers all transgressions. Conversely, one who fears does not trust, for had he trusted, he would not be afraid at all. But Jacob the Patriarch, the senior from among the Patriarchs, became an emblem of the quality of mercy, meaning these two opposites in the same subject—love and fear together—which is the essence of this quality.

This is the meaning of the verse, “Then Jacob was very fearful,” etc. “And he divided the people… into two camps,” to leave himself some remains. Also, he sent him gifts, perhaps he would make peace with him.

And you see that his conduct in that regard was the same as a completely ordinary person, for what is the difference if a person is worried of starvation and seeks all kinds of tactics all day long to provide for his livelihood and a bit more, or if he is worried that his enemy might rob him of his possessions and kill him, and does all he can in that regard?

This was Rashi’s question: Why was Jacob the Patriarch afraid? After all, He promised him, “And I will keep thee,” etc. He explained that he feared lest he would cause the sin. We should be more meticulous and say that he should have said, “lest he caused, and not lest he would cause.” This reconciles it, since indeed, Jacob the Patriarch had the complete measure of love, meaning confidence, and he had no doubt at all that the Creator would keep him and that he would lack nothing. Yet he behaved like an ordinary person and pretended to fear, as the animate mind necessitates to find a straightforward tactic for it, that he was very fearful of the 400 men with him. By that, he was seemingly distracted from the confidence, in order to truly fear. Through it, he built his guard the way those who fear an enemy do—he divided the camps and gave presents, etc.

And why did he do it if he were not really afraid, for he trusted in the Creator? It was the fear lest he would cause sin, since in his humbleness, the righteous does not believe in himself, that he will not fall from his degree during the act. For this reason, he prepared every worldly means of salvation against the enemy. And after all that, he assumed in his heart that it was arrogance and treachery, and put his trust in the Creator and prayed to the Creator.

Now we understand why he remained for the little tins, to announce that along with the fear, he had the complete measure of love, completely flawless, and he valued even little tins, for he knew full well that no enemy and foe would touch his possessions, at all.

DIFFERENCE BETWEEN ONE WHO SERVES THE CREATOR AND ONE WHO DOES NOT

This distinguishes between one who serves the Creator and one who does not. One who is truly afraid and does not trust, would not notice the little tins at a time of worry lest an enemy might come and strike mothers with their children, and would destroy everything. But a servant of the Creator, along with the labor and effort due to the fear, knows for certain and trusts His mercy—that all is his and that no stranger will control his possessions. And even at such a time, he is able to watch over the little tins, like the righteous, who are fund of their wealth.

Hence, in the giving of the Torah, we were given the strength, through “remember and keep were said in one utterance. What the mouth cannot say, and the ear to hear and the heart to think and contemplate.” This means that it is written that “Remember” is the love and “Keep” is the fear, which are two opposites. They were said to us and given to us as one, to unite them. And although they are really opposite, and it is incomprehensible to the corporeal mind and heart how such a thing can exist in reality, it is the power of the Torah that one who cleaves to it is rewarded with it—being connected and united in his heart, as in the quality of Jacob the Patriarch.

THE KLIPA OF ISHMAEL AND THE KLIPA OF ESAU

This is what Jacob said during the years of famine: “Why do you fear?” And Rashi interprets, “Why do you fear Ishmael and the children of Esau as though you were satiated?” This is perplexing: The children of Esau dwelled in Seir, and the children of Ishmael in the Paran desert, and what business did they have with them? He had more to worry about the Canaanite and the Hittite, his neighbors in the land.

This is reconciled by the above-mentioned: Rashi made two interpretations: 1—why should you appear satiated, and 2—why should you be slimmed by famine? Now we understand that this is what Jacob had told them: “If you eat to the full, you should fear Ishmael; and if you eat little, you should fear Esau. This means that it is written that Ishmael is the Sigim (dross) of silver (love) and Esau is Sigim of gold (fear).

And this is what Jacob had taught his sons: if you keep to the quality of love, and trust in the Creator that His hand will not grow short even in the years of famine, you should fear the Klipa of Ishmael. And if you hold only to the quality of fear and restrict you eating, you should fear the Klipa of Esau, who nurses off of that quality. Hence, best eat to satiation and to unite a thing at that time with the quality of fear: Go down and buy for us from Egypt, for thus you will be saved from both Klipot.

_______________

(*) Translator’s Note: In Hebrew, words can be written with or without vowels. In the case of the word „light” it means writing with or without the letter Vav.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(extras dintr-un comentariu la Hagada⁽¹⁾ despre Pesah)

„Aceasta este pâinea sărăciei pe care părinții noștri au mâncat-o în țara Egiptului.” Miţva (porunca) de a mânca Maţa⁽²⁾ a fost dată copiilor lui Israel chiar înainte de a ieși din Egipt după viitorul exod, care avea să fie în grabă. Rezultă că porunca de a mânca Maţa le-a fost dată în timp ce ei erau încă înrobiți, iar scopul acestei Miţva era pentru momentul izbăvirii, întrucât atunci ei au plecat în grabă.

Acesta este motivul pentru care ne place să ne aducem aminte de timpul când mâncam Maţa în Egipt, chiar și astăzi, întrucât și noi suntem acum ca şi când am fi înrobiți în afara ţării. Totodată, cu această Miţva, urmărim să prelungim izbăvirea care se va întâmpla în curând în zilele noastre, Amin, întocmai aşa cum au mâncat părinții noștri în Egipt.

„Anul acesta – aici… anul viitor – liberi”. Este scris mai sus că, în scopul acestei Miţva, putem evoca izbăvirea promisă, destinată nouă, precum în porunca (Miţva) de a mânca Maţa-ua părinților noștri din Egipt.

„Am fost sclavi …” Este scris în Masechet Pesahim (p. 116a), „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda.” În ceea ce privește condamnarea, între Rav și Şmuel a existat o dispută: Rav a spus să se înceapă cu „La început, părinții noștri erau închinători la idoli”, iar Şmuel a spus să se înceapă cu „Noi eram sclavi”. Practica îl urmează pe Şmuel.

Trebuie să înțelegem disputa lor. Raţiunea pentru „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda” este după cum este scris, „Ca şi avantajul luminii din întuneric”. Trebuie să ne amintim de problema condamnării, întrucât prin ea dobândim întreaga cunoaştere a milosteniei pe care Creatorul a avut-o pentru noi.

Se știe că tot începutul nostru este doar în condamnare întrucât „absența precede prezența”. De aceea „mânzul unui măgar sălbatic se naște om”. Și în cele din urmă, dobândește forma unui bărbat. Asta se aplică fiecărui element al Creației, şi tot aşa s-a întâmplat în înrădăcinarea poporului lui Israel.

Raţiunea este aceea că Creatorul a generat Creația ca existenţă din absență. De aceea, nu există nici măcar o singură creatură care să nu fi fost anterior în absenţă. Cu toate acestea, această absență are o formă distinctă în fiecare element din creație, întrucât atunci când împărțim realitatea în patru genuri – mineral, vegetal, animal și vorbitor – descoperim că mineralul îşi are originea în mod necesar în completa absență.

Cu toate acestea, vegetalului nu-şi are originea în completa absenţă ci pur şi simplu în gradul său anterior care, în raport cu el însuși, este considerat a fi absența. Iar în ceea ce priveşte semănatul și descompunerea, care sunt inevitabile pentru orice sămânță, ele sunt ceea primeşte ea de la forma mineralului. La fel se întâmplă cu absenţa la nivelul animal și cel vorbitor: forma vegetală este considerată absență în raport cu nivelul animal, iar forma animală este considerată absență în raport cu nivelul vorbitor.

Prin urmare, textul ne învață că absența care precede existența omului este forma animalului. Acesta este motivul pentru care este scris, „mânzul unui măgar sălbatic se naște om”, întrucât este necesar ca fiecare om să înceapă în starea de animal. Scriptura spune: „Doamne, Tu sprijini pe oameni şi pe dobitoace!”(Psalmi 36:6). Aşa cum animalului i se dă  tot ce are nevoie pentru subzistenţă şi implinirea scopului său, El îi pune la dispoziţie şi omului tot ceea ce este necesar pentru subzistenţă și pentru îndeplinirea scopului său.

Prin urmare, ar trebui să înțelegem unde este avantajul formei omului asupra animalului, din perspectiva propriei lor pregătirii.  Într-adevăr, acest lucru se distinge în dorinţele lor, întrucât dorințele omului sunt cu siguranță diferite de cele ale unui animal. Și în această măsură, izbăvirea omului de către Dumnezeu diferă de izbăvirea pe care o dă Dumnezeu unui animal.

Astfel, după toate întrebările și cercetările, constatăm că singura nevoie în dorințele omului, care nu există în întregul regn animal, este trezirea către starea de pioasă Dvekut. Numai specia umană este pregătită pentru asta, și nicio altă specie.

Rezultă că întreaga problemă a prezenței în specia umană este în acea pregătire imprimată în ea pentru a râvni la lucrarea Lui, şi prin asta este omul superior animalului. Mulți au afirmat deja că până și inteligența în meşteşug și în comportamentul politic sunt prezente, cu deosebită înțelepciune, la multe exemplare din lumea animalelor.

În consecință, putem înțelege și problema absenței care precede existența omului ca fiind negarea dorinței de a fi aproape de Dumnezeu, întrucât acesta este gradul animal. Acum înțelegem cuvintele din Mişna care spuneau: „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda.” Asta înseamnă că trebuie să ne aducem aminte și să cercetăm absența care precede existența noastră într-o manieră pozitivă, întrucât aceasta este condamnarea care precede lauda, ​​iar din ea vom înțelege mai profund lauda, ​​așa cum este scris, „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda.”

Acesta este și sensul celor patru exiluri ale noastre, exil după exil, care preced cele patru izbăviri, izbăvire după izbăvire, până la a patra izbăvire, care este desăvârșita perfecţiune la care sperăm în curând în zilele noastre, Amin. Exilul se referă la „absența care precede prezența”, care este izbăvirea. Și întrucât această absență este ceea care pregătește pentru HaVaYaH ce i-a fost atribuit, la fel ca semănatul care pregătește recoltarea, toate literele lui Ge’ula (izbăvire) sunt prezente în Gola⁽³⁾(exil), cu excepția lui Alef, deoarece această literă indică „Aluf (campion) al lumii.”

Asta ne învață că forma absenței nu este decât negația prezenței. Și cunoaștem forma prezenței – izbăvirea – din versetul: „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele său … Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cei mai mari.” (Ieremia 31:34) Prin urmare, forma absenței anterioare, adică forma exilului, este doar absența cunoașterii Creatorului. Aceasta este absența lui Alef, care lipsește în Gola, prezentă în Ge’ula – starea de Dvekut cu „Campionul lumii”. Aceasta este întocmai izbăvirea sufletelor noastre, nici mai mult, nici mai puțin, întrucât am spus că toate literele lui Ge’ula sunt prezente în Gola, cu excepţia lui Alef, care este „Campionul lumii”.

Pentru a înțelege această problemă dificilă, anume că absența în sine pregătește prezența care îi este atribuită, ar trebui să învățăm din manifestările acestei lumi materiale. Vedem că acest concept de libertate, care este un concept sublim, este perceput de doar câţiva aleși și chiar şi aceştia necesită o pregătire adecvată. Majoritatea oamenilor sunt complet incapabili să o perceapă. În schimb, când vine vorba de conceptul de înrobire, fie că e neînsemnat, fie că e măreţ, toţi sunt la fel și chiar şi cel din urmă dintre oameni nu o va tolera.

(Am văzut că în Polonia, ei și-au pierdut regatul doar pentru că majoritatea nu au înțeles în mod corespunzător meritul libertății și nu au păstrat-o. Prin urmare, au căzut sub povara jugului stăpânirii ruseşti timp de o sută de ani. În acea perioadă, toți au suferit sub povara jugului străin și, de la cel mai mic la cel mai mare, au căutat cu disperare libertatea. Deși nu și-au asumat încă gustul libertății așa cum este ea cu adevărat, imaginându-şi-o fiecare după cum şi-a dorit, în absenţa libertăţii, care este subjugarea, s-a gravat adânc în inimile lor prețuirea şi iubirea libertăţii. De aceea, atunci când au fost eliberați de sub povara jugului, mulți dintre ei au fost dezorientaţi, neștiind ce au câștigat prin această libertate. Unii dintre ei chiar au regretat și au spus că guvernul lor îi împovărează cu impozite chiar mai mari decât guvernul străin și au dorit ca aceştia să revină. A fost astfel întrucât forța absenței nu i-a afectat suficient.)

Acum putem înțelege disputa dintre Rav și Şmuel. Rav interpretează Mişna ca începând prin a condamna, astfel încât prin intermediul ei izbăvirea va fi întru totul apreciată. Prin urmare, el spune să înceapă din timpul lui Tera și nu spune ce susţine Şmuel, întrucât în ​​Egipt, dragostea și lucrarea Lui erau deja plantate în unii din popor. Totodată, dificultatea suplimentară a înrobirii în Egipt nu este o deficiență în sine în viața națiunii numită „Adam”.

Şmuel, în schimb, nu interpretează la fel cu Rav, întrucât conceptul de libertate a națiunii în cunoașterea Creatorului este un concept sublim pe care doar puțini îl înțeleg, şi asta numai urmare a unei pregătiri corespunzătoare, dar majoritatea națiunii nu a împlinit această dobândire.

În schimb, toată lumea înțelege dificultatea subjugării, după cum a scris chiar Ezra la începutul porțiunii Mişpatim, „Nimic nu este mai greu pentru om decât să fie sub autoritatea unui alt om ca şi el.”

El interpretează Mişna prin aceea că, întrucât absența pregătește prezența, ea este considerată o parte a izbăvirii de către El și ar trebui să fim recunoscători și pentru acest lucru. Prin urmare, nu ar trebui să începem cu „La început, părinții noștri erau închinători la idoli”, din moment ce acea epocă nici măcar nu este considerată a fi „absența care precede prezența”, întrucât sunt totalmente lipsiți de tipul de prezență umană, fiind complet îndepărtaţi de iubirea Lui.

Prin urmare, începem cu înrobirea în Egipt când scânteile iubirii Lui ardeau în inimile lor, într-o anume măsură, dar din cauza nerăbdării și a muncii grele, aceasta era stăvilită în fiecare zi. Asta este considerată a fi „absența care precede prezența”, motiv pentru care spune să se înceapă cu „am fost sclavi”.

_______________

(1) Nota trad.: Hagada – în ebraică – poveste, naraţiune, recitare. Povestea ieşirii din Egipt sărbătorită de Pesah (Paşte)

(2) Pâinea nedospită pe care evreii o mănâncă în timpul sărbătorii de Pesah (Paşte)

(3) Nota trad.: în Ebraică diferenţa dintre cuvintele Galut (exil) şi Ge’ula (izbăvire) rezultă din adăugarea literei Alef la cel de-al doilea.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Ce este spiritualitatea?

Filosofia a trecut printr-o mare problemă pentru a demonstra că ceea ce numim corporalitate este urmașul spiritualității și că sufletul naște trupul. Cu toate acestea, cuvintele lor sunt inacceptabile inimii în orice mod. Greșeala lor principală constă în percepția lor eronată privind spiritualitatea: ei au stabilit că spiritualitatea a îngrădit corporalitatea, care este cu siguranță o minciună.

Orice părinte trebuie să semene cumva cu descendența sa. Această relație este calea și traseul prin care se extinde continuarea ei. În plus, fiecare operator trebuie să țină cont de funcționarea sa prin care să o poată contacta. De vreme ce spui că spiritualităţii îi este refuzată de orice incidenţă corporală, atunci o astfel de cale nu există sau o relație prin care spiritualul o poate contacta și pune în orice fel de mișcare.

Totuși, înțelegerea sensului cuvântului „spiritualitate” nu are nicio legătură cu filozofia. Asta întrucât cum oare se poate discuta despre ceva ce nu a fost văzut sau simțitit vreodată? Pec e se bazează elementele lor fundamentale?

Dacă există vreo definiție care poate spune spiritual din corporeal, ea aparține numai celor care au atins un lucru spiritual și au simțit-o. Aceştia sunt Cabaliștii autentici; aşadar, înțelepciunea Cabala este cea de care avem nevoie.

Filosofia cu privire la Esenţa sa

Filosofiei îi place să se preocupe de esența Lui și să demonstreze regulile de negație care I se aplică. Cu toate acestea, Cabala nu are nicio legătură cu aceasta, căci cum poate fi definit ceva prin ceea ce este de neatins și imperceptibil? Într-adevăr, o definire prin negație este la fel de validă ca şi o definire prin confirmare. Dacă vezi un obiect de departe și îi recunoști aspectele ce nu-i sunt proprii, adică tot ceea ce acesta nu este, chiar şi asta este considerat a observa și într-o oarecare măsură a recunoaște. Dacă un obiect se află cu adevărat în afara vederii, nici măcar caracteristicile sale negative nu sunt evidente.

Dacă, de pildă, vedem o imagine neagră de la distanță, dar putem determina că aceasta nu este o persoană, sau o pasăre, se consider totuşi că am văzut-o. Dacă ar fi fost și mai departe, nu am fi putut determina că nu este o persoană sau o pasăre.

Aceasta este originea confuziei și invalidității lor. Filosofiei îi place să se mândrească cu înțelegerea întregii negații despre esența Lui. În schimb, înțelepții Cabalei își duc mâna la gură în acest loc și nu-I dau nici măcar un nume simplu, căci orice nu dobândim, nu putem defini prin nume sau cuvânt, căci un cuvânt desemnează un anumit grad de înţelegere. Cu toate acestea, Cabaliștii vorbesc mult despre iluminarea Sa în realitate, adică despre toate acele iluminări pe care le-au dobândit efectiv, la fel de valid ca o înţelegere tangibilă.

Spiritualul este o Forţă fără un corp

Aceasta este ceea ce definesc Cabaliștii drept „spiritualitate” și despre asta vorbesc ei. Ceva ce nu are nici imagine, nici spațiu, nici timp, nici vreo valoare corporală (în opinia mea, filozofia a purtat în general o manta care nu îi este proprie, căci a împrumutat definiții din înțelepciunea Cabala și a făcut delicatese cu înțelegerea umană. Dacă nu ar fi fost aşa, nu s-ar fi gândit niciodată la fabricarea unei asemenea înțelegeri. Cu toate acestea, este doar o forță potențială, adică nu o forță îmbrăcată într-un corp obișnuit, lumesc, ci o forță fără corp.

Un Kli (vas) spiritual este calificat drept „o Forţă”

Acesta este locul pentru a sublinia faptul că forța despre care vorbește spiritualitatea nu se referă la Lumina spirituală în sine. Acea lumină spirituală se extinde direct din esența Lui și, prin urmare, este aceeași cu Esența Lui. Asta înseamnă că nu avem nicio percepție sau dobândire în Lumina spirituală pe care să o putem defini prin nume. Chiar și numele „lumină” este împrumutat și nu este real. Astfel, trebuie să știm că numele „forță”, fără corp, se referă în mod special la „Kli-ul spiritual”.

Lumini şi Vase (Kelim)

Prin urmare, nu trebuie să ne întrebăm cum înțelepţii Cabalei, care umplu întreaga înțelepciune cu perspectivele lor, se diferențiază între diferitele Lumini. Cu toate acestea, aceste observații nu se referă la Luminile în sine, ci la impresia Kli-ului, care este forța menționată mai sus, ce este afectată de întâlnirea sa cu Lumina.

Vase (Kelim) şi Lumini (Semnificaţia cuvintelor)

Aici trebuie să fie trasă linia dintre dar și iubirea pe care o creează. Luminile, adică impresia asupra Kli-ului, care poate fi dobândită, şi Kli-ul se numesc „formă și materie împreună”. Impresia este forma și forța menţionată mai sus este materia.

Totuşi, iubirea creată este considerată o „formă fără materie”. Asta înseamnă că, dacă separăm iubirea de darul în sine, de parcă nu a îmbrăcat niciodată vreun dar, ci doar în numele abstract, „iubirea Creatorului”, atunci este considerată ca o “formă”. În acest caz, practicarea acesteia este considerate a fi „Cabala formativă”. Cu toate acestea, ea ar fi totuşi considerată reală, fără nicio asemănare cu Filosofia formativă, întrucât spiritul acestei iubiri rămâne în înţelegere, complet separat de dar, adică de Lumina însăși.

Materie şi Formă în Cabala

Motivul este acela că, deși această iubire este doar o consecință a darului, ea este încă mult mai importantă decât darul în sine. Este ca un mare rege care dă un obiect neimportant unei persoane. Deși darul în sine nu are valoare, dragostea și atenția regelui îl fac neprețuit și prețios. Astfel, este complet separată de materie, fiind Lumina și darul, într-un mod în care lucrarea și distincția rămân sculptate în înţelegere doar cu iubirea însăși, în timp ce darul este aparent uitat din inimă. Prin urmare, acest aspect al înțelepciunii este numit „Înțelepciunea formativă a Cabalei”, care este cea mai importantă parte a înțelepciunii.

ABYA

Această iubire constă din patru părți care sunt foarte asemănătoare cu iubirea omenească: când primim pentru prima dată cadoul, nu ne referim încă la cel care dăruiește darul ca la cineva care ne iubește, cu atât mai mult dacă dăruitorul cadoului este important și primitorul nu este egal cu el.

Cu toate acestea, dăruirea repetată și perseverența vor face chiar și cea mai importantă persoană să pară un iubitor adevărat, egal. Acest lucru se datorează faptului că legea iubirii nu se aplică între mari și mici, întrucât doi iubiți adevărați trebuie să se simtă egali.

Astfel, putem măsura patru grade de iubire aici. Incidentul se numește Asiya, repetarea dăruirii darurilor se numește Yeţira, iar apariția iubirii în sine se numește Briya.

Aici începe studiul Înțelepciunii Formative a Cabalei, căci în acest grad dragostea este separată de daruri. Acesta este sensul expresiei „și creează întuneric”, adică Lumina este îndepărtată din Yeţira și iubirea rămâne fără Lumină, fără darurile sale.

Apoi vine Aţilut. După ce a gustat și a separat complet forma de materie, ca în expresia „şi creează întuneric”, a devenit demn să urce la gradul de Aţilut, unde forma îmbracă din nou substanța, însemnând Lumină și iubire împreună.

Originea Sufletului

Tot ceea ce este spiritual este perceput ca o forță separată de trup, deoarece nu are o imagine corporală. Cu toate acestea, din această cauză, rămâne izolat și separat complet de corporal. Într-o astfel de stare, cum poate să pună în mișcare ceva corporal, cu atât mai puțin să fie ceva fizic, când nu are nicio relație prin care să vină în contact cu fizicul?

Elementul acid

Totuși, adevărul este că forța însăși este considerate, de asemenea, o materie autentică, la fel ca orice materie corporală din lumea concretă, iar faptul că nu are nicio imagine pe care simțurile umane o pot percepe nu reduce valoarea substanței, care este „forța”.

Luăm ca exemplu o moleculă de oxigen: Este un constituent al majorității materialelor din lume. Cu toate acestea, dacă luați o sticlă cu oxigen pur atunci când nu este amestecat cu nicio altă substanță, veți constata că parcă sticla este complet goală. Nu veți putea observa nimic referitor la acesta; va fi întru totul ca aerul, intangibil și invizibil ochilor.

Dacă scoatem capacul și îl mirosim, nu vom găsi nici un miros; dacă îl gustăm, nu vom găsi nicio aromă și, dacă îl punem pe cântar, nu va cântări mai mult decât sticla goală. Același lucru este valabil și pentru hidrogen, care este, de asemenea, fără gust, fără aromă și fără greutate.

Cu toate acestea, atunci când vor combina aceste două elemente, ele vor deveni imediat un lichid – apă potabilă care are atât gust, cât și greutate. Dacă introducem apa în var activ, aceasta se va amesteca imediat cu ea și va deveni la fel de solidă precum varul în sine.

Astfel, elementele oxigen și hidrogen, în care nu există nicio percepție tangibilă, devin un corp solid. Prin urmare, cum putem determina despre forțele naturale că nu sunt o substanță corporală doar pentru că nu sunt aranjate astfel încât simțurile noastre să le poată percepe? Mai mult decât atât, putem vedea în mod evident că majoritatea materialelor tangibile din lumea noastră constau în mod preliminar din elementul oxigen, pe care simțurile umane nu îl pot percepe sau simți!

Mai mult, chiar și în realitatea tangibilă, solidul și lichidul pe care le putem percepe în mod viu în lumea noastră tangibilă s-ar putea transforma în aer și vapori la o anumită temperatură. De asemenea, vaporii se pot solidifica atunci când temperatura scade.

În acest caz, ar trebui să ne întrebăm, cum se poate oferI ceva ce nu posezi? Vedem clar că toate imaginile tangibile provin din elemente care sunt în sine intangibile și nu există ca materiale în sine. De asemenea, toate imaginile fixe pe care le cunoaștem și le folosim pentru a defini materialele sunt inconsistente și nu există în sine. Mai degrabă, nu îmbrăcă și dezbrăcă formele sub influența unor condiții precum căldura sau frigul.

Partea principală a substanței corporale este „forța” din ea, deși încă nu suntem capabili să distingem aceste forțe, ca în cazul elementelor chimice. Poate că în viitor vor fi descoperite în forma lor pură, aşa cum am descoperit abia recent elementele chimice.

Forţă Egală în Spiritual şi Fizic

Într-un cuvânt: toate denumirile pe care le atribuim materialelor sunt complet fabricate, ceea ce înseamnă că provin din percepția noastră concretă în cele cinci simțuri ale noastre. Ele nu există în ele însele. Pe de altă parte, orice definiție pe care o atribuim forței, care o separă de material, este de asemenea fabricată. Chiar și atunci când știința va atinge dezvoltarea ei finală, va trebui să luăm în considerare doar realitatea tangibilă. Aceasta înseamnă că în cadrul oricărei operaţiuni materiale pe care o vedem și o simțim, trebuie să percepem operatorul acesteia, care este, de asemenea, o substanță, la fel ca operațiunea în sine. Există o corelație între ele, altfel nu ar fi ajuns la ea.

Trebuie să știm că această eroare a separării forţei operatoare de operaţiune provine din Filozofia formativă, care a insistat să demonstreze că actul spiritual influențează operaţiunea corporală. Aceasta a dus la presupuneri eronate precum cele de mai sus, de care Cabala nu are nevoie.

Trup şi Suflet în cele mai multe

Opinia Cabalei în această chestiune este clară precum cristalul, excluzând orice amestec de filozofie. Acest lucru se datorează faptului că în mințile Cabaliștilor, chiar și entitățile spirituale, separate, conceptuale, pe care filozofia le neagă să aibă corporealitate și le afișează ca substanță pur conceptuală, poartă substanţă. În viziunea cabaliştilot, desi au atins spiritualitatea, mai sublimă și abstractă, ele constau totuși dintr-un trup și un suflet, la fel ca omul fizic.

Prin urmare, nu trebuie să vă întrebați cum pot doi câștiga premiul, spunând că sunt complexe. Mai mult, filozofia consideră că orice lucru complex se va dezintegra și se va descompune, adică va muri. Prin urmare, cum se poate declara că sunt atât complexe cât și eterne?

Lumini şi Vase (Kelim)

Într-adevăr, gândurile lor nu sunt gândurile noastre, căci calea înțelepților Cabalei este aceea de a găsi dovezi reale ale realizării, ceea ce face ca revocarea acesteia prin reflecţie intelectuală să fie imposibilă. Dar permiteți-mi să clarific aceste aspecte, astfel încât toată lumea să le poată înţelege.

În primul rând, trebuie să știm că diferența dintre Lumini și vase (Kelim) este creată imediat în prima ființă emanată de la Ein Sof (Infinit/fără sfârşit). Desigur, prima emanație este și cea mai completă și mai pură decât tot ceea ce îi urmează. Este sigur că primește această plăcere și plenitudine din Esența Sa, care dorește să-i acorde orice plăcere și bunăstare.

Se știe că măsurarea plăcerii o constituie, în esență, voința de a o primi. Asta pentru că ceea ce vrem să primim cel mai mult se simte ca fiind cel mai plăcut. Din această cauză, ar trebui să vedem două observații în această primă emanație: „voința de a primi” care a primit Esența și Esența primită în sine.

De asemenea, ar trebui să știm că voința de a primi este ceea ce percepem drept „corpul” emanat, adică esența sa primară, fiind vasul care primește bunătatea Lui. A doua este Esența binelui care este primit, care este Lumina Lui, care este veșnic extinsă la emanație.

Rezultă că distingem în mod necesar două discernăminte care se îmbrăcă unul pe celălalt chiar și în cel mai sublim spiritual pe care inima îl poate concepe. Este opusul opiniei filozofiei, care a făcut ca entitățile separate să nu fie materiale complexe. Este necesar ca acea „voință de a primi”, care există neapărat în cel emanat (căci fără ea nu ar exista plăcere, ci coerciție și nici un sentiment de plăcere) să lipsească în Esența Sa. Acesta este motivul numelui „emanat”, deoarece nu mai este Esența Lui, căci de la cine ar primi El?

Totuși, abundenţa pe care o primește este în mod necear o parte a Esenței Sale, căci aici nu trebuie să existe nicio inovație. Astfel, vedem marea diferență între corpul generat și abundența primită, care este considerată esența Lui.

Cum poate o Fiinţă Spirituală să genereze una Corporală?

Aparent este dificil să înțelegem cum poate spiritualul să înțeleagă și să extindă orice corporal. Această întrebare este o interogare filosofică antică, pentru care s-a vărsat multă cerneală în încercările de a o rezolva.

Adevărul este că această întrebare este una dificilă doar dacă se urmează doctrina lor, întrucât că au determinat forma spiritualității fără nicio legătură cu ceva corporal. Asta dă naştere unei întrebări  dificile: cum poate conduce spiritualul sau să genereze ceva corporal?

Înțelepților Cabalei, însă, consideră că acest lucru nu este deloc dificil, întrucât termenii lor sunt complet opuşi celor ai filozofilor. Ei susțin că orice calitate spirituală egalează cu calitatea corporală ca două picături într-un iaz. Astfel, relațiile sunt de o afinitate maximă și nu există nicio separare între ele, decât în ​​substanță: spiritualul constă dintr-o substanță spirituală iar corporalul constă dintr-o substanță corporală.

Totuși, toate calitățile materialelor spirituale se aplică și materialelor corporale, așa cum este explicat în articolul „Esența înțelepciunii Cabala”.

Vechea filozofie prezintă trei opinii ca obstacole în calea explicației mele: prima este decizia lor că puterea intelectului uman este sufletul etern, esența omului. A doua este supoziţia lor că trupul este o provocare a sufletului. A treia este afirmaţia lor că entitățile spirituale sunt obiecte simple și nu complexe.

Psihologie Materialistă

Nu numai că este locul nepotrivit pentru a argumenta cu ei despre supoziţiile lor fabricate, dar și timpul susținătorilor unor astfel de opinii a trecut deja și autoritatea lor a fost revocată. De asemenea, ar trebui să mulțumim experților în psihologia materialistă pentru faptul că și-a construit soclul pe ruina celei anterioare, câștigând favoarea publicului. Acum toată lumea admite nulitatea filozofiei, întrucât nu este construită pe temelii concrete.

Această doctrină veche a devenit o piatră de poticnire și un spin mortal pentru înțelepții Cabalei, deoarece acolo unde ar fi trebuit să se supună în fața înțelepților Cabalei și să presupună abstinența și prudența, sfințenia și puritatea înainte ca înțelepţii să le dezvăluite înaintea lor chiar și cel mai mic lucru din spiritualitate, au primit cu ușurință ceea ce își doreau din filozofia formativă. Fără plată sau preț, ei s-au adăpat de la fântâna lor de înțelepciune până la sațietate și s-au abținut de la a lucra în înțelepciunea Cabala până când înțelepciunea a fost aproape uitată din Israel. Prin urmare, suntem recunoscători psihologiei materialiste pentru că i-a dat o lovitură mortală.

Sunt Solomon

Cele de mai sus sunt foarte asemănătoare cu o fabulă pe care o spun înțelepții noștri: Asmodeu (diavolul) l-a alungat regele Solomon la patru sute de parsas (o unitate de măsură a distanţelor) de Ierusalim și l-a lăsat fără bani și mijloace de trai. Apoi s-a așezat pe tronul regelui Solomon, în timp ce regele cerșea pe la uși. În fiecare loc în care se ducea, el spunea: „Eu sunt Eclesiastul!” dar nimeni nu l-a crezut. Și așa a mers din oraș în oraș declarând: „Eu sunt Solomon!” Dar când a venit la Sanhedrin (înțelepții Talmudului), ei au spus: „Un prost nu rostește aceeași nebunie tot timpul, spunând:„ Am fost odată rege”.

Se pare că numele nu este esența unei persoane, ci mai degrabă aceasta o constituie proprietarul numelui. Prin urmare, cum poate un om înțelept precum Solomon să nu fie recunoscut dacă este într-adevăr proprietarul numelui? Mai mult decât atât, persoana este care îşi onorează numele și ar trebui să-și afișeze înțelepciunea!

Trei prevenţii

Există trei motive care ne împiedică să cunoaștem proprietarul unui nume:

1. Datorită veridicității sale, înțelepciunea devine clară numai atunci când toate detaliile sale apar împreună. Prin urmare, înainte ca cineva să cunoască întreaga înțelepciune, este imposibil să vedem măcar şi o fraciune din ea. Astfel, publicitatea veridicității sale este cea de care avem nevoie, pentru a avea suficientă credință prealabilă în ea pentru a depune un efort mare.
2. La fel cum Asmodeu, demonul, a purtat hainele regelui Solomon și a moștenit tronul său, filozofia s-a așezat pe tronul Cabalei cu concepte mai ușor de înțeles, căci minciuna este repede acceptată. Prin urmare, există o problemă dublă aici: în primul rând, înțelepciunea adevărului este profundă și laborioasă, în timp ce filozofia este falsă și ușor de înțeles; și în al doilea rând, este de prisos, deoarece filozofia este destul de satisfăcătoare.
3. Întrucât demonul susține că regele Solomon a înnebunit, filozofia batjocorește și respinge Cabala.

Cu toate acestea, atâta timp cât înțelepciunea este sublimă, ea este ridicată deasupra oamenilor și separată de aceştia. Întrucât era cel mai înțelept om, el era și mai presus de oricare om. Astfel, cei mai buni savanți nu l-au putut înțelege, cu excepția acelor prieteni, adică Sanhedrinul, pe care îi învățase înțelepciunea lui în fiecare zi, timp de zile și ani. Ei sunt cei care l-au înțeles și i-au făcut cunoscut numele în întreaga lume.

Motivul este acela că înțelepciunea măruntă este percepută în cinci minute și este astfel realizată de oricine și poate fi ușor promovată. Cu toate acestea, un concept important nu va fi înțeles în mai puțin de câteva ore. Poate dura chiar și zile sau ani, în funcție de informații. În consecință, cei mai mari savanți vor fi înțeleși doar de câțiva aleşi din generație, deoarece conceptele profunde se bazează pe multă cunoaștere anterioară.

Prin urmare, nu este surprinzător faptul că cel mai înțelept dintre toți oamenii, care a fost exilat într-un loc unde nu era cunoscut, nu și-a putut demonstra înțelepciunea sau chiar să arate o urmă de înțelepciune înainte de fi crezut că el este proprietarul numelui.

Este la fel cu înțelepciunea Cabalei din vremea noastră: necazurile și exilul care au venit asupra noastră ne-au făcut să o uităm (și dacă există oameni care o practică, nu este în favoarea ei, ci mai degrabă îi dăunează, pentru că nu au primit-o de la un înțelept cabalist). Prin urmare, în această generație, este precum regele Solomon în exil, declarând: „Eu sunt înțelepciunea și toate aromele religiei și ale Torei sunt în mine”, dar nimeni nu o crede.

Acest lucru este, însă, derutant căci dacă este o înțelepciune autentică, nu se poate manifesta ca toate celelalte înțelepciuni? Nu se poate. Întrucât aşa cum regele Solomon nu și-a putut arăta înțelepciunea învăţătorilor din locul exilului său și a trebuit să vină la Ierusalim, locul Sanhedrinului, care l-a studiat și cunoscut pe regele Solomon, și a mărturisit despre profunzimea înțelepciunii sale, tot așa este şi cu înțelepciunea Cabala: este nevoie de mari înțelepți care să examinează inimile şi să o studieze timp de douăzeci sau treizeci de ani. Numai atunci vor putea mărturisi despre ea.

Și cum regele Solomon nu a putut împiedica Asmodeu să stea pe tronul său, prefăcându-se a fi el până când a ajuns la Ierusalim, înțelepții Cabalei observă teologia filozofică și se plâng că au furat învelișul superior al înțelepciunii lor, pe care Platon și predecesorii săi greci o dobândiseră în timp ce studiau cu discipolii profeților din Israel. Au împrumutat elemente de bază din înțelepciunea lui Israel și au purtat o mantie care nu le este proprie. Până în zilele noastre, teologia filosofică stă pe tronul Cabalei, fiind moștenitoare sub stăpâna ei.

Și cine i-ar crede pe înțelepții Cabalei în timp ce alții stau pe tronul lor? Este ca atunci când nu l-au crezut pe regele Solomon în exil, întrucât îl știau că stă pe tronul său, adică demonul, Asmodeu. Regele Solomon nu avea nicio speranţă să dezvăluie adevărul, căci înțelepciunea este profundă și nu poate fi dezvăluită prin mărturie sau prin experimentare decât pentru acei credincioși care se dedică ei cu toată inima și sufletul.

Așa cum Sanhedrinul nu l-a recunoscut pe regele Solomon atâta timp cât falsitatea lui Asmodeu nu a apărut, Cabala nu-și poate dovedi natura și veridicitatea și nici o revelație nu va fi suficientă pentru ca lumea să o cunoască înainte ca inutilitatea și falsitatea filozofiei teologice care i-a ocupat tronul să devină evidente.

Prin urmare, nu a existat o astfel de mântuire pentru Israel ca atunci când a apărut psihologia materialistă și a lovit filozofia teologică cu o lovitură letală. Acum, orice persoană care îl caută pe Creator trebuie să readucă Înţelepciunea Cabala pe tronul ei și să-i restabilească gloria trecută.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Mi s-a cerut să ofer o soluție, conform opiniei mele, cu privire la problema spinoasă a unirii tuturor părților și fracțiunilor în jurul unei alcătuiri unitare. În primul rând, trebuie să recunosc că nu am nicio soluție la această problemă aşa cum a fost ea prezentată și nici nu va exista vreodată o soluție.

Înțelepții de-a lungul timpului și în fiecare generație au avut în vedere deja această şaradă, totuși nu au reușit să-i găsească o soluție firească, acceptată de toate părțile implicate. Mulți au suferit și mulți încă trebuie să sufere înainte de a găsi calea de aur care să nu contrazică diversele opinii.

Dificultatea problemei constă în faptul că oamenii nu pot renunța deloc la idealurile lor, de vreme ce pot fi făcute concesii atunci când vine vorba de propria viață materială, în măsura în care este necesară existenței fizice, dar nu şi atunci când este vorba de idealuri. Prin natură, idealiștii vor oferi tot ce au pentru triumful ideii lor. Și dacă trebuie să renunțe la idealurile lor chiar şi numai puțin, nu este o concesie cinstită. Mai degrabă, ei rămân atenţi și așteaptă un moment în care să poată revendica ce le aparține. Prin urmare, astfel de compromisuri nu pot fi de încredere.

Cu atât mai mult aşa stau lucrurile când vorbim de o națiune străveche, cu o civilizație veche de mii de ani. Idealurile sale s-au dezvoltat deja în ea mult mai mult decât în ​​națiunile dezvoltate mai recent, deci nu există nicio speranță că vor putea face compromisuri în acest sens, nici măcar un pic.

Nu este lipsit de înţelepciune să ne gândim că, în cele din urmă, o idee mai justă va avea câştig de cauză asupra celorlalte idei, întrucât de-a lungul timpului ele toate par a fi în regulă, pentru că „nu există un om fără locul său și nici o problemă fără timpul ei”, aşa cum au spus înțelepții noştri.

Din acest motiv, idealurile continuă să reapară. Idealuri la care s-a renunţat în cele mai vechi timpuri au reapărut în Evul Mediu și, dacă au dispărut în Evul Mediu, au fost reînviate în generația noastră. Acest lucru indică faptul că toate sunt corecte și că niciunul dintre ele nu este veșnic.

Dar, deși națiunile lumii suferă teribil din această zarvă, ele au încă o coloană vertebrală puternică care le permite să tolereze această povară teribilă. Într-un fel ea nu le amenință imediat existența.

Dar ce poate face o națiune săracă atunci când întreaga sa existență depinde de firimiturile și resturile de hrană pe care i le aruncă națiunile prin mila lor atunci când sunt pe deplin sătule? Spinarea lor este prea fragilă pentru a suporta povara acestei zarve, mai ales în acest timp fatidic în care am ajuns chiar pe marginea prăpastiei – nu este timpul pentru vanităţi, dispute și război intern între frați.

Având în vedere gravitatea momentului, am o soluție autentică de propus, care cred că merită să fie acceptată și care va uni toate fracțiunile noastre într-o singură unitate. Cu toate acestea, înainte de a începe să-mi prezint propunerea, aș vrea să pun la curent minţile cititorilor referitor la punctele mele de vedere politice.

Trebuie să recunosc că văd ideea socialistă a împărţirii în mod egal și corect ca fiind cea mai adevărată. Planeta noastră este suficient de bogată pentru a ne asigura tuturor ce ne trebuie, așa încât de ce oare ar trebui să ducem acest război tragic până la moarte, care ne-a întunecat viața de generații? Haideţi să împărţim între noi în mod egal munca și produsele acesteia și acesta va fi sfârșitul tuturor necazurilor!

La urma urmei, ce plăcere obțin din posesiunile lor chiar și aceia dintre noi care sunt milionari, dacă nu siguranța hranei lor pentru ei și pentru descendenții lor de mai multe generații? Într-un regim de împărțire justă vor avea, însă, de asemenea, aceeași certitudine și chiar mai mult. Și s-ar putea spune că nu vor avea acelaşi respect pe care l-au avut în timp ce erau mari proprietari, dar asta nu înseamnă nimic, întrucât toți aceşti oameni puternici care au căpătat  puterea de a-şi câștiga respectul, vor găsi cu siguranță aceeași cantitate de onoare în altă parte, pentru că porțile competiției nu vor fi blocate niciodată.

Într-adevăr, oricât de adevărat ar fi acest ideal, nu le promite adepților săi nici măcar un petic de paradis. Dimpotrivă, li se garantează că vor avea necazuri precum în iad, așa cum am învățat deja din dovada vie a Rusiei. Asta nu neagă, însă, corectitudinea acestui ideal.

Singura sa vină este că pentru noi este necopt. Cu alte cuvinte, generația noastră nu este încă pregătită moral să accepte această guvernare a unei împărţiri echitabile și egale. Asta întrucât nu am avut suficient timp să evoluăm suficient pentru a accepta deviza, „de la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi”.

Asta este precum păcatul lui Adam haRişon (Primul Om). Înțelepții noștri antici au explicat că păcatul se datorează faptului că „a mâncat fructe necoapte”, înainte ca acestea să se fi copt suficient. Pentru acea infracțiune minusculă, întreaga lume a fost condamnată la moarte. Asta ne învață că acesta este strămoșul oricărui prejudiciu din lume.

Oamenii nu știu cum să se gândească și să fie atenţi la fiecare lucru pentru a vedea dacă s-a copt suficient. Deși conținutul unei idei poate fi avantajos, trebuie totuși să-l aprofundăm mai mult pentru a vedea dacă ideea este coaptă și dacă cei care o primesc au evoluat suficient pentru a o digera în intestinele lor. În timp ce încă se dezvoltă, ceea ce este adevărat și sănătos se va transforma în dăunător și înșelător în intestinele lor. Astfel, idea este sortită să piară, întrucât cel care va mânca fructul necopt va muri datorită păcatului său.

În lumina acestui fapt, problemele cu care se confruntă Rusia nu au dovedit că idealul socialist este în esență nedrept, întrucât este nevoie de timp pentru a accepta acest adevăr și această justeţe. Ei sunt încă necalificați să se comporte corespunzător; sunt afectați doar de propria lor dezvoltare insuficientă și de lipsa de aptitudine pentru acest ideal.

Merită să plecăm urechea la cuvintele lui M. Botkovsky (Davar, nr. 4507). El pune întrebarea: „De ce un politician, membru al mișcării socialiste, nu ar face ca acel fizician, care – atunci când s-a confruntat cu deficiențe în interpretarea cu care era obișnuit în legile de fier ale teoriei sale – nu s-a descurajat şi nu a abandonat-o? La început, a încercat uşurel să o remedieze și, în cele din urmă, când nu a mai putut face față realității, a fost gata să renunţe la ea.”

El explică: „Într-un moment de prăbuşire a Mișcării Internaţionale a Muncitorilor, trebuie să ne curăţăm de prejudecăți. Când faptele vorbesc limbajul înfrângerii, trebuie să ne așezăm din nou la masă și să examinăm energic calea și principiile sale. Trebuie să recunoaștem în mod responsabil povara ce zace pe umerii celor care continuă.”

„Acesta este modul de gândire științifică atunci când este încolțit de contradicții între o nouă realitate și teoria care justifica vechea realitate. Doar un pas înainte ideologic permite o nouă știință și o nouă viață.”

El concluzionează: „Dacă nu renunțăm la conștiința noastră, vom declara că a sosit timpul pentru o dezbatere fundamentală, un timp al durerilor facerii. Acum este momentul ca liderii mișcării să se ridice și să răspundă la întrebarea: «Ce înseamnă socialismul astăzi? Care este calea pe care trebuie să o apuce trupul?».”

Mă îndoiesc că cineva din mișcare va răspunde cuvintelor sale sau poate fi capabil să înțeleagă cuvintele sale așa cum sunt ele cu adevărat. Nu este ușor pentru un bărbat de o sută de ani care a avut atât de mult succes în studiile sale până acum să se ridice și să steargă deodată cu o linie teoria sa din trecut, să se aşeze la masă și să-și reia studiile precum acel fizician, după cum le cere tovarășul Botkovsky liderilor mișcării socialiste.

Totuși, cum ai putea să-i ignori cuvintele? Deși este încă posibil să asistăm nepăsători la prăbuşirea mișcării muncitoreşti internaționale, de vreme ce nu se confruntă încă cu distrugerea imediată, întrucât au încă asigurat un număr de vieţi ale unor servitori și sclavi supuși; nu este acelaşi lucru în ce priveşte pericolul cu care se confruntă Mișcarea Munctorească Evreiască. Ei se confruntă cu adevărat cu anihilarea sub sloganul inamicului „să-i distrugem, să-i omorâm și să-i facem să piară … bebeluşi și femei”, ca pe vremea reginei Estera.

Nu trebuie să comparăm starea noastră de distrugere cu prăbuşirea mișcării în națiunile lumii. Dacă am fi doar vânduți în sclavie și robie, am rămâne nemișcați, așa cum fac ei. Totuși ni se refuză chiar și siguranța vieții pe care o au sclavii.

Aşadar, nu trebuie să lăsăm să treacă momentul. Trebuie să mergem din nou la școală, să reexaminăm idealul socialist în lumina faptelor și contradicțiilor care au apărut în zilele noastre și să nu ne temem să rupem barierele ideologice, căci nimic nu stă în calea salvării vieților.

În acest scop, vom revizui pe scurt evoluția socialismului încă din primele sale etape. În general, există trei perioade:

Prima a fost socialismul umanist bazat pe dezvoltarea moralității. A fost destinat exclusiv exploatatorilor.

A doua s-a bazat pe recunoașterea celor drepți și a celor răi. Aceasta i-a vizat în primul rând cei exploatați, să-i facă să-și dea seama că muncitorii sunt adevărații proprietari ai muncii și că produsele societății le aparțin. Întrucât muncitorii sunt majoritari în societate, erau siguri că odată ce au realizat faptul că ei sunt cei drepți, toţi se vor scula, ca unul, și vor lua ceea ce este al lor și vor stabili o guvernare a împărţirii juste și egale în societate.

A treia perioadă o constituie marxismul, care a reușit mai mult decât toate și care se bazează pe materialismul istoric. Marea contradicție dintre forțele creatoare, care sunt muncitorii și cei care le exploatează, angajatorii, impune cu necesitate ca societatea să ajungă în pericol și distrugere. Atunci se va produce revoluția producției și distribuției. Guvernul capitalist va fi forțat să se prăbuşească în favoarea guvernării proletariatului.

În viziunea ei, acest guvern ar fi trebuit să apară de la sine, pe cale de cauză și consecință. Pentru a aduce, însă, sfârșitul mai aproape, trebuie căutate soluţii și trebuie puse obstacole în fața guvernării burgheze, pentru a grăbi revoluția.

Înainte de a purcede la critica metodei, trebuie să recunosc că metoda sa este cea mai justă faţă de cele anterioare. La urma urmei, asistăm la marele succes pe care l-a avut în cantitate și calitate în întreaga lume înainte de a ajunge la experimentarea practică în rândul multor milioane în Rusia. Până atunci, aproape toți liderii umanității erau atrași de ea și aceasta este o mărturie adevărată a corectitudinii acestei metode.

În plus, chiar și teoretic, cuvintele lui Marx au valoarea lor, și nimeni nu a reușit să contrazică poziția sa istorică conform căreia umanitatea se îndreaptă încet și gradual în sus, ca pe o scară. Fiecare pas este doar negarea celui anterior, de aceea fiecare mișcare și fază pe care umanitatea a făcut-o în guvernarea politică nu este decât o respingere a stării sale anterioare.

Durata fiecărei faze politice o constituie doar timpul necesar pentru a-și dezvălui neajunsurile și răul. În timp ce i se descoperă defectele, se face loc unei noi etape, eliberată de aceste deficiențe. Astfel, aceste deficiențe care apar într-o situație și o distrug sunt chiar forțele evoluției umane, întrucât ele ridică umanitatea la o stare mai rectificată.

În plus, defectele din faza următoare aduc omenirea într-o a treia și mai bună stare. Astfel, persistând succesiv, aceste forțe negative care apar în fiecare stare constituie raţiunile progresului umanității. Prin ele, ea urcă treptele scării. Ele sunt de încredere în îndeplinirea misiunii lor, care este aceea de a aduce omenirea la ultima şi cea mai dorită stare a evoluției, purificată de orice ignominie și imperfecțiune.

În acest proces istoric, el ne arată cum guvernarea feudală și-a manifestat neajunsurile și a fost distrusă, făcând loc guvernării burgheze. Acum este timpul ca guvernarea burgheză să-și arate defectele și să fie distrusă, făcând loc unei guvernări  mai bune care, după el, este guvernarea proletariatului.

Cu toate acestea, în acest ultim punct, în care ne promite că, după prăbuşirea actualei guvernări burgheze, va fi instaurată imediat o guvernare a proletariatului, iată defectul metodei sale: Noua realitate din fața noastră o neagă. El a crezut că guvernarea proletariatului va fi pasul ulterior guvernării burgheze și, prin urmare, a stabilit că, prin negarea guvernării burgheze, va fi instaurată instantaneu una a proletariatului. Cu toate acestea, realitatea dovedește că pasul care urmează prăbuşirii actualei guvernări este cea a naziștilor sau fasciştilor.

Evident, suntem încă în etapele medii ale dezvoltării umane. Omenirea nu a atins încă cel mai înalt nivel pe scara evoluției. Cine poate presupune câte râuri de sânge vor mai curge înainte ca omenirea să atingă nivelul dorit?

Pentru a găsi o cale de ieșire din această complicație, trebuie să percepem temeinic legea graduală menționată a evoluției pe care și-a bazat Marx întreaga metodă. Ar trebui să știm că această lege este inclusiv pentru întreaga creație; toate sistemele naturii se bazează pe ea, cele organice și anorganice deopotrivă, până la specia umană cu toate proprietățile sale idealiste, precum și materia.

În toate cele de mai sus, nu există nimic care să nu respecte legea de fier a evoluției graduale rezultată din coliziunea între ele a acestor două forțe:

• 1) o forță pozitivă, adică constructivă, și
• 2) o forță negativă, adică distructivă.

Ele creează și completează întreaga realitate, în general și în particular, prin războiul lor dur și perpetuu una cu cealaltă. După cum am spus mai sus, forța negativă apare la sfârșitul fiecărei faze politice, ridicând-o la o stare mai bună. Astfel, fazele se succed până ajung la perfecțiunea lor supremă.

Să luăm, de pildă, planeta Pământ: la început, nu era decât o minge de gaz precum ceața. Datorită gravitației din interiorul său, în timp, a concentrat atomii din ea într-un cerc mai apropiat. Drept urmare, bila de gaz a devenit o bilă de foc lichidă.

Peste eoni de războaie teribile între cele două forțe de pe Pământ, cea pozitivă și cea negativă, forța de răcire din el a triumfat în cele din urmă asupra forței focului lichid. A răcit o crustă subțire în jurul Pământului carei s-a întărit acolo.

Cu toate acestea, planeta încă nu evoluase încă din războiul dintre forțe și, după un timp, forța lichidă a focului a stăpânit și a izbucnit în mare tumult din interiorul Pământului, ridicându-se și spulberând coaja rece și dură în bucăți, transformând din nou planeta într-o minge lichidă de foc. Apoi a început o eră de noi războaie, până când forța rece a învins din nou forța focului și o a doua crustă a fost răcită în jurul mingii, mai dură, mai groasă și mai durabilă împotriva răbufnirii fluidelor din mijlocul mingii.

De data aceasta a durat mai mult, dar în cele din urmă, forțele lichide au biruit încă o dată și au erupt din interiorul Pământului, rupând crusta în bucăți. Încă o dată, totul a fost distrus și planeta a devenit o minge lichidă de foc.

Astfel, eonii s-au schimbat și de fiecare dată când forța de răcire a prevalat, crusta pe care a făcut-o a devenit mai groasă. În cele din urmă, forțele pozitive le-au învins pe cele negative și au intrat în deplină armonie: lichidele și-au luat locul în intestinele Pământului, iar scoarța rece a devenit suficient de groasă în jurul lor pentru a permite crearea vieții organice deasupra acesteia, așa cum este astăzi.

Toate corpurile organice se dezvoltă în aceeași ordine. Din momentul în care sunt plantate până la sfârșitul maturizării, ele suferă câteva sute de perioade de stări datorate celor două forțe, cea pozitivă și cea negativă, și războiului lor una împotriva celeilalte, așa cum este descris cu privire la Pământ. Aceste războaie produc coacerea fructelor.

De asemenea, fiecare ființă vie începe cu o picătură mică de lichid. Prin dezvoltarea treptată a mai multor sute de etape, prin lupta de forțe menționată mai sus, această picătură devine în cele din urmă „Un bou mare, potrivit pentru toate muncile” sau „Un om măreţ, potrivit pentru toate rolurile sale”.

Ar trebui, însă, să existe şi o altă distincție între bou și om: astăzi, boul a ajuns deja la faza finală de dezvoltare. Pentru noi, însă, forța materială este încă insuficientă pentru a ne aduce la împlinire datorită puterii contemplative din noi, care este de mii de ori mai valoroasă decât forța materială din noi. Astfel, pentru oameni există o nouă ordine de dezvoltare graduală, spre deosebire de orice alt animal: dezvoltarea graduală a gândirii umane.

De asemenea, fiind o creatură socială, dezvoltarea individuală nu este suficientă. Dimpotrivă, perfecțiunea finală depinde de dezvoltarea tuturor membrilor societății.

COMUNISMUL PRAGMATIC

Acceptarea religiei lui „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, la propriu.

Proprietatea este păstrată, dar proprietarului ei îi este interzis să primească din profiturile generate de proprietate mai mult decât ar avea de fapt nevoie. Un tip de deţinători de proprietăți vor fi păstrați sub supraveghere publică, un alt tip de auto-fiduciar sau cărți.

Cei care locuiesc în comunităţi vor câștiga aceleași salarii ca muncitorii care sunt deţinători de proprietăți, iar profiturile obținute de viața comunitară vor fi transformate în proprietate publică aparținând membrilor acelei colectivităţi.

De asemenea, trebuie să existe un efort de a construi o viață comunitară pentru muncitorii din orașe.

Avantaje:

Muncitorii, și cu atât mai mult cei care se tem de a fi șomeri, își vor asuma cu siguranță religia, dobândind astfel siguranță în viața lor. Proprietarii idealiști își vor asuma, de asemenea, religia prin îndoctrinare pe bază religioasă.

Opinia publică trebuie să fie de așa natură încât cel care îşi însuşeşte mai mult decât are nevoie să fie considerat ca un criminal. Întrucât, din cauza lui, lumea va trebui să continue cu măcelul, manierele hitleriste și războaiele cumplite. Astfel, comunismul va fi promovat.

Este posibil ca viața deţinătorilor de proprietăți să fie făcută mizerabilă prin intermediul contractelor și grevelor, astfel încât să-şi asume religia, de vreme ce nimeni nu se atinge de  proprietățile lor, ci doar de profituri. Întrucât religia va fi internațională, va fi posibil să fie câștigate inimile șeicilor arabi care au bani și influență religioasă — așa încât aceștia să-și asume religia împreună cu noi ca o singură unitate și să o promoveze printre muncitorii arabi și deţinătorii de proprietăți.

Acest lucru, la rândul său, va aduce beneficii sionismului. Întrucât își vor asuma în mod egal religia care necesită iubire și dăruire către întreaga omenire, ei nu vor fi invidioși pe cei care le iau pământul, întrucât vor înțelege că pământul este al Domnului. Nivelul de trai al arabilor va fi egal cu nivelul de trai al evreilor. Acesta va fi un mare stimulent în a le câștiga inima.

Opinia personală şi Opinia publică

Așa cum există opinia personală, care este puterea de judecată a omului în care sunt reproduse toate acțiunile bune și rele, și așa cum omul alege binele și respinge răul ca și cum s-ar privi în oglindă, la fel există un intelect colectiv al mulţimii, unde sunt reproduse acțiunile bune pentru societate și cele rele.

Opinia publică îi ordonează pe cei care îi sunt favorabili, îi laudă pe cei care îi fac bine și îi condamnă pe cei care fac altfel.

De aici se nasc idealuri, lideri, reguli și preferințe.

Corupţia în opinia publică

Până astăzi, numai asertivii aveau puterea de a judeca și forța de a conduce, ei constituind partea cea mai bună, după cum se spune că douăzeci de oameni conduc întreaga Franță și stabilesc opinia publică. Ei au aranjat justiţia, moralitatea și religia în beneficiul lor. Întrucât ei exploatează mulţimea majoritară, religia, legea și etica sunt, aşadar, dăunătoare mulţimii, adică majorității.

Reține că actualul guvernarea asertivului a fost destul de suficientă până astăzi, întrucât masele nu aveau nicio putere de judecată. Astfel, toate distrugerile care au precedat ordinea politică de astăzi au fost doar prin asertivi. Cu toate acestea, ei nu au ajuns la ordinea actuală pe parcursul unei singure generații, ci prin distrugeri cumplite, până când au conceput religia, etica și legea ce au avut drept rezultat ordonarea lumii.

Noua structură

În generațiile recente, datorită presiunii și necesității, și prin democrație și socialism, masele au început să deschidă ochii și să-și asume responsabilitatea gestionării societății de către majoritate.

Astfel, au ajuns la concluzia că religia, cutumele, guvernarea și justiția sunt în detrimentul lor, întrucât ele servesc în fapt numai celor zece la sută din populaţie, dăunându-le tuturor celorlalți.

Astfel, au apărut două imagini ale guvernării colectiviste:

– fie cea a naziștilor, care s-au răzvrătit împotriva religiei, cutumelor și jusiţiei, și fac precum omul primitiv, înainte de a ajunge la conduita vieții asertivului,

– fie ce a sovieticilor, unde zece la sută din populaţie controlează întreaga mulţime prin dictatură. Asta nu va dura prea mult, în lumina dialecticii istorice.

Dacă sunt desfiinţate cutumele, dușmanii lui Israel vor șterge pe toată lumea. Pe scurt, ne vom întoarce în mod necesar și fără îndoială la viaţa celor care locuiau în peșteri, până când şi masele, mulţimea majoritară, învață dialectica pe propria piele (așa cum au făcut-o și cei puternici dinaintea lor) și, în cele din urmă, sunt de acord să pună ordine.

Nazismul nu este un brevet german

Dacă avem în vedere că publicul nu este idealist, atunci nu există sfat, ci religie, din care emană maniere și dreptate în mod natural, deși acum va servi majoritatea. Cum așa? Cu siguranță, prin religia dăruirii.

Principiul dăruirii în beneficiul aproapelui

Conducerea: asumarea unui anumit minimum și porunca pentru un anumit nivel de trai.

Scopul: alipirea la Creator.

Nazismul este Fructul Socialismului

Idealiștii sunt puțini, iar adevărații susţinători, muncitorii și fermierii, sunt egoiști. Dacă un predicator precum Hitler ar apărea în orice națiune, spunând că național-socialismul este mai convenabil și mai benefic pentru ei decât internaționalismul, de ce nu l-ar asculta?

Opinia Personală şi Opinia Publică

Corupția opiniei publice se datorează faptului că religia și manierele urmează:

1) Dacă nazismul și distrugerile sale ar fi fost concepute cu câțiva ani în urmă și dacă unii înțelepți ar concepe un plan pentru a-i salva printr-o religie dedicată, care să fi fost suficientă pentru protecție, ar fi fost interzisă în numele falsităţii?

2) Dacă, după război, națiunile ajung la înțelegerea faptului că Israel trebuie să fie împrăștiat în cele patru colţuri ale lumii și să fim alungaţi din țara noastră și atunci ar veni o anumită persoană şi ar reintegra religia între noi și națiuni, făcându-i astfel pe toţi să fie de acord cu contrariul, astfel `încât și diaspora va reveni în Israel, s-a interzice acest lucru?

3) Dacă naziștii, Doamne ferește, înving și ajung să conducă lumea, și doresc să distrugă ceea ce a rămas din Iacov, s-ar permite instaurarea religiei între toate națiunile pentru a salva națiunea?

Pragmatism

Credința provine dintr-o nevoie; este adevărat atâta timp cât ea satisface acea nevoie (vezi ce spunea William James). Aşadar, nevoia este motivul credinței, iar satisfacerea nevoii este adevărul ei.

Două sunt nevoile:

• 1) O nevoie materială de a stabili viața socială; aceasta este adevărul său.
• 2) O nevoie spirituală, fără de care viața este mizerabilă; aceasta este Lişma (pentru numele Ei).

Desigur, înțelepții religiei provin din nevoia spirituală, dar din Lo Lişma (nu pentru numele Ei) se ajunge la Lişma (vezi mai sus: „Adevărul pragmatic”).

Direcția vieții:

1) A aduce progresul și fericirea societății prin știința modernă.

2) Prin perfecționarea tuturor puterilor spirituale, omul va dobândi demnitate în viață și bun renume după moarte. Kant o ia în râs ca fiind egoism și o recomandă numai pentru când nu urmăreşti primirea unei recompense.

Trebuie să înțelegem: Dacă nu merită să trăiesc pentru mine, merită să trăiesc pentru alte câteva mii ca mine sau pentru un miliard? Aşadar, direcția omului trebuie să fie aceea în care să Îi producă încântare Creatorului, astfel încât să i se dăruiască, fie lui, fie întregii lumi, alipirea cu El.  

Exemplu: În copilăria mea nu am vrut să citesc romane pentru a nu avea de-a face cu minciuni. Citeam doar istorie. Când am crescut și am înțeles valoarea lor, anume că dezvoltă imaginația, ele au devenit pentru mine adevăr.

Adevăr și falsitate

Adevărul și falsitatea sunt o replică psihică a existenței și absenței, care sunt teză și antiteză, din care provine „adevărul efemer”, care este o sinteză. Acesta este un adevăr pragmatic, care durează până când apare „adevărul absolut”, unde nu va exista nicio falsitate în conștiința cuiva.

Credința pragmatică

Adevărul este pragmatic. Dialectic, este o copie a absenței și a existenței.

Necesitatea

Din perspectiva lui Lişma (pentru numele Ei), este o nevoie emoțională. Desigur, sunt puțini, așa cum este scris, „au văzut că cei drepți sunt puțini … și i-au plantat în fiecare generație”, pentru ca ei să aibă chemare de la naștere. Cu toate acestea, unii urăsc viața materială. Dacă nu îndeplinesc obiectivul alipirii, se vor sinucide.

Principiul religios –

De la Lo Lişma se ajunge la Lişma (de la “nu pentru numele Ei” la “pentru numele Ei”).

Providența a pregătit îndrumarea oamenilor într-un mod egoist, ceea ce ar induce neapărat distrugerea lumii, cu excepția cazului în care aceștia acceptă religia dăruirii. Prin urmare, există o nevoie pragmatică pentru aceasta și, din aceasta, se ajunge la Lişma.

O nevoie emoţională

Întrucât un nevăzător nu poate percepe culoarea sau un eunuc bucuria sexului, este imposibil să descrie această nevoie unuia  care nu simte acea nevoie emoțională. Și totuși, este o necesitate.

Respectarea poruncilor (Miţvot)

Respectarea Miţvot poate deveni pentru om o nevoie emoțională.

Moralitatea cutumelor

Moralitatea cutumelor înseamnă atribute bune nu în sensul de a fi recompensate și fără vreo necesitate din exterior, ci să fie bazate exclusiv pe altruism și pe simțul responsabilității pentru societatea omenească. Asta se obţine prin educație. Cu toate acestea, educația necesită aprobarea mulţimii pentru a fi păstrată și susținută după ce cel în cauză iese de sub autoritatea educației. Dar opinia publică (a mulţimii majoritare) nu este o rezultantă a educației, ci a beneficiului mulţimii.

Beneficiul mulţimii este evaluat numai în funcție de starea specifică a comunităţii respective, care este în mod necesar în contrast cu alte state și alte țări. Aşadar, în cel fel va fi educația de ajutor în acest sens? Dovada este că atât cutumele cât și chiar religia, suficiente pentru internaționalitate, nu au fost create, întrucât omorurile și jaful sunt peste tot înstăpânite, fără niciun fel de cutume. Mai mult, cu cât este mai odios criminalul, cu atât este mai patriot și mai tradiţionalist. Astăzi avem nevoie de nişte cutume internaționale.

Egoismul public poate fi rectificat numai prin religie

Egoismul public poate fi rectificat numai prin religie întrucât educația care nu este fundamentată pe nimic poate fi ușor desfiinţată de orice persoană malefică, iar Germania este dovada. Dacă Hitler s-ar fi întâmplat într-o Germanie religioasă, nu ar fi putut face nimic.

Egoismul natural

Nu veți putea sparge egoismul natural al omului cu mijloace artificiale precum opinia publică și educația. Nu există un remediu pentru asta, în afară de o religie firească.

Dublul Beneficiu

Religia dăruirii este salutară atât pentru trup, cât și pentru spirit; prin urmare, este nu numai necesară ci și acceptată mai mult decât orice altă metodă din lume

Puterea motivației

Există două aspecte a căror distincţie este necesară în legătură cu religia: Forța de atragere, dinainte, sau forța de împingere, din spate.

În ce fel poate fi de folos educația atunci când omul este liber, fără a avea nicio motivație faţă de îndatoririle în care a fost crescut? La urma urmei, nu există din partea acestora nicio forță de atracţie și le lipseşte total forța de convingere.

DISPARITATEA DE FORMĂ

Întregul meu comentariu are la bază voința de a primi care este imprimată în fiecare creatură și care constituie disparitatea de formă față de Creator. Aşadar, sufletul s-a separat de El la fel cum un organ este separat de trup, întrucât în spiritualitate disparitatea de formă este precum un topor care despică în corporalitate. Prin urmare, este clar că ceea ce dorește Creatorul de la noi este echivalența de formă, moment în care ne alipim de El din nou, la fel ca înainte să fi fost creați.

Acesta este înţelesul cuvintelor înțelepților noștri: „Alipiți-vă calităţilor Sale; aşa cum este El milostiv etc.” Asta înseamnă că trebuie să ne schimbăm calitatea, care este voința de a primi, și să adoptăm calitatea Creatorului, care este numai de a dărui, astfel încât toate acțiunile noastre să fie numai în dăruire pentru semenii noștri și în a le face lor cât de mult bine putem.

În felul acesta ajungem la scopul de a ne alipi Lui, care înseamnă echivalența de formă. Ceea ce eşti obligat să faci pentru tine, și anume minimul necesar pentru subzistenţa ta şi a  familiei tale, nu se consideră a fi disparitate de formă, întrucât „Necesitatea nu este nici condamnată, nici lăudată”. Aceasta este marea revelație care va fi dezvăluită în întregime numai în zilele lui Mesia. Când vom accepta această învățătură, vom fi răsplătiți cu deplina mântuire.

Am spus deja că există două moduri de revelare a completitudinii: calea Torei sau calea suferinței.

Aşadar, Creatorul a dat umanității tehnologie, până când am inventat atomul și bombele cu hidrogen. Dacă distrugerea totală pe care acestea sunt destinate să o aducă asupra omenirii încă nu este evidentă tuturor, ei pot aștepta un al treilea război mondial sau un al patrulea pentru a se lămuri. Bombele își vor face treaba și relicvele care rămân după distrugere nu vor avea altă opțiune decât să ia asupra lor această lucrare, în care atât indivizii, cât și națiunile nu vor munci pentru ei înșiși mai mult decât este necesar pentru propria subzistenţă, în timp ce orice altceva vor face va fi spre binele celorlalţi. Dacă toate națiunile lumii sunt de acord cu asta, nu vor mai exista războaie în lume, pentru că nimeni nu va mai fi preocupat de propriul său bine, ci doar de binele celorlalţi.

Această lege a echivalenței de formă este legea lui Mesia. Se spune despre asta: „În vremurile de pe urmă … popoarele vor veni grămadă la el … şi vor zice: «Veniţi, haideţi să ne suim la muntele Domnului … Căci din Sion va ieși Legea și din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare…»” (Mica 4:1-3) Adică, Mesia îi va învăța lucrarea Creatorului în echivalență de formă, care este învățătura și legea lui Mesia. „Și va hotărî între neamuri puternice” (Mica 4:3), adică El le va dovedi că, dacă nu vor lua asupra lor lucrarea Creatorului, toate națiunile vor fi distruse de război. Dacă, însă, ei acceptă legea Lui, se spune despre aceasta: „din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare” (Mica 4:3).

Dacă purcedeţi pe calea Torei și primiți mirodenia, foarte bine. Iar dacă nu, veţi merge pe calea suferinței, ceea ce înseamnă că războaiele vor izbucni cu bombe atomice și cu hidrogen, iar întreaga lume va căuta soluţii pentru a scăpa de război. Atunci se vor îndrepta către Mesia, către Ierusalim, și El îi va învăța această lege.

ATRIBUTE UMANE

Înainte de a aborda această chestiune, voi prezenta o scurtă introducere referitoare la calităţile umane și voi spune că oamenii sunt împărțiți în două categorii: egoiști și altruişti.

“Egoişti” înseamnă că tot ceea ce fac este pentru ei înșiși. Și dacă fac vreodată ceva pentru un altul, trebuie să aibă o răsplată în schimbul muncii lor, care să merite, în bani, respect etc.

“Altruiști” înseamnă că își sacrifică toate zilele pentru bunăstarea altora, fără niciun fel de răsplată. În schimb, își neglijează întotdeauna propriile nevoi pentru a-i ajuta pe ceilalți. Mai mult decât atât, printre aceștia există oameni care își dau sufletul și viața pentru binele altora, precum cei pe care îi găsim printre voluntarii care se duc la război pentru poporul lor.

Am găsit şi altruişti într-un sens mai general, adică cei care își dau inima și sufletul pentru a-i ajuta pe defavorizaţii tuturor națiunilor lumii, cum ar fi comuniștii, care luptă pentru binele celor oprimaţi din toate națiunile lumii. Ei sunt dispuși să plătească pentru asta cu însăși viața lor.

Egoismul este încorporat în natura fiecărui individ, ca în orice animal. Cu toate acestea, altruismul este împotriva naturii umane. Câţiva aleși au, însă, această natură; pe aceştia îi numesc „idealiști”. De bună seamă, majoritatea oricărei societăți sau a oricărui stat este formată din oameni simpli, din carne și oase, adică din egoiști. Doar câțiva, cel mult zece la sută, sunt altruiştii care constituie excepția.

Acum voi ajunge la subiect: Din motivele expuse mai sus, anume că altruiştii sunt atât de puțini în fiecare societate, primii comuniști, înainte de epoca lui Karl Marx, nu au reușit să acționeze pentru răspândirea comunismului în lume, conform zicalei: „Cu o singură pasăre nu se face vară.” În plus, unii dintre ei au înființat chiar așezări comunitare precum kibuţurile din țara noastră, dar au eșuat pentru că nu puteau îndura.

Asta s-a întâmplat întrucât toți membrii societății comunitare trebuie să fie idealiști altruişti, ca înșiși fondatorii. Dar pentru că nouăzeci la sută din orice societate, chiar și în cele mai dezvoltate, sunt egoiști, ei nu ar putea ține pasul cu conduita unei societăți cooperatiste, care este pur altruistă prin natură.

Acest lucru a continuat până în epoca lui Karl Marx, când a fost conceput un plan foarte reușit pentru extinderea comunismului, și anume încorporarea oprimaţilor în războiul comunismului, astfel încât aceștia să lupte alături de ei împotriva guvernului burghez capitalist. Întrucât oprimații sunt interesați de acest război numai pentru binele lor, adică din motive egoiste, ei au acceptat imediat planul și, astfel, comunismul s-a răspândit la toate nivelurile celor neputincioşi şi oprimați. Întrucât cei neputincioşi sunt majoritari în societate, nu este de mirare că astăzi comunismul a reușit să cucerească o treime din lume.  

Cu toate acestea, această cuplare a comuniștilor altruişti cu proletariatul egoist, deși a reușit să răstoarne guvernul burghez, urât şi de unii şi de alţii, nu reușește încă să păstreze o guvernare cooperatistă cu o distribuire justă. Motivul este foarte simplu: omul nu face nicio mișcare decât dacă există un anumit scop care necesită această mișcare. Acest scop servește ca forță motivantă pentru a face acea mișcare, precum combustibilul care pune în mişcare o mașină.

De pildă, nu îţi miști mâna dintr-un loc în altul decât dacă eşti convins că în celălalt loc îţi vei odihni mâna mai confortabil. Scopul căutării unui loc mai confortabil pentru mâna ta este combustibilul care te împinge să muţi mâna dintr-un loc în altul.

Inutil să mai spun că un muncitor care lucrează toată ziua trebuie să aibă combustibil pentru mișcările laborioase pe care le face. Recompensa pentru munca sa este combustibilul care îl motivează în munca lui grea. Aşadar, dacă nu i se acordă nici o recompensă pentru munca sa, sau dacă nu are nevoie de recompensa respectivă, nu va fi în stare să lucreze. El va fi ca o mașină care nu a fost alimentată; nici cea mai credulă persoană din lume nu va crede că această mașină se va mișca vreodată.

Prin urmare, într-un regim pur comunist, în care muncitorul știe că nu i se va da mai mult dacă lucrează mai mult sau că va primi mai puțin dacă lucrează mai puțin și, cu atât mai mult, conform devizei absolute, „Fiecare va funcționa conform capacităţilor sale și va primi conform nevoilor sale”, muncitorul nu va fi nici răsplătit pentru atenţia lui şi nici nu se va teme de propria lui neglijență.

Astfel, nu ar avea niciun combustibil care să-l motiveze să lucreze. Productivitatea muncii lucrătorilor va scădea apoi până  la zero, până când va fi distrus întregul regim. Nici o școală din lume nu va ajuta la schimbarea naturii umane pentru a putea lucra fără combustibil, adică fără răsplată.

Excepția de la această regulă este idealistul născut altruist în mod natural, pentru care cea mai bună răsplată este binele celuilalt. Acest combustibil altruist este pe deplin suficient pentru el ca forță motivantă pentru a munci, aşa cum este recompensa egoistă pentru toți ceilalți oameni. Cu toate acestea, idealiștii sunt puțini; numărul lor este insuficient pentru ca societatea să se bazeze pe ei. Aşadar, vedem cum comunismul și altruismul sunt unul și același lucru.

Știu că există modalități de a-i obliga pe muncitori să-și îndeplinească partea din munca pe care supraveghetorii le-o vor da prin aceleași conduite ca într-un regim burghez, unde fiecare este recompensat în funcție de productivitatea sa. În plus, pedepse dure pot fi impuse celor neglijenți, aşa cum se face în țările sovietice. Însă nu acesta este comunismul. Inutil să mai spun că nu este acesta paradisul pe care speră unii că îl va aduce regimul comunist, unul pentru care să-ţi dai viața.

Mai mult, o astfel de guvernare este mult mai rea decât guvernarea burgheză din motive lipsite de ambiguitate pe care le voi prezenta mai jos. Dacă acest tip de guvernare compulsivă ar fi făcut un pas către comunismul perfect, ar fi fost încă posibil de acceptat și de tolerat. Nu este însă cazul; nicio instruire din lume nu va inversa natura umană de la egoism la altruism.

Prin urmare, regimul opresiv aplicat în țările sovietice este un regim etern care nu poate fi niciodată schimbat. Iar când vor voi să-l transforme într-un regim cu adevărat cooperatist, muncitorii vor rămâne fără combustibil. Nu vor putea lucra și vor distruge sistemul. Astfel, egoismul și anticomunismul sunt unul şi acelaşi lucru, sunt identice.

Mai mult, o guvernare comunistă compulsivă este complet nesustenabilă, întrucât o guvernare dependentă de baionetă nu poate persista, iar majoritatea se va ridica în cele din urmă împotriva ei și o va desființa. Cei zece la sută idealişti nu vor putea, în veci, să stăpânească egoismul celorlalţi nouăzeci la sută și a anticomuniştilor. Asta este ceea ce găsim în țările sovietice și în ţările din est. Mai mult, nici măcar acea mână de idealiști comuniști care conduc astăzi aceste țări nu este garantat să rămână așa timp de generații, întrucât idealurile nu sunt ereditare. Deși părinţii sunt idealiști, nu există nicio garanție că descendenții lor le vor urma exemplul.

Aşadar, cum putem fi siguri că conducerea celei de-a doua sau a treia generații va fi în mâinile idealiștilor comuniști așa cum este astăzi? Ai putea spune că majoritatea îi va alege întotdeauna din public, dar asta este o greșeală gravă. Majoritatea mulţimii egoiste îi va alege doar pe cei care le sunt apropiați în spirit, şi nu pe adversarii lor.

Mai mult, ştim cu toţii că liderii de astăzi nu au fost deloc aleși de mulţime. Aşadar, cine ar putea spune că reprezentanții aleși ai mulţimii vor fi întotdeauna idealiștii din mulţime? Atunci când vor fi la putere, egoiștii vor revoca cu siguranță acea guvernare instantaneu sau cel puțin o vor transforma într-un fel de comunism național, „o națiune a stăpânilor”.

Tot ceea ce am spus – când am arătat că şi comunismul și altruismul sunt la fel, și că egoismul și anticomunismul sunt unul şi aceleași lucru – este propria mea viziune. Insă, dacă îi întrebați pe comuniștii înșiși, aceștia vor nega vehement. Vor pretinde contrariul: „Suntem departe de orice etică burgheză; nu avem sentimentalism. Căutăm doar dreptatea, în aşa fel încât nimeni să nu exploateze pe nimeni”. Cu alte cuvinte, este conform definiţiei: „ceea ce este al meu este al meu și ceea ce este al tău este al tău”, care este, de fapt, atributul egoiştilor. Aşadar, trebuie să privim problemele aflate în percepția lor și să revizuim această dreptate pe care o caută ei și căreia îşi dedică viața.

MAI MULTE DEFINIȚII GENERALE

În primul rând, conform dezvoltării regimurilor comuniste, constat că termenii „burghez” și „proletariat” nu mai sunt suficienți pentru a explica acea istorie economică și avem nevoie de termeni mai generali. Este mai aproape de adevăr să împărțim societatea într-o clasă de sârguincioși (activi) și o clasă de neputincioşi (inactivi). În regimurile burgheze, sârguincioșii sunt capitaliștii și clasa de mijloc. Neputincioşii sunt muncitorii care lucrează pentru ei. În regimurile comuniste, sârguincioșii sunt managerii, supraveghetorii și intelectualii, iar neputincioşii sunt muncitorii care lucrează pentru ei.

Majoritatea în fiecare societate o formează neputincioşii. Sârguincioșii nu sunt mai mult de treizeci la sută din societate. Este o lege naturală aceea după care cei sârguincioşi îi vor exploata pe cei neputincioşi cât vor putea de bine, tot aşa cum în apa mării, peştii puternici îi înghit pe cei slabi. Nu are importanță dacă sârguincioșii sunt capitaliști și negustori, ca în regimurile burgheze, sau sunt manageri, supraveghetori, intelectuali și distribuitori, ca în regimurile comuniste.

În cele din urmă, sârguincioșii vor exploata munca celor neputincioşi în măsura în care pot; nu le va fi milă de ei.  Sârguincioșii vor aspira întotdeauna la a lua untul și smântâna, lăsând neputincioşilor doar zerul sărac. Singura întrebare este ce rămâne neputincioşilor după exploatarea nemiloasă de către cei sârguincioși, care este măsura înrobirii pe care sârguincioșii le-o impun și măsura independenţei și a libertății umane pe care sârguincioșii le-o permit. Putem face diferenţa între regimuri şi să-l alegem pe cel preferabil numai după ce facem analiza măsurii acestor resturi, pe care sârguinciosul le lasă celui neputincios.

Să notăm încă o dată ceea ce am spus, că nu se poate lucra fără nicio recompensă care să servească drept combustibil pentru  mașină. Într-un regim comunist non-altruist, muncitorii trebuie să fie recompensați pentru munca lor și să fie pedepsiți cu duritate pentru neglijența lor.

Cu toate acestea, este nevoie de mulți supraveghetori care să îi supravegheze, întrucât fără o supraveghere suficientă, recompensele și pedepsele sunt cu siguranță ineficiente. Cu toate acestea, nu există o muncă mai grea decât aceea de a sta în cârca oamenilor și a-i chinui, pentru că „nimeni nu vrea să fie călăul”. Prin urmare, chiar dacă pui inspectori, numiți peste alţi inspectori și numeşti superiori care să-i supravegheze pe aceştia, toți vor fi neglijenți în acţiunea lor de supraveghere și nu-i vor chinui suficient pe muncitori.

Nu există nici un remediu pentru asta, în afară de acela de a furniza o mulțime de combustibil funcționarilor, suficient pentru a recompensa o muncă atât de grea, adică aceea a călăului. Cu alte cuvinte, trebuie să li se dea de câteva ori mai mult decât unui simplu muncitor. Astfel, nu trebuie să vă mirați dacă funcționarii din Rusia sunt plătiți de zece până la de cincizeci de ori mai mult decât un simplu muncitor; munca lor este de zece până la de cincizeci de ori mai grea decât cea a unui simplu muncitor. Dacă nu sunt suficient recompensați, vor fi obligați să-și neglijeze funcția și statul va fi distrus.

Acum să încercăm să calculăm în moneda țării noastre. Să spunem că un simplu muncitor câștigă o sută de lei pe zi. Asta înseamnă că un simplu funcționar va primi o mie de lei pe zi, de zece ori mai mult. Astfel, într-un an, el va câștiga douăsutepatruzeci de mii de lei, iar în zece ani, aproape două milioane şi jumătate de lei.

Dacă deducem zece la sută din această sumă pentru subzistenţă, el va rămâne cu o peste două milioane de lei. Se pare că ar trebui să-l considerăm un veritabil capitalist. Sumele sunt cu mult mai mari atunci când este vorba de funcționarii superiori.

Astfel, în câteva decenii, funcționarii vor deveni milionari, fără niciun risc, ci strict prin exploatarea muncitorilor. După cum am spus, în urma experienței de astăzi, societatea nu ar trebui să mai fie împărțită în burghezi și proletariat, ci în sârguincioşi și neputincioşi.

Am putea spune că aceasta nu este decât o etapă către comunismul pur, adică prin educație și opinia publică, mulţimea va fi instruită până când „fiecare va lucra în funcție de capacităţile sale și va primi în funcție de necesităţile sale”. Atunci nu va mai fi nevoie de inspectori și supraveghetori.

Este o mare greșeală, întrucât deviza conform căreia fiecare lucrează în funcție de capacitatea sa şi primeşte în funcție de nevoile sale este un motto strict altruist. Şi orice situaţie în care omul poate lucra în beneficiul societății fără niciun combustibil, este una nefirească, cu excepția cazului în care motivul şi combustibilul pentru munca sa îl constituie altruismul, așa cum am demonstrat.

Aşadar, nu trebuie să sperăm în nicio schimbare în bine. Dimpotrivă, trebuie să ne temem că acea mână de comuniști idealiști care conduc astăzi nu le vor lăsa conducerea altor idealiști. Forța egoistă a oamenilor va prevala treptat, ei vor alege o conducere în conformitate cu spiritul lor egoist și vor restabili capitalismul. Cel puțin, vor transforma comunismul într-un fel de comunism național, o „națiune stăpână”, precum Hitler. Ei nu vor avea nicio inhibiție în privința exploatării altor națiuni în beneficiul lor, cu condiţia să aibă puterea.

S-ar putea spune că prin educație și opinia publică, natura maselor poate fi transformată în altruism. Şi aceasta este o  greșeală la fel de gravă. Educația nu poate face mai mult decât în sensul orientării opiniei publice, ceea ce înseamnă ca opinia mulţimii să îi respecte pe altruști și să îi disprețuiască pe egoiști.

Atâta timp cât opinia publică susține altruismul prin respect și ignominie, educația va fi eficientă. Cu toate acestea, dacă va veni un moment în care un vorbitor experimentat și competent ține zilnic un discurs care este opusul opiniei publice, el va reuși, fără îndoială, să schimbe opinia publică după cum dorește.

Avem deja o experiență atât de amară în istorie cu acel ticălos care a transformat un popor binevoitor ca germanii în animale sălbatice prin predicile sale zilnice. Câteva sute de ani de educație s-au evaporat ca o bulă de săpun, întrucât opinia publică s-a schimbat și educația nu mai avea pe ce să se bazeze, deoarece educația nu poate exista fără sprijinul mulţimii.

Astfel, vedem foarte clar că nu există nicio speranță de a schimba această guvernare compulsivă. De asemenea, nu există nicio speranță ca masele să realizeze vreodată comunismul adevărat, conform devizei: „De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi”.

Mai degrabă, muncitorii trebuie să rămână veșnic sub veriga îngrozitoare a managerilor și a supraveghetorilor, în timp ce managerii și supraveghetorii vor suge întotdeauna sângele muncitorilor, așa cum fac capitaliștii burghezi, dacă nu chiar mai rău decât ei. La urma urmei, în regimul obligatoriu al comuniștilor, muncitorii nici nu au dreptul la grevă. Foametea și distrugerea vor apăsa întotdeauna asupra capetelor lor, așa cum ne învață experiența sovietică. Mai mult, dacă guvernarea obligatoriu va fi vreodată revocată, societatea va fi cu siguranță distrusă instantaneu, întrucât muncitorii ar rămâne fără combustibil.

Se spune că într-un regim comunist merită ca proletariatul să sufere, pentru că suferă pentru ei înșiși, întrucât sunt proprietarii mijloacelor de producţie, ale avutului și ale surplusului și nimeni nu îi poate exploata. Dimpotrivă, într-un regim capitalist ei au doar pâinea lor zilnică, iar tot surplusul este dat capitaliștilor. Ce frumoase sunt aceste cuvinte la suprafață.

Dacă există, însă, măcar un dram de adevăr în aceste cuvinte, atunci asta se aplică sârguincioșilor, care sunt funcționarii și managerii, care îşi însuşesc toate plăcerile regimului obligatoriu în orice caz. Într-adevăr, în ceea ce privește proletariatul, și anume muncitorii și cei neputincioşi, acestea sunt cuvinte cu totul goale.

Să luăm, de exemplu, căilor noastre ferate. Sunt proprietate a statului, ceea ce înseamnă că proprietatea căilor ferate este în mâinile tuturor cetățenilor statului. Întreb: simte vreunul dintre noi, cetățenii, că are dreptul de proprietate asupra căilor ferate? Avem vreun beneficiu mai mare atunci când călătorim pe o cale ferată naționalizată în comparație cu călătoria pe o cale ferată privată, capitalistă?

Putem lua, de pildă, o companie deținută în totalitate de proletariat, precum Solel Boneh (o mare corporație de construcții din Israel), deținută exclusiv de muncitori. Au, oare, muncitorii care lucrează pentru ceea ce este proprietatea lor, vreun beneficiu suplimentar faţă de situaţia în care ar lucra pentru o societate cu capital străin?

Mă tem că cineva care lucrează pentru antreprenorul străin se va simți mult mai acasă decât cel care lucrează pentru Solel Boneh, chiar dacă este aparent coproprietar. Numai o mână de manageri dețin întreaga proprietate și ei fac cu această proprietate națională ce cred, după cum consideră potrivit. Unui cetățean oarecare i se interzice chiar să întrebe ce fac și pentru ce.

Astfel, proletariatul nu simte nicio încântare în urma deţinerii proprietăţii statului și a mijloacelor de producţie aflate în mâna directorilor și funcționarilor, care îi opresează și îi umilesc întotdeauna precum praful ţărânei. Care este atunci surplusul pe care îl au în regimul comunist obligatoriu, mai mult decât pâinea lor zilnică?

Nu îi invidiez deloc pe muncitorii care trăiesc şi vor trăi în în regimul comunist obligatoriu, sub aspra povară a funcționarilor și inspectorilor, care îi pot tortura cu tot felul de atrocități, nepăsători faţă de opinia publică şi lume, întrucât toate mijloacele de publicitate vor fi în mâinile funcționarilor. Nimeni nu va putea să le facă publice faptele rele.

În plus, toţi vor fi prizonierii lor, neputând să părăsească țara și să scape de ei, la fel cum părinții noștri erau închiși în Egipt, de unde niciun sclav nu putea pleca pentru a fi liber. Dat fiind că toți muncitorii lasă statului surplusul de produse, cum ar putea să-i lase statul să plece în altă parte, când astfel și-ar pierde surplusul? Într-un cuvânt, un regim comunist non-altruist trebuie să fie întotdeauna format din două clase: cei sârguincioși, care sunt managerii, funcționarii și intelectualii, și clasa celor neputincioşi, care sunt muncitorii productivi, majoritatea societății.

Pentru funcționarea statului, clasa sârguincioșilor trebuie, vrând sau nevrând, să înrobească, să chinuie și să umilească clasa muncitoare fără milă și cu nerușinare. Îi vor exploata de zece ori mai mult decât îi exploatează burghezii, pentru că vor fi cu totul lipsiți de apărare, întrucât nu vor avea dreptul la grevă. Ei nu vor putea să dezvăluie în public faptele rele ale angajatorilor și nu vor avea niciun fel de plăcere din proprietatea asupra mijloacelor de producţie pe care şi-au însuşit-o funcționarii.

Încă ceva, iar acesta este cel mai important lucru. Comunismul trebuie să corecteze mai mult decât simpla ordine economică. El trebuie să asigure şi minimul necesar existenței oamenilor din lume. Cu alte cuvinte, este vorba de a preveni războaiele, astfel încât națiunile să nu se distrugă reciproc. Am urlat deja ca o macara despre asta înainte de anii 1933, în cartea mea, pamfletul Pacea, avertizând că războaiele de astăzi au ajuns la astfel de proporții încât pun în pericol viața întregii lumi.

Singura soluţie pentru a preveni acest lucru este ca toate națiunile să adopte regimul comunismului perfect, adică altruist. Inutil să spun că astăzi, după descoperirea și utilizarea bombelor atomice și descoperirea bombelor cu hidrogen, nu mai este îndoielnic că, după unul, două sau trei războaie, întreaga civilizație umană va fi distrusă în totalitate, fără a lăsa relicve.

Egoismul contemporan, modern nu poate asigura pacea în lume, pentru că, fie şi dacă toate națiunile lumii ar adopta acest regim comunist, tot nu va exista un motiv convingător pentru națiunile bogate în mijloace de producție, materii prime și civilizație, să împartă materia primă, materialele și mijloacele de producţie în mod echitabil cu națiunile sărace.

De pildă, națiunile din America nu vor să-și egalizeze nivelul de trai cu națiunile asiatice sau africane, sau chiar cu națiunile europene. O singură națiune ar putea avea puterea de a egaliza nivelul de trai al celor bogați și ai celor din clasa de mijloc – deţinătorii mijloacelor de producţie – cu proletariatul, prin incitarea maselor sărace, care formează majoritatea societății, să-i distrugă pe cei bogați și pe cei din clasa de mijloc și să le ia proprietatea. Această soluţie nu va fi, însă, de nici un folos în a constrânge o națiune bogată să-și împartă proprietatea și mijloacele de producție cu o națiune săracă, întrucât națiunea bogată are pregătite deja arme și bombe pentru a se proteja de vecinii săraci.

Aşadar, care este binele pe care l-a făcut regimul comunist în lume? A lăsat intactă starea de invidie dintre națiuni la fel ca în regimul capitalist, fără nici o îndreptare. O împărțire justă în cadrul fiecărei națiuni nu va ajuta la o împărțire justă între națiuni.

Prin urmare, de vreme ce elementele de bază pentru subzistenţă se află într-o situaţie de risc imediat, este o pierdere de timp să îmbunătățeşti sistemul de guvernare economică. Ar fi mai bine să se folosească acest timp pentru a căuta soluţii pentru a salva însăși viața întregii omeniri.

Vedem că întreaga problemă cu regimul comunist de astăzi este lipsa unui sistem de recompensare adecvată, care este combustibilul forței productive a muncitorilor. Prin urmare, este imposibil să îl folosești cu succes, cu excepția combustibilului recompensei și pedepsei.

Prin urmare, avem nevoie de inspectori, supraveghetori și manageri pentru a-și asuma această muncă grea de supraveghere a muncitorilor și pentru a le suge fără milă sângele și transpirația, făcându-le viața amară la nesfârșit cu greutăți și înrobire. În schimbul acestei munci grele, trebuie să li se acorde, de asemenea, o recompensă adecvată, care nu este mai puțin decât să-i facă milionari, pentru că nu vor dori să trăiască viața de călăi din proprie iniţiativă pentru mai puțin de atât, așa cum vedem în țarile sovietice.

Nici nu trebuie să sperăm ca această domnie a terorii să se sfârșească vreodată, așa cum promit cei optimişti. Nici baionetele, nici educația sau opinia publică nu vor putea schimba natura umană pentru a lucra de bună voie fără combustibilul adecvat.

Prin urmare, este un blestem pentru generații întregi. Când guvernarea obligatorie va fi revocată, muncitorii nu vor mai produce nimic care să ajute la susținerea statului. Nu există leac pentru asta, decât pentru a aduce credința în răsplata spirituală și pedeapsa de Sus în inimile muncitorilor, de la Cel care cunoaște toate misterele.

Astfel, printr-o educație potrivită și o promovare corectă, recompensa și pedeapsa spirituală vor fi un combustibil suficient pentru produsul muncii lor. Nu vor mai avea nevoie de manageri sau supraveghetori pe care să-i ţină în spate, ci fiecare va munci de bunăvoie și din toată inima pentru societate, pentru a câștiga recompensa sa din Cer.

ASPECTE POZITIVE

1. Comunismul este un ideal, adică este moral. Scopul „De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi” constituie dovada.
2. Orice morală trebuie să aibă un fundament care să o susţină; educația și opinia publică constituie o bază lipsită de consistenţă, iar dovada acestui fapt este Hitler.
3. Întrucât orice concept al majorităţii va triumfa, de bună seamă,  este inutil să spunem că este necesar ca comunismul rectificat să fie susţinut de către majoritatea mulţimii. Astfel, este necesar să se stabilească nivelul moral al majorității mulţimii pe o bază care va necesita și va garanta faptul că comunismul rectificat nu va fi niciodată corupt. Idealul inerent omului este insuficient, întrucât prea puțini îl posedă și sunt nesemnificativi în comparație cu majoritatea mulţimii.
4. Religia este singurul fundament sigur pentru a ridica nivelul colectivităţii la nivelul moral al principiului “De la fiecare după propriile capacităţi,fiecăruia după propriile necesităţi”
5. Comunismul trebuie să treacă de la conceptul lui „Ce este al meu este al meu și ce este al tău este al tău”, care este regula sodomită, la conceptul lui „Ce este al meu este al tău și ce este al tău este al tău”, adică altruismul absolut. Când majoritatea mulţimii acceptă această regulă de facto, va fi momentul adoptării principiului “De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi”. Semnul va fi acela că fiecare ar lucra ca şi un lucrător contractual.
6. Este interzisă naționalizarea proprietății înainte ca mulţimea să atingă acest nivel moral. Înainte de a exista un factor moral de încredere în mulţime, colectivitatea nu va avea combustibil pentru muncă.
7. Întreaga lume este o singură familie. Sistemul comunismului ar trebui să cuprindă întreaga lume într-un nivel de trai egal pentru toți. Procesul propriu-zis este, însă, unul gradual. Fiecare națiune a cărei majoritate acceptă practic aceste elemente de bază și are un combustibil garantat, poate intra imediat în sistemul comunist.
8. Forma economică și religioasă care garantează comunismul va fi aceeași pentru toate națiunile. Cu excepția formelor religioase, care nu privesc economia și alte conduite, fiecare va avea propria formă, care nu trebuie modificată deloc.
9. Lumea nu trebuie rectificată în chestiuni religioase înainte ca rectificarea economică să fie garantată pentru întreaga lume.
10. Ar trebui să existe un program detaliat cuprinzănd toate regulile menționate mai sus și restul regulilor necesare în acest sens. Oricine intră în sistemul comunismului trebuie să depună un jurământ solemn.
11. În primul rând, trebuie să existe o mică comunitate a cărei majoritate este altruistă în măsura menționată mai sus. Înseamnă că vor lucra la fel de sârguincios ca lucrătorii contractuali, zece până la douăsprezece ore pe zi și mai mult. Toţi şi fiecare în parte vor munci în funcție de puterile lor și vor primi în funcție de nevoile fiecăruia.

Ei vor avea toate elementele guvernării unui stat. În acest fel, chiar dacă sistemul acestei instituții conține întreaga lume, iar guvernul forței brute va fi revocat complet, nu va trebui să se schimbe nimic în modul de conducere sau în modalitatea efectuării muncii.

Această instituție va fi ca un punct focal global cu națiuni și state care o înconjoară până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Toți cei care intră în acest sistem al comunismului vor avea aceeași agendă și aceeași conducere ca și centrul. Vor fi o singură națiune în profituri, pierderi și rezultate

12. Este absolut interzis ca indiferent cine din instituție să apeleze la vreuna dintre instituțiile judiciare etc. sau la oricare dintre formele existente în regimul forței brute. Toate conflictele trebuie rezolvate în interior, adică între părțile interesate. Opinia publică, care condamnă egoismul, va condamna partea vinovată pentru că a exploatat atitudinea corectă a partenerului.

13. Este o realitate faptul că evreii sunt urâți de majoritatea națiunilor și sunt marginalizaţi de acestea. Este adevărat atât în ce priveşte religia cât şi în viaţa laică şi în comunism. Nu există nici o tactică pentru a lupta împotriva acestei realităţi în afară de aceea de a aduce adevărata morală altruistă în inima națiunilor, până la cosmopolitism.

14. Dacă îi este cuiva interzis să-şi exploateze apropiaţii, de ce ar trebui să i se permită unei națiuni să-și exploateze naţiunile prietene? Ce oare dă dreptul unei națiuni să se bucure de pământ mai mult decât alte națiuni? Prin urmare, trebuie instituit comunismul internațional.

Așa cum există indivizi care au fost privilegiați datorită propriei sârguinţe, datorită șansei sau moștenirii din strămoși să aibă mai mult decât cei neputincioşi, la fel este și în ce priveşte națiunile. Prin urmare, de ce războiul împotriva indivizilor ar trebui să fie mai important decât împotriva națiunilor?

15. Dacă ați locui pe o insulă de sălbatici pe care nu i-ați putea aduce să respecte legea și ordinea decât prin religie, v-ați îndoi de asta și i-ați lăsa să se distrugă reciproc? În mod similar, în ceea ce privește altruismul, toți sunt sălbatici și nu există nicio tactică pe care să o accepte decât prin religie. Cine ar ezita în loc să îi abandoneze să se distrugă reciproc cu bombe cu hidrogen?

16. Există trei fundamente pentru extinderea credinței: 1) Satisfacerea dorințelor; 2) Dovezile; și 3) Propaganda.

• Satisfacerea Dorințelor este precum perpetuarea sufletului, o recompensă, la fel ca şi o recompensă națională, care înseamnă glorificarea națiunii.
• Dovezile sunt acelea că lumea nu poate exista fără ea, cu atât mai mult în zilele atomului …
• Propaganda poate fi folosită și în locul dovezilor, dacă se face cu sârguință.

17. Din cauza poftei de a avea posesiuni, este imposibil să construim comunismul altruist fără ca mai întâi să existe comunismul egoist, așa cum demonstrează toate societățile care au vrut să stabilească comunismul altruist înainte de marxism. Cu toate acestea, acum, când o treime din lume    și-a stabilit deja rudimentele în baza unui regim comunist egoist, este posibil să începem să conturăm un comunism altruist durabil pe un fundament religios.

18. Comunismul altruist va anula complet regimul forței brute. În schimb, „fiecare om va face ceea ce este drept în ochii lui”. Nu ar trebui să ne surprindă, întrucât era greu de crezut că copiii pot fi educați prin explicații, dar numai cu bastonul. Astăzi majoritatea oamenilor au acceptat, însă, acest lucru și reduc aplicarea regulilor de forță asupra copiilor.

Asta îi priveşte pe copii, care nu au nici răbdare, nici cunoaştere. Cu atât mai mult se aplică asta unei colectivităţi de oameni educați, instruiţi, aduși la altruism. Cu siguranță nu va fi nevoie de aplicarea regimului forței brute. Într-adevăr, nu este nimic mai umilitor și mai degradant pentru un om decât să se afle sub guvernarea forței brute. 

Nici măcar tribunalele nu vor fi necesare, cu excepția cazului în care apare un eveniment neobișnuit, în care vecinii nu au putere de influență asupra unui individ excepțional. În acest caz, vor fi necesari pedagogi speciali pentru a convinge acea persoană prin argumentare și prin explicarea beneficiului societății, până când persoana va fi aliniată.

Dacă cineva este încăpățânat și totul nu duce către niciun rezultat, atunci mulţimea se va îndepărta de acea persoană ca și cum ar fi un proscris, până când persoana respectivă va adera la regulile societății.

Rezultă că, după ce va fi stabilit un acord privitor la comunismul altruist, cu o majoritate a oamenilor care şi-au asumat în mod activ aceste reguli, ei vor decide imediat să nu se aducă reciproc în faţa niciunei instanțe, agenții guvernamentale sau a oricărui alt tip de forță. Mai degrabă, totul se va face prin convingere şi accept cu blândeţe. Prin urmare, nicio persoană nu trebuie acceptată în societate înainte de a fi testată pentru a vedea dacă este atât de crudă, încât nu poate fi îndrumată către altruism.

19. Este important să se facă o astfel de rectificare încât nimeni să nu apeleze la societate pentru nevoile sale. În schimb, vor exista persoane selectate care vor examina nevoile fiecărei persoane și vor asigura ce este necesar fiecărei persoane. Opinia publică îl va denunța pe cel care pretinde ceva pentru sine, ca pe hoțul și ticălosul de astăzi.

Astfel, gândurile fiecăruia vor fi îndreptate către a dărui semenilor, așa cum este natura oricărei construcţii care face calculul, chiar înainte ca cineva să simtă propriile nevoi.

Dacă vrem să sărim pe o masă, trebuie să ne pregătim să sărim mult mai sus decât masa și apoi vom ateriza pe masă. Dacă însă vrem să sărim doar atât de sus cât e masa, vom rata şi vom cădea jos.

20. De bună seamă, comunismul egoist nu este decât un pas pe drumul către justiția socială, cum am spune „De la Lo Lişma (nu în numele Ei) la Lişma (în numele Ei)”. Dar socot că a sosit timpul pentru a doua fază, și anume comunismul altruist.

Prima dată, trebuie să fie stabilit într-o singură țară, drept model. După aceea, țările din prima fază îl vor accepta cu siguranță. Timpul este esențial, întrucât neajunsurile și forța brută utilizate în comunismul egoist descurajează majoritatea lumii civilizate în legătură cu această metodă.

Astfel, lumii trebuie să-i fie prezentat comunismul perfect și atunci majoritatea țărilor civilizate din lume îl vor accepta fără îndoială. Este foarte îngrijorător faptul că imperialismul va desființa comunismul din lume, dar dacă metoda noastră perfectă va fi făcută realmente publică, imperialismul va rămâne cu siguranță ca un rege fără armată.

21. În mod evident, nu este posibilă o viață socială stabilă și adecvată, cu excepția cazului în care controversele dintre membrii societății sunt rezolvate de majoritate. Prin urmare, rezultă că nu poate exista un regim bun într-o societate decât dacă majoritatea este bună. O societate bună înseamnă că majoritatea din ea este bună, iar o societate proastă înseamnă că majoritatea ei este rea. După cum am spus mai sus, la punctul 3, comunismul nu trebuie instaurat înainte ca majoritatea oamenilor din societate să funcţioneze în baza dorinței de a dărui.

22. Nici o propagandă nu poate asigura o regulă coercitivă asupra generațiilor viitoare și nici opinia publică, nici educația nu vor ajuta în acest caz, întrucât în mod natural ele tind să slăbească. Excepția este religia, care în mod natural devine mai puternică. Vedem din experiență că națiunile care au acceptat religia mai întâi coercitiv și compulsiv, o acceptă de bunăvoie în generația următoare. Mai mult, sunt dedicate și devotate acesteia.

Trebuie să înțelegem că, deși părinții şi-au asumat comunismul altruist pentru că erau idealiști, nu există nicio garanție că copiii lor îi vor urma în acest tip de regim. Inutil să spun că, dacă părinții au adoptat comunismul prin constrângere, așa cum este cazul în comunismul egoist, acesta nu va dura generații, ci va fi în cele din urmă copleșit și revocat. Un regim nu poate fi impus decât prin religie.

23. Când spun că nu trebuie instaurat un regim comunist înainte de a exista o majoritate altruistă, nu vreau să spun că vor fi de bună voie idealiști. Mai degrabă înseamnă că îl vor păstra din motive religioase, pe lângă opinia publică. Această constrângere este una care va dura generații, pentru că religia este principalul factor de stimulare.

24. Trebuie să ne amintim toate suferințele, sărăcia, corupția și războiul, și văduvele și orfanii din lume, căutând mântuirea în comunismul altruist. În acel moment, nu va fi dificil pentru cineva să-și dedice întreaga viață pentru a-i salva de distrugere și de suferinţele îngrozitoare. Cu atât mai mult când este vorba de un tânăr, a cărui inimă nu a fost îndobitocită de propriile neajunsuri. Această persoană îl va susține de bună seamă cu inima și cu sufletul său.

Aspecte negative

1. Dacă se face naționalizarea înainte ca mulţimea să fie pregătită pentru asta, adică înainte ca fiecare să aibă o bază solidă și să aibă o cauză sigură pentru funcționarea combustibilului, este ca și cum ai demola casa mică pe care o ai, înainte de a avea mijloacele să-ţi construieşti  casa mai mare pe care ţi-o doreşti.  
2. Egalitatea tuturor nu înseamnă aducerea celor talentați și de succes la nivelul celor neajutoraţi și oprimați. Acest lucru ar distruge complet colectivitatea. Mai degrabă, înseamnă să asiguri fiecărei persoane din colectivitate un nivel de trai mediu. Astfel, și cei neajutoraţi se vor bucura de viața lor la fel de mult ca și cei din clasa mijlocie.
3. Libertatea individului trebuie păstrată dacă nu dăunează majorității colectivităţii. Cei care sunt dăunători nu trebuie compătimiţi și trebuie făcuţi inofensivi.
4. Comunismul actual rezistă din cauza idealiștilor care îl conduc. Ei erau idealiști înainte de a fi devenit comuniști. Cu toate acestea, cei din a doua generație, când liderii sunt aleși de majoritatea colectivităţii, vor fi treptat înlăturaţi, fiind asumată forma nazismului sau revenindu-se la prelevanţa posesivităţii. Asta întrucât nimic nu îi va împiedica să exploateze alte națiuni neajutorate.
5. Comunismul egoist nu posedă niciun element de prevenire a războiului, întrucât baza tuturor războaielor este teritoriul vital, în care fiecare vrea să construiască pe ruina celuilalt, fie pe drept, fie din cauza invidiei pentru că celălalt are mai mult. Comunismul bazat pe „al meu este al meu”, într-un sistem de distribuire egală, nu face nimic pentru a elimina invidia națiunilor între ele, cu atât mai puțin lipsa de spațiu de locuit a națiunilor. Nu există, de asemenea, nicio speranță ca națiunile bogate să cedeze din partea lor pentru a ajunge la o egalizare cu cele sărace, întrucât principiul lui „al meu este al meu și al tău este al tău” nu o impune. Numai comunismul bazat pe principiul lui „al meu este al tău și al tău este al tău” va rezolva această problemă.
6. Chiar și astăzi vedem că există o forță globală care a copleșit și a cucerit toate țările comuniste, comportându-se acolo ca în propria sa casă, așa cum a fost în istoria antică în Grecia și Roma etc. Nu există nicio îndoială că această forță se va împărți în bucăți în viitor și deja îl avem pe Tito. Când se despart, cu siguranţă se vor lupta între ei, căci cum stăpâneşte Rusia ţări ca Cehoslovacia sau celelalte, dacă nu prin sabie și suliță?
7. În comunism, angajatorii se străduiesc să scadă consumul celor ce muncesc și să le sporească productivitatea. În imperialism, angajatorii doresc și acționează pentru creșterea consumului în rândul maselor şi pentru egalizarea productivităţii cu consumul.
8. Clasa conducătorilor și supraveghetorilor va crea în cele din urmă un fel de exil în Egipt al clasei muncitoare, întrucât toți cei care muncesc își lasă surplusul în mâinile conducătorilor, care iau cea mai mare parte din el. Prin urmare, nu vor lăsa nici un singur muncitor să fugă din mâinile lor în altă țară. Astfel, muncitorii vor fi închişi în cuști, păziți precum Israel în Egiptul lui Faraon.
9. Clasa conducătoare este destinată în cele din urmă să-i omoare pe toți bătrânii și persoanele cu handicap din rândul clasei muncitoare, susținând că mănâncă mai mult decât produc și sunt ca nişte paraziți pe seama țării. Nimeni nu va muri de moarte naturală.
10. Dacă comunismul se răspândește în întreaga lume, va ucide orice națiune care mănâncă mai mult decât produce.
11. Dacă speculanţii și negustorii vor fi cei care vor împărţi celorlalţi, cumpărătorii vor deveni primitori ai pomenilor acestora, iar cei care impart vor face cu ei ce vor vrea, după cum consideră ei potrivit, sau atât cât nu îi deranjeze pe inspectori.

Un regim nu se poate baza pe un război perpetuu

12.Comunismul nu poate supravieţui într-o societate anticomunistă, întrucât un regim sprijinit pe baionete și sulițe este nesustenabil. În cele din urmă, majoritatea societății va reuşi și va răsturna acel guvern. Prin urmare, trebuie stabilită mai întâi o majoritate altruistă, iar guvernul va fi sprijinit prin voință.

Obişnuinţa valurilor de ură și invidie se va întoarce

mai târziu împotriva celor neputincioşi

13. Comunismul care se construiește pe valuri de ură și invidie va reuși doar să răstoarne burghezia, nu să şi beneficieze de pe urma acestei răsturnări. Dimpotrivă, aceiași care au obișnuinţa urii și invidiei vor întoarce săgețile urii împotriva celor neputincioşi, odată ce burghezia va dispărea.

Comunismul egoist va fi întotdeauna în război cu mulţimea

14. Prin însăşi natura sa, regimul comunist va fi obligat să se afle într-un perpetuu război cu anticomuniştii. Asta întrucât fiecare persoană tinde în mod natural să fie posesivă. Oamenii tind în mod natural să ia crema și să lase zerul slab pentru alții.

Natura nu se schimbă prin educație sau opinia publică. Este de neimaginat ca cineva să fie vreodată de acord, de bună voie, cu o împărţire justă, iar baionetele armatei nu pot schimba natura, cu atât mai puțin o pot face educația și opinia publică.

Cei născuţi în mod natural idealiștii sunt puțini. Dacă am accepta că suntem bine păziţi împotriva furtului și jafului în regimul capitalist, v-aş spune că asta se datorează faptului că legea permite legal libera concurență. Este comparabil cu cineva care doreşte să facă o asociere cu mai mulţi oameni dintre care majoritatea sunt ucigași și tâlhari și vrea să-i conducă și să-i oblige să respecte legea. În ceea ce privește, însă, desfiinţarea proprietății, fiecare  este un tâlhar.

Israelul este calificat să dea un exemplu tuturor popoarelor

15. Comunismul altruist se găsește rar în spiritul uman; prin urmare, națiunea mai nobilă trebuie să-şi asume sarcina de a constitui un exemplu pentru întreaga lume.

Țara este în pericol. Comunismul altruist va ajuta la adunarea exilaților

16. Națiunea este în pericol, pentru că fiecare va fugi unde va apuca înainte ca economia să se fi stabilizat. Asta întrucât nu oricine poate suporta încercările în timp ce există o altă modalitate de a trăi confortabil.

În comunismul altruist, idealul va străluci deasupra tuturor oamenilor, oferindu-le satisfacții care vor face ca suferința să merite. Mai mult, va atrage mulţimea exilaților din toate țările, întrucât grijile și războaiele de supraviețuire pe care le trăiesc cu toţii în străinătate îi vor motiva să se întoarcă în ţara lor și să trăiască pașnic și corect.

Filosofia este gata, adică Înţelepciunea Cabala bazată pe religie

17. Fiecare metodă practică necesită, în acelaşi timp, o hrană idealistă reînnoită pentru contemplare, adică o filozofie. În ceea ce privește acest lucru, există deja o filozofie completă și gata făcută, adică Înţelecpiunea Cabala, deși ea este destinată doar liderilor.

De ce suntem noi poporul ales pentru asta?

18. Trebuie să dăm un bun exemplu lumii, deoarece suntem mai calificați decât toate celelalte națiuni. Nu pentru că suntem mai idealiști decât ei, ci pentru că am suferit de tiranie mai mult decât toate celelalte națiuni. Din acest motiv, suntem mai pregătiți să căutăm soluţii care să pună capăt tiraniei din țară.

19. Proprietatea și controlul nu sunt acelaşi lucru. De pildă, proprietarii căii ferate sunt acționari, iar controlul este în mâinile managerilor, deși aceștia au o singură acțiune sau chiar nimic. Același lucru este valabil și pentru compania de transport maritim, ai cărui acționari nu au dreptul să controleze sau să consilieze.

Luați navele de război, de exemplu. Acestea sunt deținute de stat, dar niciunui civil nu-i este permis să urce la bordul lor. În plus, dacă statul ar trebui să fie în mâinile proletariatului ca proprietate, managementul va fi în cele din urmă în mâinile acelorași manageri ca acum sau a altora având aceeași mentalitate. Proletariatul nu va avea un punct de sprijin sau un beneficiu mai mare decât acum, cu excepția cazului în care conducătorii sunt nişte idealiști, având grijă de binele fiecărui individ.

Într-un cuvânt, în ceea ce privește guvernarea, nu există nicio diferență dacă proprietatea este dată capitaliștilor sau statului. În cele din urmă, managerii vor deţine controlul, nu proprietarii. Aşadar, rectificarea societății ar trebui să se refere în primul rând la executivi. „Îmblânzirea puterii”, 214 (*)

Acelaşi lucru l-a spus Avniel în Knesset (Herut, la data de …)(**). În Israel, decalajul dintre cel mai mic funcționar și cel mai înalt este de 1,7. În Anglia, este de zece ori, iar în restul țărilor este mai mult sau mai puțin acelaşi lucru. În Rusia, însă, raportul este de cincizeci la unu. Astfel, într-un stat al proletariatului funcționarii și managerii cheltuiesc mai multă energie decât în ​​țările capitaliste. Asta întrucât guvernul este oligarhic și nu democratic. În cuvinte simple, este aşa întrucât comuniștii îi controlează  pe anticomunişti. Trebuie să existe oligarhie. Acest lucru nu se va schimba niciodată, deoarece comunismul înseamnă idealism, care nu constituie o majoritate.

20. Un astfel de stat, în care comuniștii guvernează peste anticomunişti, este obligat să fie în mâinile unui grup de executivi autocrați într-o dictatură absolută. Toți oamenii din țară vor fi în mâinile lor de parcă ar fi nişte nimeni. Ei trebuie să țină întotdeauna sabia în mâinile lor pentru a ucide, a încarcera, a pedepsi în ascuns sau pe faţă, pentru a lipsi de alimente și pentru tot felul de pedepse, conform deciziei arbitrare a fiecărui executiv. Toate acestea sunt menite să-i țină pe anticomuniști în teroare și teamă îngrozitoare, astfel încât ei să lucreze pentru stat și să nu-l distrugă din greșeală sau cu intenţie.

21. Într-un astfel de stat, executivii trebuie să se asigure că cetățenii nu pot alege un management democratic, întrucât majoritatea țării este anticomunistă.

22. Într-un astfel de stat, unde comuniștii stăpânesc peste anticomunişti, managerii trebuie să aibă grijă ca cetățenii să nu abă nicio posibilitate de a face publicitate sau să dezvăluie îngrozitoarea nedreptate care li se face cetăţenilor sau unor minorități din statul respectiv.

Cu alte cuvinte, tipografii nu trebuie să tipărească și administratorii sălilor de curs trebuie să vegheze asupra vorbitorilor, astfel încât să nu le critice faptele. Ei trebuie să pedepsească dur pe oricine îşi pune în gând, sau chiar reuşeşte să le critice faptele. Astfel, guvernul va avea controlul deplin pentru a face față oponenţilor în mod arbitrar și nu va fi nimeni care să-i rețină. (Puterea, … 21.)

23. Etica nu se poate baza numai pe educație și opinia publică, întrucât opinia publică are nevoie doar de ceea ce este în favoarea comunităţii. Prin urmare, dacă cineva vine și demonstrează că moralitatea este dăunătoare comunităţii și vulgaritatea este mai benefică, ei vor renunța imediat la moralitate și vor alege vulgaritatea, după cum a demonstrat-o Hitler.  

24. Comunismul egoist bazat pe valuri de invidie și de ură nu va scăpa niciodată de ele. Mai degrabă, atunci când nu mai există burghezia, ei își vor arunca ura asupra Israelului. Nu trebuie să ne înșelăm imaginându-ne că sistemul comunist va elimina detestarea Israelului de către națiuni. Doar comunismul altruist ne-am putea aştepta să remedieze această stare .

Dezbatere

1. În mod evident, motto-ul „De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi”, defineşte altruismul absolut. Când se aplică acest principiu, majoritatea, sau întreaga colectivitate, va fi înarmată cu măsura „al meu este al tău”. Aşadar, spuneți, care sunt elementele care ar putea aduce colectivitatea la această dorință? Elementele din ziua de azi, anume ura capitaliștilor și tot felul de animozități care decurg din aceasta, vor conduce doar la un rezultat opus. Care va insufla în oameni măsura lui „al meu este al meu și al tă este al tău”, care este Legea Sodomită, opusul iubirii faţă de om.
2. Nu am nimic de spus celor care se lasă duşi de curent, ci mă interesează numai cei care au propria minte și puterea de a critica.
3. Conceptul fundamental al lui Engels, în numele lui Marx, afirma faptul că: „Clasa oprimată și exploatată nu poate fi eliberată de clasa asupritoare și exploatatoare fără ca, în acelaşi timp, să fie eliberată de opresiune și lupta de clasă, întreaga societate, o dată pentru totdeauna”.

Acest lucru este în contrast cu comportamentul comunist contemporan de sacrificare și degradare a tuturor elementelor burgheze ale societății. Această puternică dușmănie nu va fi niciodată ștearsă din memoria copiilor lor. Este, totodată, în contrast cu faptul că aceștia instaurează o clasă suverană, care să guverneze, care monitorizează clasa muncitoare. Nu există o luptă de clasă mai dureroasă și mai regretabilă decât aceasta. Ei scot untul din muncitori și le lasă numai resturi, împreună cu frica perpetuă de moarte sau groaza de a fi trimiși în Siberia.

Unde este mântuirea aici? N-au făcut decât să ia locul clasei burgheziei, care nu era deloc atât de cumplită. De fapt, umbra lor trăieşte încă, întrucât muncitorii se pot îndrepta împotriva lor. Au înlocuit-o cu o clasă suverană, care guvernează și conduce o clasă de sclavi exploatați, care sunt perpetuu terorizați de o pedeapsă mult mai gravă decât au avut-o în lupta lor împotriva burghezilor.

4. Țara este împărțită în două clase: cei sârguincioşi și cei neputincioşi. Sârguincioșii sunt angajatorii și conducătorii; cei neputincioşi sunt muncitorii și cei conduşi. Este o lege naturală conform căreia sârguinciosul îl va exploata pe neputincios. Singura întrebare este câtă libertate, câte drepturi şi ce nivel de viață îi sunt lăsate celui din urmă. Si, totodată, câtă muncă îi vor cere acestuia sârguincioşii?

Cai neputincioşi constituie întotdeauna marea majoritate a societății. Sârguincioșii reprezintă numai zece la sută din aceasta, care este exact cuantumul necesar pentru ca societatea să funcţioneze. Dacă acest procent creşte sau scade, se naşte o criză.

Acestea sunt crizele din societatea burgheză. Crizele din societatea comunistă vor lua o formă diferită, dar cu aceeași cantitate de suferinţă. Numele „sârguincios” îi include și pe moștenitori și pe cei care-l mituiesc pe acesta. Numele „neputincios ” se referă și la sârguincioşii care, dintr-un motiv oarecare, au fost aruncați în clasa neputincioşilor.

5. În ceea ce privește religia: starea morală permanentă nu provine din religie, ci din știință. („Empirio Criticism”, pag.324)

6. Morala bazată pe beneficiul public există și la animalele sociale. Acest lucru nu este însă suficient, întrucât devine vulgaritate atunci când este dăunător societății, cum ar fi un mare criminal patriot, purtat pe umeri de naționaliști. Astfel, numai moralitatea bazată pe religie este durabilă, valabilă și de neînlocuit. Găsim acelaşi lucru și în rândul națiunilor sălbatice, al căror nivel de moralitate este mult mai mare decât cel al națiunilor civilizate.

7. O societate nu poate fi bună decât dacă majoritatea ei este bună. Cu toate acestea, unii uimesc sau ademenesc majoritatea celor răi cu tot felul de artificii până când aceştia sunt obligați să aleagă o conducere bună. Așa fac toate democrațiile. Din păcate, majoritatea învață în cele din urmă, sau alții îi învață, și aleg o conducere malefică ce se potrivește cu reaua lor voință.

8. Trebuie să înțelegem de ce Marx și Engels au decis că perfecțiunea comunismului înseamnă „munca după capacităţi și recompensa în funcție de necesităţi”. Cine   le-a impus-o? De ce nu ar fi îndeajuns să primeşti în funcție de cât produci și să nu trebuiască să fii egal cu unul leneş sau cu unul care nu are fii ? Problema este că comunismul nu va rezista prin egoism, ci prin altruism, din motivele menționate mai sus.

Pentru introducere

1. Am transmis deja într-o primă formă percepția mea în 1933. Am vorbit și cu liderii generației, dar la vremea respectivă, cuvintele mele nu au fost acceptate, deși țipam ca o macara, avertizând despre distrugerea lumii. Din păcate, nu am impresionat pe nimeni.

Acum, însă, după bombele atomice și cu hidrogen, cred că lumea mă va crede că sfârșitul lumii se apropie cu repeziciune, iar Israel va fi prima națiune care va fi arsă, ca şi în războiul anterior. Aşadar, este bine ca astăzi să trezim lumea pentru a accepta singurul remediu posibil și vor supravieţui și vor continua să existe.

2. Trebuie să înțelegem de ce Marx și Engels au considerat necesar comunismul suprem, în care fiecare funcționează în funcție de capacităţi sale și primește în funcție de necesităţile sale. De ce avem nevoie de această condiție strictă, care este măsura lui „al meu este al tău și al tău este al tău”, adică altruismul absolut?

În această privință, am dorit să demonstrez în acest articol că nu există nicio speranță ca sistemul comunist să existe, dacă nu este subsumat acestui scop, care este altruismul complet. Până atunci nu avem de-a face cu altceva decât cu diferite faze ale comunismului.

Odată ce am dovedit corectitudinea principiului: „de la fiecare după propriile capacități, fiecăruia după propriile necesităţi”, trebuie să vedem dacă respectivele faze pot produce acest rezultat.

Astăzi, termeni precum „burghez” și „proletariat” nu mai sunt acoperitori pentru a explica istoria economiei. Mai degrabă, avem nevoie de termeni mai generali: „Clasa Sârguincioşilor” și „Clasa Neputincioşilor” (a se vedea mai sus la secțiunea „Dezbatere”, punctul 4).

După douăzeci și cinci de ani de experiență, suntem nedumeriți în legătură cu aşa-zisa fericire deplină pe care ne-o promisese regimul comunist. Oponenții săi spun că este răul absolut, iar susținătorii săi spun că este raiul pe pământ.  

Într-adevăr, nu trebuie să respingem dintr-o lovitură afirmaţiile adversarilor, întrucât atunci când cineva dorește să cunoască proprietățile cuiva, trebuie să-i întrebe atât pe susţinători săi, cât și pe detractori. Este o regulă ca susţinătorii să recunoască doar virtuțile și nici un singur defect, căci „dragostea acoperă toate nelegiuirile”. Detractorii se află la polul opus: ei recunosc doar greșelile, căci „ura acoperă toate virtuțile”.

Aşadar, poţi cunoaște adevărul doar atunci când îi asculţi şi pe unii şi pe alţii. Eu vreau să examinez comunismul în detaliu și să explic avantajele și dezavantajele acestuia. Doresc, mai ales, să explic rectificările, cum pot fi rectificate toate neajunsurile sale, astfel încât toată lumea să vadă și să admită că acest regim este într-adevăr regimul care aduce atât dreptate, cât și fericire.

Ce fericiți am fost când comunismul a ajuns la experimentarea practică într-o națiune atât de mare ca Rusia. Ne-a fost clar că, după câțiva ani, guvernarea justiției și fericirii va apărea în fața întregii lumi și, astfel, guvernarea capitalistă va dispărea din lume într-o clipită.

Cu toate acestea, nu a fost cazul. Dimpotrivă, toate națiunile civilizate vorbesc despre regimul comunist sovietic ca despre o diformitate malefică. Prin urmare, nu numai că regimul burghez nu a fost desfiinţat, ci a devenit de două ori mai puternic decât înainte de experimentul sovietic.

NOUTĂŢI

În același mod în care i-au exterminat pe capitaliști, au fost obligați să-i extermine și pe fermieri. În plus, în idea de a se bucura de viață, vor fi întotdeauna obligați să distrugă proletariatul. Deși Marx și Engels au fost primii care au pus rectificarea lumii în seama proletariatului, nu le-a trecut prin cap să o facă coercitiv, ci mai degrabă democratic. Din acest motiv, muncitorii trebuiau să fie majoritari, iar apoi să stabilească un guvern din proletariat unde liderii regimului să facă o rectificare treptată până să se ajungă la altruismul abstract – „de la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesități”.

Lenin i-a adăugat înființarea regimului comunist prin impunerea opiniei minorității asupra majorității, sperând că ulterior, altruismul va fi indus și în rândul lor. Pentru asta nu era nevoie decât de o tabără înarmată a proletariatului. întrucât posesorii de proprietăți sunt dispersaţi, guvernul ar putea să le ia cu forța și apoi să vină și să-i supună pe proprietarii slabi și dezorganizați.

În acest sens, el nu a fost de acord cu Marx și a spus că lucrurile stau exact pe dos; în țările înapoiate este mai ușor să îi învingem, întrucât tot ce este necesar era să-i transformăm pe soldați în comuniști și distrugători ai deţinătorilor de proprietăți și să fie deposedaţi de ce au. Este mai ușor să-i inciți pe soldați să omoare și să-i prade pe deţinătorii de proprietăți într-o țară înapoiată.

De aceea el a înțeles că nu va găsi o mulțime mai crudă decât în ​​propria țară și, prin urmare, a spus că țara sa va fi prima. Cu toate acestea, când a văzut că, de fapt, nu a fost suficient să distrugă cele zece procente de capitalişti, ci și că milioane de fermieri trebuie distruși, a obosit, pentru că este imposibil să distrugi o jumătate de națiune.

Atunci a venit Stalin, care a spus că scopul justifică mijloacele și și-a asumat sarcina de a distruge și fermierii. A avut succes.

Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu a considerat că, până la urmă, au nevoie de bunăvoința proletariatului, astfel încât, pentru ca ei să funcționeze, să trebuiască să le insufle conduita altruismului, care să-i aducă la cunoscutul motto. Acest lucru este absolut imposibil. Natura nu poate fi schimbată, astfel încât să funcționeze nu numai pentru nevoile proprii, ci și pentru nevoile celui de alături. Acest lucru este absolut imposibil fără constrângere și impunere cu forţa. În cele din urmă, majoritatea se va ridica și va răsturna regimul.

Mincinoşi sunt aceia care spun că idealismul este fie natural, fie un rezultat al educației. Mai degrabă, este rezultatul direct al religiei. Atâta timp cât religia nu s-a extins suficient în întreaga lume, întreaga lume a fost sălbatică, fără măcar un dram de conștiinciozitate.

Numai după ce slujirea Creatorului s-a extins, posteritatea agnosticilor a devenit idealism. Aşadar, idealistul este așa numai din cauza poruncii strămoșilor săi. Cu toate acestea, este vorba de o poruncă orfană, adică fără acela care să poruncească.

Dacă religia ar fi desfiinţată cu totul, toate guvernele ar deveni nişte Hitleri. Nimic nu i-ar împiedica să sporească necontenit beneficiile țării. Chiar și astăzi, guvernele nu ştiu ce sunt acelea  sentimentele. Există, însă, încă o limită a actelor lor între cei inactivi și idealiștii din țară. Atunci când religia va fi desfiinţată, nu va fi dificil pentru conducători să-i dezrădăcineze pe idealiștii rămași, aşa cum nu a fost greu nici pentru Hitler, nici pentru Stalin.

Diferența dintre un idealist și un religios este că acțiunile idealistului sunt nefundamentate. El nu poate convinge pe nimeni de faptul că a ales justiția și că cineva ar avea nevoie de asta. Poate că nu este vorba decât de o slăbiciune a inimii, așa cum spunea Nietzsche? El nu poate formula nici un argument logic, motiv pentru care Hitler și Stalin i-au copleșit. În timp ce religiosul va argumenta cu îndrăzneală că așa este poruncit de Domnul și și-ar da viața pentru asta …

Dacă cuvintele mele aduc beneficii, bine. Dacă nu, ultimele generații vor ști de ce a fost răsturnat comunismul, nu pentru că nu a putut fi susținut, așa cum spun capitaliștii, ci pentru că liderii nu au înțeles cum să instaureze acel regim. Ei au construit un regim al egoismului acolo unde ar fi trebuit să stabilească un regim al altruismului.

Dacă cineva ar fi în dezacord cu mine și ar spune că educația ar fi suficientă pentru asta, îi dau voie să-și înființeze o societate bazată exclusiv pe educație, dar eu nu voi lua parte la asta. Știu prea bine că acestea sunt lucruri inutile. Aşadar, nu ar fi mai bine să mă ajute să înființez o societate bazată pe religie?

De ce a trebuit comunismul să ia forma lui „de la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile acţiunile”? Un guvern comunist nu poate rezista unei societăți anticomuniste, întrucât un guvern susținut cu baionete este nesustenabil.

Comunismul construit pe valuri de invidie nu poate decât să răstoarne și să distrugă burghezia, dar nu să nu aducă vreun beneficiu proletariatului neputincios. Dimpotrivă, atunci când burghezia este anihilată, săgețile dispreţului şi urii se vor întoarce împotriva acestora.

Nimic nu poate garanta o guvernare puternică, stăpânind generațiile viitoare, cu excepția religiei. Chiar dacă părinţii au fost idealiști și și-au asumat comunismul, nu există nicio certitudine că descendenții lor i-ar urma. Cu atât mai mult, dacă părinţii şi l-au asumat prin forță și constrângere, aşa cum este conduita comunismului egoist, în cele din urmă, ultimii se vor ridica și îl vor demola.

Un regim comunist nu poate exista peste o societate anticomunistă. Ar trebui să lupte împotriva anticomuniştilor câte zile ar avea. Asta întrucât fiecare om este posesiv în mod natural; el nu poate munci fără motivație.

Baionetele armatei nu vor putea schimba natura omului, iar idealiștii sunt câţiva. Câteva mii de ani de pedepse au fost puşi pe seama hoților, tâlharilor și celor necinstiţi şi, cu toate acestea ei nu și-au schimbat natura, chiar dacă pot să aibă totul în mod legal.

Este la fel ca cineva care vine într-o societate de hoți și ucigași, şi dorește să-i conducă și să-i aducă la respectarea căilor  legale prin forță. El va trebui să explodeze.

Întrucât opiniei majoritare în este garantat câștigul, cu atât mai mult este valabil acest lucru la implementarea comunismului. El nu va persista decât cu susţinerea majorităţii comunităţii. Prin urmare, trebuie să facem să dureze un nivel moral al majorității comunităţii în așa fel încât să nu fie corupt niciodată.

Religia este singurul fundament solid care va dura timp de generații. Comunismul trebuie transformat în idea lui „al meu este al tău și al tău este al tău”, adică a altruismului absolut. După ce majoritatea comunităţii va ajunge la asta, ea va respecta principiul: „de la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi”.

Înainte ca majoritatea comunităţii să atingă acest nivel de moralitate, este interzisă naționalizarea proprietății din motivele menționate mai sus.

Este interzisă naționalizarea înainte de a fi fost pregătită comunitatea, pentru că este similar cu a distruge o casă şubredă înainte de a avea mijloacele de a construi una puternică.

Distribuirea corectă nu înseamnă aducerea celor sârguincioși la nivelul celor neputincioşi. Asta ar distruge comunitatea. Mai degrabă înseamnă să-l aduci pe cel neputincios la egal cu cel sârguincios.

Comunismul egoist există acum printr-un grup de idealiști care îl conduc. Cu toate acestea, în generațiile viitoare, comunitatea nu-i va alege pe idealiști, ci doar pe cei mai capabili, care nu sunt limitați de ideal, şi atunci comunismul va lua forma nazismului.

În comunismul egoist, angajatorii doresc să reducă consumul muncitorului și să sporească ce produce acesta, ceea ce va fi întotdeauna discutabil dacă este suficient. Imperialismul este mai bun decât atât, deoarece angajatorii doresc să crească consumul muncitorului și să egalizeze productivitatea cu consumul.

Termenii de „burghez” și „proletariat” nu mai sunt acoperitori pentru a explica istoria. În schimb, ar trebui să se facă distincţia între „Clasa celor Sârguincioşi” și „Clasa celor Neputincioşi”.

Este o lege naturală după care clasa celor sârguincioşi va exploata clasa celor neputincioşi, precum peștii din mare, unde cei puternici îi înghit pe cei slabi. Nu este nicio diferență dacă sârguincioșii reprezintă burghezia sau funcționarii guvernului comunist. Mai degrabă, întrebarea este câtă libertate și plăcere le lasă ei celor neputincioşi.

Clasa celor sârguincioşi reprezintă circa zece la sută, iar clasa celor neputincioşi condusă de ei reprezintă nouăzeci la sută din întreaga societate. Nu există nicio rectificare pentru cei neputincioşi decât dacă ei înșiși îi aleg pe cei sârguincioși care    să-i guverneze. Dacă nu au această putere, vor ajunge să fie exploatați de cei sârguincioși fără nicio inhibiţie.

Clasa celor sârguincioşi, însemnând conducătorii și inspectorii, sunt obligați să creeze un exil, cum ar fi cel din Egipt, asupra celor din clasa neputincioşilor, care sunt cei care muncesc. Asta întrucât conducătorii acumulează în mâinile lor tot surplusul creat de muncitori și îşi iau partea leului.

În plus, considerând a fi în beneficiului comunităţii, aceștia nu vor lăsa niciun muncitor să le scape din mâini şi să plece în altă țară; îi vor păzi aşa cum au fost Israel ţinuţi în Egipt. Niciun sclav nu trebuie să-i părăsească și să fie liber. În cele din urmă, clasa celor sârguincioşi îi vor ucide pe toți vârstnicii și pe cei cu handicap care consumă și nu muncesc sau chiar dacă consumă mai mult decât pot munci, întrucât este în detrimentul societății, deoarece se știe că nu există aici sentimente.

Când comercianții și speculanţii ajung să fie cei care distribuie, cumpărătorii se vor transforma în beneficiari ai pomenilor primite din mâinile lor. Soarta lor va fi hotărâtă de mila distribuitorilor sau de cât de tare le este frică acestora de inspectori, dacă ar fi interesați de asta.

Întrucât proprietatea și controlul nu înseamnă același lucru, de pildă, dacă este vorba de o navă ce aparține statului, fiecare cetățean are teoretic dreptul de proprietate asupra acesteia, fără să aibă, însă, dreptul de o folosi, ci numai după cum consideră potrivit administrația care o controlează. Tot aşa, chiar dacă există un guvern al proletariatului, aceștia nu vor avea vreo influenţă în ce priveşte posesiile guvernului mai mare decât au acum în sistemul de proprietate burgheză. Asta întrucât tot controlul va fi deținut doar de executivi, care sunt burghezii de astăzi, sau cei asemenea lor.

Un astfel de stat, în care comuniștii îi guvernează pe anticomunişti, trebuie să fie în mâinile oligarhiei, într-o dictatură totală, unde toți cetățenii nu valorează nimic, fiind supuși unei represiuni brutale conform bunului plac al fiecărui executiv. Altfel, nu vor putea asigura susținerea necesităţilor statului. Într-un astfel de regim, guvernul trebuie să se asigure că nu există alegeri democratice, întrucât majoritatea comunităţii este anticomunistă.

Comunismul egoist nu eliberează proletariatul. Dimpotrivă, în loc de angajatori burghezi, îngăduitori cu muncitorii, ei vor institui o clasă de directori și supraveghetori care vor înrobi proletariatul prin constrângere și pedepse aspre și amare. Asuprirea și exploatarea vor fi dublate și nu le va fi mai ușor în niciun fel, dacă exploatarea este pentru binele țării, pentru că, în cele din urmă, angajatorii și opresorii iau crema, iar muncitorii primesc doar zerul. În schimb, ei sunt plasaţi sub frica constantă de moarte sau o pedeapsă mai dură decât moartea.

Asta explică hitlerismul. Ce s-a întâmplat cu nemții este una dintre minunile naturii. Au fost considerați printre cele mai civilizate națiuni și dintr-o dată, peste noapte, au devenit sălbatici, mai răi decât chiar și cele mai primitive națiuni din istorie.

Mai mult, Hitler a fost ales prin votul majorității. În lumina celor de mai sus, este foarte simplu: într-adevăr, majoritatea colectivităţii, care este în esență rea, nu are opinii, nici măcar la cele mai civilizate națiuni. Mai degrabă, cei aleşi înșeală majoritatea colectivităţii. Aşadar, chiar dacă majoritatea colectivităţii este rea, poate exista o conducere bună.

Cu toate acestea, dacă o persoană malefică, capabilă să descopere înșelăciunea pe care o folosesc managerii cu oamenii celebri pe care îi creează, ar veni și i-ar prezenta pe oamenii care ar trebui aleși în conformitate cu spiritul și dorința lor,  așa cum a făcut Hitler (dar și Lenin și Troțki) , nu ar trebui să ne mire că îi răstoarnă pe cei necinstiţi și aleg lideri răi în conformitate cu spiritul lor.

În felul acesta, Hitler a fost într-adevăr ales democratic și majoritatea mulţimii s-a unit în spatele lui. După aceea, el i-a supus și dezrădăcinat pe toți idealiștii și a făcut ce a vrut cu națiunile și aşa cum a dorit poporul.

Asta este întreaga noutate. De la începutul timpurilor, nu     s-a întâmplat niciodată ca majoritatea mulţimii să guverneze un stat. Fie au făcut-o autocrații care, până la urmă, aveau o anumită măsură a moralităţii, fie oligarhia, fie democrații mincinoşi. Majoritatea oamenilor simpli au condus numai pe vremea lui Hitler care, în plus, a promovat turpitudinea față de alte națiuni. El a ridicat beneficiul public la nivelul devotamentului, întrucât a înțeles sistemul mental al sadicilor. Atunci când li s-a creat locul pentru a-și descărca sadismul, ei şi-ar fi dat viaţa pentru asta.

Comunismul egoist nu poate preveni războaiele, întrucât națiunile harnice sau cele bogate în materii prime nu vor dori să împartă în mod egal cu națiunile sărace și înapoiate. Prin urmare, încă o dată nu trebuie să sperăm la pace, decât prin prevenirea războaielor, adică prin pregătirea armelor pentru a ne feri de invidia și ura națiunilor sărace și înapoiate, la fel ca astăzi. Cu atât mai mult, vor fi și mai multe războaie din cauza schimbărilor de idealuri, cum ar fi titoismul și sionismul.

Dacă comunismul este just pentru fiecare națiune în parte, atunci este just pentru toate națiunile. Ce prerogative și prelevanţă a proprietăţii asupra materiilor prime din sol are o națiune faţă de altele? Cine a legiferat această lege a proprietăţii? Cu atât mai mult cu cât pământul este însuşit cu ajutorul săbiilor și baionetelor!

De asemenea, de ce ar trebui o națiune să o exploateze pe alta dacă lucrul acesta este injust pentru fiecare individ? Într-un cuvânt: întrucât abolirea proprietății este considerată justă pentru individ, la fel ar trebui să fie şi pentru fiecare naţiune. Abia atunci va fi pace pe pământ.

Luați în considerare acest lucru: dacă legile privind proprietatea și regulile de moștenire nu conferă drepturi de posesie pentru indivizi, de ce ar face-o pentru o întreagă națiune? Întrucât justa distribuire se aplică între indivizii unei națiuni, ar trebui să existe, de asemenea, o distribuire justă la nivel internațional privind materiile prime, mijloacele de producţie și posesiunile acumulate, pentru toate națiunile în mod egal. Nu ar trebui să existe nicio diferență între alb și negru, între civilizat și primitiv, la fel ca între indivizii dintr-o singură națiune. Nu ar trebui să existe nicio diferenţiere fie că e vorba de indivizi, de o singură națiune sau de toate națiunile din lume. Acolo unde există vreo diferențiere, războaiele nu vor conteni.

Nu există nicio speranță de a ajunge la comunismul internațional prin comunismul egoist. Chiar dacă America, India și China ar trebui să adopte un regim comunist, nu există încă niciun element care să îi oblige pe americani să-și egaleze nivelul de trai cu africanii și indienii sălbatici și primitivi.

Toate remediile lui Marx și Lenin nu vor fi de niciun folos aici, prin incitarea celor săraci să-i jefuiască pe cei bogaţi, întrucât cei bogați şi-au fabricat deja arme pentru a se păzi. Aşadar, dacă nu e de niciun folos, atunci întregul comunism egoist a fost în zadar, pentru că nu va împiedica niciun război.

Este un fapt acela că Israel sunt urâţi de toate națiunile, fie din motive religioase, rasiale, capitaliste, comuniste sau din motive cosmopolite etc. Este așa întrucât ura premerge toate motivele, dar fiecare își manifestă pur și simplu aversiunea conform propriilor sale motive psihologice. Nicio soluţie nu va fi de folos aici, cu excepția inițierii comunismului internațional, moral și altruist în toate națiunile.

Israel trebuie să fie prima dintre națiuni care își asumă comunismul internațional, altruist. Trebuie să fie un model care să demonstreze binele și frumusețea acestui tip de guvernare. Întrucât suferă și vor suferi de tirania națiunilor mai mult decât oricare dintre celelalte națiuni, ei sunt ca inima care arde înaintea tuturor celorlalte organe. Prin urmare, ei sunt mai potriviţi pentru a adopta primii corecta guvernare.

Însăși existența noastră în statul Israel este în pericol, deoarece, conform ordinii economice actuale, va dura mult timp până când economia noastră va fi stabilizată. Foarte puțini vor putea suporta experiența calvarului în țara noastră, de vreme ce pot imigra în alte țări bogate. Unul câte unul, se vor elibera de disconfort până când vor rămâne prea puțini pentru a merita numele de „stat” și vor fi înghițiți printre arabi.

Dar dacă vor accepta regimul comunist internațional altruist, nu numai că vor avea satisfacția de a fi avangarda pentru predarea lumii, pentru care vor ști că merită suferința, dar vor putea, de asemenea, să-şi ţină sub control sufletele și să scadă nivelul de trai atunci când este nevoie. Aceștia vor putea munci suficient de mult pentru a asigura o economie solidă statului.

Cu atât mai mult este valabil pentru cei din kibuţuri, a căror existență însăşi este construită pe idealism, care se va diminua în mod firesc în generațiile viitoare, întrucât idealurile nu se moştenesc. Fără îndoială, ele vor fi primele distruse.

Religia este singurul fundament solid pentru ridicarea nivelului moral al societății până când fiecare persoană ajunge să muncească în funcție de capacitatea sa și să primească în funcție de nevoile sale.

Dacă ați locui pe o insulă de sălbatici, ale căror vieți nu le-ați putea salva, decât prin intermediul religiei, împiedicându-i să se extermine cu ferocitate, v-ați îndoi atunci să le puneţi în ordine viața conform unei religii care ar fi suficientă pentru a salva acea națiune de la extincţie din această lume?

În raport cu comunismul altruist, toţi sunt nişte sălbatici. Nu există nicio stratagemă pentru a impune un astfel de regim lumii, în afară de cea prin intermediul religiei, întrucât constrângerea religioasă devine agreabilă în descendenți, așa cum am văzut că se întâmplă în națiunile care au acceptat iniţial religia prin forță și constrângere.

Cu toate acestea, când e vorba de constrângerea prin educație și opinia publică, niciuna nefiind transmisibiliă ereditar descendenților, aceasta se diminuează doar în timp. Prin urmare, am putea spune că este mai bine ca întreaga lume să se distrugă reciproc decât să le fie impusă o anumită cauză care să-i conducă la viață și fericire? Este greu de crezut că cineva sănătos la minte ar ezita aici.

Este imposibil să existe o societate democratică stabilă fără să se facă prin intermediul unei societăți a cărei majoritate este bună și onestă, întrucât societatea este condusă de majoritate, în bine sau în rău. Prin urmare, regimul comunist altruist nu trebuie instituit decât dacă majoritatea mulţimii este gata să se angajeze în acest regim pentru generații. Acest lucru poate fi asigurat doar prin religie, întrucât natura religiei este aceea că, deși începe coercitiv, se termină voluntar.

Religia și idealismul se completează reciproc. Acolo unde idealiştii nu pot fi majoritari, religia stăpânește cu putere majoritatea primitivă, incapabilă de idealuri datorită posesivității sale și dorinței sale de a munci mai puțin decât cel de alături și de a primi mai mult.

Este imposibil să edifici comunismul altruist înainte să se fi extins comunismul egoist. Cu toate acestea, acum că o treime din lume și-a asumat comunismul egoist, puterea religiei poate fi folosită pentru a instaura comunismul altruist.

Omenirii nu-i vor fi suficiente decrete seci fără a fi însoțite de explicații rezonabile care să susțină și să întărească conduita generală, adică fără o metodă filosofică. În această privință, există deja o întreagă filozofie cu privire la voința de a dărui, care este comunismul altruist, suficientă pentru a contempla întreaga viață și, astfel, a se consolida prin acte de dăruire.

Comunismul egoist va adopta în cele din urmă forma nazismului pur, dar prin apariția comunismului național. Cu toate acestea, această diferență de nume nu a inhibat pe nimeni să se dedea la actele satanice ale lui Hitler. Astfel, rușii vor fi „națiunea maestră” și întreaga lume, slujitorii lor supuși, urmând calea lui Hitler.

În regimul burghez, concurența liberă este principalul combustibil pentru succes. Cu el se joacă industriașii și negustorii; câștigătorii sunt foarte fericiți, iar cei care nu câștigă suferă un final amar. Între aceștia se află proletariatul, care nu are parte în acest joc. Este aparent neutru, nici nu câştigă, nici nu pare să piardă. Cu toate acestea, datorită capacității sale de a face grevă, nivelul lor de viață este asigurat.

Până la urmă, atât în ​​guvernările comuniste, cât și în cele burgheze, cei neputincioşi sunt improprii pentru a conduce, deși ei sunt mulţimea majoritară. Mai degrabă, ei trebuie să aleagă lideri dintre cei sârguincioși. Totuşi, pentru că ei sunt cei care aleg, pot avea speranța că nu vor fi exploatați prea mult.

În schimb, în ​​guvernul comunist egoist, managerii nu sunt aleși de mulţimea majoritară, întrucât sunt anti-comuniști, ca în Rusia și în celelalte ţări, unde aleșii sunt doar dintre comuniști. Prin urmare, alegătorii se confruntă cu un final amar, întrucât proletariatul nu are nici măcar un singur reprezentant în conducere.

Toate cele de mai sus concură la regula conform căreia proletariatul este anticomunist prin natură. Proletariatul nu e format din idealiști; ei sunt majoritatea înapoiată a societății și cred că „împărțirea corectă” înseamnă să primească o cotă egală cu cea a celor harnici. Sârguincioșii nu vor dori niciodată asta.

Cuvintele mele se referă doar la proletariat, adică la cei înapoiați, care sunt mulţimea majoritară. Sârguincioșii și intelectualii vor culege întotdeauna crema, fie într-un guvern comunist, fie într-un guvern burghez. Este rezonabil să credem că mulți dintre ei o vor duce mai bine într-un regim comunist, întrucât nu se vor teme de critici, așa cum este scris la punctul …

Doar tu, proletariatul înapoiat, o vei duce cel mai rău în regimul comunist. Cu toate acestea, clasa celor sârguincioşi va avea un nume diferit: adică manageri și supraveghetori. Ei o vor duce mai bine pentru că vor scăpa de competiție, cea care îi afectează pe burghezi, și își vor primi partea constant și din abundență.

Cei neputincioşi nu au soluţii și artificii pentru a pune capăt fricii, șomajului și ignominiei, cu excepția comunismului altruist. Prin urmare, cuvintele mele nu se adresează celor sârguincioși și intelectualilor, întrucât aceștia cu siguranță nu le vor accepta, ci numai proletariatului și celor neputincioşi. Ei vor fi în stare să mă înțeleagă și ei sunt cei cărora le vorbesc, precum și celor care împărtăşesc viața celor neputincioşi și simpatizează cu angoasa lor.

Este una dintre libertățile omului aceea de a nu fi legat de un singur loc, precum plantele, care nu își pot părăsi habitatul. Prin urmare, fiecare țară trebuie să se asigure că nu împiedică cetățenii să se mute în altă țară. De asemenea, trebuie să ne asigurăm că nicio țară nu își închide porțile în fața străinilor și a imigranților.

Un guvern al comunismului altruist nu trebuie instigat înainte ca mulţimea majoritară să fie pregătită pentru a-şi dărui unul altuia.

În cele din urmă, comunismul altruist va cuprinde întreaga lume și întreaga lume va avea un același nivel de viață. Cu toate acestea, procesul efectiv este lent și gradual. Fiecare națiune, a cărei mulţime majoritară a fost educată în sensul dăruirii reciproce, va intra mai întâi în sistemul comunist internațional.

Toate națiunile care au intrat deja în sistemul comunist internațional vor avea un nivel de trai egal. Astfel, surplusul unei națiuni bogate sau harnice va îmbunătăți nivelul de trai al unei națiuni înapoiate sau sărace în materii prime și mijloace de producţie.

FORMA RELIGIOSĂ

Forma religioasă a tuturor națiunilor ar trebui mai întâi      să-și oblige membrii să-şi dăruiască unii altora (în măsura în care viața celui apropiat va prevala faţă de propria viață), ca în sintagma „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Omul nu va avea din societate mai multă satisfacţie decât unul apropiat neajutorat.

Aceasta va fi religia colectivă a tuturor națiunilor care vor intra în sistemul comunismului. Pe lângă asta, însă, fiecare națiune îşi poate urma propria religie și tradiție și una nu trebuie să se amestece cu cealaltă.

Regulile religiei egale pentru întreaga lume sunt după cum urmează:

1. Omul trebuie să muncească pentru bunăstarea poporului atât de mult cât poate și chiar mai mult decât capacităţile sale, dacă este necesar, până când nu va mai exista foamete sau sete nicăieri în întreaga lume.
2. Omul poate fi sârguincios, dar nimeni nu se va bucura de societate mai mult decât cei neputincioşi. Va exista un acelaşi nivel de trai, egal pentru toți.
3. Deși există religie, onorurile cuvenite ar trebui să fie acordate în funcție de religie; cu cât este mai mare beneficiul cu care el contribuie în societate, cu atât onorurile vor fi mai mari.
4. Reținerea de la a-ţi arăta sârguinţa în beneficiul societății va induce pedepsirea conform legilor societății.
5. Toţi şi fiecare în parte sunt angajaţi în munca de a ridica din ce în ce mai mult nivelul de trai al societății la nivel mondial, astfel încât toți oamenii din lume să se bucure de viața lor și să simtă din ce în ce mai multă fericire.
6. Același lucru este valabil și pentru spiritualitate, deși nu toată lumea este obligată să se angajeze în spiritualitate, ci doar oamenii speciali, în funcție de necesităţi.
7. Va exista un fel de instanță. Cei care vor dori să-și dedice munca pentru viața spirituală vor trebui să primească acceptul de a face acest lucru din partea acestei curţi.

Despre celelalte legi necesare:

Oricine, individ sau un grup, care intră în sistemul comunismului altruist, trebuie să depună un jurământ solemn să respecte toate acestea, întrucât Domnul a poruncit așa. Cel puțin fiecare trebuie să se angajeze să-şi învețe copiii că aşa a poruncit Domnul.

Cei care spun că idealul este suficient pentru ei ar trebui acceptați și verificaţi. Dacă este așa, pot fi acceptaţi. Cu toate acestea, ei trebuie să promită totuși că nu vor transmite căile lor eretice copiilor lor, ci îi vor preda statului pentru a fi educați de stat. Dacă cineva nu acceptă aceste condiţii, nu ar trebui să fie acceptat. Acesta si-ar corupe apropiaţii și ar produce mai multă pierdere decât ar aduce beneficii.

La început, trebuie să existe o mică comunitate, a cărei mulţime majoritară este dispusă să muncească cât poate și să primească cât are nevoie, din motive religioase. Vor funcționa la fel de sârguincios ca şi lucrătorii contractuali, chiar mai mult decât ziua de lucru de opt ore. Comunitatea va conține toate formele de guvernare ale unui stat complet. Într-un cuvânt, ordinea acelei mici comunităţi va fi suficientă pentru oricare dintre națiunile lumii, fără a adăuga sau a scădea nimic.

Această comunitate va fi ca un punct focal global pentru națiunile și statele care o înconjoară până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Toți cei care intră în acest sistem își vor asuma aceeași conducere și aceeași agendă precum comunitatea. Astfel, întreaga lume va fi o singură națiune, în ceea ce priveşte profiturile, pierderile și rezultatele.

Hotărârile care se bazează pe forță vor fi complet eliminate în această comunitate. Mai degrabă, toate conflictele dintre membrii comunităţii vor fi rezolvate între părțile interesate. Opinia publică generală va condamna pe oricine exploatează corectitudinea apropiatului său în beneficiul propriu.

Va mai exista totuşi un tribunal, dar acesta va servi doar pentru a rezolva neînţelegerile care vor apărea între oameni, fără însă să se bazeze pe vreun sistem de forță. Cel care respinge decizia instanței va fi condamnat de opinia publică și asta este tot.

Nu ar trebui să ne îndoim de suficiența acesteia, întrucât era de necrezut că copiii ar fi putut fi educați doar prin explicații, fără utilizarea bastonului. Astăzi, iată, cea mai mare parte a civilizației s-a angajat să se abțină de la bătaia aplicată copiilor, iar această educație are mai mult succes decât metoda anterioară.

Dacă există cineva care este excepțional în societate, el nu trebuie adus în fața unei instanțe care se bazează pe forță, ci trebuie rectificat prin argumentaţie și explicații. Dacă toate soluţiile nu dau niciun rezultat, mulţimea se va îndepărta de acea persoană ca și cum ar fi un paria. Astfel, el nu va putea corupe pe alții în societate.

Este important să se facă o astfel de rectificare, astfel încât nicio persoană să nu-și pretindă de la societate nevoile sale. În schimb, vor exista unii numiți în acest scop, care vor merge din ușă în ușă, examinând nevoile fiecăruia și asigurându-se că fiecare îşi va produce singur cele necesare. Astfel, gândurile fiecăruia vor fi dedicate dăruirii către semeni și nu va trebui niciodată să se gândească la propriile sale nevoi.

Totul are la bază observația că în consum suntem ca orice alt animal. În plus, fiecare act detestabil din lume provine din consum. Dimpotrivă, vedem că fiecare act de bucurie din lume provine din calitatea de a dărui semenilor. Astfel, ar trebui să eliminăm și să respingem gândurile de consum pentru noi înșine și să ne umplem mintea numai cu gânduri de a dărui semenilor noștri. Acest lucru este posibil în maniera de mai sus.

Libertatea individului trebuie păstrată atâta timp cât nu dăunează comunităţii. Cu toate acestea, cel care dorește să părăsească comunitatea pentru o alta nu trebuie să fie reținut în niciun fel, chiar dacă și asta este dăunător comunității, și într-o manieră în care comunitatea să nu fie distrusă cu totul.  

Diseminarea

Există trei elemente de bază pentru extinderea religiei: Satisfacerea Dorințelor, Dovada și Diseminarea.

1. Satisfacerea Dorințelor:

În fiecare om, fie el şi un laic, există o scânteie necunoscută care cere unirea cu Dumnezeu. Atunci când uneori această scânteie se trezește, ea aprinde o nevoie fierbinte de a-L cunoaște pe Dumnezeu sau de a-L nega pe Dumnezeu, ceea ce este același lucru. Dacă cineva generează satisfacerea acestei dorințe în acel om, el va fi de acord cu orice. La aceasta ar trebui să mai adăugăm problema nemuririi sufletului, răsplata în lumea care va veni, gloria individului, gloria națiunii.

2. Dovada:

Nu există nicio existență în lume fără ea, cu atât mai mult în zilele atomului și a bombelor de hidrogen.

3. Diseminarea:

Trebuie angajați oameni pentru a disemina cele de mai sus în mulţime.

Comunismul egoist precede comunismul altruist, întrucât de vreme ce are controlul pentru a aboli proprietatea, este posibil să se educe mulţimea că desfiinţarea proprietății va fi rezultatul iubirii faţă de ceilalți.

A doua fază a comunismului, comunismul altruist, trebuie grăbită, întrucât neajunsurile și forța utilizate în comunismul egoist, îi descurajează cu totul pe oameni în a accepta această metodă. Prin urmare, este timpul să descoperim etapa finală a comunismului altruist, care conţine toată plăcerea și nu are nici o deficienţă.

De asemenea, trebuie să ne temem, ca nu cumva să apuce să izbucnească mai întâi un al treilea război mondial și comunismul să dispară din lume. Într-un cuvânt, nu există o lovitură mai dură pentru sistemul de guvernare capitalist decât această formă perfectă de comunism menționată mai sus.

Asistăm deja cum regimul capitalist este din ce în ce mai  puternic și proletariatul țărilor capitaliste detestă regimul comunist. Acest lucru se întâmplă datorită constrângerii și forței necesare pe care sistemul îl presupune din cauza controlului unui mic grup de comuniști asupra unei societăți anticomuniste.

Prin urmare, nu trebuie să ne așteptăm ca regimul capitalist să dispară de la sine. Dimpotrivă, timpul funcționează în favoarea lor. Atâta timp cât guvernele comuniste vor înconjura lumea, constrângerea și supunerea implicate în acest sistem de guvernare vor fi dezvăluite, fiind lucruri pe care orice om obișnuit le urăște cu totul, întrucât omul este dispus să sacrifice totul pentru libertatea sa.

Mai este şi un alt aspect: întrucât comunismul nu se răspândește în țările civilizate, ci în cele primitive, în cele înapoiate, va exista o societate a țărilor bogate cu un nivel de trai ridicat și o guvernare capitalistă, și o societate a țărilor sărace cu un nivel de trai scăzut și o guvernare comunistă. Această situaţie va însemna sfârșitul comunismului. Nici un om liber nu va dori să audă despre asta; sistemul va fi detestat întrucât conceptul de sclavi vânduți pe viață este cunoscut şi detestat astăzi.

Pentru expansiune și diseminare: trebuie să ne amintim că toată agonia, sărăcia și asasinatele etc. nu pot fi rectificare decât prin comunismul altruist. În acest caz, nu va fi greu pentru un om să-și dea viața pentru asta.

Iudaismul trebuie să prezinte ceva nou națiunilor. La asta se așteaptă ei, cu toţii, de la revenirea lui Israel în țara lor! Nu se găseşte acest lucru în alte învățături, pentru că noi nu am inovat niciodată. În ele, am fost întotdeauna discipolii lor. Mai degrabă este înțelepciunea religiei, a dreptății și a păcii. În aceasta, majoritatea națiunilor sunt discipolii noștri și această înțelepciune ne este atribuită numai nouă.

Dacă această reîntoarcere este oprită, sionismul va fi desfiinţat cu totul. Această țară este foarte săracă, iar locuitorii ei sunt destinați să suporte multă suferință. Fără îndoială, fie ei, fie copiii lor vor părăsi treptat țara și vor rămâne doar un număr nesemnificativ, care va fi în cele din urmă înghițit printre arabi.

Soluția la această situaţie este numai comunismul altruist. Nu numai că acesta unește toate națiunile pentru a fi toate ca una, ajutându-se reciproc, ci le și înzestrează pe fiecare cu toleranță una față de cealaltă. Cel mai important: comunismul produce o mare putere de muncă; prin urmare, productivitatea muncii va compensa dezavantajele sărăciei.

Dacă își asumă această religie, Templul poate fi construit și gloria veche restaurată. Acest lucru ar dovedi națiunilor, chiar și arabilor, de bună seamă, corectitudinea reîntoarcerii lui Israel în țara lor. Cu toate acestea, o întoarcere într-o formula laică, precum cea de astăzi, nu impresionează neamurile și trebuie să ne temem ca nu cumva să vândă independența Israelului pentru nevoile lor, fără să menționăm că Ierusalimul va reveni. Acest lucru i-ar speria chiar şi pe catolici.

Până acum, am arătat faptul că altruismul și comunismul sunt unul și acelaşi lucru și, totodată, că egoismul și anticomunismul sunt aceleași. Totuși, toate acestea constituie doctrina mea. Dacă îi întrebați pe liderii comuniști înșiși, ei o vor nega fără rezerve.

În schimb, ei ar susține că sunt departe de orice sentimentalism și moralitate burgheză, căutând doar dreptate conform principiului „al meu este al meu și al tău este al tău”. (Toate acestea le-au venit datorită conexiunii lor cu proletariatul) Aşadar, să examinăm lucrurile în funcție de percepția lor și să examinăm această justeţe pe care o caută ei.

În urma evoluţiei guvernărilor actuale, termenii de „burghez” și „proletariat” nu mai sunt acoperitori pentru a explica istoria. Avem nevoie de definiții mai cuprinzătoare. Denumirile ar trebui înlocuite cu cele de “sârguincios” (harnic) şi “neputincios” (leneş).

Orice societate este împărțită în sârguincioşi şi neputincioşi (harnici şi leneşi). Aproximativ douăzeci la sută sunt cei harnici, iar optzeci la sută sunt cei leneşi. Este o lege naturală după care clasa celor sârguincioşi exploatează clasa celor neputincioşi, precum peştii din mare, unde cei puternici îi înghit pe cei slabi. În această privință, nu are nicio importanţă dacă sârguincioșii sunt în capitalism burghezi şi manageri sau supraveghetori și intelectuali în comunism. În cele din urmă, aceleași douăzeci de procente sârguincioşi vor lua întotdeauna crema și vor lăsa zerul sărac celor optzeci de procente neputincioşi. Întrebarea este, însă, cât de mult îi exploatează cei dintâi pe cei din urmă și cine exercită o mai mare exploatare – burghezia sau managerii și supraveghetorii din comunism.

Baza acestei întregi explicații este manifestarea substanței creației, spiritualitate și corporalitate, nefiind altceva decât voința de a primi, care este existența din absență. În orice caz, ceea ce primește această substanță ea extinde existența din existență.

Astfel, se știe clar ce este bine și ce ne cere Domnul, și anume echivalența de formă. Prin natura creației sale, trupul nostru este doar o dorință de a primi și deloc de a dărui. Acest lucru este opus Creatorului, care trebuie să dăruiască și să nu primească deloc, pentru că de la cine ar putea primi El? În această diferență de formă, creația a devenit distinctă de Creator.

Prin urmare, ni se poruncește să facem fapte în Tora și Miţvot (porunci) care aduc mulțumire creatorului și să dăruim aproapelui. Asta pentru a dobândi forma de dăruire și pentru a ne alipi încă o dată de Creator ca şi înainte de creație.

DIFERENȚELE ÎNTRE MINE ŞI SCHOPENHAUER

1. El Îl percepe ca pe o esență în sine, în timp ce eu Îl percep ca subiect și predicat. Esența sa poate fi necunoscută, dar oricare ar fi ea, extinde existența din existență.
2. El percepe dorința în sine ca o ambiție căreia niciun scop nu îi poate pune capăt, ci este mai degrabă o ascensiune constantă și un impuls perpetuu. La mine, însă, ea se limitează la primirea anumitor lucruri și poate fi împlinită, adică direcţionată.

Cu toate acestea, împinirea obiectivului crește voința de a primi, ca la unul care are o sută şi vrea două sute. Înainte, voința de a primi era limitată la obținerea a numai o sută; nu voia două sute. În acest mod, dorința perpetuă este extinderea dorinței; este voința de a primi în sine.

3.     El nu face diferența între voința de a dărui și voința de a primi. La mine, numai voința de a primi este esența creaturii, în timp ce voința de a da în sine este o Lumină Dumnezeiască, atribuită Creatorului, nu creaturii.

4.     El percepe dorința în sine ca pe un obiect, considerând-o o formă și o manifestare în obiect. La mine, accentul se pune mai degrabă pe forma dorinței, adică voința de a primi, dar purtătorul formei voinței de a primi este o esență necunoscută.

… Întrucât el consideră dorința ca fiind subiectul, el trebuie să definească o dorință generală, fără formă.

Astfel, el alege aspirația nesfârșită pentru materiale și ceea ce își dorește este forma. Cu toate acestea, de fapt, nu există aici o tânjire infinită, ci o dorință în creștere, care crește în funcție de direcție și este o formă și un caz în dorință.

• A. În metoda sa, este o esență; în a mea, o formă.
• B. În metoda sa este o dorință nesfârșită; în a mea, este limitată în direcția sa.
• C. În metoda sa, nu există nicio diferență între dăruire și primire; în a mea, voința de a dărui este o scânteie a Creatorului.
• D. În metoda sa, jinduirea este o substanță, iar calitatea primirii este forma; la mine, calitatea primirii este substanța creației iar subiectul calității este necunoscut. Orice ar fi, este existență din existență.

Liderii generației

Masele tind să creadă că liderul nu are angajamente și interese personale, ci că și-a dedicat și abandonat viața privată pentru binele comun. Într-adevăr, așa ar trebui să fie. Dacă liderul prejudiciază pe un membru al comunităţii urmându-şi  interesul personal, el este un trădător și un mincinos. Odată ce mulţimea va afla despre asta, îl vor călca în picioare imediat.

INTERESE PERSONALE ALE INDIVIDULULUI

Există două tipuri de interese personale:

1. Interese materiale;
2. Interesele spirituale.

Nu există un lider în lume care să nu dea greș faţă de mulţime din interese spirituale. De pildă, dacă cineva este milostiv și, prin urmare, se reţine să-i eradicheze pe  răufăcători sau să ia măsuri împotriva acestora, atunci el provoacă un rău mulţimii dintr-un motiv de interes personal. S-ar putea, de asemenea, să se teamă de răzbunare, chiar de răzbunarea Creatorului și, astfel, să descurajeze punerea în aplicare a  rectificărilor necesare. Astfel, chiar dacă dorește să-şi anuleze interesele materiale, nu va dori să-şi anuleze interesele idealiste sau religioase în favoarea comunităţii, deși acestea pot fi doar propriile sale senzații personale. Este posibil ca mulţimea să nu fie interesată de aceste aspecte, pentru că ei observă doar cuvântul „interes”, întrucât nici cel mai idealist lucru nu stă în calea „interesului”.

ACȚIUNE ÎNAINTE DE GÂNDIRE

Ca și în dorință și dragoste, efortul concentrat asupra unui obiect creează iubire și apreciere față de acel obiect. La fel, faptele bune generează iubire pentru Creator, iubirea generează alipire, iar alipirea generează inteligență și cunoaștere.

TREI POSTULATE

1. Aparent liber;
2. Aparent nemuritor;
3. Aparent existând.

Ele sunt relative la rațiunea practică (etică), la binele cel mai sublim.

ADEVĂR ȘI FALSITATE

Se știe că gândul, materia și dorința sunt două modificări  (diferențe de formă) ale aceluiași lucru. Astfel, replica psihologică a absenței și existenței fizice este adevărul și minciuna. În acest fel, adevărul, ca existență, este teza, iar falsitatea, ca absență, este antiteza. Sinteza dorită este o descendență (rezultantă) a ambelor.

Opinia Personală şi Opinia Publică

Opinia individului este ca o oglindă în care sunt adunate toate imaginile actelor benefice și dăunătoare. Omul se uită la acele experiențe, le sortează pe cele bune și benefice și le respinge pe cele care i-au făcut rău. Asta se numește „creierul memoriei”.

De pildă, negustorul ţine minte tot felul de mărfuri cu care a suferit pierderi și de ce. La fel, mărfurile care i-au adus profit și din ce motive. Toate sunt aranjate în mintea sa precum o oglindă a experiențelor anterioare. Ulterior, el sortează binele și respinge răul. În cele din urmă, devine un negustor bun și de succes. Omul tratează în același mod fiecare tip de experiență din viața lui.

La fel, şi publicul (mulţimea) are o minte colectivă, un Creier al Memoriei și o imaginație colectivă, în care toate actele legate de publicul larg sunt imprimate referitor la fiecare persoană, cele bune şi cele rele. Și mulţimea alege, de asemenea, actele benefice și pe cei care fac bine și urmăreşte ca binele să persiste. În plus, toți cei care săvârșesc fapte rele ce dăunează mulţimii se întipăresc în creierul care imaginează și care ţine minte și drept urmare mulţimea îi urăşte și caută tactici pentru a scăpa de ei.

Aşadar, ei îi laudă și îi glorifică pe cei care fac bine, pentru a-i motiva tot mai mult să facă bine în continuare. Aceasta este sursa idealurilor, a idealismului și a oricărui atribut bun, precum și a înțelepciunii eticii.

Dimpotrivă, ei vor condamna cu vehemență pe cei care făptuiesc acțiunilor dăunătoare, astfel încât să înceteze și să scape de ei. Aceasta este proveniența oricărei trăsături malefice, păcat și ignobilitate în specia umană. Aşadar, opinia individuală funcționează la fel ca și opinia publică. Acest lucru este, însă, adevărat numai în ceea ce privește beneficiul și prejudiciul.

CORUPȚIA ÎN OPINIA PUBLICĂ

Corupția din opinia publică este rezultatul faptului că publicul nu se orientează în funcție de majoritatea sa, ci doar în funcție de cel puternic, adică în mod asertiv. Se spune că douăzeci de oameni conduc toată Franța. În majoritatea cazurilor, aceștia sunt bogații, care nu reprezintă decât zece la sută din totalul mulţimii, și sunt întotdeauna necunoscuţi marelui public.

Ei fac rău celorlalţi și îi exploatează. Prin urmare, opinia publică nu deține controlul asupra lumii. Mai degrabă, opinia celui dăunător este cea care controlează publicul. Astfel, chiar și idealiștii care au fost sanctificaţi în lume nu sunt decât demoni și răufăcători în raport cu mulţimea majoritară. Nu numai religia, ci și justiția, îi favorizează numai pe cei bogați, şi cu atât mai mult etica şi idealurile.

ORIGINEA DEMOCRAŢIEI ȘI SOCIALISMULUI

De aici provine ideea democrației, conform căreia mulţimea majoritară va lua în posesie sistemul judiciar și politica. De asemenea, socialismul solicită proletariatului să-și ia destinul în mâinile lor. Pe scurt, majoritatea dorește să fie cea care determină opinia publică, să decidă între ce este benefic și ce este dăunător pentru ei și să hotărască toate legile și idealurile în consecință.

CONTRADICȚIA ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI SOCIALISM

După cum se poate vedea în Rusia, constă în faptul că zece la sută controlează întreaga mulţime într-o dictatură absolută. Motivul este simplu: împărţirea justă are nevoie de idealism. Acest lucru nu se găsește în rândul mulţimii majoritare. Prin urmare, în cele din urmă, nu există un remediu pentru asta decât prin religie, de Sus. În felul acesta întreaga mulţime va fi transformată în idealiști.

Toate acestea sunt compromisuri în măsurarea egoismului individului, a statului sau a slujitorului lui Dumnezeu. Spun: „Orice măsură de egoism este defectuoasă și dăunătoare și nu există altă aranjament decât altruismul, în individ, public și Domnul”.

Monismul Materialist

Substanța creează totul, iar gândul este rezultatul acțiunilor și senzațiilor, precum o oglindă. Nu există libertate de voință, ci doar libertate de acţiune. Cu toate acestea, nu de la sine, întrucât faptele rele generează fapte rele, iar libertatea faptelor este percepută privind (în oglinda acțiunilor în cauză) prin mintea altei persoane. Apoi, omul are libertatea de a se supune. Și nu va putea să aleagă din propria sa minte (oglindă), întrucât calea fiecăruia pare corectă în ochii lui, iar mintea lui este întotdeauna de acord cu el.

În afara acestei lumi

În afara acestei lumi trebuie să cercetăm și să examinăm doar subiectiv și pragmatic (practic). În felul acesta se desfășoară cercetarea în această lume, deși se află în afara ei, așa cum este contemplarea prin măsurători îmbrăcate în natura acestei lumi și, totodată, în acord cu beneficiul practic (pragmatic).

Numai Creatorul este imperativ, de vreme ce El este locul lumii, iar lumea este locul Lui. El este singurul pe care îl înțelegem, anume că El, și nimic altceva, este și în afara acestei lumi, spre deosebire de panteism. (multiplicitatea zeilor).

Această lume este un termen obiectiv, care poate fi înțeles și obiectiv. Primele sale principii sunt „timpul” și „spațiul”. În afara acestei lumi, care sunt lumile AK și ABYA (lumile Adam Kadmon, Aţilut, Briya, Yeţira și Asiya), este posibilă doar înțelegerea subiectivă, fără a atinge vreun obiect.

Esența obiectelor pe care le definim prin numele ABYA urmează presupunerea că, întrucât toată lumea percepe acest lucru fără excepție (însemnând câțiva aleși în fiecare generație, care sunt zecile de mii și milioanele care au fost și care sunt destinaţi să vină). Astfel, avem dobândiri obiective acolo, deși nu dobândim niciun obiect.

De aici provin cele patru lumi de deasupra acestei lumi, deși prin natura lor sunt doar subiective, îmbrăcând natura acestei lumi în cele două moduri – extindere și gând, și anume paralelismul psihofizic. Asta întrucât noi cunoaștem orice obiect prin două forme: în primul rând fizic și după aceea psihic, iar acestea merg întotdeauna împreună, în paralel.

Se știe că mulți din această lume percep, de asemenea, prin metoda „expresionismului”, adică doar prin percepția subiectivă. Cu toate acestea, mă conformez și cu „impresionismul” pentru a explica conceptele acestei lumi cât mai obiectiv posibil, minimizând interferența întăririi subiective.

Esenţa Religiei

Esența religiei este înțeleasă doar în mod pragmatic, așa cum a scris James(*). Originea credinței constă în nevoia de adevăr din ea, întrucât ea satisface această nevoie.

Există două tipuri de nevoi:

1. O nevoie spirituală. Fără ea, viața ar deveni bolnăvicios de detestabilă.
2. O nevoie fizică. Această nevoie apare în primul rând în ordinea socială, precum în etică și politică, așa cum a scris Kant (**): „Credința este baza moralei și o păzește”.

Bineînțeles, înțelepții vor proveni exclusiv din rândul celor care au nevoie spirituală, pentru că și ei au nevoie de ea în mod obiectiv. Cu toate acestea, cel de al doilea tip de nevoie va căpăta satisfacție, și anume adevărul, tot subiectiv. În orice caz, de la Lo Lişma (nu pentru numele Ei) se ajunge la Lişma (pentru numele Ei). Nevoia vine înainte de raţiune, care necesită credința.

Liderii Mulţimii

Pentru sine însuşi, omul poate alege între expresionism și impresionism. Cu toate acestea, liderilor nu li se permite să conducă mulţimea altfel decât într-o manieră pozitivă și pragmatică, adică în conformitate cu expresionismul. Asta întrucât ei nu pot crea prejudicii mulţimii pentru interesul lor personal. De pildă, ei nu pot induce o anumită credință mulţimii pentru ca aceasta să le înțeleagă propriul impresionism, negând astfel mulţimii conduita morală și etica. Dacă cineva nu se poate controla, ar fi bine să se resemneze și să nu facă rău mulţimii cu idealurile sale.

Percepţia Lumii

Lumea a fost creată printr-o evoluție consecventă, în conformitate cu materialismul istoric și dialectica lui Hegel(*) a tezei, antitezei și sintezei. Într-adevăr, aceasta corespunde senzației Creatorului, de la nivelul mineral, la cel vegetal, la cel animal și apoi la nivelul vorbitor, până la profeție sau la cunoașterea lui Dumnezeu. Plăcerea este teza, suferința este antiteza, iar senzația din exteriorul pielii este sinteza.

Esenţa Corupţiei şi a Rectificării se află în Opinia Publică

Întrucât opinia individuală determină propriile câștiguri și pierderi și-l aduc pe om la o afacere de succes, tot așa opinia publică determină politica și o alege pe cea mai de succes.

Calea Torei

Calea Torei pune soarta în mâinile celor oprimaţi Acest lucru accelerează sfârșitul în măsura în care cel oprimat veghează asupra lui. Asta se numește „alegere”, întrucât acum alegerea este în mâinile părților interesate. Astfel, calea suferinţei este un act obiectiv, calea Torei este un act subiectiv, iar soarta este în mâinile părților interesate.

(pagină nouă)

Principiul: a dărui celorlalţi. Guvernarea – un regim care impune un minim pentru subzistenţă și fapte bune în sensul asigurării nivelului de trai al societății. Intenţia și scopul: alipirea la El. În opinia mea, aceasta este sinteza finală în care absența nu mai este ascunsă.

Obiectivul și scopul: alipirea la El. În opinia mea, aceasta este ultima sinteză în care absența nu mai este ascunsă.

Fapte bune şi Miţvot

Locke a spus că nu există nimic în minte care să nu apară mai întâi în simțuri. În plus, Spinoza a spus: „Nu vreau ceva pentru că este bun, ci este bun pentru că îl vreau”. Trebuie să adăugăm că nu există nimic în simţuri care să nu fi fost prezent mai întâi în acțiuni.

Astfel, acţiunile generează senzaţii, iar senzaţiile generează înțelegere. De pildă, este imposibil ca simțurile să se bucure de dăruire înainte de a dărui efectiv. Mai mult, este imposibil să înțelegem și să percepem marea importanță a dăruirii înainte ca aceasta să fie degustată în simțuri.

La fel, este imposibil să gustăm plăcerea prin alipire înainte să fi îndeplinit multe fapte bune care să o poată influenţa, adică prin respectarea strictă a acestei condiții să-I aducem mulțumire Creatorului sau, cu alte cuvinte, să ne bucurăm de încântarea produsă Lui prin îndeplinirea poruncii. După ce simţi marea plăcere în acţiuni, este posibil să-L înțelegi, în măsura acelei plăceri. Și dacă (…) pentru eterna și perpetua plăcere de a-I aduce încântare, atunci vei fi răsplătit cu cunoașterea (…)

După cum s-a văzut mai sus, există două tendinţe în religie:

1)    Lo Lişma (nu pentru numele Ei), care este pur utilitarism, adică vizează stabilirea unei moralități pentru binele propriu. Eşti mulțumit atunci când dobândești această tendință.

2)    Și există o a doua tendință în religie, ca fiind o nevoie spirituală de a te alipi Lui. Aceasta se numește Lişma (pentru numele Ei). Poţi fi răsplătit cu cele de mai sus prin acțiuni, iar din Lo Lişma se ajunge la Lişma.

Tendinţa Vieţii

Există trei puncte de vedere în cărți și în cercetare:

• 1. Ideologism; cum să dobândim alipirea cu El;
• 2. Utilitarism; cum că câştigăm progresul;
• 3. Hedonism sau Kirenism; a obţine plăcerea carnală trupească.

Mi-aș dori ca vizunea hedonistă să fie cea adevărată. Problema este că suferinţele sunt mai mari decât puținele plăceri senzuale cu care cineva se poate încânta. Pe lângă neajunsul zilei morții, iar în ceea ce priveşte metoda utilitarismului de a aduce progresul în lume, există o mare întrebare aici: cine se bucură de acest progres deplin pentru care plătim atât de mult cu suferinţe şi chinuri?

Se pare că numai idealurile ale căror scop este fericirea omului, prin aceasta îmbunătățind toate forțele spirituale, aduc omului respectul în viață și un bun renume după moartea sa. Kant a luat în râs această metodă de stabilire a unei teze morale pe o pornire egoistă și a recomandat făptuirea nu cu scopul de a primi o răsplată.

Știința modernă a optat pentru utilitarism, dar numai pentru binele comun, adică pentru a dărui. Acest lucru este, de asemenea, similar cu „nu cu scopul de a primi o răsplată” și cine și-ar dori asta? Se pune, totdată, întrebarea: Ce va aduce acest progres generațiilor pentru care muncesc cu atâta chin pentru a le oferi acest lucru?

Cel puțin, am dreptul să știu ce se cere în urma acestui progres și cine se va bucura de el. Cine ar fi atât de credul încât să plătească atât de mult fără să cunoască efectele? Întreaga problemă este că plăcerea este scurtă, iar suferința, lungă.

Scopul Vieţii

Din toate cele menționate mai sus, vom înţelege că scopul vieții este acela de a dobândi alipirea cu El, strict pentru a-I aduce Lui beneficii sau pentru ca mulţimea să merite alipirea cu El.

Două tipuri de Aservire în Lume

Există două tipuri de înrobire în lume, fie înrobirea faţă de Creator, fie înrobirea faţă de creaturile Lui. Una dintre ele este o necesitate. Chiar și un rege sau un președinte servesc în mod necesar poporului. Într-adevăr, gustul libertății depline aparţine numai aceluia care este înrobit numai Creatorului și niciunei alte fiinţe din lume. Înrobirea este necesară, pentru că primirea este obscenă; este animalică. Iar dăruirea, întrebarea este „Cui?”

Contactul cu El

Oamenii își imaginează că acela care este în contact cu Creatorul este un om … natură și că ar trebui să se teamă să-i vorbească, cu atât mai puțin să se afle în imediata sa apropiere. Este în natura umană să te temi de orice este în afara naturii creației. Oamenii se tem, de asemenea, de orice lucru neobișnuit, cum ar fi tunetele și zgomotele puternice.

În orice caz, El nu este așa. Asta întrucât, de fapt, nu este nimic mai natural decât să intri în contact cu cel care te-a făcut, pentru că El a făcut natura. De fapt, fiecare creatură are contact cu Creatorul său, așa cum este scris: „Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului”(Habacuc 2:14), cu excepția faptului că noi nu îl cunoaștem și nu îl simțim.

De fapt, cel căruia i se dăruieşte contactul cu El dobândeşte doar conștientizarea. Este ca și cum cineva ar avea o comoară în buzunar și el nu știe de ea. Apoi vine un altul și îi spune ce are în buzunar. Acum chiar a devenit bogat.

Cu toate acestea, nu este nimic nou aici, nu este nici un motiv de emoție. De fapt, nimic nu a fost adăugat realităţii în fapt. Același lucru este valabil și pentru cel căruia i s-a dat darul de a ști că este fiul Creatorului: nimic nu s-a schimbat în realitatea sa reală, în afară de conștiința pe care nu o avusese până atunci.

În consecință, cel care dobândeşte conştiinţa Creatorului devine chiar mai natural, mai simplu și mai umil. S-ar putea spune chiar că înainte de a fi primit darul, el se afla ca și toți ceilalţi oameni în afara naturii simple. Asta întrucât acum el este egal, simplu și îi înțelege pe toți ceilalţi oameni și este foarte implicat în relaţia cu ei. Nu este nimeni mai aproape de popor decât el și numai pe el ar trebui să-l iubească toţi, pentru că nu au un frate mai apropiat decât el.

Reconstruirea Lumii

A se vedea aliniatele „Opinia personală și opinia publică” și „Contradicția dintre democrație și socialism”.

S-a clarificat acolo că până acum opinia publică a evoluat și a fost construită conform celor puternici din societate, adică     într-o manieră asertivă. Abia recent, masele au evoluat prin religie, prin școli și prin revoluții și au perceput metoda democrației și a socialismului.

În orice caz, conform legilor naturii „mânzul unui măgar sălbatic se naște un om”, iar omul este produs dintr-un animal sălbatic, o maimuţă, după teoria lui Darwin sau cea a înțelepților noștri. După păcat, specia umană decade în maimuțe, întrucât „Toți înainte de Eva sunt ca o maimuță în fața omului”. Cu toate acestea, conform calităţii omului, care constă în pregătirea intelectuală, el a continuat să se dezvolte prin făptuiri și suferințe și și-a asumat religia, politica și justiția și, în cele din urmă, a devenit civilizat. Într-adevăr, toată această evoluţie a fost pusă doar pe umerii părții mai bune a societății, iar masele i-au urmat ca o turmă.

Când masele și-au deschis ochii pentru a-și lua soarta în mâinile lor, au trebuit să revoce toate rectificările și legile asertivităţii, adică ale religiei, justiției și politicii. Asta întrucât acestea erau doar conforme spiritului asertivităţii, în funcție de dezvoltarea lor și pentru binele lor propriu.

Astfel, au trebuit să construiască lumea din nou. Cu alte cuvinte, ei sunt acum precum oamenii preistorici, sau maimuța darwiniană, pentru că nu ei sunt cei care au trăit aceste experiențe, care le-au adus măsura lor de dezvoltare. Până astăzi, succesiunea evoluţiei a fost exclusiv pe umerii asertivului, nu pe ai maselor care, până acum, au fost un teren virgin.

Astfel, lumea se află acum într-o stare de totală prăbuşire. Este o situaţie foarte primitivă în sens politic, la fel ca în epoca peșterilor. Ei nu au trecut prin experiențele și acțiunile care l-au adus pe asertiv să ia asupra sa religia, cutumele și justiţia.

Prin urmare, dacă lăsăm lumea să se dezvolte în mod natural, lumea de astăzi trebuie să sufere toate distrugerile și chinurile pe care le-a trăit omul primitiv, până când vor fi obligați să își asume o permanentă și benefică justeţe politică.

Primul fruct al distrugerii s-a prăvălit asupra noastră sub forma nazismului, care este până la urmă doar un produs direct al democrației și socialismului, adică o formă de conducere a majorității, odată ce restricțiile religiei, cutumelor și justiţiei au fost eliminate.

Nazismul nu este un produs al Germaniei

Rezultă că lumea consideră în mod eronat nazismul ca pe un produs aparte al Germaniei. De fapt, el este un  produs al unei democraţii şi a socialismului care au fost lăsate fără religie, cutume și jusiţie. Aşadar, toate națiunile sunt egale sub acest aspect; nu există nicio speranță că nazismul va pieri odată cu victoria aliaților, pentru că mâine anglo-saxonii vor adopta poate nazismul, întrucât și ei trăiesc într-o lume a democrației și nazismului.

Să ne amintim că și democrații trebuie să renunțe la religie, cutume și justiție precum marxiștii, pentru că toți aceștia sunt slujitori fideli numai ai asertivilor din mulţime. Ei pun întotdeauna obstacole în fața democraților sau a celei mai bune părți a mulţimii majoritare.

Este adevărat că gânditorii dintre democrați sunt foarte atenţi la faptul ca religia și cutumele să nu fie distruse dintr-odată, întrucât ei știu că astfel lumea va fi ruinată. Cu toate acestea, în aceeaşi măsură, ei interferează și cu guvernarea majorității. De îndată ce mulţimea majoritară devin inteligenţi și îi înțeleg, vor alege cu siguranță un alt lider, cum ar fi Hitler, întrucât el este un autentic reprezentant al mulţimii majoritare, fie el german, anglo-saxon sau polonez.

Unica Soluţie

Spre deosebire de democrați, care doresc să desfiinţeze treptat religia și cutumele și să adopte o nouă politică într-un mod care să nu distrugă lumea, masele nu-i vor aștepta deloc. Mai degrabă, așa cum spun înțelepții noștri, „Nu distrugeți o sinagogă înainte de a putea construi una nouă în locul ei”. Cu alte cuvinte, ni se interzice să-i lăsăm pe cei puternici (majoritari) să preia conducerea înainte de a construi o religie, cutume și o politică potrivită pentru ei, pentru că între timp lumea va fi distrusă și nu vei mai avea cu cine să vorbeşti.

Majoritatea este la fel de Primitivă ca Omul Preistoric

Mulţimea majoritară este la fel de primitivă precum omul preistoric. Este aşa întrucât ei nu au încercat să facă uz de justiţie, religie și moralitate, care au fost folosite până în ziua de azi de către alții. De bună seamă, însă, toate acestea au ajuns în starea actuală numai prin mari suferinţe pe calea cauzalității și dialecticii. Mulţimea majoritară nu au pus preţ pe asta şi, în orice caz, nu o pot înțelege.

Cea mai rapidă acţiune o constituie Religia

Pentru a activa din nou opinia publică în mulţimea majoritară, într-un mod eficient, nu există o cale mai rapidă decât cea a religiei, dispreţuirea oricărei măsuri a voinței de a primi și înălţarea într-o cât mai mare măsură a măreţiei voinței de a dărui. Acest lucru trebuie făcut prin acțiuni specifice. Deși psihofizicul sunt paralele, totuși, fizicul precede psihicul.

Cei Prodigioşi

Cei prodigioşi sunt un produs al generației, cu o înclinație puternică către a dărui și nu au nevoie de nimic pentru ei înşiși. Ca atare, ei se află în echivalență de formă cu Creatorul și se alipesc în mod firesc Lui. Ei extind înțelepciunea și plăcerea de la El și o dăruiesc omenirii.

Ei se impart în două categorii: fie muncesc în mod conștient, adică dăruiesc încântare Creatorului lor și, prin urmare, dăruiesc omenirii, fie muncesc în mod inconștient, adică nu simt și nici nu știu că sunt în alipire cu Creatorul. Ei se alipesc Lui inconștient. Ei doar dăruiesc omenirii și, conform acestui principiu, nu există un progres al umanității, cu excepția faptului de a insufla voința de a dărui în ceilalţi și de a înmulți în lume prodigioşii.

Teleologie (Știința scopului)

Teleologia este necesară în Înţelecpiunea Cabala, conform metodei antropocentricității, după care lumile au fost create pentru Israel și ele constituie scopul. Mai mult, Creatorul s-a consultat cu sufletele celor drepți. Scopul lor este adus și în profeție: „Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului”(Habacuc 2:14). Nu există niciun scop mai specific decât acela.

Maimonide preia metoda disteleologiei (*) și spune că Creatorul are pentru creație alte scopuri în afară de specia umană. Îi este greu să înțeleagă cum de Creatorul a creat o creație atât de mare, cu sisteme planetare, unde planeta noastră este ca un bob de nisip și toate acestea au fost doar în scopul completitudinii omului.

Scopul este imperativ pentru orice ființă conștientă, iar cine lucrează fără scop este lipsit de minte. Prin faptele Lui noi Îl cunoaștem. El a creat lumea ca mineral, vegetal, animal şi vorbitor. Vorbitorul este punctul culminant al creației, întrucât îi simte pe ceilalţi și le dăruiește. Deasupra tuturor este profetul, care îl simte pe Creator și îl cunoaște. Acest lucru este perceput ca fiind plăcut Lui și fiind, totdată, scopul Său în întreaga creație.

Problema lui Hegel este legată de faptul că în mod necesar, există în natură creaturi fără scop, ca multe lucruri de pe planeta noastră, ca și nenumăratele planete pe care omenirea nu le folosește în niciun fel. Răspunsul este în conformitate cu legea după care „necunoscutul nu contrazice cunoscutul” și „judecătorul judecă doar după ceea ce vede cu ochii săi”. Poate că există mineralul, vegetalul, animalul și vorbitorul pe fiecare planetă și pe toate planetele scopul este vorbirea.

La fel este şi cu necunoscutul. Și cum poate asta contrazice ce este cunoscut și familiar în formula profeției? Este simplu: face plăcere Creatorului să creeze un obiect calificat pentru a negocia cu El și a face schimb de opinii, etc. Ne face plăcere, totodată, să avem ceva ce nu este de aceeaşi natură cu noi, și ne încredem totalmente în profeție.  

Cauzalitate şi Alegere

Există o cale a suferinţei, prin care cineva plătește inconștient urmare a legilor dialecticii, în care fiecare ființă ascunde absența din interior. Ființa există atâta timp cât absența din ea nu a apărut. Când antiteza se manifestă și se dezvoltă, ea distruge teza și aduce în locul ei o ființă mai completă decât prima, întrucât conține rectificarea antitezei anterioare. (Este așa întrucât orice absență precede prezența.) Prin urmare, a doua ființă este numită „sinteză”, ceea ce înseamnă că include și este rezultatul ambelor, prezența și absența, care au precedat această nouă ființă.

La fel, adevărul urmează întotdeauna și este perfecționat de calea suferinței, care este prezența și absența, teza și antiteza, și dă naştere întotdeauna unei sinteze mai adevărate până la apariția sintezelor perfecte. Dar ce este perfecțiunea?

În materialismul istoric, calea suferinței menționată mai sus este clarificată doar în raport cu dorințele economice, unde fiecare teză înseamnă guvernare justă pentru epoca sa, fiecare antiteză înseamnă o diviziune nedreaptă în economie și fiecare sinteză este guvernarea care stabilește antiteza care a fost dezvăluită, si nimic mai mult. Din acest motiv, absența este, de asemenea, ascunsă în ea. Când absența se dezvoltă, ea distruge și acea sinteză, și așa mai departe, până când se manifestă diviziunea justă.

Ce este perfecţiunea?

Această cale a durerii devine clară în materialismul istoric doar peste dorințele economice. Orice teză înseamnă deocamdată un guvern just. Orice antiteză înseamnă o diviziune nedreaptă în economie și orice sinteză este un guvern care împacă antiteza apărută și nimic mai mult. Prin urmare, absența este ascunsă și aici. Când absența evoluează, ea distruge și sinteza respectivă, etc., în mod repetat, până la împărțirea dreaptă.

Majoritatea şi activiştii

Până acum, mintea activiștilor, care sunt asertivi, era determinată și alcătuia mintea întregului public, de unde și întreaga justiție și moralitate.

Nihilism Nu nihilismul complet, ci nihilismul valorilor (cum ar fi Nietzsche în ceea ce privește valorile creștinismului), adică toate valorile din cutumele religioase, etică și politică care au fost acceptate până acum în percepția umanismului.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(dintr-un manuscris)

Și s-a întâmplat în zilele războiului, zilele înfricoșătorului carnagiu, că mă rugam, plângând amarnic toată noaptea. Și iată, în zori, mi se părea că toți oamenii din lume s-au adunat într-un grup în fața ochilor minții mele. Și un om plutea printre ei cu sabia deasupra capetelor lor, lovindu-le cu putere. Capetele s-au înălțat, iar cadavrele lor au căzut într-un bazin mare și s-au transformat într-o mare de oase.

Și o voce mi-a strigat: „Eu sunt Domnul D-zeu, care guvernează întreaga lume cu mare milă. Întinde mâna și apucă sabia, căci acum ți-am dat putere și tărie.” Atunci Duhul lui D-zeu m-a îmbrăcat, am ținut sabia, iar acel om a dispărut instantaneu. Când m-am uitat către locul lui, el dispăruse, iar sabia – în posesia mea, era în posesia mea.

Și Domnul mi-a zis: „Ieși din țara ta în țara cea plăcută, în țara sfinților părinți, unde te voi face un mare înțelept și toți înțelepții țării vor fi binecuvântați de tine, căci te-am ales ca înțelept drept în toată această generație, ca să vindeci suferința omenească cu o mântuire veșnică. Ia această sabie în mână și păzește-o cu inima și cu sufletul tău, căci este un semn între Mine și tine, că toate acele lucruri bune se vor întâmpla prin tine, căci până acum nu am avut un om atât de credincios ca tine ca să-i dau această sabie. Din acest motiv, făcătorii de rele au făcut ce au făcut, dar de acum înainte, fiecare sabotor care vede sabia Mea în mâna ta va dispărea imediat și va fi dezrădăcinat din țară”.

Mi-am ascuns fața, pentru că îmi era teamă să mă uit la Cel care îmi vorbea. Iar sabia, o sabie simplă, de fier, care a apărut în faţa imaginației mele ca un obiect distrugător oribil, s-a transformat în mâinile mele în scrisori strălucitoare ale Sfântului Nume Shaday, a căror lustră este plină de lumină, mulțumire și liniște pentru intreaga lume. Și mi-am spus: „Pot să dau tuturor locuitorilor lumii o picătură din puritatea acestei sabii, căci atunci vor ști că plăcerea Domnului este în țară.”

Mi-am ridicat ochii și iată că Domnul stătea deasupra mea și mi-a zis: „Eu sunt Domnul, D-zeul părinților tăi. Ridică-ți ochii din locul în care stai înaintea Mea și vezi întreaga realitate pe care am creat-o din absență, de sus și de jos împreună, de la însăși creația lor în desfășurarea realității prin evoluția lor continuă până la desăvârșirea lor, așa cum se cuvine lucrării mâinilor Mele prin care să fie glorificată.

Apoi am văzut și m-am bucurat de creația glorioasă și de tot ce este în ea, și de încântarea și plăcerea de care se bucură toți locuitorii pământului. Și am fost recunoscător Domnului.

Apoi, i-am spus Domnului: „Îți vom sluji cu emoţie și frică și vom fi veșnic recunoscători numelui Tău, căci din Tine nu iese nici rău, nici bine, ci o lungă succesiune de plăceri puse înaintea noastră de la început până la sfârșit. Fericiți sunt cei care pășesc în lumea Ta, pe care ai pregătit-o pentru ei, pentru plăcere, blândețe și abundență. Nu există viclenie sau obstacole în toate faptele Tale, de sus și de jos împreună.” Și am fost plin de o înțelepciune minunată și, peste toate, de înțelepciunea Providenței Sale absolute și private. Și astfel am dobândit înțelepciune zi de zi, timp de multe zile – o sută optzeci de zile.

În acele zile, am contemplat rugându-mă Domnului, spunând: „Iată, am fost plin de o înțelepciune mai mare decât toți predecesorii mei și nu este nimic în lume pe care să nu-l cunosc. Totuși, nu înțeleg niciun cuvânt din spusele profeților și ale înțelepților Domnului. De asemenea, nu înțeleg majoritatea numelor sfinte. Și m-am gândit – Domnul mi-a promis o asemenea înțelepciune și cunoaștere încât să devin un exemplu printre înțelepți și ființele create, totuși tot nu înțeleg spusele lor.”

Și înainte să chem, Creatorul a venit peste mine și a spus: „Iată, însă, că înțelepciunea și priceperea ta sunt mult mai mari decât toți înțelepții care au trăit pe pământ până acum. Ce Mi-ai cerut și nu ți-am dat? De ce te chinui să înțelegi cuvintele profeției, despre care știi cu siguranță că sunt rostite dintr-un grad inferior celui tău?” „Ai vrea să te cobor de la gradul tău, ca să poți înțelege cuvintele lor așa cum le înțeleg și ei?”

Am tăcut și am jubilat și nu am răspuns nimic. După aceea, L-am întrebat pe Domnul: „Până acum, nu am auzit nimic despre persistența cadavrului meu; toate beneficiile și destinele care mi-au venit sunt exclusiv spirituale și într-acolo țintesc toate. Ce se întâmplă dacă o boală sau o vătămare corporală îmi încurcă mintea și păcătuiesc înaintea Ta? Mă vei lepăda de la fața Ta și voi pierde toată această abundență sau mă vei pedepsi?”

Și Domnul mi-a jurat în Numele Său mare și teribil și în tronul Său veșnic că nu-Și va părăsi niciodată mila, pentru totdeauna. Fie că păcătuiesc sau nu, mila și sfințenia Lui nu se vor despărți niciodată de mine. Și am auzit și m-am bucurat. (Căci ți-ai atins deja scopul și ți-am iertat toate păcatele și această milă.)

Și după toate aceste zile, am ascultat cu atenție toate promisiunile și destinele pentru care am fost ales de Domnul; totuși, nu am găsit în ele nici satisfacție, nici cuvintele prin care să vorbesc locuitorilor acestei lumi și să-i conduc către voia lui Dumnezeu, așa cum mi-a spus El. Nu puteam păși printre oamenii care sunt vanitoși și Îl calomniază pe Domnul și creația Sa, în timp ce eram sătul și lăudam și mergeam vesel ca și cum i-aș fi batjocorit pe acei nenorociți.

Lucrurile m-au atins până în adâncul inimii și am hotărât că, orice s-ar întâmpla, chiar dacă cobor din gradul meu sublim, trebuie să mă rog din inimă Domnului să-mi acorde dobândirea și cunoașterea profeției și a înțelepciunii și cuvintele prin care să-i ajut pe oamenii părăsiți ai lumii, să-i ridic la același grad de înțelepciune și plăcere ca al meu. Deși știam că nu trebuie să-mi întristez spiritul, nu m-am putut abține și mi-am vărsat inima în rugăciune.

Dimineața, mi-am ridicat ochii și L-am văzut pe Locuitorul cerului râzând de mine și de cuvintele mele. El mi-a spus: „Ce vezi?” și am spus: „Văd doi oameni luptându-se – unul înțelept, perfect și puternic, celălalt mic și prost, ca un copil nou-născut. Iar celălalt, cel slab, mic și insipid, îl învinge pe cel puternic și perfect.” Și Creatorul mi-a spus: „Cel mic este destinat măreției.”

Și cel mic și-a deschis gura și mi-a spus niște cuvinte pe care nu le-am înțeles suficient, totuși am simțit în ele toate comorile de înțelepciune și profeție care există printre toți profeții adevărați, până când am știut că Domnul mi-a răspuns și mi-a arătat căi printre toți profeții și înțelepții Domnului.

Apoi Domnul mi-a spus: „Ridică-te și privește spre răsărit.” Mi-am ridicat ochii și am văzut că cel mic s-a ridicat imediat și s-a egalat pe sine și nivelul său cu nivelul celui mare, deși încă îi lipsea savoarea și rațiunea ca înainte. Și am fost nedumerit.

După aceea, Domnul mi-a vorbit despre o viziune, spunând: „Culcă-te pe partea dreaptă.” Și m-am întins pe pământ. Și El mi-a zis: „Ce vezi?” Și eu am răspuns: „Văd multe popoare și neamuri, care se ridică și cad, și fețele lor sunt diforme, ca de oameni.” Atunci Domnul mi-a zis: „Dacă vei putea da formă tuturor acestor neamuri și vei sufla în ele duh de viață, te voi aduce în țara pe care am jurat părinților tăi că ți-o voi da și toate planurile Mele se vor fi împlinit prin tine.”

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(O cercetare empirică, științifică despre necesitatea lucrării Creatorului)

„Atunci, lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş”; (Isaia, 11:6)

„În ziua aceea … Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipit în Asiria şi în Egipt, în Patros şi în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat şi în ostroavele mării.” (Isaia, 11:10-11).

„Rabbi Şimon Ben Halafta a spus: „Domnul nu a găsit un vas care să țină binecuvântarea pentru Israel, ci pacea, așa cum s-a spus. «Domnul va da putere poporului Său; Domnul va binecuvânta poporul Său cu pace»”.(sfârșitul lui Masechet Okatzin).

După ce am demonstrat în articolele anterioare forma generală a lucrării Sale, a cărei esență este nimic mai mult și nimic mai puțin decât iubirea faţă de alții, practic determinată ca „dăruire pentru ceilalţi”, adică manifestarea reală a iubirii faţă de alţii este dăruirea de bunătate celorlalţi, iubirea față de ceilalți ar trebui, prin urmare, să fie determinată ca dăruire pentru ceilalţi, care este cel mai potrivită pentru conținutul său, având ca scop să ne asigurăm că nu uităm intenția.

Acum că știm cu certitudine modul de desfășurare a lucrării Sale, mai rămâne de investigat dacă acceptăm această lucrare numai prin credință, fără nicio bază științifică, empirică, sau avem și o bază empirică pentru aceasta. Asta vreau să demonstrez în eseul de față. Dar mai întâi trebuie să demonstrez temeinic subiectul în sine, adică cine este cel care acceptă munca noastră.

Nu sunt, însă, un entuziast al filozofiei formative, din moment ce nu-mi plac studiile bazate pe teorie și este bine cunoscut faptul că majoritatea contemporanilor mei sunt de acord cu mine, pentru că suntem prea familiarizați cu astfel de fundații, care sunt fundații șubrede, și atunci când fundația se clatină, întreaga clădire se prăbușește.

Prin urmare, am ajuns aici să vorbesc doar prin critica rațiunii empirice, pornind de la simpla recunoaștere cu care nimeni nu este în dezacord, prin demonstrarea analitică (separarea diferitelor elemente dintr-o problem), până când ajungem să stabilim subiectul cel mai sus. Și va fi testat sintetic (conexiunea și unitatea dintre chestiuni, cum ar fi inferența și „cu atât mai mult”), modul în care lucrarea Sa este confirmată și reafirmată prin simpla recunoaștere din punct de vedere practic.

CONTRADICȚII ÎN PROVIDENŢĂ

Fiecare persoană rezonabilă care examinează realitatea din fața noastră găsește în ea două contrarii total opuse. Când examinăm creația, realitatea și manifestarea ei, există o rânduială aparentă și afirmată de mare înțelepciune și pricepere,

1. atât în ceea ce privește formarea realității, cât și
2. asigurarea existenței sale în general.

Să luăm ca exemplu realizarea unei ființe umane: dragostea și plăcerea progenitorilor este primul său motiv, garantat pentru a-și îndeplini datoria. Când picătura esențială este extrasă din creierul tatălui, Providența i-a asigurat cu foarte multă înțelepciune un loc sigur, care o califică să primească viață. Providența îi oferă și pâinea zilnică în cantitatea necesară exactă. Providența i-a pregătit și o temelie minunată în pântecele mamei, pentru ca niciun străin să nu-i facă rău.

Îi îndeplinește toate nevoile ca o dădacă instruită pe care nu o va uita nicio clipă până când va dobândi puterea de a ieși în lumea noastră. În acel moment, Providența îi împrumută pentru scurt timp suficientă putere pentru a sfărâma zidurile care îl înconjoară și, ca un războinic antrenat și înarmat, sparge o deschidere și iese în lume.

Și atunci, Providența nu o abandonează. Asemenea unei mame iubitoare, o aduce unor oameni atât de iubitori și loiali în care poate avea încredere, numiți „Mamă” și „Tată”, pentru a o ajuta în zilele sale de slăbiciune până când crește și se poate întreține. Ca omul, la fel sunt toate animalele, plantele și mineralele; toate sunt îngrijite cu înțelepciune și milă pentru a le asigura propria existență și continuarea speciei lor.

Însă cei care examinează acea realitate din perspectiva furnizării și persistenței existenței pot vedea clar o mare dezordine și confuzie, ca și cum nu ar exista niciun lider și nicio rânduială. Fiecare face ceea ce este drept în ochii lui, construindu-se pe ruina altora, cei răi prosperă și cei drepți sunt călcați în picioare fără milă.

Țineți minte că această opoziție, pusă în fața ochilor oricărei persoane sensibile și educate, a preocupat omenirea chiar și în cele mai vechi timpuri. Și există multe metode de a explica aceste două aparente contrarii în Providenţă, care ocupă aceeași lume.

PRIMA METODĂ: NATURA

Această metodă este una veche. Întrucât nu au găsit o cale și o ieșire pentru a apropia aceste două opuse evidente, ei au ajuns să presupună că Creatorul, care a creat toate acestea, care veghează cu putere asupra realității Sale ca să nu se anuleze nimic din ea, este lipsit de raţiune și fără sens.

Prin urmare, deși El veghează asupra existenței realității cu o înțelepciune minunată, El Însuși este lipsit de raţiune și face toate acestea fără sens. Dacă ar fi existat vreun motiv și un sentiment în El, cu siguranță El nu ar lăsa astfel de disfuncționalități în dispunerea realității, fără milă sau compasiune pentru cei chinuiți. Din acest motiv, L-au numit „Natura”, adică un Supraveghetor fără judecată, fără inimă. Din acest motiv, ei cred că nu există un El pe care să te înfurii, la care să te rogi, sau faţă de care să te justifici.

A DOUA METODĂ: DOUĂ AUTORITĂŢI

Alții erau mai sofisticați. Le-a fost greu să accepte premisa supravegherii naturii, întrucât au văzut că supravegherea realității, pentru a-i asigura existența, presupune o înțelepciune mult mai profundă decât orice culme umană. Ei nu puteau fi de acord că supraveghetorul peste toate acestea este un El fără raţiune, căci cum poate cineva să dea ceea ce nu are? Poate cineva să-și învețe aproapele în timp ce el însuși este un prost?

Cum poți spune despre Acela care săvârșește înaintea noastră fapte atât de viclene și înțelepte, că nu știe ce face, că o face întâmplător, întrucât este evident că întâmplarea nu poate aranja nici o faptă ordonată, concepută în înțelepciune, cu atât mai puțin să- și asigure existența veșnică?

Prin urmare, au ajuns la o a doua presupunere că aici există doi supraveghetori: unul creează și susține binele, iar celălalt creează și susține răul. Și au elaborat foarte mult această metodă cu dovezi și dovezi pe parcurs.

A TREIA METODĂ: MAI MULŢI ZEI

Această metodă a luat naștere din sânul metodei presupunând două autorități. Asta întrucât au împărțit și separat fiecare dintre acțiunile generale pentru sine, adică puterea, bogăția, dominația, frumusețea, foametea, moartea, dezordinea și așa mai departe. Ei au atribuit fiecare supervizorul său și au extins problema după cum au dorit.

A PATRA METODĂ: ZEUL CARE ŞI-A ABANDONAT OPERA

Recent, când cunoștințele au crescut și au văzut legătura strânsă dintre toate părțile creației, au recunoscut faptul că ideea de mai mulţi zei este totalmente imposibilă. Astfel, s-a trezit din nou problema opoziției simțite în creație.

Acest lucru i-a condus la o nouă presupunere – că Supraveghetorul realității este într-adevăr înțelept și grijuliu, dar din cauza înălţimii Sale, care este dincolo de imaginație, lumea noastră este considerată un grăunte de nisip, un nimic în ochii Săi. Nu merită ca El să se deranjeze cu chestiunile noastre mărunte, motiv pentru care mijloacele noastre de existență sunt atât de dezordonate și fiecare om face ceea ce este corect în ochii lui.

Alături de aceste metode, au existat metode religioase ale unității dumnezeiești. Dar nu acesta este locul să le examinez, pentru că am vrut doar să examinez originile de la care au fost luate metodele greșite și presupunerile surprinzătoare care au dominat și s-au extins în diferite momente și locuri.

Constatăm că baza pe care s-au născut și au apărut toate metodele de mai sus este contradicția dintre cele două tipuri de Providență detectabile în lumea noastră și toate aceste metode au apărut doar pentru a remedia această mare ruptură.

Cu toate acestea, nimic nu este nou sub soare și nu numai că acea ruptură mare nu a fost rectificată, ci crește și se extinde în fața noastră într-o prăpastie teribilă, fără să vedem sau să sperăm o cale de ieșire din ea. Când mă uit la toate acele încercări pe care omenirea le-a făcut de câteva mii de ani fără rezultat, mă întreb dacă nu ar trebui să nu mai căutăm deloc remedierea acestei mari rupturi din punctul de vedere al Supraveghetorului, ci mai degrabă să acceptăm că această mare rectificare se află în propriile noastre mâini.

NECESITATEA DE A FI PRECAUŢI CU LEGILE NATURII

Cu toții putem vedea clar că specia umană trebuie să ducă o viață socială, ceea ce înseamnă că nu putem exista și să ne întreținem fără ajutorul societății. Prin urmare, imaginați-vă un eveniment în care cineva se retrage din societate într-un loc pustiu și trăiește acolo o viață de mizerie și durere mare din cauza incapacității sale de a-și asigura nevoile. Acea persoană nu ar avea dreptul să se plângă de Providență sau de soarta lui. Și dacă acea persoană ar face asta, adică să se plângă și să-și blesteme soarta amară, ar fi doar să-și etaleze prostia, căci, în timp ce Providența i-a pregătit un loc confortabil și dezirabil în societate, el nu are nicio justificare să se retragă de acolo într- un loc pustiu. De o astfel de persoană nu trebuie să-ţi fie milă, deoarece merge împotriva naturii creației. Din moment ce are opțiunea de a trăi așa cum i-a poruncit Providența, nu ar trebui să fie demn de milă. Această sentință este convenită de întreaga umanitate fără comentarii.

Și pot să o adaug și să o stabilesc pe o bază religioasă și să-i dau o astfel de formă: Deoarece Providența se extinde de la Creator, care are, fără îndoială, un scop în acțiunile Sale, întrucât nimeni nu acționează fără un scop, constatăm că acela care încalcă una dintre legile naturii pe care El le-a imprimat în noi, automat corupe scopul intenționat.

Întrucât scopul este, fără îndoială, construit peste toate legile naturii, niciuna exclusă, la fel cum muncitorul deștept nu ar adăuga sau scădea nici măcar un fir de păr din acțiunile necesare atingerii scopului, acela care strică fier și numai o singură lege dăunează și face rău scopului pe care l-a stabilit Creatorul și, prin urmare, va fi pedepsit de natură. Prin urmare, nici noi, creaturi ale Creatorului, nu trebuie să îl compătimim pentru că el profanează legile naturii și spurcă scopul Creatorului. Aceasta, cred, este forma corectă a propoziției.

Și cred că nu este o idee bună ca cineva să contrazică această formă pe care am dat-o propoziției, întrucât cuvintele propoziției sunt un singur lucru. Căci care este diferența dacă spunem că supraveghetorul este numit „natura”, adică fără judecată și fără scop, sau spunem că supraveghetorul este minunat de înțelept, cunoaște, simte și are un scop în acțiunile sale?

Până la urmă, cu toții admitem și suntem de acord că suntem obligați să respectăm poruncile Providenței, adică legile naturii. Și recunoaștem cu toții că cel care încalcă poruncile Providenței, adică legile naturii, ar trebui să fie pedepsit de natură și să nu fie compătimit de nimeni. Astfel, natura propoziției este aceeași, iar singura diferență se află în motiv: ei susțin că motivul este necesar, iar eu susțin că este intenționat.

Pentru a evita de acum încolo să folosim ambele limbaje, 1) natura, 2) un supraveghetor, între care, după cum am arătat, nu există nicio diferență în ceea ce privește respectarea legilor, cel mai bine este să fim de acord și să acceptăm cuvintele cabaliștilor, anume că HaTeva (natura) are (în ebraică) aceeași valoare numerică cu Elokim (D-zeu) – optzeci și șase. Atunci, voi putea numi legile lui D-zeu „Miţvot (porunci) ale naturii” sau invers (Miţvot ale lui Elokim sub numele de „legile naturii”), întrucât ele sunt una și aceeași și nu trebuie să avem nevoie de o discuţie în continuare.

Acum este de o importanță vitală pentru noi să examinăm Miţvot ale naturii, să știm ce cere ea de la noi, ca nu cumva să ne pedepsească fără milă. Am spus că natura obligă omenirea să ducă o viață socială, iar acest lucru este simplu. Dar trebuie să examinăm Miţvot pe care natura ne obligă să le respectăm în acest sens, adică în ceea ce privește viața socială.

La o examinare generală, constatăm că există doar două Miţvot de urmat în societate. Acestea pot fi numite 1) „primire” și 2) „dăruire”. Asta înseamnă că fiecare membru trebuie, prin natura sa, să-și primească nevoile de la societate și trebuie să aducă beneficii societăţii prin munca sa pentru bunăstarea acesteia. Și dacă cineva încalcă una dintre aceste două Miţvot, va fi pedepsit fără milă.

Nu trebuie să examinăm în mod excesiv Miţva (singularul pentru Miţvot) de primire, întrucât pedeapsa este executată imediat, ceea ce previne orice neglijență. Dar în cealaltă Miţva, cea a dăruirii către societate, nu numai că pedeapsa nu este imediată, dar este dată indirect. Prin urmare, această Miţva nu este respectată în mod corespunzător.

Astfel, omenirea este prăjită într-o tulburare odioasă, iar conflictele și foametea și consecințele lor nu au încetat până acum. Minunea este că natura, ca un judecător priceput, ne pedepsește în funcție de evoluţia noastră. Căci putem vedea că, în măsura în care se dezvoltă omenirea, se înmulțesc și durerile și chinurile prin care ne obținem subzistenţa și existența.

Astfel, avem o bază științifică, empirică, potrivit căreia Providența Sa ne-a poruncit să respectăm cu toată puterea Miţva a dăruirii către ceilalţi cu o precizie absolută, în așa fel încât niciun membru dintre noi nu ar lucra mai puțin decât măsura necesară pentru a asigura fericirea societății și succesul ei. Atâta timp cât suntem leneşi în a o executa la maximum, natura nu va înceta să ne pedepsească și să se răzbune pe noi.

Și pe lângă loviturile pe care le suferim astăzi, trebuie să luăm în considerare și sabia scoasă pentru viitor. Trebuie trasă concluzia corectă – anume că natura ne va învinge în cele din urmă și toți vom fi forțați să ne unim mâinile pentru a-i urma Miţvot cu toată măsura care se cere de la noi.

DOVADA MUNCII SALE PRIN EXPERIENŢĂ

Însă cel care dorește să-mi critice cuvintele ar putea încă să se întrebe: „Deși până acum am dovedit că trebuie să lucrezi pentru a aduce beneficii oamenilor, unde este dovada că trebuie făcut de dragul Creatorului?”

Într-adevăr, istoria însăși ne-a tulburat în favoarea noastră și ne-a pregătit un fapt stabilit, suficient pentru o apreciere deplină și o concluzie fără echivoc: Toată lumea poate vedea cum o societate mare precum cea a Rusiei, cu sute de milioane de locuitori, are mai mult pământ decât întreaga Europă, fără egal în ceea ce privește bogăția și materiile prime, și care a acceptat deja să ducă o viață în comun și practic a desființat cu totul proprietatea privată, unde fiecare se preocupă doar de bunăstarea societății, a dobândit aparent întreaga măsură a virtutea dăruirii altora în sensul său deplin, în măsura în care mintea umană poate înțelege.

Și totuși, du-te și vezi ce s-a întâmplat cu ei: în loc să se ridice și să depășească realizările țărilor capitaliste, s-au scufundat din ce în ce mai jos. Acum, ei nu numai că nu reușesc să aducă puțin mai mult beneficii în viețile muncitorilor decât în țările capitaliste, ci nici măcar nu își pot asigura pâinea și hainele zilnice pentru a se îmbrăca. Într-adevăr, acest fapt ne deranjează, întrucât judecând după bogăția acelei țări și după populația ei abundentă, pare nerezonabil să fi trebui să se ajungă la asta.

Dar această națiune a comis un păcat pe care Creatorul nu-l va ierta: Toată această lucrare prețioasă și înălțată, și anume dăruirea pentru alţii, pe care ei au început să o îndeplinească, trebuie să fie de dragul Creatorului și nu de dragul umanității. Dat fiind că ei își fac lucrarea nu de dragul Lui, din punctul de vedere al naturii, ei nu au dreptul să existe.

Încearcă să-ți imaginezi dacă fiecare persoană din acea societate ar fi nerăbdătoare să respecte Miţvot ale Creatorului până la limita versetului: „Și vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta”, și în această măsură s-ar grăbi să satisfacă nevoile și dorințele propriului semen, în deplina măsură imprimate în om pentru a-și satisface propriile dorințe, așa cum este scris:

„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Dacă Creatorul Însuși ar constitui scopul fiecărui lucrător în timp ce lucrează pentru bunăstarea societății, ceea ce înseamnă că lucrătorul s-ar aștepta ca această lucrare de dragul societății să-l răsplătească cu Dvekut (contopirea) cu El, sursa tuturor bunătăților și adevărului și orice plăcere și blândețe, fără niciun dubiu că în câțiva ani vor crește în bogăție peste toate țările lumii la un loc. Asta pentru că atunci ei vor putea folosi materiile prime aflate în solul lor luxuriant, ar fi cu adevărat un exemplu pentru toate țările și ar fi considerați binecuvântați de Creator.

Dar când toată munca de dăruire în folosul altora se bazează numai pe beneficiul societății, aceasta este o fundație șubredă, întrucât pentru cine sau ce l-ar putea obliga pe individ să muncească pentru societate? Dintr-un principiu uscat, lipsit de viață, nu se poate spera niciodată să se obțină puterea motrică pentru mișcare chiar și la indivizii evoluați (puterea motrică: o forță intenționată care mișcă fiecare corp și îi alocă puterea de exercitat, precum combustibilul într-o mașină), cu atât mai puțin la cei neevoluaţi. Astfel, întrebarea care se pune este unde ar găsi muncitorul sau fermierul suficientă forță motrice pentru a munci, întrucât pâinea lui zilnică nu va spori sau scădea prin eforturile lui și nu există obiective sau recompense în fața lui. Cercetătorii naturii știu bine că nu se poate efectua nici cea mai mică mișcare fără putere motrică, fără să existe cumva un beneficiu.

Când, de pildă, îţi muţi mâna de pe scaun pe masă, o faci pentru că eşti convins că punând mâna pe masă va fi mai bine pentru tine. Dacă nu ai crede asta, ţi-ai lăsa mâna pe scaun pentru tot restul vieții fără să o miști deloc. Cu atât mai mult cu eforturi mai mari.

Și dacă spui că există o soluție – anume să-i pui sub supraveghere, astfel încât oricine este inactiv la munca lui să fie pedepsit cu refuzul salariului, te voi întreba:

„Spune-mi de unde ar lua înșiși supraveghetorii forța motrice pentru munca lor?” Pentru că a sta la un loc și a veghea asupra oamenilor pentru a-i motiva să lucreze este un efort mare, poate mai mult decât munca în sine. Prin urmare, este ca și cum cineva ar dori să pornească o mașină fără a o alimenta.

Prin urmare, ei sunt condamnați de natură, întrucât legile naturii îi vor pedepsi pentru că nu se adaptează să se supună poruncilor sale – săvârșind aceste acte de dăruire pentru alţii sub formă de muncă de dragul Creatorului, pentru a împlini prin asta scopul creației, care este Dvekut cu El. S-a explicat în articolul „Matan Torah”, punctul 6, că această Dvekut vine la lucrător în măsura încântării şi plăcerii date de abundenţa Sa, care creşte până la măsura dorită pentru a se ridica la cunoașterea autenticității Sale, dezvoltându-se mereu până când el este răsplătit cu excessivităţii implicate în cuvintele „Ochiul nu a văzut un Dumnezeu în afară de tine”.

Și imaginați-vă că fermierul și muncitorul ar trebui să simtă acest scop în fața lor în timp ce lucrează pentru bunăstarea societății, mai mult ca sigur nu ar avea nevoie de niciun supraveghetor, întrucât ar avea deja suficientă putere motrice pentru un efort mare, suficient pentru a ridica societatea spre fericirea supremă.

Într-adevăr, înțelegerea acestei materii într-o astfel de manieră necesită multă atenție și conduite dovedite. Dar toată lumea poate vedea că fără asta nu are dreptul să existe din perspectiva naturii încăpăţânate, fără compromisuri, şi asta am vrut să demonstrez aici.

Astfel, am dovedit, evident din perspectiva rațiunii empirice – din istoria practică ce se desfășoară chiar în fața ochilor noștri – că nu există alt leac pentru umanitate decât să ne asumăm porunca Providenței de a dărui altora pentru a aduce mulțumire Creatorului în măsura celor două versete.

Primul este „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuți”, care este atributul muncii în sine. Asta înseamnă că măsura muncii pe care o dăruiește altora pentru fericirea societății ar trebui să fie nu mai mică decât măsura imprimată în om pentru a se îngriji de propriile nevoi. Mai mult, el ar trebui să pună nevoile semenului său înaintea nevoilor sale, așa cum este scris în articolul „Matan Torah”, punctul 4.

Celălalt verset este: „Și vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta”. Acesta este scopul care toţi trebuie să-l aibă în fața ochilor atunci când lucrează pentru nevoile propriilor semeni. Asta înseamnă că el muncește și trudește doar pentru a fi plăcut Creatorului, așa cum a spus El, „și ei fac voia Lui”.

„Și dacă vrei să asculți, te vei hrăni cu rodul pământului”, căci sărăcia, chinul și exploatarea nu vor mai fi în pământ, iar fericirea fiecăruia va crește din ce în ce mai sus, peste măsură. Atâta timp, însă, cât refuzi să-ți asumi legământul lucrării de dragul Creatorului în cea mai mare măsură, natura și legile ei vor fi pregătite să se răzbune pe tine. Și așa cum am arătat, nu ne va da drumul până când nu ne va învinge și nu-i acceptăm autoritatea în orice poruncește.

Acum v-am oferit o cercetare practică, științifică, conform criticii rațiunii empirice cu privire la necesitatea absolută a tuturor oamenilor de a-și asuma lucrarea Creatorului din toată inima, sufletul și puterea lor.

CLARIFICAREA CITATULUI DIN MIŞNA: „TOTUL ESTE ÎN DEPOZIT, ȘI O PLASĂ ESTE ÎNTINSĂ PENTRU TOATĂ VIAŢA”

Acum că am învățat toate cele de mai sus, putem înțelege un fragment neclar din Masechet Avot, capitolul 3, punctul 16. Acesta sună după cum urmează: „El (Rabbi Akiva) ar spune: „Totul este în depozit și o plasă este întinsă peste toată viața. Magazinul este deschis iar comerciantul vinde cu plata pe datorie; cartea este deschisă și mâna scrie. Și oricine dorește să o împrumute poate să vină și să o împrumute, iar colecționarii se întorc regulat, zi de zi, și colectează de la o persoană cu bună știință și fără să știe. Și au pe ce să se bazeze, iar judecata este adevărată și totul este pregătit pentru sărbătoare.”

Acel fragment nu a rămas o alegorie abstrusă fără motiv, fără măcar un indiciu cu privire la sensul său. Ne spune că aici există o mare profunzime în care să pătrundem. Într-adevăr, cunoștințele pe care le-am dobândit până acum o clarifică într-adevăr foarte bine.

ROATA TRANSFORMĂRII FORMEI

În primul rând, permiteți-mi să prezint punctul de vedere al înțelepților noștri cu privire la desfășurarea generațiilor lumii: deși vedem trupurile schimbându-se de la o generație la alta, acesta este doar cazul trupurilor. Dar sufletele, care sunt esența eului trupului, nu dispar, pentru a fi înlocuite, ci se deplasează din trup în trup, din generație în generație. Aceleași suflete care erau la vremea potopului au venit și în timpul Babilonului și în exilul în Egipt și în ieșirea din Egipt etc., până în această generație și până la sfârșitul rectificării.

Astfel, în lumea noastră, nu există suflete noi în care trupurile sunt reînnoite, ci doar o anumită cantitate de suflete care se întrupează pe roata transformării formei, pentru că de fiecare dată îmbracă un nou trup și o nouă generație.

Prin urmare, în ceea ce privește sufletele, toate generațiile de la începutul creației până la sfârșitul rectificării sunt ca o generație care și-a extins viața peste câteva mii de ani până s-a dezvoltat și a ajuns să fie rectificată așa cum ar trebui să fie. Și faptul că, între timp, fiecare și-a schimbat trupul de câteva mii de ori este complet irelevant, întrucât esența eului corpului, numită „sufletul”, nu a suferit deloc de aceste schimbări.

Și există multe dovezi care arată acest lucru și o mare înțelepciune numită

„secretul întrupării sufletelor”. Și, deși acesta nu este locul pentru a o explica, din cauza importanței mari a subiectului, merită să subliniem celor needucați că reîncarnarea are loc în toate obiectele realității tangibile și fiecare obiect, în felul său, trăiește o viață veșnică.

Deși simțurile noastre ne spun că totul este trecător, toate sunt doar așa cum le vedem. De fapt, aici există doar încarnări, iar fiecare element nu este nemișcat și nu se odihnește nicio clipă, ci se întrupează pe roata transformării formei, fără a pierde nimic din esența sa pe drum, așa cum au arătat fizicienii.

Și acum ajungem să clarificăm fragmentul: „Totul este în depozit”. A fost comparat cu cineva care împrumută bani prietenului său pentru o afacere pentru a-l face partener la profit. Pentru a se asigura că nu își pierde banii, îi dă o garanție și astfel este liber de orice incertitudine. Același lucru este valabil și pentru crearea lumii și existența ei, pe care Creatorul le-a pregătit pentru ca oamenii să se angajeze și, în cele din urmă, să dobândească prin ea obiectivul înălțat de Dvekut (contopire) cu El, așa cum este explicat în „Matan Torah”, Itemul. 6. Astfel, trebuie să ne întrebăm cine ar obliga omenirea să se angajeze în lucrarea Lui până când vor ajunge în sfârșit la acest final înalt?

Rabbi Akiva ne spune despre asta: „Totul este în depozit”. Aceasta înseamnă că tot ceea ce Creatorul a pus în creație și a dat oamenilor, El nu le-a dat cu nesăbuință, ci S-a asigurat prin garanții. Și dacă vă întrebați ce garanție le-a dat, el răspunde la aceasta spunând: „și o plasă este întinsă peste toată viața”. Asta înseamnă că Creatorul a conceput cu inteligență o plasă minunată și a răspândit-o peste toată omenirea, astfel încât nimeni să nu scape. Toate ființele vii trebuie să fie prinse acolo în acea plasă și să accepte în mod necesar lucrarea Lui până când își ating scopul sublim. Aceasta este garanția prin care Creatorul S-a asigurat că nu se va întâmpla niciun rău lucrării creației.

După aceea, o interpretează în detaliu și spune: „Magazinul este deschis”. Asta înseamnă că această lume ni se pare ca un magazin deschis, fără proprietar, iar oricine trece prin el poate primi din belșug, cât dorește, gratuit. Cu toate acestea, rabinul Akiva ne avertizează că comerciantul vinde pe datorie. Cu alte cuvinte, deși nu poți vedea niciun negustor aici, să știi că există un negustor, iar motivul pentru care nu cere plata este pentru că ți se vinde pe datorie.

Și ar trebui să spui: „De unde știe el datoria mea?” La aceasta el răspunde: „Cartea este deschisă și mâna scrie”, adică există o carte generală în care fiecare act este scris fără a pierde măcar unul. Și scopul îmbracă legea dezvoltării pe care Creatorul a imprimat-o umanității, care ne îndeamnă mereu înainte.

Asta înseamnă că comportamentele corupte din stările umanității sunt chiar cele care generează stările bune. Și fiecare stare bună nu este altceva decât rodul muncii în starea proastă care a precedat-o. Într-adevăr, aceste valori de bine și rău nu se referă la valoarea stării în sine, ci la scopul general: Fiecare stare care aduce umanitatea mai aproape de scop este considerată bună, iar cea care o abate de la scop este considerată rea.

Numai după acest standard este construită „legea dezvoltării” – corupția și răutatea care apar într-o stare sunt considerate cauza și generatorul stării bune, astfel încât fiecare stat durează suficient de mult pentru a crește răul din ea la în așa măsură încât publicul nu mai poate suporta. În acel moment, publicul trebuie să se unească împotriva lui, să-l distrugă și să se reorganizeze într-o stare mai bună pentru corectarea acelei generații.

Și noua stare durează atâta timp cât scânteile răului din ea se coc și ajung la un asemenea nivel încât nu mai pot fi tolerate, moment în care trebuie distrusă și în locul ei se construiește o stare mai confortabilă. Și astfel stările se limpezesc una câte una și grad cu grad până ajung într-o stare atât de corectată încât va exista bine fără nicio scânteie de rău.

Constatați că toate semințele din care cresc stările bune sunt doar faptele corupte în sine, adică toate relele expuse care ies de sub mâinile celor răi din generație se unesc și se acumulează într-o sumă mare până când cântăresc atât de mult încât publicul nu le mai suportă. Apoi se ridică și o ruinează și creează o stare mai dezirabilă. Astfel vezi că fiecare răutate devine o condiție pentru forța motrice prin care se dezvoltă starea bună.

Acestea sunt cuvintele rabinului Akiva: „Cartea este deschisă și mâna scrie”. Orice stare în care se află generația este ca o carte și toți cei care fac rău sunt ca niște mâini care scriu pentru că fiecare rău este sculptat și scris în carte până când se acumulează la o sumă pe care publicul nu o mai poate suporta. În acel moment, ei ruinează acea stare proastă și se rearanjează într-o stare mai dezirabilă. Astfel, fiecare act este calculat și scris în carte, adică în stare.

El spune: „Toți cei care doresc să împrumute pot să vină și să împrumute”. Aceasta înseamnă că cel care crede că această lume nu este ca un magazin deschis fără proprietar, ci că este prezent un proprietar, un negustor care stă în magazinul său și cere fiecărui client prețul corect pentru marfa pe care o ia din depozit, adică truda în lucrarea Sa în timp ce el este hrănit cu acel depozit, într-un mod care îl va aduce cu siguranță la scopul creației, după cum dorește, o astfel de persoană este privită ca una care dorește să împrumute. Astfel, chiar înainte de a întinde mâna să ia ceva din lumea asta, care este magazinul, îl ia cu titlul de împrumut, pentru a-și plăti prețul listat. Adică își ia asupra sa să lucreze pentru a-și atinge scopul în timpul în care trăiește în afara magazinului, într-un mod în care promite că își va plăti datoria prin atingerea scopului dorit. Prin urmare, el este privit ca unul care dorește să se împrumute, adică se angajează să returneze datoria.

Rabbi Akiva descrie două tipuri de oameni: Primii sunt de tip „magazin deschis”, care consideră această lume ca pe un magazin deschis fără un negustor. El spune despre ei: „Cartea este deschisă și mâna scrie”. Adică, deși nu văd că există un cont, toate acțiunile lor sunt totuși scrise în carte, așa cum am explicat mai sus. Acest lucru se realizează prin legea dezvoltării imprimată în creație împotriva voinței umanității, unde faptele celor răi înșiși instigă în mod necesar faptele bune, așa cum am arătat mai sus.

Al doilea tip de oameni se numește „cei care doresc să împrumute”. Îl iau în considerare pe negustor, iar când iau ceva din magazin, îl iau doar ca împrumut. Ei promit să plătească comerciantului prețul afișat, adică să atingă scopul prin acesta. El spune despre ei: „Toți cei care doresc să împrumute pot să vină și să împrumute”.

Și dacă spui: „Care este diferența dintre primul tip, al cărui scop le vine din legea dezvoltării, și al doilea tip, al cărui scop le vine prin autoînrobirea întru lucrarea Lui? Nu sunt ei egali în atingerea scopului?”

În această privință, continuă el, „Colecționarii se întorc în mod regulat, zi de zi, și colectează de la o persoană în cunoștință de cauză și fără să știe.” Astfel, într-adevăr, ambii își plătesc partea zilnică a datoriei. Și așa cum forțele care apar prin angajarea în lucrarea Lui sunt considerate colectori loiali care își adună datoria în porțiuni în fiecare zi, până când aceasta este complet plătită, forțele puternice întipărite în legea dezvoltării sunt considerate, totodată, colectori loiali care își adună datoria prin porțiuni zilnice din datorie până la plata integrală a acesteia. Acesta este sensul „și colecționarii se întorc regulat, zi de zi, și colectează de la o persoană”.

Cu toate acestea, există o mare diferență și o mare distanță între ele, adică „cu bună știință și fără să știe”. Primul tip, a cărui datorie este colectată de către colectorii de dezvoltare, își plătesc datoria fără să știe. Mai degrabă, valurile furtunoase vin asupra lor prin vântul puternic al dezvoltării și îi împing din spate, forțându-i să facă un pas înainte.

Astfel, datoria lor este încasată împotriva voinței lor și cu mari dureri prin manifestări ale forțelor răului, care îi împing din spate. Dar al doilea tip își plătește datoria, care este atingerea conștientă a scopului, de la sine, prin repetarea acțiunilor care grăbesc dezvoltarea simțului recunoașterii răului, așa cum se explică în articolul „Esența religiei și Scopul său.”

Prin această lucrare, câștigul lor este dublu: primul câștig este că aceste forțe, care apar din lucrarea Lui, sunt puse înaintea lor ca o forță magnetică de tragere (din faţă). Îl urmăresc din propria lor voință cu spiritul iubirii. Inutil să spun că sunt eliberați de orice fel de durere și suferință ca primul tip.

Al doilea câștig este că ei grăbesc scopul dorit, întrucât ei sunt drepții și profeții care ating scopul în fiecare generație, așa cum este explicat în eseul, „Esența Înțelepciunii Cabala”, în secțiunea „În jurul a ce se învârte înțelepciunea?”

Astfel vezi că există o mare distanță între cei care plătesc cu bună știință și cei care plătesc fără să știe, ca avantaj al luminii desfătării și plăcerii față de întunericul durerii și agoniei. El mai spune: „Au pe ce să se bazeze, iar judecata este adevărată”. Cu alte cuvinte, el promite tuturor celor care plătesc cu bună știință și de bunăvoie că „au pe ce să se bazeze”, că există o mare putere în lucrarea Lui pentru a-i aduce la țelul sublim și că merită ca ei să se înalţe sub povara sublimului Său.

Iar despre cei care plătesc fără să știe, el spune: „și judecata este adevărată”. Aparent, trebuie să ne întrebăm de ce Providența permite să apară acele coruperi și agonia în lume, în care umanitatea este prăjită fără milă.

El spune despre asta că această „judecata este adevărată”, întrucât „totul este pregătit pentru sărbătoare”, pentru scopul adevărat. Și încântarea sublimă care este destinată să iasă la iveală odată cu descoperirea scopului Său în creație, când tot necazul, truda și chinurile care se vor întâmpla peste vremuri și generații vor părea ca o oaste care se chinuie foarte mult pentru a pregăti un mare ospăț pentru vizitatorii invitați. Și compară obiectivul anticipat ce trebuie să fie dezvăluit în cele din urmă cu o sărbătoare ai cărui oaspeți participă cu mare încântare. De aceea spune: „și judecata este adevărată și totul este gata de sărbătoare”.

Așa cum veți găsi și în Bereişit Rabba, capitolul 8, cu privire la crearea omului: Îngerii l-au întrebat pe Creator: „Ce este un om, ca să-ți aduci aminte de el și fiul omului, să-l vizitezi? De ce ai nevoie de această problemă?”

Creatorul le-a spus: „De ce au fost creați Ţona și Alafim?” Cum este asta? Există o alegorie despre un rege care avea un turn umplut din abundență, dar fără oaspeți. Ce plăcere are un rege în turnul său plin? Ei I-au spus imediat: „Doamne al lumii, Domnul Stăpânul nostru, cât de mare este numele Tău în toată țara. Fă ceea ce Îți place.”

Interpretare: Îngerii care au văzut toată durerea și agonia care avea să se întâmple omenirii s-au întrebat „De ce ai nevoie de această problemă?” Creatorul le-a răspuns că într-adevăr El avea un turn plin din belșug, dar numai această umanitate a fost invitată la el. Și desigur, îngerii au cântărit plăcerile din acel turn, așteptându-și oaspeții, față de agonia și necazurile care așteptau omenirea. Și odată ce au văzut că merită ca omenirea să sufere pentru binele care ne aștepta, au fost de acord cu creația omului, așa cum a spus rabinul Akiva: „Judecata este adevărată și totul este pregătit pentru sărbătoare”. De la începutul creației, toți oamenii au rezerve, iar gândul la Creator îi impune să vină la sărbătoare, cu bună știință sau fără să știe.

Și acum toți vor vedea adevărul în cuvintele profetului (Isaia, 11:6,8) în profeția păcii: „Lupul va locui cu mielul și pardosul se va culca împreună cu iedul”. Și a gândit că „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”.

Astfel, profetul condiţionează pacea în întreaga lume cu umplerea întregii lumi cu cunoaşterea Creatorului, aşa cum am spus mai sus, că rezistenţa dură, egoistă între oameni, de-a lungul căreia se deteriorează relaţiile internaţionale, toate acestea nu vor înceta în lume prin orice sfat sau tactică umană, oricare ar fi ea.

Ochii noștri pot vedea cum săracul, bolnavul se întoarce în dureri îngrozitoare, intolerabile, iar omenirea s-a aruncat deja în extrema dreaptă, ca în Germania, sau în extrema stângă, ca și în Rusia. Dar nu numai că nu au ușurat situația pentru ei înșiși, ci au înrăutățit boala și agonia, iar vocile se ridică la cer, așa cum știm cu toții.

Astfel, ei nu au altă opțiune decât să ajungă să accepte povara Sa în cunoașterea Creatorului, adică să își îndrepte acțiunile către voința Creatorului și spre scopul Său, așa cum El plănuise pentru ei înainte de creație. Când vor face acest lucru, este clar de văzut că slujindu-L pe El, orice invidie și ura vor fi abolite din omenire, așa cum am arătat mai sus, de atunci toți membrii umanității se vor uni într-un singur trup și o singură inimă, pline de cunoștința Domnului. Aşadar, pacea mondială și cunoașterea Creatorului sunt una și aceeași.

Imediat după aceea, profetul spune: „În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său… va strânge pe surghiuniţii lui Israel şi va aduna pe cei^* risipiţi ai lui Iuda de la cele patru capete ale pământului.” Astfel aflăm că pacea mondială vine înaintea adunării diasporei.

Acum puteți înțelege cuvintele înțelepților noștri la sfârșitul lui Masechet Okaţin:

„Creatorul nu a găsit un vas care să țină binecuvântarea pentru Israel, ci pacea”, după cum spune: „Domnul va da putere poporului Său, Domnul. va binecuvânta poporul Său cu pace.” Aparent, ar trebui să ne întrebăm despre sensul alegoriei: „un vas pentru a ține binecuvântarea pentru Israel”. Și, de asemenea, cum se ajunge la concluzia asta din aceste cuvinte?

Dar aceste cuvinte le devin clare ca profeția lui Isaia că pacea mondială precede adunarea diasporei. Acesta este motivul pentru care versetul spune: „Domnul va da putere poporului Său”, adică în viitor, când Creatorul va da poporului Său putere, adică învierea veșnică, „Domnul va binecuvânta poporul Său cu pace”. Aceasta înseamnă că El va binecuvânta mai întâi poporul Său, Israel, cu pace în întreaga lume și, ulterior, „Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său”.

Înțelepții noștri au spus despre motivul acestor cuvinte: Prin urmare, binecuvântarea păcii în întreaga lume precede puterea, adică răscumpărarea, întrucât

„Dumnezeu nu a găsit un vas care să țină binecuvântarea pentru Israel, ci pacea”. Astfel, atâta timp cât iubirea de sine și egoismul există printre națiuni, nici Israel nu va putea sluji Creatorului în puritate, în dăruirea altora, așa cum este scris în explicația cuvintelor: „Și vei fii pentru mine o împărăție de preoți”, în eseul „Arvut”. Vedem acest lucru din experiență, pentru că venirea pe pământ și construirea Templului nu au putut să persiste și să primească binecuvântările pe care Creatorul le-a jurat părinților noștri.

Acesta este motivul pentru care au spus: „Dumnezeu nu a găsit un vas care să țină binecuvântarea”, adică până acum Israel nu a avut un vas care să țină binecuvântarea părinților. Prin urmare, jurământul că putem moșteni țara pentru veșnicie nu a fost împlinit, întrucât pacea mondială este singurul vas care ne permite să primim binecuvântarea părinților, ca în profeția lui Isaia.

ÎNȚELESUL CUVINTELOR STRĂINE (CUVINTE NEEBRAICE UTILIZATE ÎN TEXT)

Altruism: iubirea pentru ceilalţi.

Analiză: separarea diferitelor elemente dintr-un subiect.

Sinteză: legătura și unitatea dintre chestiuni, cum ar fi inferența și „cu atât mai mult”.

Puterea motrice: o forță intenționată, puterea de a exercita, care acționează precum

combustibilul într-o mașinărie.

Din spate: o forță care împinge ceva din spate.

Dinainte: o forță care trage ceva din faţă.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Intenţia Noastră

Acest ziar, Naţiunea, este o apariţie nouă pe strada evreiască. Este un ziar „inter-partizan”. Și te-ai putea întreba: „Ce înseamnă un ziar «inter-partizian»? Cum poate exista un ziar care să poată servi tuturor partidelor la un loc, în ciuda opoziției și a contrastelor dintre ele?”

Într-adevăr, este o „ființă” care s-a născut într-o situaţie dificilă, urmare a unui travaliu foarte dureros şi îngrozitor, din veninul urii care a lovit națiunile lumii pentru a ne șterge de pe fața Pământului, din distrugerea a milioane de frați de-ai noștri și sunt gata să facă mai multe. Înclinaţia lor sadică este de nestăpânit, iar calamitatea este dublă, întrucât nu ne putem amăgi că toate acestea sunt doar un fenomen trecător, tranzitoriu, căci ca și în cazul experiențelor noastre trecute de-a lungul istoriei, când, dacă o națiune s-a năpustit asupra noastră, am găsit salvarea în alta.

Acum, însă, lucrurile stau foarte diferit. Nu numai că suntem atacați simultan din toate direcțiile, dar chiar și cele mai dezvoltate națiuni și-au închis ușile în fața noastră fără niciun sentiment de milă sau compasiune și într-un mod atât de lipsit de milă, care este fără precedent în întreaga istorie umană, chiar și în cele mai barbare vremuri.

Este clar, doar dacă nu ne-am baza pe miracole, că existența noastră ca indivizi sau ca națiune atârnă între viață și moarte. Iar salvarea, dacă vom găsi stratagema necesară, o constituie acea schemă măreaţă a cărei cale poate fi găsită atunci când te apropii de pericol și care poate înclina balanța în favoarea noastră – adică să ne ofere un refugiu sigur pentru toți frații noștri în diaspora, despre care toată lumea spune că este, în prezent, singurul loc al salvării.  

Atunci drumul vieții ne va fi deschis, pentru a ne continua cumva existența în ciuda dificultăților. Iar dacă ratăm ocazia și nu ne ridicăm ca unul singur, cu eforturile uriaşe necesare într-un moment de mare pericol, pentru a garanta șederea noastră în țară, atunci faptele cu care ne confruntăm reprezintă o mare amenințare pentru noi, întrucât problemele evoluează favorabil pentru dușmanii noștri, care caută să ne şteargă de pe fața Pământului.

Este, totodată, evident că efortul enorm, pe care drumul accidentat din fața noastră îl cere de la noi, impune o unitate la fel de solidă și dură ca oțelul, din toate părțile națiunii, fără excepție. Dacă nu ne strângem rândurile în faţa forțelor puternice care ne stau în cale să ne facă rău, vom descoperi că speranța noastră este pierdută dinainte.

Iar după toate astea, fiecare ins și fiecare partid stă și își păzeşte cu mare grijă propriile posesii fără să facă nicio concesie. Și în nici un caz niciunii dintre ei nu pot, sau mai corect spus nu vor, să ajungă la o unitate națională, așa cum ne cer aceste vremuri periculoase pentru noi toți. Aşadar, suntem cufundați în indiferență ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încercați să vă imaginați că dacă o națiune „ne-ar arăta ușa”, ceea ce este atât de obișnuit în zilele noastre, cu siguranţă, atunci niciunul dintre noi nu s-ar gândi la apartenența noastră partinică, pentru că necazul ne-ar transforma pe toți într-o singură masa nediferenţiată, care să ne apărăm sau să ne facem bagajele şi să fugim pe mare sau pe uscat. Dacă am fi simțit pericolul ca fiind real, am fi fost, fără îndoială, uniți cum trebuie, fără nici o dificultate.

În aceste circumstanțe ne-am întâlnit aici – un grup restrâns dintre noi, din toate sectele, oameni care simt pe spate biciul îngrozitor ca și cum s-ar fi materializat deja. Ne-am asumat să publicăm această publicaţie, despre care cred că va fi un canal fidel prin care să transmitem senzațiile întregii națiuni, cu toate sectele și facțiunile ei, fără să fie exclusă niciuna dintre ele. Procedând astfel, contrastele și vederile înguste ale unor facţiuni vor fi eliminate. Mai corect, acestea ar fi reduse la tăcere și ar face loc pentru ceea ce le precede și vom fi cu toții capabili să ne unim într-un singur trup solid, calificat să se protejeze pe sine însuşi în acest moment crucial.

Și, deși acest pericol este cunoscut tuturor, așa cum ne este cunoscut nouă, poate că nu a ieşit încă la iveală suficient în toată mulţimea, la adevărata sa dimensiune. Dacă l-ar fi simțit, ei toţi ar fi scuturat demult praful divizării în măsura în care acesta obstrucționează unitatea rândurilor noastre. Dacă nu este așa, este doar pentru că acest sentiment nu este încă împărtășit de mulți.

Prin urmare, ne-am asumat publicarea acestui ziar, pentru a sta de veghe, pentru a avertiza asupra necazului și a-l explica mulţimii, până când toate elementele care ne divizează vor fi reduse la tăcere și vom putea să ne întâlnim cu dușmanul cu rândurile strânse împreună, și să-i dăm răspunsul cuvenit în timp util.

Mai mult decât atât, suntem încrezători că printre noi există încă cei care se adresează inimilor, care pot oferi un sistem de succes care să unească toate facțiunile națiunii. Din experiență, am învăţat că în mod anume pe acei oameni nu-i bagă în seamă și nu-i ascultă nimeni. În această publicaţie, suntem dispuși să facem loc oricui are o soluție garantată pentru unirea națiunii, să o facă publică și să o facă cunoscută mulţimii.

Pe lângă toate cele de mai sus, prin publicarea acestui ziar,  ne propunem să apărăm vechea noastră cultură de două mii de ani, înainte ca ţara noastră să fie distrusă. Ne propunem să o revelăm și să o curățăm de mormanele care s-au acumulat peste ea în anii exilului nostru printre națiuni, astfel încât natura ei pur evreiască să fie recunoscută, așa cum era la vremea ei. Asta ne va aduce cel mai mare beneficiu, pentru că vom putea găsi o modalitate de a conecta modul nostru de gândire din diaspora cu acele vremuri de glorie și de a ne salva de a împrumuta de la alții.

Editorii

Individul şi Naţiunea

Noi, oamenii, suntem ființe sociale. Întrucât nu ne putem satisface nevoile vitale fără ajutorul celorlalți, parteneriatul cu mulți alţii este necesar pentru existența noastră. Nu este aici locul pentru a explora evoluțiile națiunilor și ne-ar fi de ajuns să studiem realitatea așa cum apare ea în ochii noștri.

Este o realitate faptul că nu ne putem îndeplini necesităţile de unii singuri și că avem nevoie de o viață socială. Prin urmare, indivizii au fost obligați să se unească într-o uniune numită „națiune” sau „stat”, în care fiecare participă cu propria ocupaţie, unii în agricultură și alții în artizanat. Ei se conectează prin comercializarea produselor lor. Astfel s-au constituit națiunile, fiecare cu natura sa unică, atât în ​​viața materială, cât și în viața culturală.

Observând viața, vedem că procesul unei națiuni este la fel ca procesul unui individ. Funcționarea fiecărei persoane în cadrul națiunii este precum funcționarea organelor într-un singur trup. Trebuie să existe o armonie completă între organele fiecărui individ – ochii văd, iar creierul este ajutat de ei să gândească și să dea soluţii, şi atunci mâinile muncesc sau se luptă, iar picioarele merg. Astfel, fiecare stă pregătit și își așteaptă rolul. În mod similar, organele care alcătuiesc trupul națiunii – consilieri, angajatori, muncitori, distribuitori etc. – ar trebui să funcționeze în deplină armonie între ei. Acest lucru este necesar pentru o viață normală a națiunii și pentru o existență în siguranţă.

Întrucât moartea naturală a individului rezultă din dizarmonia dintre organele sale, declinul natural al națiunii rezultă din unele obstrucționări care au avut loc printre organele sale, după cum au mărturisit înțelepții noștri (Tosfot, Baba Meţia, Capitolul 2), „Ierusalimul a fost distrus numai datorită urii nefondate care a existat în acea generație.” În acea perioadă, națiunea a a vut de suferit și a murit, iar organele sale au fost împrăștiate în toate direcțiile.

Prin urmare, este necesar ca fiecare națiune să fie puternic unită în interior, astfel încât toți indivizii ce o alcătuiesc să fie atașați unul de celălalt prin iubire instinctivă. Mai mult, fiecare individ ar trebui să simtă că fericirea națiunii este propria sa fericire, iar decăderea națiunii este propria sa decădere. Oricine ar trebui să fie dispus să dea totul pentru națiune ori de câte ori este nevoie. În caz contrar, dreptul lor de a exista ca națiune în lume este sortit pieirii dintru început.

Asta nu înseamnă că toți oamenii din națiune, fără excepție, trebuie să fie așa. Ci faptul că oamenii acelei națiuni, care simt acea armonie, sunt cei care fac națiunea, iar măsura fericirii națiunii și durabilitatea sunt măsurate prin calitatea lor. După ce a fost determinat un cuantum suficient de indivizi care să asigure existența națiunii, pot exista într-o anumită măsură şi membre libere, care nu sunt legate de trupul națiunii în măsura menționată mai sus, întrucât baza este deja asigurată fără ele.

Prin urmare, încă din cele mai vechi timpuri, nu am găsit comunităţi și societăți fără o relaţie de rudenie între membrii lor, întrucât acea iubire primitivă, care este necesară existenței societății, se găsește numai în familiile care sunt ramuri ale unui singur tată.

Cu toate acestea, pe măsură ce generațiile au evoluat, au existat deja societăți conectate sub termenul de „stat”, adică fără legături familiale sau rasiale. Conexiunea individului cu statul nu mai este numai o legătură naturală, primitivă, ci provine dintr-o nevoie comună în care fiecare individ se leagă de colectiv într-un singur trup, care este statul. Iar statul protejează trupul și posesiunile fiecărui individ cu toată puterea unui stat.

Într-adevăr, acea tranziție, în care generațiile s-au mutat de la națiunea naturală la starea artificială, de la legături care provin de la iubirea primitivă la legături care provin dintr-o nevoie comună, nu preia nimic din condițiile necesare într-o stare naturală, rasială. Regula este aceea că, întrucât fiecare individ sănătos are un control complet asupra propriilor sale organe, care se bazează exclusiv pe iubire, deoarece organele se supun cu bucurie fără nici o teamă de pedeapsă, statul ar trebui să-i domine complet pe toți indivizii din interiorul său în raport cu nevoile sale generale, bazat pe iubire și devotamentul instinctiv al indivizilor față de colectivitate. Aceasta este forța cea mai convenabilă, suficientă pentru a orienta indivizii către nevoile colectivităţii.

Dominația bazată pe constrângere și pedeapsă este, însă, o forță prea slabă pentru a-l pune în mișcare pe fiecare individ atât cât este necesar pentru a proteja nevoile colectivităţii. Iar colectivitatea va slăbi și nu își va putea îndeplini angajamentul de a păzi și de a asigura trupul și bunurile fiecărui individ.

Și nu ne preocupă aici forma guvernării statului, indiferent dacă este autocratică, democratică sau cooperativistă. Ele nu schimbă deloc esența stabilirii forței unității sociale. Aceasta nu poate fi stabilită, cu atât mai puțin perpetuată, dacă nu există legături de iubire socială.

Este ruşinos să recunoaștem că în timpul exilului am pierdut unele dintre cele mai prețioase virtuţi iar cea mai importantă este pierderea conștiinţei naționale, adică a acelui sentiment natural care leagă și susține fiecare națiune. Firele iubirii care leagă națiunea, care sunt atât de naturale și primitive în toate națiunile, au degenerat și s-au desprins din inimile noastre și au dispărut.

Și cel mai rău este faptul că, chiar și puținul care ne-a rămas din iubirea de națiune, nu ne este insuflată în mod pozitiv, așa cum este în toate națiunile. Mai degrabă, ea există în interiorul nostru pe o bază negativă: este suferința comună pe care fiecare dintre noi o îndură fiind membru al națiunii. Acest lucru a imprimat în noi o conștiinţă națională și o apropiere, ca și în cazul tovarăşilor de suferinţă.

Aceasta este o cauză exterioară. Atâta timp cât această cauză exterioară s-a adăugat și s-a amestecat cu conștiința noastră națională naturală, a apărut un fel ciudat de iubire națională care a stârnit această confuzie, nefirească și de neînțeles.

Și, cel mai important, este complet inadecvată pentru sarcina sa. Măsura sa de căldură este suficientă doar pentru o emoție efemeră, dar fără forţa și puterea cu care putem fi reconstruiți ca națiune care îşi poartă singură de grijă. Acest lucru se datorează faptului că o unitate care există în baza unei cause exterioare nu este deloc o unitate națională.

În acest sens, suntem ca o grămadă de nuci, unite cu un singur corp din exterior printr-un sac care le învelește și le ţine la un loc. Măsura unităţii lor nu le face să fie un singur trup și fiecare mișcare aplicată sacului produce între ele agitaţie și separare. Astfel, ele ajung tot timpul la noi asocieri și agregări parțiale. Vina este că le lipsește unitatea interioară și toată forța lor de unitate le provine din incidente exterioare. Asta face foarte mult rău inimii noastre.

Într-adevăr, scânteia naționalismului a fost păstrată în noi în totalitate, dar s-a estompat și a devenit inactivă. Ea a fost, totodată, foarte mult afectată de amestecul pe care l-a primit din exterior, așa cum am spus. Totuşi, acest lucru nu ne face mai bogaţi, şi realitatea este foarte amară.

Singura speranță este să punem la punct temeinic o nouă educație națională, să descoperim și să aprindem încă o dată iubirea națională firească ce s-a estompat în noi, să reînviem din nou mușchii naționali, care au fost inactivi în noi de două milenii, prin toate mijloacele potrivite acestui scop. Atunci vom ști că avem o bază firească și de încredere de reconstruit, pentru a ne continua existența ca o națiune calificată să se poarte ca toate celelalte națiuni ale lumii.

Aceasta este o condiție prealabilă pentru orice întreprindere sau acţiune. La început, fundația trebuie construită într-un mod suficient de sănătos pentru a purta sarcina pe care este menită să o poarte. Apoi începe construcția clădirii. Dar este o rușine să edifici o construcţie fără o bază suficient de solidă. Nu numai că nu reuşeşti să construieşti nimic, dar îi pui și pe alții de lângă tine în pericol, întrucât construcţia se va prăbuşi la cea mai mică mișcare și părțile ce o alcătuiesc se vor împrăștia în toate direcțiile.

Aici trebuie să fac o remarcă privind educația națională menționată mai sus: Deși îmi propun să imprim o mare iubire printre indivizii din națiune în special și în întreaga națiune în general, cât mai deplină cu putinţă, asta nu are nimic de-a face cu șovinismul sau fascismul. Sunt lucruri pe care le detestăm, iar conștiința mea este complet lipsită de ele. În ciuda aparentei similitudini în modul cum sună cuvintele, din moment ce șovinismul nu este altceva decât o iubire națională excesivă, ele sunt în esență două lucruri la fel de departe unul de celălalt ca şi negrul de alb.

Pentru a percepe cu ușurință diferența dintre ele, ar trebui să le comparăm cu măsurile egoismului și altruismului în individ. După cum s-a spus mai sus, procesul națiunii este foarte asemănător cu procesul individului în toate detaliile sale. Aceasta este o cheie generală prin care pot fi percepute toate legile naționale fără a devia de la ele mai la dreapta sau mai la stânga, nici măcar cât un fir de păr.

În mod evident, măsura egoismului inerentă fiecărei creaturi este o condiție necesară în existența reală a creaturii. Fără ea, aceasta nu ar fi o ființă aparte și distinctă în sine. Acest aspect nu ar trebui, totuşi, să nege în niciun fel măsura altruismului într-un individ. Singurul lucru necesar este stabilirea unor limite distincte între ele: Legea egoismului trebuie păstrată în toată puterea sa, în măsura în care privește minima existență. Iar, pentru orice surplus dincolo de această măsură, se permite renunțarea în favoarea bunăstării semenilor.

Bineînțeles, oricine acționează în acest mod trebuie considerat excepțional de altruist. A renunţa, însă, și la cota minimă necesară, în beneficiul altora, riscându-ţi astfel propria viață, este complet nefiresc și nu poate fi susţinut decât numai o singură dată în viață.

Egoistul excesiv, care nu ține cont deloc de bunăstarea altora, este detestabil în ochii noștri, întrucât aceasta este substanța din care sunt alcătuiţi toţi jefuitorii, ucigașii și toți cei corupți. Este la fel în ce priveşte egoismul și altruismul național: și iubirea națională trebuie să fie imprimată tuturor indivizilor națiunii, nu mai puțin decât iubirea individuală egoistă a individului pentru propriile nevoi, suficientă pentru a susține existența națiunii ca atare, astfel încât să se poată susuţine singură. Iar surplusul acestei măsuri minime poate fi dedicat bunăstării umanitare, întregii umanități, fără nicio distincție de națiune sau rasă.

Dimpotrivă, suntem total înrăiţi de egoismul național excesiv, pornind de la națiuni care nu țin cont de bunăstarea altora, până la cele care jefuiesc și ucid alte națiuni pentru propria lor plăcere, ceea ce numim „șovinism”. Astfel, cei care renunţă complet la naționalism și devin cosmopoliţi din motive umaniste, altruiste, fac o eroare fundamentală, întrucât naționalismul și umanismul nu se contrazic deloc.

Prin urmare, este evident că iubirea națională este fundamentul fiecărei națiuni, la fel cum egoismul este baza tuturor ființelor existente individual. Fără ea, nu ar putea exista pe lume. În mod similar, iubirea națională a indivizilor unei națiuni constituie fundamentul independenței fiecărei națiuni. Acesta este singurul motiv pentru care naţiunea continuă sau încetează să mai existe.

De aceea, aceasta ar trebui să fie prima preocupare în renașterea națiunii. Această iubire nu se află în prezent în noi, pentru că am pierdut-o în timpul rătăcirii noastre printre națiuni în ultimele două milenii. Numai indivizii s-au adunat aici, fără legături de pură iubire națională între ei. Mai degrabă, unul este conectat printr-un limbaj comun, altul printr-o patrie comună, un al treilea printr-o religie comună și un al patrulea prin istoria comună. Toți își doresc să trăiască aici în funcţie de modul în care au trăit în națiunea din care au venit. Ei nu iau în considerare faptul că acolo exista deja o națiune bazată pe membrii săi înainte ca ei să se fi alăturat acesteia și la a cărei edificare ei nu participaseră activ.  

Cu toate acestea, atunci când o persoană vine în Israel, unde nu există ordinea prestabilită suficientă pentru ca o națiune să funcționeze de la sine, nu avem altă substanță națională pe care să ne putem baza și nici nu ne dorim acest lucru. Mai degrabă, aici trebuie să ne bazăm în totalitate pe propria noastră structură; și cum am putea face acest lucru atunci când nu există o legătură națională naturală care să ne unească pentru această sarcină?

Aceste legături slăbite – limba, religia și istoria – sunt valori importante și nimeni nu le neagă meritul național. Cu toate acestea, ele sunt încă totalmente insuficiente pentru a se constitui ca fundament pentru susținerea independentă a unei națiuni. În cele din urmă, tot ce avem aici este o adunare de străini, descendenți ai culturilor a șaptezeci de națiuni, fiecare construind o scenă pentru sine, pentru propriul spirit și pentru propriile înclinații. Nu există aici nimic elementar care să ne unească pe toți din interior într-o masă unitară.

Știu că există un lucru comun tuturor: evadarea din amarul exil. Totuşi, aceasta este doar o unire superficială, precum sacul care ține nucile laolaltă, așa cum am spus mai sus. De aceea am spus că trebuie să instituim pentru noi înşine un tip aparte de educație printr-o diseminare pe larg, pentru a insufla fiecăruia dintre noi un sentiment de iubire națională, atât de la un individ la altul, cât și de la indivizi la întreg, pentru a redescoperi iubirea națională care a fost insuflată în noi încă de pe vremea când eram în ţara noastră ca națiune printre națiuni.

Aceast articol le precede pe toate celelalte pentru că, în afară de faptul că este fundamentul, el conferă statură și succes tuturor celorlalte acțiuni pe care dorim să le întreprindem în acest domeniu.

A.G.

Numele Naţiunii, Limba şi Ţara

Ar trebui să examinăm numele națiunii noastre. Ne-am obișnuit să ne numim „evrei”, în timp ce numele nostru obișnuit, „Iudeu” sau „Israel”, au devenit aproape învechite. Lucrurile sunt atât de complicate încât, pentru a distinge jargonul de limba națiunii, numim limba națiunii „ebraică” și jargonul „idiș”.^(*)

În Biblie găsim numele „evreu” pronunțat doar de națiunile lumii, și mai ales de egipteni, cum ar fi: „Vedeţi, ne-a adus un evreu ca să-şi bată joc de noi!” (Geneza, 39:14) , sau „Era acolo cu noi un tânăr evreu” (Geneza, 41:12), sau „Este un copil de-al evreilor” (Exod, 2: 6). Filistenii folosesc și ei acest nume: „Să împiedicăm pe evrei să-şi facă săbii sau suliţe” (1 Samuel, 13:19). O găsim și în relația dintre națiuni și noi, cum ar fi în războiul lui Saul cu filistenii, când a declarat: „Să audă evreii…”(1 Samuel, 13:3) și „Unii evrei au trecut Iordanul” (1 Samuel, 13:7) ).

În plus, găsim permament numele „evreu”, în conexiune cu denumirile sclavilor, cum ar fi un sclav evreu sau o servitoare evreică, etc. Şi totuşi, de fapt, nu vom întâlni niciodată în Biblie numele de „evreu”, ci doar unul dintre cele două nume, „Israel” sau „iudeu”.

Originea numelui, „evreu”, este legată probabil de existenţa unei națiuni antice faimoase care era cunoscută sub acest nume, întrucât versetul din Biblie (Geneza, 10:21) ne prezintă numele fiului lui Noe ca tată al acelei națiuni: „Şi lui Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber”. Patriarhul Avraam făcea parte din acea națiune, motiv pentru care națiunile l-au numit „Avraam Evreul”, cum apare şi în versetul „și a dat de ştire lui lui Avraam Evreul” (Geneza, 14:13).

De aceea, înainte ca Israel să devină o națiune printre națiuni, ei erau numiți „evrei”, după națiunea patriarhului Avraam, evreul. Deși copiii lui Israel erau distinși în Egipt ca o națiune separată, precum „Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească”(Exod, 1: 9-10). Cu toate acestea, acest nume este ca un nume al unui trib și nu al unei națiuni, pentru că au devenit o națiune numai după ce au ajuns în țara lui Israel. Din asta ar trebui să concluzionăm că acesta este motivul pentru care națiunile nu au dorit să ne numească „națiunea israeliană” nici după ce am ajuns în țara noastră, pentru a nu admite existența noastră ca națiune. Ei au pus accentul pe acest fapt numindu-ne „evrei”, așa cum ne numiseră înainte de a ajunge în țara noastră.

Nu întâmplător denumirea de „evrei” lipsește în Biblie și în literatura ulterioară, cu excepția relațiilor cu slujitorii și slujnicele, de care numele, „evreu”, este ataşat permanent: „sclav evreu”, „servitoare evreică”. Nu vom întâlni, însă, niciodată denumirea „sclav israelian” sau „sclav iudeu”. Această juxtapunere este probabil o relicvă a sclaviei din Egipt, pe care ni se poruncește să ne-o amintim, „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului” (Deuteronom, 5:15).

Chiar și astăzi majoritatea națiunilor se referă la noi ca fiind „iudei” sau „israelieni” și doar națiunea rusă se mai raportează la noi ca fiind „evrei”. Este de presupus că cei dintre ei care urăsc Israelul folosesc această etichetă printre ei cu reaua-voință de      a-și disimula naționalismul implicit presupus de ea, la fel ca şi popoarele antice. Se pare că s-au preocupat de semnificația acestui nume mult mai mult decât noi, care l-am luat în mod automat din cauza utilizării în limba rusă, fără a ne bate capul prea mult cu asta. Din toate cele de mai sus rezultă că, dacă dorim să ne respectăm pe noi înșine, ar trebui să încetăm să mai folosim termenul de „evreu”, în legătură cu orice om liber dintre noi.  

Într-adevăr, în ceea ce privește numele limbii, dacă am fi avut o sursă istorică, o limbă pe care să o fi vorbit vechea națiune ebraică, atunci probabil că am fi putut să o numim „ebraică”. Și totuși, nu am găsit nicio dovadă istorică că această națiune străveche vorbea această limbă.

Din acest motiv, ar trebui să luăm în considerare literatura talmudică, care este mai aproape de sursă decât suntem noi de cincisprezece secole încoace. În acestea a fost acceptat fără echivoc faptul că vechii evrei nu foloseau deloc această limbă. Ei au spus: „La început, Tora a fost dată lui Israel în litere ebraice și în limba sfântă. Li s-a dat încă o dată în zilele lui Ezra, în litere asiriene și în limba aramaică. Israelul și-a aranjat literele asiriene și limba sfântă și i-a lăsat pe cei inculţi cu literele ebraice și limba aramaică”(Sanhedrin, 21b). Astfel, aflăm din cuvintele lor că numai literele ne-au venit de la evrei, dar nu și limba, pentru că au spus „litere asiriene și limba sfântă” și nu „litere și limba ebraică”.

Găsim (Megillah, p. 8), “dimpotrivă, o Biblie care este scrisă în traducere și o traducere care este scrisă ca Biblie, iar literele ebraice nu spurcă mâinile”. Astfel, au subliniat ei, „traducerea care este scrisă ca Biblie și litere ebraice”. Ei nu spun: „Traducere care este scrisă în ebraică și litere ebraice”, așa cum face Mișna (Yadaim, 4: 5). Acest „dimpotrivă” este luat de acolo pentru a ne învăța că numai literele sunt atribuite evreilor, și nu şi limba.

De asemenea, nu există nicio dovadă în cuvintele Mișnei, întrucât se pare că aici a existat o influență romană asupra textului. Dar, când au memorat Mișna, au făcut precizările corespunzătoare.

Dimpotrivă, descoperim că de mai multe ori Tanaim s-au referit la limbă ca „limba sfântă”. O dată (în Cărțile binecuvântării, 13), „Toți cei care locuiesc în țara lui Israel, şi citesc rugăciunea Şema dimineața și seara și vorbesc limba sfântă, merită lumea care vine”. Tot aşa, (în Şekalim, sfârșitul capitolului 3), „Învățăm de la rabinul Meir că toți cei care se află permanent în țara lui Israel și vorbesc limba sfântă …” etc.

Chiar dacă presupunem că am putea găsi o sursă istorică conform căreia evreii antici vorbeau această limbă, asta nu ne obligă să numim această limbă după ei, întrucât nu există nicio urmă a acestei națiuni printre cei vii. După cum am spus, acest nume nu se adaugă la demnitatea noastră națională și doar dușmanii noștri ni l-au atașat în mod intenționat, pentru a arunca și a diminua imaginea bunurilor națiunii. Prin urmare, ar trebui să evităm să ne luăm după limba engleză, care numește națiunea „iudei” și limba „ebraică”.

De asemenea, ar trebui să stabilim care nume ni se potriveşte cel mai bine: „iudei” sau „israelieni”. Numele „Israel” provine de la tatăl nostru Iacov care, după cum este scris, este numit ca expresie a puterii și onoarei: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor.”(Geneza, 32:28). După el suntem numiți „Israel”.

Cu toate acestea, după regele Solomon, națiunea s-a împărțit în două: cele zece seminții, care l-au hirotonisit pe Ieroboam, fiul lui Nebat, și cele două triburi, Iuda și Beniamin, care au rămas sub domnia lui Rehoboam, fiul lui Solomon. Numele „Israel” a rămas pentru cele zece triburi, iar cele două triburi, Iuda și Beniamin, au luat pentru ei numele de „iudei”, așa cum am găsit în povestea lui Ester: „Era un anume iudeu în castelul Șușan, al cărui nume era Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Șimei, fiul lui Chiș, un beniamit”. Astfel, tribul lui Beniamin îşi ziceau ei înșiși „iudei”.  

Cele zece triburi au fost exilate din țară cu mult înainte de exilul lui Iuda și de atunci nu a mai fost nici o urmă de-a lor. Cei din Iuda, care a fost exilaţi în Babilon, s-au întors în țară după șaptezeci de ani de exil și au reconstruit țara. Acesta este motivul pentru care de-a lungul perioadei celui de-al Doilea Templu, numele de „iudei” este menționat cel mai des, iar numele de „Israel” este menționat doar rar, în circumstanțe cu totul speciale.

Noi, urmașii exilului celui de-al doilea templu, suntem numiți în principal cu numele de „iudei”, întrucât suntem parte din exilul celui de-al doilea templu, descendenți ai celor două triburi, Iuda și Beniamin, care şi-au dat lor înşişi numele de „iudei”. În consecință, ar trebui să stabilim că numele națiunii noastre este a „iudeilor” și nu „națiunea israeliană” sau „Israel”, care este numele celor zece triburi.

Iar în ceea ce privește limba, ar trebui cu siguranță să alegem numele de „limba iudaică” și nu „limba israeliană”, pentru că nu găsim în Biblie această stare constructivă a „limbii israeliene”, spre deosebire de menționarea „limbii iudaice”: „Nu știau să vorbească limba iudeilor” (Neemia, 13:24) și, de asemenea, „Și Dumnezeu a spus …„Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba iudaică, în auzul poporului de pe zid”(2 Regi, 18:26).

Mai degrabă, ar trebui să subliniem că din acest motiv și-au numit limba „iudaică”, întrucât poporul regelui Ezechia a fost numit „iudei”, ca și cei care veniseră din exilul din Babilon. Dar cele zece triburi, care au fost numite „israelieni”, au numit și limba lor „limbă israeliană”. Și totuși, chiar dacă presupunem că este așa, încă nu este un motiv pentru noi, descendenții lui Iuda și Beniamin, să numim limba noastră „israeliană”.

Pentru a rezuma ceea ce am spus, atât națiunea, cât și limba trebuie să fie numite numai după numele Iuda. Națiunea ar trebui să fie numită „iudei”, iar limba „iudaică”. Acest limbaj de jargon ar trebui numit „idiș”. Numai țara poate fi numită „țara lui Israel”, întrucât este moștenirea tuturor triburilor.

Critica Marxismului în lumina Noii Realități și o Soluție la Problema referitoare la Unificarea tuturor Facțiunilor Națiunii.

Mi s-a cerut să ofer o soluție, conform opiniei mele, cu privire la problema spinoasă a unirii tuturor părților și fracțiunilor în jurul unei alcătuiri unitare. În primul rând, trebuie să recunosc că nu am nicio soluție la această problemă aşa cum a fost ea prezentată. Nici nu va exista vreodată o soluție, căci au fost consultaţi înțelepți din toate națiunile și de-a lungul veacurilor, dar nu au găsit o soluție naturală care să fie acceptată de toate fracțiunile existente în ele. Mulți au suferit și mulți vor mai suferi înainte de a găsi calea de aur care să nu contrazică diversele opinii.

Dificultatea problemei constă în faptul că oamenii nu pot renunța deloc la idealurile lor, de vreme ce pot fi făcute concesii atunci când vine vorba de propria viață materială, în măsura în care este necesară existenței fizice, dar nu şi atunci când este vorba de idealuri. Prin natură, idealiștii vor oferi tot ce au pentru triumful ideii lor. Și dacă trebuie să renunțe la idealurile lor chiar şi numai puțin, nu este o concesie cinstită. Mai degrabă, ei rămân atenţi și așteaptă un moment în care să poată revendica ce le aparține. Prin urmare, astfel de compromisuri nu pot fi de încredere.

Cu atât mai mult aşa stau lucrurile când vorbim de o națiune străveche, cu o civilizație veche de mii de ani. Idealurile sale s-au dezvoltat deja în ea mult mai mult decât în ​​națiunile dezvoltate mai recent, deci nu există nicio speranță că vor putea face compromisuri în acest sens, nici măcar un pic. Nu este lipsit de înţelepciune să ne gândim că, în cele din urmă, o idee mai justă va avea câştig de cauză asupra celorlalte idei, întrucât de-a lungul timpului ele toate par a fi în regulă, pentru că „nu există un om fără locul său și nici o problemă fără timpul ei”, aşa cum au spus înțelepții noştri.

Din acest motiv, idealurile continuă să reapară. Idealuri la care s-a renunţat în cele mai vechi timpuri au reapărut în Evul Mediu și, dacă au dispărut în Evul Mediu, au fost reînviate în generația noastră. Acest lucru indică faptul că toate sunt corecte și că niciunul dintre ele nu este veșnic.

Dar, deși națiunile lumii suferă teribil din această zarvă, ele au încă o coloană vertebrală puternică care le permite să tolereze această povară teribilă. Într-un fel ea nu le amenință imediat existența. Dar ce poate face o națiune săracă atunci când întreaga sa existență depinde de firimiturile și resturile de hrană pe care i le aruncă națiunile prin mila lor atunci când sunt pe deplin sătule? Spinarea lor este prea fragilă pentru a suporta povara acestei zarve, mai ales în acest timp fatidic în care am ajuns chiar pe marginea prăpastiei – nu este timpul pentru vanităţi, dispute și război intern între frați.

Având în vedere gravitatea momentului, am o soluție autentică de propus, care cred că merită să fie acceptată și care va uni toate fracțiunile noastre într-o singură unitate. Cu toate acestea, înainte de a începe să-mi prezint propunerea, aș vrea să pun la curent minţile cititorilor referitor la punctele mele de vedere politice.

Trebuie să recunosc că văd ideea socialistă a împărţirii în mod egal și corect ca fiind cea mai adevărată. Planeta noastră este suficient de bogată pentru a ne asigura tuturor ce ne trebuie, așa încât de ce oare ar trebui să ducem acest război tragic până la moarte, care ne-a întunecat viața de generații? Haideţi să împărţim între noi în mod egal munca și produsele acesteia și acesta va fi sfârșitul tuturor necazurilor! La urma urmei, ce plăcere obțin din posesiunile lor chiar și aceia dintre noi care sunt milionari, dacă nu siguranța hranei lor pentru ei și pentru descendenții lor de mai multe generații? Într-un regim de împărțire justă vor avea, însă, de asemenea, aceeași certitudine și chiar mai mult.  

Și s-ar putea spune că nu vor avea acelaşi respect pe care       l-au avut în timp ce erau mari proprietari, dar asta nu înseamnă nimic, întrucât toți aceşti oameni puternici care au căpătat  puterea de a-şi câștiga respectul, vor găsi cu siguranță aceeași cantitate de onoare în altă parte, pentru că porțile competiției nu vor fi blocate niciodată.

Într-adevăr, oricât de adevărat ar fi acest ideal, nu le promite adepților săi nici măcar un petic de paradis. Dimpotrivă, li se garantează că vor avea necazuri precum în iad, așa cum am învățat deja din dovada vie a Rusiei. Asta nu neagă, însă, corectitudinea acestui ideal.

Singura sa vină este că pentru noi este necopt. Cu alte cuvinte, generația noastră nu este încă pregătită moral să accepte această guvernare a unei împărţiri echitabile și egale. Asta întrucât nu am avut suficient timp să evoluăm suficient pentru a accepta deviza, „de la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi”.

Asta este precum păcatul lui Adam haRişon (Primul Om). Înțelepții noștri antici au explicat că păcatul se datorează faptului că „a mâncat fructe necoapte”, înainte ca acestea să se fi copt suficient. Pentru acea infracțiune minusculă, întreaga lume a fost condamnată la moarte. Asta ne învață că acesta este strămoșul oricărui prejudiciu din lume.

Oamenii nu știu cum să se gândească și să fie atenţi la fiecare lucru pentru a vedea dacă s-a copt suficient. Deși conținutul unei idei poate fi avantajos, trebuie totuși să-l aprofundăm mai mult pentru a vedea dacă ideea este coaptă și dacă cei care o primesc au evoluat suficient pentru a o digera în intestinele lor. În timp ce încă se dezvoltă, ceea ce este adevărat și sănătos se va transforma în dăunător și înșelător în intestinele lor. Astfel, idea este sortită să piară, întrucât cel care va mânca fructul necopt va muri datorită păcatului său.

În lumina acestui fapt, problemele cu care se confruntă Rusia nu au dovedit că idealul socialist este în esență nedrept, întrucât este nevoie de timp pentru a accepta acest adevăr și această justeţe. Ei sunt încă necalificați să se comporte corespunzător; sunt afectați doar de propria lor dezvoltare insuficientă și de lipsa de aptitudine pentru acest ideal.

Merită să plecăm urechea la cuvintele lui M. Botkovsky (Davar, nr. 4507). El pune întrebarea: „De ce un politician, membru al mișcării socialiste, nu ar face ca acel fizician, care – atunci când s-a confruntat cu deficiențe în interpretarea cu care era obișnuit în legile de fier ale teoriei sale – nu s-a descurajat şi nu a abandonat-o? La început, a încercat uşurel să o remedieze și, în cele din urmă, când nu a mai putut face față realității, a fost gata să renunţe la ea.”

El explică: „Într-un moment de prăbuşire a Mișcării Internaţionale a Muncitorilor, trebuie să ne curăţăm de prejudecăți. Când faptele vorbesc limbajul înfrângerii, trebuie să ne așezăm din nou la masă și să examinăm energic calea și principiile sale. Trebuie să recunoaștem în mod responsabil povara ce zace pe umerii celor care continuă.”

„Acesta este modul de gândire științifică atunci când este încolțit de contradicții între o nouă realitate și teoria care justifica vechea realitate. Doar un pas înainte ideologic permite o nouă știință și o nouă viață.”

El concluzionează: „Dacă nu renunțăm la conștiința noastră, vom declara că a sosit timpul pentru o dezbatere fundamentală, un timp al durerilor facerii. Acum este momentul ca liderii mișcării să se ridice și să răspundă la întrebarea: «Ce înseamnă socialismul astăzi? Care este calea pe care trebuie să o apuce trupul?».”

Mă îndoiesc că cineva din mișcare va răspunde cuvintelor sale sau poate fi capabil să înțeleagă cuvintele sale așa cum sunt ele cu adevărat. Nu este ușor pentru un bărbat de o sută de ani care a avut atât de mult succes în studiile sale până acum să se ridice și să steargă deodată cu o linie teoria sa din trecut, să se aşeze la masă și să-și reia studiile precum acel fizician, după cum le cere tovarășul Botkovsky liderilor mișcării socialiste.

Totuși, cum ai putea să-i ignori cuvintele? Deși este încă posibil să asistăm nepăsători la prăbuşirea mișcării muncitoreşti internaționale, de vreme ce nu se confruntă încă cu distrugerea imediată, întrucât au încă asigurat un număr de vieţi ale unor servitori și sclavi supuși; nu este acelaşi lucru în ce priveşte pericolul cu care se confruntă Mișcarea Munctorească Evreiască. Ei se confruntă cu adevărat cu anihilarea sub sloganul inamicului „să-i distrugem, să-i omorâm și să-i facem să piară … bebeluşi și femei”, ca pe vremea reginei Estera.

Nu trebuie să comparăm starea noastră de distrugere cu prăbuşirea mișcării în națiunile lumii. Dacă am fi doar vânduți în sclavie și robie, am rămâne nemișcați, așa cum fac ei. Totuși ni se refuză chiar și siguranța vieții pe care o au sclavii.

Aşadar, nu trebuie să lăsăm să treacă momentul. Trebuie să mergem din nou la școală, să reexaminăm idealul socialist în lumina faptelor și contradicțiilor care au apărut în zilele noastre și să nu ne temem să rupem barierele ideologice, căci nimic nu stă în calea salvării vieților.

În acest scop, vom revizui pe scurt evoluția socialismului încă din primele sale etape. În general, există trei perioade: prima a fost socialismul umanist bazat pe dezvoltarea moralității. A fost destinat exclusiv exploatatorilor.

A doua s-a bazat pe recunoașterea celor drepți și a celor răi. Aceasta i-a vizat în primul rând cei exploatați, să-i facă să-și dea seama că muncitorii sunt adevărații proprietari ai muncii și că produsele societății le aparțin. Întrucât muncitorii sunt majoritari în societate, erau siguri că odată ce au realizat faptul că ei sunt cei drepți, toţi se vor scula, ca unul, și vor lua ceea ce este al lor și vor stabili o guvernare a împărţirii juste și egale în societate.

A treia perioadă o constituie marxismul, care a reușit mai mult decât toate și care se bazează pe materialismul istoric. Marea contradicție dintre forțele creatoare, care sunt muncitorii și cei care le exploatează, angajatorii, impune cu necesitate ca societatea să ajungă în pericol și distrugere. Atunci se va produce revoluția producției și distribuției. Guvernul capitalist va fi forțat să se prăbuşească în favoarea guvernării proletariatului.

În viziunea ei, acest guvern ar fi trebuit să apară de la sine, pe cale de cauză și consecință. Pentru a aduce, însă, sfârșitul mai aproape, trebuie căutate soluţii și trebuie puse obstacole în fața guvernării burgheze, pentru a grăbi revoluția.

Înainte de a purcede la critica metodei, trebuie să recunosc că metoda sa este cea mai justă faţă de cele anterioare. La urma urmei, asistăm la marele succes pe care l-a avut în cantitate și calitate în întreaga lume înainte de a ajunge la experimentarea practică în rândul multor milioane în Rusia. Până atunci, aproape toți liderii umanității erau atrași de ea și aceasta este o mărturie adevărată a corectitudinii acestei metode.

În plus, chiar și teoretic, cuvintele lui Marx au valoarea lor, și nimeni nu a reușit să contrazică poziția sa istorică conform căreia umanitatea se îndreaptă încet și gradual în sus, ca pe o scară. Fiecare pas este doar negarea celui anterior, de aceea fiecare mișcare și fază pe care umanitatea a făcut-o în guvernarea politică nu este decât o respingere a stării sale anterioare.

Durata fiecărei faze politice o constituie doar timpul necesar pentru a-și dezvălui neajunsurile și răul. În timp ce i se descoperă defectele, se face loc unei noi etape, eliberată de aceste deficiențe. Astfel, aceste deficiențe care apar într-o situație și o distrug sunt chiar forțele evoluției umane, întrucât ele ridică umanitatea la o stare mai rectificată.

În plus, defectele din faza următoare aduc omenirea într-o a treia și mai bună stare. Astfel, persistând succesiv, aceste forțe negative care apar în fiecare stare constituie raţiunile progresului umanității. Prin ele, ea urcă treptele scării. Ele sunt de încredere în îndeplinirea misiunii lor, care este aceea de a aduce omenirea la ultima şi cea mai dorită stare a evoluției, purificată de orice ignominie și imperfecțiune.

În acest proces istoric, el ne arată cum guvernarea feudală și-a manifestat neajunsurile și a fost distrusă, făcând loc guvernării burgheze. Acum este timpul ca guvernarea burgheză să-și arate defectele și să fie distrusă, făcând loc unei guvernări  mai bune care, după el, este guvernarea proletariatului.

Cu toate acestea, în acest ultim punct, în care ne promite că, după prăbuşirea actualei guvernări burgheze, va fi instaurată imediat o guvernare a proletariatului, iată defectul metodei sale: Noua realitate din fața noastră o neagă. El a crezut că guvernarea proletariatului va fi pasul ulterior guvernării burgheze și, prin urmare, a stabilit că, prin negarea guvernării burgheze, va fi instaurată instantaneu una a proletariatului. Cu toate acestea, realitatea dovedește că pasul care urmează prăbuşirii actualei guvernări este cea a naziștilor sau fasciştilor.

Evident, suntem încă în etapele medii ale dezvoltării umane. Omenirea nu a atins încă cel mai înalt nivel pe scara evoluției. Cine poate presupune câte râuri de sânge vor mai curge înainte ca omenirea să atingă nivelul dorit?

Pentru a găsi o cale de ieșire din această complicație, trebuie să percepem temeinic legea graduală menționată a evoluției pe care și-a bazat Marx întreaga metodă. Ar trebui să știm că această lege este inclusiv pentru întreaga creație; toate sistemele naturii se bazează pe ea, cele organice și anorganice deopotrivă, până la specia umană cu toate proprietățile sale idealiste, precum și materia.

În toate cele de mai sus, nu există nimic care să nu respecte legea de fier a evoluției graduale rezultată din coliziunea între ele a acestor două forțe:

1. o forță pozitivă, adică constructivă, și
2. o forță negativă, adică distructivă.

Ele creează și completează întreaga realitate, în general și în particular, prin războiul lor dur și perpetuu una cu cealaltă. După cum am spus mai sus, forța negativă apare la sfârșitul fiecărei faze politice, ridicând-o la o stare mai bună. Astfel, fazele se succed până ajung la perfecțiunea lor supremă.

Să luăm, de pildă, planeta Pământ: la început, nu era decât o minge de gaz precum ceața. Datorită gravitației din interiorul său, în timp, a concentrat atomii din ea într-un cerc mai apropiat. Drept urmare, bila de gaz a devenit o bilă de foc lichidă.

Peste eoni de războaie teribile între cele două forțe de pe Pământ, cea pozitivă și cea negativă, forța de răcire din el a triumfat în cele din urmă asupra forței focului lichid. A răcit o crustă subțire în jurul Pământului carei s-a întărit acolo.

Cu toate acestea, planeta încă nu evoluase încă din războiul dintre forțe și, după un timp, forța lichidă a focului a stăpânit și a izbucnit în mare tumult din interiorul Pământului, ridicându-se și spulberând coaja rece și dură în bucăți, transformând din nou planeta într-o minge lichidă de foc. Apoi a început o eră de noi războaie, până când forța rece a învins din nou forța focului și o a doua crustă a fost răcită în jurul mingii, mai dură, mai groasă și mai durabilă împotriva răbufnirii fluidelor din mijlocul mingii.

De data aceasta a durat mai mult, dar în cele din urmă, forțele lichide au biruit încă o dată și au erupt din interiorul Pământului, rupând crusta în bucăți. Încă o dată, totul a fost distrus și planeta a devenit o minge lichidă de foc.

Astfel, eonii s-au schimbat și de fiecare dată când forța de răcire a prevalat, crusta pe care a făcut-o a devenit mai groasă. În cele din urmă, forțele pozitive le-au învins pe cele negative și au intrat în deplină armonie: lichidele și-au luat locul în intestinele Pământului, iar scoarța rece a devenit suficient de groasă în jurul lor pentru a permite crearea vieții organice deasupra acesteia, așa cum este astăzi.

Toate corpurile organice se dezvoltă în aceeași ordine. Din momentul în care sunt plantate până la sfârșitul maturizării, ele suferă câteva sute de perioade de stări datorate celor două forțe, cea pozitivă și cea negativă, și războiului lor una împotriva celeilalte, așa cum este descris cu privire la Pământ. Aceste războaie produc coacerea fructelor.

De asemenea, fiecare ființă vie începe cu o picătură mică de lichid. Prin dezvoltarea treptată a mai multor sute de etape, prin lupta de forțe menționată mai sus, această picătură devine în cele din urmă „Un bou mare, potrivit pentru toate muncile” sau „Un om măreţ, potrivit pentru toate rolurile sale”.

Ar trebui, însă, să existe şi o altă distincție între bou și om: astăzi, boul a ajuns deja la faza finală de dezvoltare. Pentru noi, însă, forța materială este încă insuficientă pentru a ne aduce la împlinire datorită puterii contemplative din noi, care este de mii de ori mai valoroasă decât forța materială din noi. Astfel, pentru oameni există o nouă ordine de dezvoltare graduală, spre deosebire de orice alt animal: dezvoltarea graduală a gândirii umane.

De asemenea, fiind o creatură socială, dezvoltarea individuală nu este suficientă. Dimpotrivă, perfecțiunea finală depinde de dezvoltarea tuturor membrilor societății. În ceea ce privește dezvoltarea capacității intelectuale a cuiva, și anume capacitatea de a discerne ce este bine și ce este rău pentru el, deși nu trebuie să credem că omul este încă în stadiul unui om primitiv, este clar că nu am ajuns la perfecţiune. Mai degrabă, suntem încă la mijlocul dezvoltării noastre, constituind încă obiectul războiului dintre forțele pozitive și negative, așa cum     s-a spus mai sus cu privire la Pământ – mesageri fideli ai rolului nostru de a aduce umanitatea la împlinirea sa finală.

După cum am spus, întrucât idealul socialist este cea mai justă dintre toate metodele, necesită o generație foarte evoluată care să o poată procesa și să se comporte în consecință. Întrucât umanitatea de astăzi se află pe treptele de mijloc ale scării evoluţiei, încă în plin conflict între forțele pozitive și negative, ea este încă nepregătită pentru această idee sublimă. Mai degrabă, idea se găseşte în ea într-o stare prematură, ca un fruct necopt. Prin urmare, nu numai că nu este încă un fruct gustos, dar și forța negativă din acesta este nocivă, uneori ca un venin mortal. Asta este cauza necazului generaţiei şi naţiunii respective, motiv pentru care suferă atât, întrucât sunt premature și nu au calitățile elementare potrivite pentru asumarea acestei guvernări juste.

Cititorul nu trebuie să bănuiască că am vreun concept spiritual în această privință, pentru că Marx însuși spune același lucru: admite că „la primul nivel al societății, deficiențele sunt inevitabile”. Cu toate acestea, el promite că „la cel mai înalt nivel al societății cooperatiste, odată ce dispare ierarhizarea grosolană a oamenilor rezultată din divizarea muncii, împreună cu contradicția dintre munca fizică și munca spirituală, atunci când munca în sine devine o necesitate și nu un mijloc de subzistenţă, atunci când, împreună cu dezvoltarea multifacetică a personalității, forțele de producție vor crește și toate fântânile societății vor curge din abundență, atunci perspectiva burgheză îngustă va dispărea și societatea va scrie pe drapelul său: «De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi.»”(Datorită pertinenţei cuvintelor sale pentru discuția noastră, am reprodus fragmentul în întregime.)  

Astfel, și el recunoaște că este fără speranță să aștepți o guvernare complet justă înainte ca omenirea să atingă cel mai înalt nivel, înainte ca munca să devină o nevoie vitală, adică principiul vieții însăşi, și nu având doar scopul subzistenţei. Cu toate acestea, el stabilește că, deși societatea se află la un nivel inferior, aceasta ar trebui să fie condusă și de guvernarea cooperatistă, pentru toate defectele ei.

Dar, așa cum s-a spus mai sus, acesta este dezavantajul metodei sale. Rusia sovietică a dovedit deja că o societate insuficient dezvoltată va transforma guvernarea cooperatistă în cea mai proastă guvernare din lume. Mai mult, el a presupus că faza ulterioară spre prăbuşirea guvernării de astăzi este guvernarea muncitorilor, dar realitatea a arătat că guvernarea ulterioară guvernării de astăzi este guvernarea nazistă sau fascistă. Aceasta este o eroare gravă. Și cel mai rău dintre toate, finalizarea sa, în general, amenință în mod specific națiunea evreiască, fără nicio diferențiere de clasă.

Ar trebui într-adevăr să învățăm din istorie. Mai întâi apare întrebarea: Un astfel de supraveghetor care a zguduit lumea cu metoda sa, cum de a făcut o greșeală atât de gravă? Care este obstacolul care l-a făcut să greşească? Într-adevăr, asta impune o analiză serioasă și minuțioasă a spuselor sale.

Așa cum s-a spus mai sus, el și-a bazat metoda pe materialismul istoric – după care societatea se dezvoltă prin forțele sale conflictuale, prin cauză și consecință, de la o formă de stat la alta. Când forța negativă predomină, aceasta distruge statul și o formă mai bună de stat apare în locul său prin forța pozitivă. Ele continuă să se lupte până când în cele din urmă forța pozitivă se manifestă în întregime.

Asta înseamnă, totuşi, că perfecțiunea societății este garantată în mod implicit, întrucât forța negativă nu o va părăsi înainte să ajungă la completitudine. Rezultă că putem sta liniștiți și să așteptăm anticipata dezvoltarea de la sine. Deci, de ce toate aceste probleme cu această tactică pe care ne-a propus-o?  

Într-adevăr, este o întrebare prostească, pentru că în asta constă întreaga diferență dintre om și fiară: toate animalele se bazează în totalitate pe natură. Sunt absolut incapabila să ajute natura sau să se ajute singure, fără ea. Nu aşa se întâmplă cu omul. El este înzestrat cu puteri intelectuale prin care se eliberează de cătușele naturii și o sprijină. Calea lui este aceea de a imita lucrarea naturii și să facă la fel ca ea. El nu așteaptă ca puii să se clocească în mod natural, să vină găina să încălzească ouăle. Mai degrabă, el își construiește o mașină care încălzește ouăle și cloceşte puii, la fel ca găina naturală.

Iar dacă face asta în lucruri specifice, cu siguranță o va face cu privire la dezvoltarea întregii umanități. El nu se va baza pe forțele aflate în conflict, devenind un obiect al coliziunilor dintre ele. Mai degrabă, el va devansa natura și va emula temeinic munca acesteia în această dezvoltare. El își va aranja o tactică bună și convenabilă pentru a produce sfârșitul fericit în mai puțin timp și cu mai puțină suferință.

Aceasta este ceea ce Marx și-a dorit prin tactica sa: organizarea, conflictele de clasă, și plasarea obstacolelor pentru a submina regimul capitalist. Tactica sa ar urma să ușureze chinurile celor supuşi, aflaţi în suferinţă şi călcaţi în picioare. Asta le-ar da puterea de a fi proprii lor supuşi și de a grăbi sfârșitul regimului înapoiat pentru a face loc fericitei guvernări a proletariatului. Într-un cuvânt, tactica marxistă transformă obiectele în subiecte, stabilindu-şi propria dezvoltare după cum doresc.

Rezumat: Fundamentul îl constituie natura dezvoltării umane prin conexiunea cauzală, pe care o vedem ca pe un mecanism natural al dezvoltării. Tactica este un fel de mecanism artificial pentru dezvoltarea umană, similar mecanismului natural. Beneficiul acestei tactici este economisirea de timp și diminuarea perioadei de agonie.

Acum putem începe într-o manieră simplă critica metodei sale. Este clar că atunci când vrem să creem un mecanism care să înlocuiască munca naturii, trebuie mai întâi să observăm îndeaproape mecanismul naturii. Ulterior, putem concepe un mecanism artificial, similar cu cel natural.

De pildă, dacă vrem să facem un mecanism care să înlocuiască burta unei găini, care încălzește ouăle și eclozează puii, trebuie mai întâi să înțelegem bine forțele naturii și modalităţile de dezvoltare, care funcționează în burta găinii. Le observăm și facem un mecanism similar burţii unei găini, care poate ecloza puii la fel.

La fel este şi cu problema noastră. Când vrem să creem un mecanism care să înlocuiască mecanismul evoluţiei naturale a omului trebuie, şi în acest caz, să examinăm mai întâi acele două forțe – cea pozitivă și cea negativă – care funcționează în natură. Este un mecanism prin care natura efectuează procedura de dezvoltare. Atunci și noi vom ști cum să stabilim o tactică similară mecanismului natural de dezvoltare al naturii și care va avea la fel de mult succes în dezvoltarea umanității. În mod clar, dacă înțelegem greșit mecanismul natural, înlocuitorul nostru va fi inutil, întrucât întreaga idee aici este aceea de a imita modalitățile naturale ale creației și să le adaptăm pe cele artificiale în locul lor.

Pentru a fi originali, pentru a defini problemele în termeni care vor preveni orice greșeli ale oricărui aspect, ar trebui să definim cele două forțe – cea pozitivă și cea negativă – care acţionează în mecanismul dezvoltării umane prin două nume: „egoismul” și „altruismul”.

Nu mă refer la termenii morali, pe care îi folosim în mod obișnuit. Dimpotrivă, mă refer doar la aspectul material al acestor forţe, adică la măsura în care ele sunt înrădăcinate în trupul omului până într-acolo încât nu se mai poate elibera de ele. Adică, doar la ceea ce privește forța lor activă într-un individ:

1. Forța egoistă funcționează în individ similar cu o forţă centripetă (o forță care este orientată către centru într-o mişcare circulară), atrăgând totul din afara individului pentru a-l aduna în interiorul trupului însuși.
2. Altruismul funcţionează precum o forţă centrifugă (o forță care este orientată către exterior într-o mișcare circulară),care curge din interiorul trupului spre exterior.

Aceste forțe există în toate aspectele realității, în fiecare în funcție de esența sa. Există și în om, conform esenței sale. Ele constituie factorii cheie în toate acțiunile noastre. Există fapte cauzate de o forță care funcţionează pentru propria existență individuală. Aceasta este precum o forță care atrage din realitatea externă către centrul trupului orice este benefic pentru sine. Dacă nu ar fi această forță, care să servească omului, omul în sine nu ar exista. Aceasta se numește „egoism”.

Dimpotrivă, există fapte care sunt cauzate de o forță ce curge către beneficiul trupurilor din afară. Această forță funcționează în beneficiul celorlalți și poate fi numită „altruism”.

Prin aceste distincții, numesc cele două forțe care luptă între ele pe calea dezvoltării umane. Voi numi forța pozitivă, o „forță altruistă” și voi numi forța negativă, „o forță egoistă”.

Prin termenul „egoism”, nu mă refer la egoismul original. Mai degrabă mă refer la „egoismul îngust”. Adică, egoismul original nu este altceva decât iubirea de sine, care este toată puterea pozitivă, individualistă a existenței. În această privință, el nu se află în contradicție cu forța altruistă, deși nu o servește.

Cu toate acestea, este în natura egoismului faptul că felul în care îl folosești îl face foarte îngust, întrucât el este mai mult sau mai puțin obligat să dobândească o natură a urii faţă de ceilalţi și a exploatării acestora pentru a-şi ușura propria existență. De asemenea, nu este o ură abstractă, ci una care apare în acte de abuzare a celui apropiat pentru propriul beneficiu, devenind mai întunecos în funcție de nivelurile sale, cum ar fi înșelarea, furtul, jefuirea și omorul. Acesta se numește „egoism îngust” și, în această privință, el intră în contradicție cu iubirea făţă de ceilalţi, fiindu-i totalmente opus. El este o forță negativă care distruge societatea.

Opusul său este forța altruistă. Aceasta este forța constructivă a societății, întrucât tot ceea ce fac oamenii unul pentru altul se face numai prin forța altruistă, așa cum s-a spus mai sus. De asemenea, şi altruismul creşte ca nivel:

1. Primele fapte ale acestei forțe constructive sunt copiii și viața de familie.
2. La nivelul al doilea beneficiarii sunt rudele.
3. La al treilea nivel, este în beneficiul statului, iar
4. Al patrulea nivel, este în beneficiul întregii lumi.

Întreaga motivaţie a structurării sociale este forța altruistă. După cum s-a spus mai sus, acestea sunt elementele care funcționează în mecanismul natural al dezvoltării umanității – forța egoistă, care este negativă pentru societate, și forța altruistă, care este pozitivă pentru societate.

În emularea mecanismului natural al dezvoltării, Marx a luat în considerare doar rezultatele acestor forțe negative și pozitive, care sunt construcția și distrugerea care au loc în societate. El a stabilit planul tacticii sale în conformitate cu acestea și a trecut cu vederea ce cauzează aceste rezultate.

Acest lucru este similar cu un medic care nu observă cauza principală a unei boli, ci vindecă pacientul numai în funcție de simptomele sale superficiale. Această metodă face întotdeauna mai mult rău decât bine, întrucât trebuie să ții cont de ambele: cauza bolii și boala însăși, şi numai apoi poți prescrie un remediu de succes. Aceeași deficiență există în tactica marxistă: El nu a luat în considerare forțele subiective din societate, ci doar aspectul constructiv și cel deficitar.

Drept rezultat, direcția tacticii sale a fost opusă direcției intenționate, pentru că, în timp ce direcția intenționată este altruistă, direcția tacticii a fost contrară. Este clar că guvernarea cooperatistă trebuie să se desfășoare într-o direcție altruistă, întrucât chiar cuvintele „împărțire justă” conțin o percepție altruistă pură și este complet lipsită de schema egoismului.

Egoismul se străduiește să-l folosească pe celălalt în întregime pentru sine. Întrucât pentru sine, nu există niciun fel de justiție în realitate, de vreme ce nu funcționează pentru binele propriu. Cuvântul „jusiţie” înseamnă „relații corecte reciproc”, care este un concept în favoarea celuilalt. Iar a recunoaşte dreptul celuilalt înseamnă, în aceeași măsură, pierderea în mod necesar a propriului drept egoist.

Se pare că însuși termenul „împărțire justă” este unul altruist. Vorbind în concret, este imposibil să remediem rupturile care apar în societate cu o împărţire, în afara unui altruism exagerat. Este așa întrucât răsplata pentru munca spirituală este mai mare decât cea pentru munca fizică, iar munca celor sârguincioşi este mai plină de satisfacții decât munca celor neajutoraţi, iar un burlac ar trebui să primească mai puțin decât cel care are o familie. De asemenea, orele de lucru trebuie să fie egale pentru toți, iar produsul muncii trebuie să fie acelaşi pentru  toți. Într-adevăr, cum putem repara aceste rupturi?

Acestea sunt principalele rupturi, dar ele se împart în nenumărate altele, așa cum vedem ce se întâmplă în piesa sovietică. Singura modalitate de a le petici este aceea a unei bune voințe altruiste, în care muncitorii spirituali renunță la o parte din partea lor în favoarea muncitorilor fizici iar burlacii în favoarea celor căsătoriți … sau așa cum a spus Marx însuși, „Munca însăși va deveni o nevoie imperativă și nu doar un mijloc de procurare”. Aceasta nu este nimic altceva decât o direcție totalmente altruistă.

Și întrucât regimul având un scop trebuie să fie prin natură altruist, este necesar ca tactica care vizează acest scop să fie orientată, de asemenea, în aceeaşi direcţie ca şi scopul, și anume una altruistă.

Cu toate acestea, în tactica marxistă, găsim cea mai îngustă direcție egoistă. Asta este o direcție opusă față de scop: creșterea urii față de clasa opusă, plasarea de obstacole și distrugerea vechiului regim și cultivarea printre muncitori a sentimentului că întreaga lume se bucură pe spinarea lor. Toate acestea intensifică excesiv forțele egoiste înguste ale muncitorilor. Îi privează complet de forța altruistă inerentă lor prin natură. Iar dacă tactica este în direcția opusă scopului, atunci cum se va ajunge vreodată la scop?

Acest lucru a generat contradicția dintre teoria sa și noua realitate: el credea că etapa ulterioară regimului burghez va fi un regim muncitoresc cooperatist, dar în cele din urmă suntem martori vii că, dacă guvernul democratic burghez ar fi distrus acum, un regim nazist sau fascist va apare rapid în locul său. Totodată, acest lucru nu se va pretrece în mod necesar prin războiul actual, ci ori de câte ori guvernul democratic este distrus, un regim fascist, nazist, îl va moșteni.

Nu există nicio îndoială că, dacă acest lucru s-ar întâmpla, muncitorii ar fi împinși înapoi cu o mie de ani. Ei vor trebui să aștepte ca mai multe regimuri să apară, pe cale de cauză și consecință, înainte ca lumea să revină la regimul burghez democratic de astăzi. Toate acestea au rezultat din tactica egoistă care a fost aplicată acelor subiecte care ar trebui să fie guvernarea muncitorilor și a condus mișcarea într-o direcție opusă față de scopul urmărit.

De asemenea, ar trebui să luăm în considerare faptul că toți cei care distrug procesul natural al guvernării juste au provenit de fapt din proletariat și au ieșit din mijlocul lor, și nu neapărat sovieticii, dar majoritatea naziștilor erau, de asemenea, inițial socialişti puri, precum și majoritatea fasciştilor. Chiar și Mussolini însuși a fost inițial un lider socialist entuziast. Asta completează tabloul, modul în care tactica marxistă i-a condus pe muncitori în direcția complet opusă scopului.

Într-adevăr, este dificil de stabilit că o astfel de chestiune simplă va fi trecută cu vederea de către creatorul metodei marxiste, mai ales că el însuși a stabilit că „Nu există niciun remediu pentru societatea cooperatistă înainte ca ierarhia grosolană în diviziunea muncii și conflictele dintre munca fizică și munca spirituală să dispară.” Astfel, este clar că el era conștient de faptul că o societate cooperatistă fără renunțarea completă a membrilor săi la părţile lor în favoarea celorlalţi este nesustenabilă.

Și, de vreme ce știa de acel element altruist care este obligatoriu în societate, spun că el nu intenționa deloc să ne ofere, prin tactica sa, o procedură direcţionată către scop. Mai degrabă, el intenționa în primul rând să grăbească – prin această tactică – sfârșitul actualei guvernări injuste, pe de o parte, și, pe de altă parte, să organizeze proletariatul internațional și să îi pregătească pentru a fi o forță puternică, decisivă, atunci când regimul burghez se va fi prăbuşit. Acestea sunt două elemente fundamentale necesare în etapele care facilitează regimul unei societăți cooperatistee.

Din acest punct de vedere, tactica sa este o invenție genială, şi nu vom găsi ceva similar în istorie. Iar în ceea ce privește instaurarea societății fericite, el s-a bazat pe istoria însăși pentru a o finaliza, pentru că era clar pentru el că, în vremuri grele, când regimul burghez începe să moară, organizaţia proletariatului va fi nepregătită să își asume guvernarea. În acel moment, muncitorii vor trebui să aleagă una dintre cele două opțiuni:

1. fie să se autodistrugă și să-i lase pe adevărații distrugători, pe naziști și pe fasciști, să preia conducerea guvernării,
2. fie să găsească o tactică bună prin care să se califice muncitorii să-și asume guvernarea cu propriile mâini.

În mintea lui, el era sigur că, atunci când ajungem într-un stadiu în care proletariatul internațional se adună într-o putere decisivă în lume, îi vom mulțumi pentru validitatea metodei sale, care ne-a adus până aici iar noi înșine vom căuta calea de a continua mișcarea către obiectiv. Într-adevăr, nu a existat niciodată un inventator care să nu lase succesorilor săi finalizarea operei sale.

Dacă ne uităm mai profund în metoda sa, vom vedea că, de fapt, el nu ar putea să inventeze pentru noi tactica de finalizare a calificării muncitorilor, întrucât acestea sunt două proceduri care se contrazic reciproc. Pentru a crea cea mai rapidă mișcare și a anihila guvernările opresorilor, el a trebuit să folosească procedura în direcția celui mai îngust egoism, adică să dezvolte ura profundă față de clasa opresorilor pentru a crește puterea negativă într-un instrument care poate distruge vechiul regim în cel mai rapid mod cu putinţă și să organizeze muncitorii în cele mai puternice legături.

De aceea, el a trebuit să dezrădăcineze și să neutralizeze forța altruistă din proletariat, a cărei natură este să-i tolereze și să le cedeze opresorilor săi. Pentru a-i califica pe muncitori în „socialismul practic”, astfel încât aceștia să-și poată asuma guvernarea de facto, el a trebuit să folosească procedura în direcția altruistă, ceea ce contrazice „procedura organizațională”. Astfel, el trebuie să fi lăsat intenționat această lucrare pentru noi.

El nu s-a îndoit de înțelegerea sau capacitatea noastră, întrucât problema a fost atât de simplă încât un guvern cooperatist este fezabil doar pe o bază altruistă, așa că ar trebui să adoptăm o nouă tactică în direcția altruistă și să-i calificăm pe muncitori să ia guvernarea în mâinile lor într-o manieră practică și durabilă. Cu toate acestea, pentru a comenta acest lucru, el a considerat necesar să descrie pentru noi forma guvernării juste a proletariatului în sintagma prescurtată: „Societatea își va face un moto din:«De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile nevoi.»”Astfel, chiar și un individ complet orb ar găsi în aceste cuvinte semnificaţia că o guvernare justă este de neconceput dacă se petrece într-o societate altruistă în sensul deplin al cuvântului.

Din această perspectivă, marxismul nu s-a confruntat cu nicio problemă din cauza experimentului rus nereușit. Iar dacă marxismul a fost oprit, este doar pentru că rolul său în primul act a fost împlinit, anume organizarea proletariatului internațional într-o forță. Acum trebuie găsită modalitatea practică de a califica mișcarea pentru a-și asuma guvernarea în propriile mâini.

După cum s-a spus mai sus, procedura curentă trebuie să fie în direcția complet opusă tacticii anterioare. Acolo unde cultivasem egoismul excesiv, care a avut mare succes în primul act, trebuie să cultivăm acum altruismul excesiv în rândul muncitorilor. Acest lucru este absolut obligatoriu pentru natura socială a regimului cooperatist. Astfel, vom conduce mișcarea cu încredere către rolul său practic de a-și asuma guvernarea cu propriile mâini, în forma sa finală și fericită.

Știu că nu este cea mai ușoară treabă aceea de a inversa complet direcția mișcării, astfel încât toți cei care o vor auzi se vor arde cu ea ca și când ar fi apă fiartă. Cu toate acestea, nu este atât de rea pe cât este înfăţişată. Putem aduce mișcarea la a fi recunoscută şi acceptată explicând într-un mod adecvat faptul că interesul clasei depinde de asta, „fie că durează, fie că nu”, adică ori continuăm mișcarea marxistă ori să predăm frâiele guvernării naziștilor și fasciștilor – cele mai periculoase forţe pentru guvernarea muncitorilor, prezentând riscul de ne întoarce înapoi cu o mie de ani.

Când masele vor înțelege acest lucru, este sigur că vor adopta cu ușurință noua tactică practică care îi va conduce la asumarea efectivă a guvernării. Cine nu-și amintește cum toată lumea aștepta cu nerăbdare finalizarea cu succes a regimului sovietic? Și chiar dacă nu ar avea succes, întreaga lume s-ar afla, fără îndoială, sub frâiele guvernării cooperatiste. Într-adevăr, rușii nu vor putea reuși, întrucât direcția organizațională cu care sunt obișnuite masele este cea egoistă, care este necesară în primul act iar, prin natură, ea este o putere care distruge guvernarea cooperatistă.

Înainte ca metoda să fie acceptată, este prea devreme să vorbim în detaliu despre programul practic al acestei direcții, mai ales că eseul a devenit deja prea lung. Pe scurt, putem spune că trebuie să organizăm o astfel de diseminare, din punct de vedere științific și practic, prin care va trebui cu siguranţă să se acţioneze în opinia publică, astfel încât orice membru care nu excelează în altruism să se simtă ca un prădător care nu este apt să se afle printre oameni, mergând până într-acolo încât se va simţi în societate precum un criminal sau un tâlhar.

Dacă ne angajăm în mod sistematic să difuzăm această chestiune folosind modalităţile adecvate, nu va fi necesar un proces atât de lung. Hitlerismul demonstrează că, într-o perioadă scurtă de timp, o țară întreagă a fost răsturnată prin propagandă și a acceptat noțiunea bizară a acestuia.

Acum că faptele istorice au clarificat modul corect în care ar trebui să meargă mișcarea de acum înainte, fac apel urgent la muncitorii noștri. Așa cum s-a spus mai sus, națiunile lumii ar putea aștepta, mai ales acum că există o revoltă globală și trebuie mai întâi să scăpăm de pericolul hitlerist. Dar nu avem timp de pierdut. Vă rog să acordați atenție cu promptitudine acestei noi metode pe care am propus-o și pe care eu o numesc „socialism practic”, pentru că până acum rolul socialismului, în opinia mea, era doar acela de „socialism organizațional”, așa cum am spus mai sus.

Dacă metoda mea este acceptată, ar trebui să schimbăm și tactica exterioară, unde în locul vechii arme a urii de clasă și a urii față de religie, să li dea o nouă armă, aceea a urii față de egoismul excesiv al proprietarilor. Ar avea succes pentru misiunea sa din toate perspectivele, întrucât nu numai că în felul acesta clasa opusă nu va putea să se apere folosind scuturile groase ale dogmelor morale și religioase, dar va dezrădăcina, totodată, pe parcurs, diferite buruieni nocive ale nazismului și fascismului care au prins rădăcini destul de puternic în rândul proletariatului însuși, riscându-i existența, așa cum s-a spus mai sus.

Ar trebui, de asemenea, să ținem cont de frumusețea acestei arme, care este cea mai atrăgătoare și care ne poate uni tinerii în jurul ei. De fapt, schimbarea nu este atât de mult în tactică, ci mai ales în rezultat. Până acum, luptând împotriva privaţiunilor clasei, luptătorul privea lucrurile  întotdeauna din perspectiva îngustă posesiv-egoistă, în timp ce își proteja propria posesie. Astfel, odată cu războiul lui, creşte în el şi forța egoistă excesivă, iar războinicii înșiși sunt prinși în aceeași perspectivă burgheză.

Diferă, totodată, foarte mult de abordarea proprietarilor, întrucât ei cred că au drepturi depline sub toate aspectele, cele legate de lege, religie și etică, protejându-se prin toate mijloacele. Cu toate acestea, atunci când luptăm împotriva egoismului proprietarilor folosind perspectiva largă a percepției altruiste, rezultatul este că puterea altruismului crește în interiorul lor proporțional cu nivelul luptei lor. Astfel, dreptul proprietarilor devine foarte deficitar și nu se pot apăra, întrucât acest tip de război se bazează în mare măsură pe percepția etică și religioasă a proprietarilor înșiși.

Astfel, metoda mea deține fundamentul pentru unitatea națională, de care suntem atât de însetaţi în acest moment. Probabil, istoria însăși a rupt deja multe dintre diferenţele politice dintre noi, pentru moment nemaiputând să facem distincţia între non-sioniști, sioniști spirituali, sioniști politici, teritoriali etc. Acum, că toate speranțele de a respira aer liber în afara țării noastre au fost spulberate, chiar și cei mai devotați non-sioniști au devenit, din necesitate, pe deplin sioniști practici. Astfel, în principiu, majoritatea rupturilor dintre noi au fost remediate.

Cu toate acestea, încă suferim de două diferenţieri teribile:

1. ) cea de clasă;
2. ) cea religioasă.

Nu trebuie să le neglijăm, nici nu putem spera să scăpăm vreodată de ele. Totuşi, dacă noua mea metodă, a „socialismului practic”, pe care am sugerat-o, este acceptată de mișcare, vom fi scăpați o dată pentru totdeauna şi de icurile ce produc separarea în clase, icuri infipte în spinarea națiunii.

Așa cum s-a spus mai sus, noua tactică preia mult din religie și nu îi vizează pe păcătoșii care fac abuzuri, ci doar păcatele lor – doar egoismul disprețuitor din ei. În fapt, același război se va desfășura parțial și în cadrul mișcării, care va elimina în mod necesar ura de clasă și ura religioasă. Vom căpăta abilitatea de a ne înțelege reciproc și de a ajunge la unitatea completă a națiunii cu toate fracțiunile și partidele sale, așa cum ne cer aceste vremuri periculoase pentru noi toți. Aceasta este garanția victoriei noastre pe toate fronturile.

Privind Chestiunea Zilei

Ne-am săturat de informațiile contradictorii pe care le primim în fiecare zi cu privire la aderarea Italiei la război. Odată, ni se promite că Mussolini nu va îndrăzni să lupte cu aliații și, altădată, că se alătură imediat războiului. Modificările apar zilnic, iar nervii noştri sunt la pământ. Toate indiciile ne arată că aceste informații sunt editate și prezentate de o fabrică Hitler-Mussolini, al cărei singur scop este să ne slăbească nervii.  

Într-un fel sau altul, trebuie să căutăm să ne ferim de ele. Trebuie să ne îndepărtăm cu promptitudine de toate aceste știri stranii și să încercăm să-i urmărim singuri pe factorii conducători și toate aceste aventuri, astfel încât să putem înțelege de la ei toate acele mișcări nedumeritoare ale lui Hitler-Mussolini.

În principal, însă, ar trebui să notăm conţinutul acordului dintre ei. Se știe că au semnat două contracte:

1)  primul a fost doar un acord politic, pe care l-au numit „Axa Roma-Berlin”. Conținutul său se referă la ajutorul politic reciproc și împărțirea anumitor domenii de influență între ei. În urma acestui acord, Hitler i-a acordat ajutor politic lui Mussolini în războiul său din Etiopia, iar Mussolini a făcut același lucru pentru Hitler în aventurile sale de dinainte de război și continuă să o facă încă.

2)  aproape de izbucnirea războiului, au încheiat un al doilea acord, un pact militar, al cărui conținut nu îl cunoaștem. Cu toate acestea, în general, știm că s-au angajat să se susţină reciproc, efectiv, din punct de vedere militar.

Există suficiente dovezi pentru a presupune că nu s-au angajat să ducă războiul împreună cu promptitudine, ca în cazul acordului dintre Anglia şi Franța. Acest acord a fost construit în întregime din inițiativa lui Hitler, pentru că el a dorit să se protejeze de orice necazuri care ar putea veni – dacă ar fi în criză militară și va avea nevoie de asistența Italiei. Într-un astfel de moment, acordul obligă Italia să-i vină în ajutor, în cazul în care Hitler îl solicită și, în mod firesc, în anumite condiții privind împărțirea prăzii.

Dar, în esență, Hitler nu credea că va avea nevoie de asistența militară a Italiei. Au existat două motive:

1. El era încrezător în puterea sa și nu avea încredere în abilitățile militare ale Italiei.
2. Acordul politic anterior, de asemenea, „Axa Roma-Berlin”, îi asigura deja un ajutor militar substanțial, întrucât prin simple manevre politice Italia ar fi putut ţine ocupate multe dintre forțele dușmanilor săi la granițele Italiei. Acest lucru nu este departe de asumarea unui rol activ în război. Aşadar, de fapt, el nu a dorit deloc să-l includă pe Mussolini în războiul său. Pactul militar pe care l-a încheiat cu el a fost doar pentru eventualitatea unei crize militare, care l-ar obliga pe Mussolini să-i vină în ajutor explicit la invitația lui Hitler, iar inițiativa nu va fi deloc în mâinile lui Mussolini.

În mod corespunzător, Mussolini spera să-şi împlinească prin acest război toate planurile sale fasciste de a restabili vechiul Imperiu Roman. Nu ar fi putut spera la o oportunitate mai bună decât să-și ducă războiul alături de Hitler. Fără îndoială, aşteaptă cu nerăbdare momentul în care Hitler îi va cere să i se alăture în război. Probabil, Hitler nu și-a pierdut credința în puterea sa și încă nu are nicio dorință de a-l include în război sau, altfel spus, de a împărţi prada.

Prin urmare, rezultă că, atâta timp cât nu simțim că există o criză reală în armatele lui Hitler, nu avem de ce să ne temem de amenințările lui Mussolini și de pregătirile sale pentru război. Acestea nu sunt altceva decât manevre militare șirete menite     să-i ţină pe aliați la granițele sale și să slăbească puterea aliaților pe front cât mai mult posibil, în conformitate cu condițiile contractului „Axa Roma-Berlin”.^(*)

Acum că aderarea Italiei la război a devenit un fapt, s-au clarificat multe, dacă discutăm în conformitate cu linia pe care am descris-o. Acum știm cu siguranță că în ultima bătălie, Hitler a ajuns la o adevărată criză și forţele sale au fost în totalitate concentrate acolo. În caz contrar, nu există nicio îndoială că el nu ar include Italia în război. Din acest motiv, aderarea Italiei la război este o veste bună, anticipând, într-un fel, căderea Germaniei. Sperăm, de asemenea, că ajutorul Italiei nu o va salva,  iar acum victoria aliaților este mai sigură ca niciodată.

Scena Publică

Prin prezenta oferim spațiu în publicaţia noastră pentru crearea unei „scene publice” pentru oricine discută chestiuni naționale, și mai ales unirea națiunii. De asemenea, oricine are o problemă națională importantă sau un plan de unire a națiunii, precum și argumente care pun în discuţie aceste chestiuni – suntem dispuși să le luăm și să le publicăm în ziarul nostru.

Editorii

_______________

(*) Nota trad.: Evreii (în ebraică יהודים  – yehudim, uneori עברים  – ivrim, בני ישראל  Bney Israel = fiii lui Israel sau עם ישראל Am Israel – poporullui Israel; în antichitate – în arameică: יְהוּדָאִין  – yehudayin, în latină: judaei sau hebraei, iudei, apoi uneori, în trecut și în unele țări israeliți, în limba idiş: יידן  – Yiden , în limba ladino: djudios (preluat din Wikiwand – https://www.wikiwand.com/ro/Evrei)

(**) Paranteză: În timp ce scriau, au sosit informații că Italia s-a alăturat războiului, așa că eseul a fost oprit la jumătatea drumului. Articolul a fost terminat în conformitate cu realitatea la zi.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

„Iubeşte-ti aproapele ca pe tine însuți”.

Rabbi Akiva spune că aceasta este o lege fundamentală în Tora, (Bereşit Rabbah 24)

Colectivitate şi Individ

Afirmația de mai sus, deși este una dintre cele mai faimoase și mai citate maxime – este încă neexplicată tuturor în toată amploarea ei. Asta întrucât cuvântul Klal (care înseamnă lege sau grup) indică o sumă de amănunte care se referă la legea de mai sus, unde absolut fiecare detaliu poartă în el o parte într-un mod în care adunarea tuturor detaliilor creează acea lege (sau grup) .

Și dacă spunem „o lege fundamentală în Tora”, înseamnă că toate textele și cele 612 Miţvot (porunci) sunt suma totală a detaliilor care se referă la versetul: „Iubeşte-ti aproapele ca pe tine însuți” (Leviticul, 19:9-18). Este dificil să înțelegem cum o astfel de afirmație poate conține suma totală a tuturor Miţvot din Tora? Cel mult poate o Klal pentru acea parte din Tora și propoziţiile care se referă la Miţvot între om și om. Dar cum poți include cea mai mare parte a Torei, care privește lucrarea dintre om și Creator în versetul „Iubeşte-ti aproapele ca pe tine însuți”?

Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face

Dacă putem împăca într-un fel sau altul cuvintele de mai sus, ajungem la cuvintele lui Hillel către străinul care i s-a înfăţişat și a cerut să fie convertit, așa cum se spune în Gemara: „Converteste-mă astfel încât să mă înveți întreaga Tora în timp ce stau într-un picior.” El i-a spus „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Aceasta este întreaga Tora, iar restul înseamnă doar să mergi și să studiezi. Vedem că i-a spus că întreaga Tora este interpretarea versetului: „Iubeşte-ţi  aproapele ca pe tine însuți”.

Acum, potrivit cuvintelor lui Hillel, învățătorul tuturor cabaliştilor din vremea sa, ne este perfect clar că scopul principal al sfintei noastre Tora este să ne aducă la acel grad sublim în care putem respecta acest verset „Iubeşte-ţi  aproapele ca pe tine însuți”, pentru că el spune în mod explicit: „restul înseamnă să mergi și să studiezi”. Adică ei interpretează pentru noi cum putem ajunge la a respecta această lege.

Este surprinzător că o astfel de afirmație poate fi corectă în majoritatea problemelor din Tora, care privesc relaţia dintre om și Creator, când fiecare începător știe în mod evident că asta constituie inima Torei și nu interpretarea explicând versetul: „Iubeşte-ţi  aproapele ca pe tine însuți.“

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuți

Ar trebui să examinăm în continuare și să înțelegem sensul versetului: „Iubeşte-ţi  aproapele ca pe tine însuți”. Sensul literal al acestuia este să-ți iubești aproapele în aceeași măsură în care te iubești pe tine însuți. Constatăm, însă, că majoritatea nu pot fi aşa deloc. Dacă s-ar fi spus: “Iubeşte-ţi  aproapele la fel de mult ca pe tine însuți” încă nu ar fi fost mulți oameni care să o poată respecta întru totul, deşi ar fi fost acceptabil.

Dar să-mi iubesc aproapele la fel de mult cât mă iubesc pe mine, pare imposibil. Chiar dacă ar fi existat numai o singură persoană în lume, în afară de mine, şi tot ar fi fost imposibil, cu atât mai puțin când lumea este plină de oameni. Mai mult, dacă cineva i-ar iubi pe toţi ceilalţi la fel de mult cât se iubește pe sine, nu ar mai avea timp pentru sine, întrucât este cert că fiecare îşi satisface propriile nevoi fără excepţie şi cu mare pasiune, pentru că se iubeşte pe sine însuşi.

Nu este aşa când este vorba despre nevoile colectivităţii; nu există o motivaţie puternică pentru a stimula dorința cuiva de a lucra pentru alţii. Chiar dacă dorința ar fi existat, ar mai putea el să respecte această lege literal? Ar avea el puterea să o facă? Dacă nu, cum poate Tora să ne oblige să facem ceva care nu este realizabil în niciun fel?

Nu ar trebui să considerăm că acest verset a fost spus ca o exagerare, întrucât suntem avertizați şi se insistă: „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu şi să nu scădeţi nimic din ele”(Deuteronomul, 4:2). Toți interpreții au fost de acord să interpreteze textul literal. Mai mult, ei au spus că trebuie să satisfaci nevoile aproapelui, chiar și acolo unde tu însuţi eşti în nevoie. Chiar și atunci trebuie să satisfacem nevoile aproapelui nostru și să ne lăsăm deoparte pe noi înșine.

Tosfot interpretează (Kiduşin 20), că oricine cumpără un sclav evreu, este ca și cum şi-ar cumpăra un stăpân. Și Tosfot interpretează acolo, în numele Talmud-ului Ierusalmitean, că: “Uneori nu ai decât o pernă. Dacă este aşezat el însuşi pe ea, atunci nu respectă afirmaţia «Căci este fericit cu sine». Și dacă nu este aşezat el însuşi pe ea și nu o dă sclavului său, atunci este conform regulii sodomite. Rezultă că, împotriva voinței sale, el trebuie să i-o dea slujitorului său. În felul acesta, el şi-a cumpărat un stăpân.

O Miţva (Poruncă)

Asta ridică mai multe întrebări: Conform celor sus-menționate, cu toții păcătuim împotriva Torei. Mai mult, nu respectăm nici măcar partea primară a Torei, esența acesteia, întrucât respectăm detaliile, dar nu legea propriu zisă. Este scris: „Atunci când urmezi voia Creatorului, săracii sunt în ceilalți și nu în tine.” Totuși, cum este posibil să existe oameni săraci atunci când toată lumea respectă legea, dorința Creatorului și își iubesc aproapele ca pe ei înşiși?

Problema sclavului evreu prezentată în Talmud-ul Ierusalmitean are nevoie de o analiză suplimentară: semnificaţia textului fiind aceea că şi dacă străinul nu este evreu, el trebuie să-l iubească la fel ca pe sine însuşi. Și cum ar trebui să explicăm faptul că legea pentru un strain este aceeaşi ca pentru un evreu, întrucât este spus că: „O singură lege şi o singură poruncă să fie atât pentru voi, cât şi pentru străinul care locuieşte printre voi.” (Numeri, 15:16). Cuvântul „străin” înseamnă și „prozelitul rezident”, ceea ce înseamnă unul care nu acceptă Tora, ci doar se reţine de la idolatrie. Este scris despre o astfel de persoană: „O poţi da străinului care se află în casa ta”.

Acesta este înţelesul unei Miţva despre care vorbește Tanna atunci când spune: „Îndeplinirea unei Miţva te condamnă pe tine și întreaga lume la partea de merit.” Este foarte dificil să înțelegem ce are întreaga lume cu asta? Și nu ar trebui să ne forţăm să dăm o explicaţie atunci când este vorba de cineva pe jumătate drept, pe jumătate nemerituos, şi o întreagă lume este pe jumătate dreaptă şi pe jumătate nemerituoasă, întrucât dacă spunem asta, pierdem întregul sens al lucrurilor.

Mai mult, întreaga lume este plină de gentili şi tirani, deci cum se poate vedea că sunt pe jumătate drepţi şi pe jumătate păcătoşi? Poţi vedea despre tine însuţi că eşti pe jumătate nemerituos şi pe jumătate merituos, dar nu că şi întreaga lume este aşa. De altfel, textul ar fi trebuit să menționeze „întregul Israel”. De ce Tanna a adăugat aici „întreaga lume”? Suntem noi giranţii pentru întreaga lume, pentru a-i adăuga la socotirea faptelor noastre bune ?

Trebuie să înțelegem că înțelepții noștri au vorbit doar despre partea practică a Torei, care aduce lumea și Tora către obiectivul dorit. Prin urmare, atunci când ei spun o Miţva, cu siguranță se referă la o Miţva practică. Și aceasta este cu siguranță cum spune Hillel, adică „Iubeşte-ti aproapele ca pe tine însuți”. Numai prin această Miţva omul îşi atinge obiectivul real, care este Dvekut (alipirea) la Creator. Astfel, descoperim că numai prin această Miţva omul respect întregul scop și obiectiv.

Acum nu există nicio întrebare referitoare la Miţvot privind relaţia dintre om și Creator, întrucât cele practice au același scop de a curăța trupul, al cărui ultim punct este acela de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Faza imediată după aceea este Dvekut..

Există în asta un general și un particular. Ajungem de la particular la general, întrucât generalul duce la scopul final. Astfel, cu siguranță nu este nicio diferență din ce parte să începem, de la particular sau de la general, atâta timp cât începem și nu rămânem neutri, până când ne atingem obiectivul.

Şi să ne alipim de El

Rămâne totuși oportunitatea de a ne întreba: „Dacă întregul scop al Torei și al întregii creații nu este altul decât acela de a ridica de jos umanitatea pentru a deveni demnă de acea minunată sublimitate și pentru a se alipi de El, El ar fi trebuit să ne creeze, de la început, cu acea sublimitate, în loc să ne chinuim cu munca în creație, cu Tora și Miţvot.

Am putea explica asta prin cuvintele înțelepților noștri: „Cine mănâncă ceea ce nu este al lui, se teme să se uite la chipul lui”. Aceasta înseamnă că oricine se hrănește din munca altora se teme (îi este ruşine) să se uite la propria sa formă, căci forma sa este inumană.

Întrucât din integralitatea Lui nu provine nicio deficiență, El a pregătit pentru noi această lucrare, pentru ca noi să ne bucurăm de lucrarea propriilor noastre mâini. De aceea, El a făcut Creația în această formă inferioară. Munca în Tora și Miţvot ne ridică din nivelul inferior al Creației și prin ea ne atingem sublimitatea prin noi înşine. Atunci noi nu simțim încântarea și plăcerea care ne vin din mâna sa generoasă ca pe un dar, ci ca proprietari ai acelei plăceri.

Însă trebuie, totuşi, să înțelegem sursa de bază pe care o simțim la primirea unui dar. Savanţii naturalişti știu că natura fiecărei ramuri este apropiată de cea a rădăcinii sale. Ramura iubeşte toate manifestările rădăcinii. Conform aceluiași principiu, ramura este îndepărtată de orice nu se află în rădăcină; nu poate tolera și este afectată în rău de acel ceva.

Și pentru că rădăcina noastră este Creatorul, care nu primește, ci dăruieşte, ne simțim întristaţi și degradaţi ori de câte ori primim de la alţii.

Acum înțelegem scopul de a ne alipi de de El. Sublimitatea alipirii (Dvekut) este numai echivalența ramurii cu rădăcina ei. Pe de altă parte, întreaga problemă a inferiorităţii este doar îndepărtarea de rădăcină. Cu alte cuvinte, fiecare fiinţă ale cărei căi sunt rectificate în a dărui altora se înalţă şi devine capabilă de a I se alipi Lui iar fiecare fiinţă a cărei cale este primirea și iubirea de sine, este degradată și îndepărtată de Creator.

Ca remediu, au fost pregătite pentru noi Tora și Miţvot. La început trebuie să le respectăm Lo Lişma (nu de dragul Ei), adică pentru a fi recompensaţi. Acesta este cazul în starea de Katnut (micime), ca educaţie. Atunci când crește, omul este învățat să respecte Tora și Miţvot Lişma (de dragul Ei), ceea ce înseamnă să aducă mulțumire Creatorului și nu pentru iubirea de sine.

Acum putem înțelege cuvintele înțelepciunilor noștri: „De ce ar trebui să-i pese Creatorului dacă se taie gâtul din faţă sau din spate? Până la urmă, Miţvot au fost date doar pentru a-i curăți pe oameni.”

Însă, nu știm, încă, ce înseamnă acea curățire. Cu cele de mai sus, știm că „Omul…s-a născut ca mânzul unui măgar sălbatic!” (Iov, 11:12) cufundat complet în mizeria și starea inferioară a primirii pentru sine și a iubirii de sine, fără nici o scânteie de iubire pentru propriul semen și pentru dăruire. În această stare, el se află în cel mai îndepărtat punct faţă de Rădăcină.

Atunci când omul se dezvoltă și este educat prin Tora și Miţvot, definite doar prin scopul de a aduce mulțumire Creatorului și deloc pentru iubirea de sine, el ajunge la gradul de dăruire pentru ceilalţi prin remediul natural al studiului Torei și Miţvot Lişma pe care Dătătorul Torei le cunoaște, așa cum au spus înțelepții noștri: „Am creat înclinația rea; Am creat pentru ea Tora ca mirodenie”.

Prin aceasta creatura se dezvoltă în gradele sus-menţionatei sublimități până când pierde orice formă de iubire de sine și de primire pentru sine şi fiecare atribut este fie de a dărui, fie de a primi pentru a dărui. Înțelepții noștri au spus despre asta: „Miţvot au fost date doar pentru a-i curăți pe oameni” și atunci omul se alipeşte Rădăcinii sale, după cum este spus: „și pentru a se alipi Lui”.

Două părţi în Tora: Între Om şi Creator şi Între Om şi Om

Chiar dacă vedem că există două părți ale Torei: prima – Miţvot între om și D-zeu, iar a doua – Miţvot între om și om, ele sunt ambele unul şi acelaşi lucru. Asta înseamnă că scopul real al acestora și obiectivul dorit sunt unul, și anume Lişma .

Nu există nicio diferență între a munci pentru un prieten sau pentru Creator. Asta întrucât este cioplit în noi prin natura creației, că orice vine din exterior pare a fi gol și ireal.

Din această cauză suntem obligați să începem cu Lo Lişma. Rambam spune: „Înțelepții noștri au spus: «Ar trebui să studiem întotdeauna Tora, chiar și Lo Lişma, întrucât de la Lo Lişma ajungi la Lişma.»” Prin urmare, atunci când îi înveți pe tineri, pe femei și pe analfabeți, ei sunt învățați să lucreze din frică și pentru a fi răsplătiți, până când vor acumula cunoștințe și vor dobândi înțelepciune. Apoi, li se spune acel secret puțin câte puțin și sunt obișnuiți cu ușurință în această chestiune, până când ajung să Îl cunoască și să Îl slujească cu dragoste.

Astfel, atunci când cineva îşi desăvârşeşte munca în dragoste și dăruire pentru alţii și ajunge la cel mai înalt punct, el îşi desăvârşeşte și iubirea și dăruirea pentru Creator. În această stare, nu există nicio diferență între cele două aspecte, întrucât orice este în afara trupului, adică în afara interesului propriu, este judecat în egală măsură – fie pentru că e vorba de a dărui aproapelui, fie pentru a oferi încântare Creatorului.

Asta este ceea ce a afirmat Hillel HaNasi, anume că: „Iubeşte-ti aproapele ca pe tine însuți” este scopul final al practicii. Asta pentru că este cea mai clară natură şi formă pentru om.

Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de acţiuni, pentru că ele ne sunt puse în fața ochilor. Știm că dacă punem nevoile semenilor noştri înaintea nevoilor noastre, asta înseamnă calitatea de dăruire. Din acest motiv Hillel nu definește țelul conform versetului: „Să iubeşti pe Domnul, D-zeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”(Deuteronomul, 6:5), întrucât sunt într-adevăr unul și același lucru, de vreme ce ar trebui să-şi iubească aproapele cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea, pentru că acesta este sensul cuvintelor „ca pe tine însuți”. Cu certitudine, se iubește pe sine cu toată inima sa, cu tot sufletul lui și cu toată puterea lui, şi dacă în ceea ce privește Creatorul, se poate înșela, semenii sunt întotdeauna peste tot în faţa ochilor lui.

De ce n-a fost data Tora Patriarhilor?

Prin asta am clarificat primele trei probleme. Rămâne, însă, totuşi, întrebarea: cum este posibil să o respectăm, dat fiind că, aparent, este imposibil. Ar trebui să știți că de aceea Tora nu a fost dată Patriarhilor, ci copiilor copiilor lor, care erau o națiune desăvârşită, formată din 600.000 de bărbați de la 20 de ani în sus. Au primit-o după ce au fost întrebați dacă fiecare dintre ei este dispus să își asume această lucrare și acest obiectiv sublim.

După ce fiecare a spus: „Vom face şi vom asculta”(Exodul, 24:7) a devenit posibil. Asta întrucât, fără îndoială, dacă 600.000 de bărbați nu au alt interes în viață decât să stea de veghe și să vadă că nici o nevoie nu este lăsată nesatisfăcută pentru semenii lor și chiar o fac cu iubire, cu tot sufletul și puterea lor, este absolut neîndoielnic faptul că nu exista nicio nevoie în vreun individ din națiune de a avea grijă de propria subzistenţă. Asta întrucât va avea 600.000 de oameni iubitori și fideli, asigurându-se că nici o singură nevoie nu va fi lăsată fără să fie satisfăcută.

Astfel răspundem la întrebarea de ce Tora nu a fost dată sfintilor noștri patriarhi, întrucât într-un grup mic de oameni Tora nu poate fi respectată. Este imposibil să începeți munca în Lişma, așa cum este descris mai sus. Din această cauză, Tora nu le-a fost dată.

Întregul Israel sunt responsabili unul pentru celălalt

În lumina celor de mai sus, putem înțelege o afirmație derutantă a înțelepților noștri care au spus: „Întregul Israel sunt responsabili unul pentru celălalt”. Mai mult, Rabbi Elazar, fiul lui Rabbi Şimon adaugă: „Lumea este judecată prin majoritatea sa”.

Rezultă că noi suntem responsabili și pentru toate națiunile lumii. Mă intreb: acest lucru pare de neconceput, căci în ce fel poate fi cineva responsabil pentru păcatele altuia pe care nici nu-l cunoaşte? Se spune în mod anume că „Să nu omori pe părinţi pentru copii şi să nu omori pe copii pentru părinţi; fiecare să fie omorât pentru păcatul lui.”(Deuteronomul, 24:16)

Acum putem înțelege sensul cuvintelor într-o absolută simplitate, căci s-a explicat faptul că este absolut imposibil să se respecte Tora şi Miţvot fără să participe întreaga naţiune.

Rezultă că fiecare individ devine responsabil pentru aproapele său. Asta înseamnă că cei nechibzuiţi îi fac pe cei care respectă Tora să rămână în mizeria lor, întrucât aceștia nu pot fi obligaţi să dăruiască altora să-i iubească pe ceilalţi fără participarea lor. Astfel, dacă unii din națiune sunt păcătoși, ei fac ca restul națiunii să sufere.

Este scris în Midraş, „Israel, unul dintre ei păcătuiește și toţi ceilalţi o simt.” Rabbi Şimon a spus despre asta: „Este ca aceia care se aflau într-o barcă. Unul dintre ei a luat un burghiu și a început să facă o gaură sub scaunul său. Prietenii i-au spus: „Ce faci?” El a răspuns: „De ce ar trebui să-ți pese? Doar găuresc sub mine?” Ei i-au răspuns: „Apa se ridică şi inundă barca.” După cum am explicat mai sus, pentru că cei nechibzuiţi sunt cufundați în iubirea de sine, actele lor creează un gard de fier care nu-i lasă pe cei care respectă Tora nici chiar să înceapă să respecte Tora și Miţvot, aşa cum trebuie.

Acum vom lămuri cuvintele Lui Rabbi Eliezar, fiul lui Rabbi Șimon, care spune: „Întrucât lumea este judecată de majoritate, iar individul este judecat de majoritate, dacă cineva îndeplinește o Miţva, fericit va fi el, pentru că el se condamnă pe sine și întreaga lume la partea de merit. Dacă săvârșește un păcat, vai de el pentru că se condamnă pe el însuși și întreaga lume la partea de nemerit, căci este spus: «Un singur păcătos nimiceşte mult bine»”(Eclesiastul, 9:18).

Vedem că Rabbi Abba, fiul ui Rabbi Șimon duce problema Arvut-ului (responsabilitatea reciprocă) mai departe, întrucât spune el: „Lumea este judecată prin majoritatea sa”. Asta întrucât consideră că nu este suficient ca o singură națiune să primească Tora și Miţvot. Fie că a ajuns la această părere observând realitatea, căci vedem că nu am ajuns încă la sfârșit, ori a primit-o de la învăţătorii săi.

Textul îl susţine, de asemenea, întrucât ne promite că, în momentul mântuirii, „pământul va fi plin de cunoștința Slavei Domnului” (Habacuc, 2:14) și, de asemenea: „toate neamurile se vor îngrămădi spre el.” (Isaia, 2:2) și multe alte versete. Acesta este motivul pentru care el a condiționat Arvut de participarea întregii lumi. Asta arată că un individ nu poate ajunge la obiectivul dorit respectând Tora și Miţvot, dacă nu cu ajutorul tuturor oamenilor din lume.

Astfel, fiecare Miţva pe care o îndeplineşte un individ afectează întreaga lume. Este ca cineva care cântărește fasole cu o balanţă. Tot aşa fel cum fiecare boabă pusă în balanţă poate induce decizia finală dorită, astfel încât fiecare Miţva pe care individul o îndeplinește, înainte ca întregul pământ să fie plin de cunoaştere, dezvoltă lumea astfel încât să ajungă la asta.

Este spus: „Un singur păcătos nimiceşte mult bine”, de vreme ce păcatul pe care-l comite reduce greutatea în balanţă, ca și cum acel păcătos a luat înapoi boabele pe care le-a pus în balanţă. Prin aceea, el întoarce lumea înapoi.

De ce i-a fosta dată Tora lui Israel?

Acum putem răspunde la întrebarea „de ce Tora a fost dată națiunii lui Israel fără participarea tuturor națiunilor lumii?” Adevărul este că scopul creației se aplică întregii rase umane, fără a exclude pe nimeni. Cu toate acestea, din cauza gradului inferior al naturii Creației și a puterii sale asupra oamenilor, a fost imposibil ca oamenii să poată înțelege, determina și accepta să se ridice deasupra ei. Ei nu au demonstrat dorința de a renunța la iubirea de sine și de a ajunge la echivalență de formă, adică Dvekut, cu însușirile Lui, așa cum au spus înțelepții noștri: „Așa cum El este milostiv, aşa fii şi tu milostiv.”

Astfel, din cauza meritului ancestral, Israel au reușit și, peste 400 de ani, au evoluat și au devenit apţi şi s-au condamnat la o parte de merit. Fiecare membru al națiunii a fost de acord să-și iubească semenii.

Fiind o națiune mică și unică între șaptezeci de națiuni mari, când există o sută de gentili sau mai mult pentru fiecare din Israel, când şi-au asumat să-şi iubească semenii, Tora le-a fost dată special pentru a califica națiunea lui Israel.

Însă, națiunea lui Israel urma să fie o „tranziție”. Asta înseamnă că, în măsura în care Israel se curăță ei înşişi, respectând Tora, tot aşa ei își transmit puterea către restul națiunilor. Iar când restul națiunilor se vor condamna, de asemenea, la o parte de merit, atunci Mesia se va fi revelat. Asta întrucât rolul lui Mesia nu este doar acela de a-i califica pe Israel pentru scopul final al alipirii la El, ci de a învăța căile Creatorului toate națiunile, după cum spune versetul: „toate neamurile se vor îngrămădi spre el.“

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

SOLUȚIA

De-a lungul timpului, oriunde în întreaga lume, înțelepții nu au reușit să vină cu o soluție care să fie acceptată de toți. Eu propun o soluție reală, care este acceptabilă și, totodată, le unește pe toate la un loc.

NOUA SOCIETATE

Acceptarea religiei conform preceptului „iubește-ţi aproapele ca pe tine însuți”, nimic mai simplu (asta însemnând că religia este preceptul însuşi: „iubește-ţi aproapele ca pe tine însuți”!). O distribuție corectă a beneficiilor, astfel încât fiecare să muncească în funcție de abilitățile sale și să primească în funcție de nevoile sale. Proprietatea privată există, dar posesorul acesteia nu trebuie să beneficieze de pe urma et mai mult decât are nevoie cu adevărat. Proprietarii de posesiuni se vor afla sub supraveghere publică printr-un regim de tutelă şi prin controlul financiar. Șomerii își vor primi necesarul în mod egal cu cei care sunt angajați. Oamenii care locuiesc în comunităţi vor primi la fel ca muncitorii angajaţi. Profiturile vor fi utilizate pentru construirea bunurilor publice.

SCHIMBAREA DE FORMĂ

Voința de a primi, imprimată în fiecare creatură, are o formă diferită de cea a Creatorului. Prin urmare, sufletul s-a depărtat de El, pentru că o schimbare de formă în spiritualitate este ca un topor care despică în două în corporalitate. Aşadar, este clar că ceea ce vrea Creatorul de la noi este echivalența de formă, prin care să ne întoarcem și să ne alipim Lui la fel ca înainte să fi fost creaţi. Adică așa cum se spune în versetul: „Să te lipeşti de însușirile Lui: așa cum este El milostiv, tot așa vei fi şi tu milostiv” (Talmud, Yevamot 79a). În sensul de a ne schimba atributele, care sunt voința de a primi și a accepta atributele Creatorului, care constau pur și simplu din dăruire, în așa fel încât tot ceea ce facem să fie numai în dăruire pentru semenii noştri și să facem tot ce ne stă în putinţă în beneficiul lor. În acest fel ne împlinim scopul de a ne alipi Lui, adică la echivalența de formă cu însuşirile Lui. Iar lucrurile pe care omul trebuie să le facă pentru sine, minimul necesar pentru el și familia sa, nu sunt considerate a fi o disparitate de formă, întrucât „necesitatea nu este nici lăudată, nici condamnată”. Și asta va fi revelat  in zilele lui Mesia. Când această lecție este învățată, vom dobândi deplina izbăvire.

Două căi pentru a descoperi perfecțiunea

O cale a Torei sau o cale a durerii. Tehnologia va duce la o distrugere totală a lumii într-un al treilea război mondial. Supraviețuitorii vor decide să nu muncească pentru ei înșiși mai mult decât este strict necesar și să-şi dedice restul acțiunilor pentru binele altora. Iar dacă toate națiunile lumii consimt ca nimeni să nu aibă grijă de sine însuşi, ci numai de ceilalți, războiul nu va mai exista.

TORA LUI MESIA

Tora (sau metoda) echivalenței de formă. Mesia îi va învăța pe toți să se închine lui D-zeu prin echivalarea formei, ceea ce înseamnă că el va demonstra că, dacă oamenii îi vor urma drumul, atunci ei vor fi mai buni. Totuși, dacă nu-și vor asuma ei înşişi lucrarea lui D-zeu, vor fi conduși pe o cale a suferinţelor cumplite și vor fi distruși de război. Atunci națiunile lumii vor căuta îndrumare cum să evite războaiele, iar ei vor veni la Mesia, la Ierusalim și el îi va învăța această Tora.

FORMAREA RELIGIOSĂ

Formarea religioasă în toate națiunile ar trebui, în primul rând, să-i determine pe toţi membrii societăţii să dăruiască aproapelui lor conform ideii că viaţa altuia este prioritară propriei tale vieţi, o formare conform preceptului „Iubește-ţi aproapele ca pe tine însuți”, ceea ce înseamnă că nu vom beneficia din partea societăţii  mai mult decât la fel cu cei defavorizați. Aceasta este o religie cuprinzătoare pentru toate națiunile care vor funcționa în cadrul noii societăți. Pe lângă asta, însă, fiecare națiune își poate respecta propria religie și propriile tradiții și nu trebuie să se amestece una cu alta.

Regulile acestui element comun tuturor religiilor (dăruirea) sunt:

• Fiecare va munci pentru alții la cel mai înalt nivel al capacităţii sale și, chiar mai mult, dacă este necesar, până când nu va mai exista foamete în lume.
• Deși poate că munceşte din greu, nimeni nu va beneficia din partea societăţii mai mult decât cei defavorizaţi, astfel încât standardul de viață va fi acelaşi pentru toți.
• Deși există o religie, trebuie adăugate onoruri speciale, compatibile cu religia – astfel încât cel care oferă mai mult societății va primi onoruri mai înalte.
• Legile societății vor condamna pe cel care se abține să dea tot ce poate da celorlalţi.
• Fiecare trebuie să se străduiască, conform acestei religii, să îmbunătățească constant nivelul de trai al lumii, astfel încât toți cei care fac parte din societate să le facă plăcere să trăiască și să se bucure din ce în ce mai mult de viață.
• Nu toată lumea trebuie să se adâncească în spiritualitate, ci doar câțiva aleși în funcție de nevoile în schimbare. Va exista o așa-numită Curte Supremă și tuturor celor care doresc să se dedice vieții spirituale, trebuie să li se permit, mai întâi, acest lucru de către această curte.
• Fiecare individ sau grup care intră în noul cadru trebuie să depună un jurământ de loialitate pentru a respecta tot ceea ce se întâmplă, întrucât D-zeu a poruncit așa, sau cel puțin să se angajeze să-i învețe pe copiii săi că D-zeu a poruncit așa. Cei care pretind că se conformează ideologiei ar trebui să fie acceptați condiționat. Dacă se ridică la înalţimea ei, pot fi pe deplin acceptați. Cu toate acestea, ei trebuie să promită să nu le transmită copiilor lor calea ereziei, ci să aibă încredere în educația primită din partea statului. Iar dacă nu doresc nici nu trebuie să fie acceptați, întrucât își vor corupe apropiaţii, iar pierderea va fi mai mare decât câştigul.
• La început trebuie să existe o comunitate mică, ai cărei membri sunt dispuși, din motive religioase, să muncească după capacitatea lor și să primească în funcție de nevoile lor. Ei vor lucra cu sârguință ca și cum ar fi angajaţi prin contract, dacă este necesar mai mult de opt ore pe zi. În această comunitate, va exista o administrare completă precum cea a unui stat, astfel încât administrarea acelei mici comunităţi să fie suficientă pentru a constitui modelul cadru pentru toate națiunile lumii. Această comunitate va fi ca un punct central care se va extinde asupra națiunilor și țărilor din întreaga lume, iar toți cei care intră în cadrul respectiv vor accepta programul de conducere și administrare al comunităţii inițiale, astfel încât întreaga lume să fie unită pentru a face față consecințelor fie că e vorba de pierdere sau de câştig.
• Toate contradicțiile dintre membrii comunităţii vor fi soluționate între părțile relevante și orice persoană care exploatează slăbiciunea sau onestitatea aproapelui său va fi ostracizat. Dacă se găsesc unele excepții în comunitate, publicul trebuie să fie înștiințat despre aceştia până la rectificarea acestora. În cazul în care eforturile de rectificare nu reușesc, comunitatea ar trebui s-i trateze ca pe niște proscrişi, astfel încât să nu-i poată corupe şi pe alții din comunitate.
• Nimeni nu își va revendica necesităţile de la comunitate. Oameni desemnați anume în acest scop îi vor întreba pe fiecare despre nevoile personale și se vor ocupa de satisfacerea lor, astfel încât toţi să fie preocupaţi numai de dăruire, fără să aibă vreodată nevoie de a-și contempla propriile nevoi.
• Libertatea individului trebuie menținută atât timp cât nu dăunează societății. Oricine dorește să plece și să se alăture altei comunităţi nu trebuie în niciun caz să fie reținut, chiar dacă plecarea lor este dăunătoare pentru comunitate.

PUBLICITATE

Există trei elemente fundamentale pentru diseminarea religiei:

1. Satisfacerea dorințelor: în fiecare om există o scânteie necunoscută care cere să se unească cu D-zeu. Iar atunci când revine la viață și se trezește să-l cunoască pe D-zeu sau să-l nege pe D-zeu (ceea ce este de fapt același lucru), și dacă există cineva care poate satisface acea nevoie, atunci omul ar fi de acord cu orice. În plus, există problema vieții de apoi și a recompensei în lumea cealaltă. Există, de asemenea, problema mândriei individului și a mândriei națiunii.
2. Dovada – că lumea nu poate exista fără El, mai ales în zilele epocii atomice.
3. Publicitatea: angajarea unor oameni pentru a răspândi aceste cuvinte către mulţime.

Nu există o lovitură mai grea pentru regimul capitalist decât această nouă modalitate de formare a societăţii. Nu trebuie deloc să ne așteptăm ca regimul capitalist să dispară de la sine. Publicitate: dacă ţii seama de faptul că toate greșelile pot fi schimbate doar în noul tip de societate, nu îţi va fi greu să i te dedici.

Evreii ar trebui să prezinte în fața neamurilor o noutate în înțelepciunea religiei, în dreptate și în pace. În faptul că majoritatea neamurilor sunt discipolii noștri și această înțelepciune ne este atribuită numai nouă, iar acest lucru se așteaptă de la întoarcerea în Țara lui Israel. Israelul este sărac, locuitorii săi sunt sortiți să sufere și să emigreze din țară. Singurul leac pentru această situaţie este noua societate, întrucât nu numai că ea unește toate națiunile ca să se ajute una pe alta, dar dă putere și rezistență tuturor. Și ceea ce este cel mai important – noua societate dă putere muncii în așa fel încât productivitatea muncii să compenseze sărăcia.

Dacă religia respectivă este acceptată, edificarea Templului este posibilă.

La baza tuturor acestor explicații se află descoperirea atât a creației spirituale, cât și a creației materiale, care nu este altceva decât voința de a primi, considerată existență din absență, dar ceea ce primește această substanță este existența extinsă din existență. Astfel putem vedea pe viu ceea ce D-zeu cere de la noi: echivalența de formă. Căci, prin natură, trupul nostru nu are decât voință de a primi și nimic din voința de a dărui, ceea ce este opusul Creatorului, care este intrutotul dăruitor și nu primește nimic. Această diferență de formă determină separarea de Creator. Prin urmare, suntem obligați să aducem mulțumire Celui care ne-a creat, prin acţiuni conforme Torei și Miţvot și prin dăruirea către ceilalţi, pentru a dobândi acea formă de dăruire și pentru a ne alipi din nou Creatorului precum înainte de creație.

Liderul generației

Oamenii cred în mod firesc că un lider care nu are interese personale și nu este angajat lui însuşi, care se dedică și își abandonează propriul interes în favoarea beneficiului celorlalţi, întrucât, într-adevăr, așa trebuie să fie. Iar dacă liderul îi face rău altuia dintr-un anume interes personal, el devine un mincinos și un trădător, și imediat ce oamenii află despre asta, îl vor călca în picioare. Există două tipuri de interese personale: unul fizic și celălalt mental.

Nu există un lider în lume care să nu dea greș faţă de mulţime din interese spirituale. De pildă, dacă cineva este milostiv și, prin urmare, se reţine să-i eradicheze pe  răufăcători sau să ia măsuri împotriva acestora, atunci el provoacă un rău mulţimii dintr-un motiv de interes personal. S-ar putea, de asemenea, să se teamă de răzbunare, chiar de răzbunarea Creatorului și, astfel, să descurajeze punerea în aplicare a  rectificărilor necesare. Astfel, chiar dacă dorește să-şi anuleze interesele materiale, nu va dori să-şi anuleze interesele idealiste sau religioase în favoarea comunităţii, deși acestea pot fi doar propriile sale senzații personale. Este posibil ca mulţimea să nu fie interesată de aceste aspecte, pentru că ei observă doar cuvântul „interes”, întrucât nici cel mai idealist lucru nu stă în calea „interesului”.

FAPTE BUNE ȘI MIŢVOT (Acte care determină alipirea)

Mintea nu poate percepe ceva care să nu fie, mai întâi, detectat de simţuri. Omul nu dorește ceva pentru că este bun, ci acel ceva este bun pentru că el şi-l doreşte. Simțurile nu detectează ceva ce nu este mai întâi făcut. Aşadar, acțiunea conduce la senzaţii, care senzaţii conduc la înțelegere. De pildă: simțurile nu se pot bucura de dăruire înainte de a se fi făcut actul de dăruire efectiv și este imposibil să înțelegem importanța mare a dăruirii înainte ca simțurile să nu-i fi căpătat gustul. În aceeaşi măsură, este imposibil să te bucuri de alipire înainte să fi adus la îndeplinire multe fapte bune, cu condiția să fi fost făcute pentru a-L mulțumi pe Creator, adică să te fi bucurat de mulțumirea pe care El o primește prin îndeplinirea de către tine a faptelor bune. Odată ce plăcerea în urma faptelor bune a fost simțită, este posibil să-L dobândim pe El, în măsura plăcerii resimţite.

Religia are două scopuri:

• A. Pragmatic, “nu pentru numele Ei” (Lo Lişma), atunci când omul obţine ce doreşte şi este mulțumit.
• B. Religios, o nevoie mentală de a se alipi Lui, care se numește “pentru numele Ei” (Lişma).

Prin acțiuni, omul poate ajunge de la Lo Lişma la Lişma.

OBIECTIVUL și scopul vieții

Dobândirea alipirii cu Creatorul, astfel încât să-L mulțumeşti numai pe El sau să-i purifici pe ceilalți, astfel încât să se poată alipi Creatorului.

DOUĂ TIPURI DE ASERVIRE ÎN LUME

Faţă de Creator sau faţă de făpturile Lui, una dintre ele fiind o necesitate. Nu există gust al libertății totale, decât pentru cei care îi slujesc numai Domnului și niciunei alte creaturi din lume.

CONECTAREA, ATINGEREA LUI

Nu este nimic mai firesc decât dobândirea contactului cu Creatorul, după cum spune versetul: „Tot pământul este plin de mărirea Lui” (Isaia 6:3), dar omul nu o ştie şi nu o simte. Iar credinciosul care este răsplătit cu contactul cu El, nu câștigă nimic altceva decât cunoașterea. Astfel, el devine mai firesc, mai simplu și mai sărac, până când poate spune că înainte de a fi răsplătit, și el și masele erau în afara simplei naturi, căci acum este egal și simplu și-i înțelege pe toți ceilalţi și este foarte implicat alături de ei și nimeni nu este mai apropiat și mai firesc față de mase decât el și fiecare trebuie să-l iubească, pentru că nu au pe nimeni mai aproape și mai fratern cu ei în afară de el.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

“Harut (cioplit)în tăbliţele de piatră”; a nu se pronunța Harut (cioplit), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.”

– Midrash Semot Raba, 41

Acest pasaj necesită o clarificare, întrucât, în ce fel oare are vreo legătură chestiunea primirii Torei cu eliberarea de moarte? Mai mult, odată ce au obținut un trup etern care nu poate să moară în urma primirii Torei, cum l-ar putea pierde din nou? Poate eternul să devină absent?

LIBERUL ARBITRU

Pentru a înțelege conceptul sublim de “eliberare de îngerul morții”, trebuie mai întâi să înțelegem conceptul de libertate, așa cum este el înțeles în mod normal de întreaga umanitate.

Percepția generală este că libertatea este considerată a fi o lege naturală, care se aplică oriunde există viață. Astfel, vedem cum animalele care sunt ţinute în captivitate mor atunci când le privăm de libertatea lor. Asta constituie o adevărată mărturie că Providența nu acceptă înrobirea niciunei creaturi. Pe bună dreptate, omenirea s-a luptat în ultimele câteva sute de ani să obțină o anumită măsură a libertății individului.

Totuşi, acest concept, exprimat în acel cuvânt – “libertate” – rămâne neclar, iar dacă vom căuta în profunzime care este semnificația acelui cuvânt, nu ne va rămâne aproape nimic, căci înainte de a căuta libertatea individului, trebuie să presupunem că orice individ, în sine și prin sine însuşi, deţine acea calitatea numită “libertate”, însemnând că poate acționa după propria sa alegere, conform propriului liber arbitru.

PLĂCEREA ȘI SUFERINŢA

Atunci, însă, când analizăm acțiunile unui individ, le vom găsi ca fiind obligatorii. El este obligat să le facă și nu are libertatea de alegere. Într-un fel, este ca o mâncare care fierbe înabuşit pe sobă; ea nu are de ales, decât să fiarbă. Și trebuie să fiarbă, pentru că Providența a înhămat viața cu două lanțuri: plăcerea și durerea.

Creaturile vii nu au libertatea de alegere – adică să aleagă durerea sau să respingă plăcerea. Iar avantajul omului față de animale este că el poate să-şi propună un obiectiv îndepărtat, adică să accepte o anumită măsură a durerii în prezent, optând pentru un beneficiu sau o plăcere viitoare, care vor fi dobândite după un anume timp.

De fapt, aici nu e nimic mai mult, decât un aparent calcul comercial, în care beneficiul sau plăcerea viitoare par preferabile și mai avantajoasă decât agonia pe care individul o suferă din cauza durerii pe care a acceptat să și-o asume în prezent. Este aici numai o chestiune de deducere – prin care se deduce durerea și suferința din plăcerea anticipată, rămânând un oarecare surplus.

Aşadar, este extinsă doar plăcerea. Și astfel, uneori se întâmplă să ne chinuie faptul că plăcerea obținută nu este acel surplus pe care l-am sperat, în comparație cu agonia pe care am suferit-o; drept urmare, suntem în pierdere, ca nişte negustori.

Și după ce s-au spus și s-au făcut toate, nu există nicio direfență între om și animal. Și dacă așa stau lucrurile, atunci nu există niciun fel de libertate de alegere, ci doar o forță de atracție, care îi atrage şi pe unul şi pe altul către orice plăcere trecătoare și îi face să respingă circumstanţele dureroase. Iar Providența îi conduce în orice loc pe care îl alege, prin intermediul acestor două forțe, fără să le ceară părerea.

Mai mult, chiar și stabilirea tipului de plăcere și de beneficii este totalmente în afara liberului arbitru, ci urmează voia altora, după cum vor ei, şi nu după cum vrea individul. De pildă: eu stau, eu mă îmbrac, eu vorbesc și eu mănânc. Fac toate astea nu pentru că vreau să stau în acel fel, sau să vorbesc în acel fel, sau să mă îmbrac în acel fel, sau să mănânc în acel fel, ci pentru că alții vor că eu să stau, să mă îmbrac, să vorbesc și să mănânc în acel fel. Totul urmează dorința și capriciul societății, nu propriul meu liber arbitru.

În plus, în cele mai multe cazuri, fac toate acestea împotriva voinței mele. Pentru că mi-ar fi mult mai confortabil să mă comport simplu, fără nicio greutate. Sunt, însă, înlănțuit cu verigi de fier, în toate mișcările mele, de capriciile și de modurile de a fi ale celorlalţi, care formează societatea.

Asa că, spune-mi, unde e liberul meu arbitru, voința mea liberă? Pe de altă parte, dacă presupunem că voința nu are libertate, atunci suntem cu toții ca niște mașinării, care acționează și creează datorită unor forțe exterioare, care le determină să acționeze în acest fel. Asta înseamnă că suntem cu toții încarcerați în închisoarea Providenței, care, folosind aceste două lanțuri, plăcerea și durerea, ne respinge și ne atrage după propria sa voie, acolo unde consideră că e potrivit.

În cele din urmă, se pare că nu există egoism în lume, de vreme ce nimeni de aici nu este liber și nu stă pe propriile lui picioare. Eu nu sunt proprietarul acțiunilor mele, nu sunt cel care le desfăşor pentru că vreau eu să le desfăşor. Ci, mai mai degrabă, pentru că se lucrează asupra mea, împotriva voinţei mele şi fără ca eu să am conştiinţa acestui fapt. Drept urmare, idea de răsplată și pedeapsa dispare.

Și e destul de ciudat, nu numai pentru cei religioşi, care cred în Providenţa Lui și care pot să se bazeze pe El și pot să aibă încredere că El urmăreşte doar ce este mai bun, în modul în care acţionează. Este cu atât mai ciudat pentru cei care cred în natură, întrucât conform cu cele spuse anterior, suntem cu toţii încarceraţi  de lanțurile naturii oarbe, fără a fi conştienţi sau a avea vreo răspundere. Iar noi, specia aleasă, cu rațiune și cunoaștere, am devenit o jucărie în mâiniile naturii oarbe, care ne conduce razna – cine știe unde?

LEGEA CAUZALITĂȚII

Merită să ne rezervăm puțin timp pentru a înțelege acest lucru atât de important – cum existăm în lume ca ființe care au un “sine”,  fiecare privindu-se pe el însuşi că fiind o entitate unică, ce acționează prin sine însuşi, independent de forțe exterioare, străine și necunoscute, şi prin ce anume ni se revelează această ființă – sinele?

Este adevărat că există o conexiune generală între toate elementele realității din faţa noastră, care ascultă de legea cauzalității, pe cale de cauză și consecinţă. Și tot aşa cum este întregul, sunt şi fiecare obiect în parte, însemnând că fiecare creatură din lume aparținând celor patru niveluri (mineral, vegetal, animal și vorbitor) ascultă de legea cauzalității pe cale de cauză şi consecinţă.

Mai mult, fiecare formă particulară a unei anume conduite, pe care o urmează creatura atâta timp cât se află în această lume, e determinată de cauze străvechi, care o obligă să accepte o anume schimbare într-o anume conduită și nu alta. Iar acest lucru e evident pentru oricine analizează natura dintr-un punct de vedere pur științific, fără niciun amestec părtinitor. Într-adevăr, trebuie să analizăm aceasta chestiune, pentru a ne permite să o privim din toate punctele de vedere.

PATRU FACTORI

Trebuie reţinut faptul că orice manifestare care are loc în ființele acestei lumi trebuie percepută nu ca existență ce apare din absență, ci ca existență din existență, printr-o entitate concretă care și-a lepădat forma anterioară și a îmbrăcat-o pe cea actuală.

Drept urmare, trebuie să înțelegem că, în orice manifestare ce are loc în lume, există patru factori care, toţi laolaltă, generează acea manifestare. Aceşti factori poartă numele de:

1. Sursă.
2. Relaţia neschimbătoare dintre cauză și consecinţă, care are legătura cu însăși atributul sursei.
3. Relaţiile sale interne de tip cauză și consecinţă, care se schimbă la contactul cu forțe străine.
4. Relaţiile de cauză și consecinţă ale elementelor străine, care o influenţează din afară.

Le voi clarifica pe rând, pe fiecare:

PRIMUL FACTOR: SURSA, MATERIA PRIMORDIALĂ

“Sursa” este materia primordială, legată de acea ființă. Căci “nu e nimic nou sub soare” și tot ce se întâmplă în lumea noastră nu este existență din absență, ci existență din existență. Este vorba de o entitate care s-a dezbrăcat de forma sa anterioară și a luat o altă formă, diferită de prima. Iar acea entitate, care și-a lepădat forma anterioară, este definită ca fiind “sursa”. În ea se află potențialul menit a fi dezvăluit și determinat la sfârșitul formării acelei manifestări. Drept urmare, ea este considerată în mod evident ca fiind cauza sa primară.

AL DOILEA FACTOR: CAUZĂ ȘI CONSECINŢĂ IZVORÂND DIN SINE

Acesta este o cale de cauză și consecinţă care este legată de atributul propriu sursei şi care nu se schimbă. De pildă, să ne gândim la o sămânţă de grâu care a prins rădăcini în pământ și a ajuns la starea de a genera mai multe spice de grâu. Astfel, acea stare înrădăcinată e considerată “sursă”; adică, esența grâului s-a dezbrăcat de forma ei anterioară, forma de grâu, și a căpătat o nouă calitate, aceea de grâu înrădăcinat, care este sămânța, numită “sursa”, care nu are nicio formă. Acum, după ce a prins rădăcini în pământ, ea devine potrivită pentru a prelua o altă formă, forma mai multor spice de grâu, care e menită să fie generată  din acea sursă care e sămânța.

Este ştiut de toată lumea că această sursă nu este destinată să devină nici orz, nici ovăz, ci doar să se egalizeze cu forma sa anterioară, de care s-a dezbrăcat, adică un singur spic de grâu. Și deși ea se schimbă, într-o anumită măsură, în ceea ce privește calitatea și cantitatea, căci în forma anterioară ea era un singur spic  iar acum sunt mai multe spice și, totodată, în ceea ce privește gustul și aspectul, esența formei grâului rămâne neschimbată.

Aşadar, există o cale de cauză și consecinţă, atribuită atributului propriu sursei, care nu se schimbă niciodată. Astfel, orzul sau ovăzul nu va apărea niciodată din grâu, după cum am spus, iar acesta se numește “al doilea factor”.

AL TREILEA FACTOR: CAUZĂ ȘI CONSECINŢĂ INTERNE

Aceasta este calea interioară de cauză și consecinţă a sursei, care se schimbă la întâlnirea cu forțele străine din mediul său. Astfel, vedem că dintr-un singur spic de grâu, care prinde rădăcini în pământ, apar mai multe spice, care sunt uneori un grâu mai bogat și mai bun decât cel ce a fost semănat.

Prin urmare, aici trebuie să existe şi alţi factori implicați, care concură și se conectează cu forța ascunsă în mediu, adică cu “sursa”. Și datorită acestui lucru, apare acum adaosul în ceea ce privește calitatea și cantitatea, care era absent în forma anterioară a grâului. Acestea sunt mineralele și materialele din pământ, ploaia şi soarele. Toate acestea acţionează asupra sa, administrându-i din forțele lor și alăturându-se forței existente în sursa însăși. Și pe cale de cauză și consecinţă, ele vor produce adaosul de cantitate și calitate în ceea ce este generat.

Trebuie să înțelegem că elementele celui de-al treilea factor se alătură internalității sursei, întrucât forța ascunsă în sursă  le controlează. În cele din urmă, toate aceste schimbări aparțin grâului, nu altei plante. Drept urmare, le definim ca fiind factori interni. În orice caz, aceste elemente sunt diferite de al doilea factor, care este totalmente neschimbător, în timp ce al treilea factor se schimbă atât la nivel calitativ cât şi cantitativ.

AL PATRULEA FACTOR: CAUZĂ ȘI CONSECINŢĂ PRIN ELEMENTE STRĂINE

Aceasta este calea cauzei și consecinţei prin elementele străine, care acționează asupra sa din exterior. Cu alte cuvinte, acestea nu au o legătură directa cu grâul – aşa cum au mineralele, ploaia sau soarele – ci îi sunt străine, cum ar fi lucrurile aflate în vecinătate sau evenimente întâmplătoare exterioare, precum grindina, vântul etc.

Și constatăm că, în procesul creșterii grâului, cei patru factori acţionează combinat. Fiecare stare particulară căreia îi este supus grâul pe parcursul procesului devine condiționată de cei patru factori, iar calitatea și cantitatea fiecărei stări este determinată de aceştia.

Iar ceea ce am descris în cazul grâului constituie o regulă pentru fiecare manifestare din lume, chiar în cazul gândurilor și ideilor. De pildă, dacă ne imaginăm o stare conceptuală a unui individ anume, cum ar fi starea cuiva de a fi religios sau ateu, sau de a fi ortodox extremist sau nu chiar extremist, sau undeva pe la mijloc, vom înțelege că acea stare a fost determinată în acel individ de cei patru factori de mai sus.

BAGAJUL EREDITAR

Cauza primului factor este sursa, care constituie substanţa sa primară. Omul este creat existență-din-existență, adică din mințile părinților săi. Astfel, într-o anumită măsură, e ca și cum ai cita dintr-o carte într-o altă carte. Asta înseamnă că aproape toate chestiunile care au fost acceptate și dobândite în părinți și în stramoși sunt replicate și aici.

Direfența este, însă, aceea că ele sunt în forma abstractă, la fel ca grâul semănat, care nu e gata pentru a fi cules decât atunci când a prins rădăcini și și-a lepădat forma anterioară. La fel stau lucrurile și cu picătura de spermă din care se naște omul: în ea nu se găseşte nimic din formele strămoșilor săi, ci doar forța abstractă.

Întrucât ideile care la strămoșii săi erau concepte, aici s-au transformat în simple tendințe, numite “instincte” sau “obiceiuri”, fără ca omul să știe de ce face ceea ce face. De fapt, sunt forțe ascunse pe care el le-a moștenit de la strămoșii săi, într-un fel în care nu numai averea materială este cea care ne vine prin moștenire de la strămoșii noștri, ci și dobândirile spirituale și toate conceptele în care s-au angajat părinții noștri ne parvin prin moștenire, din generație în generație.

Și de aici apar nenumăratele tendințe pe care le vedem la oameni, cum ar fi tendința de a crede sau de a critica, tendința de a se mulțumi cu viața materială sau de a dori numai împlinirea spirituală, morală, de a disprețui o viață fără valoare, de a fi zgârcit sau darnic, insolent sau ruşinos.

Toate aceste aspecte care apar în oameni nu sunt proprietatea lor, nu sunt dobândite de ei, ci constituie doar moștenirea care le-a parvenit de la strămoșii lor. Se știe că există un loc anume în creier unde se află aceste elemente ereditare. Se numește “medulla oblongata” (creierul alungit), sau “subconștientul”, și toate aceste tendințe apar acolo.

Întrucât, însă, conceptele strămoșilor noștri, pe care ei le-au dobândit prin experiențele lor, au devenit în noi simple tendințe, ele sunt considerate la fel ca şi grâul semănat, care s-a dezbrăcat de forma sa anterioară și a rămas gol, având doar forme potențiale, vrednice să primească forme noi. În materia oastră, aceste tendințe vor îmbrăca forma unor concepte. Aceasta se consideră a fi materia primordială, iar acesta este primul factor, numit “sursă”. În el se află toate forțele tendințelor unice pe care omul le-a moștenit de la părinții săi, care sunt definite ca “moștenire ancestrală”.

De reţinut este faptul că unele dintre aceste tendințe vin într-o formă negativă, adică opusul celor care au fost în strămoșii săi. De aceea s-a spus, “Tot ce este ascuns în inima tatălui apare în mod deschis în fiul său”.

Motivul este acela că sursa se dezbracă de forma sa anterioară, pentru a prelua o formă nouă. Drept urmare, aproape că pierde formele conceptelor strămoșilor săi, așa cum grâul care prinde rădăcini în pământ pierde forma care a existat în sămânţă. Cu toate acestea, încă depinde de ceilalți trei factori.

INFLUENȚA MEDIULUI

Al doilea factor este calea de cauză şi consecinţă, directă şi neschimbătoare, care are legătură cu atributul însuși al sursei. Adică, după cum am explicat referitor la grâul care prinde rădăcini în pământ, mediul în care se află sursa, cum ar fi solul, mineralele și ploaia, aerul și soarele influențează semănatul printr-un lung lanț de tip cauză și consecinţă, într-un proces lung, gradual, stare după stare, până când se coace.

Iar sursa își reia forma anterioară, forma grâului, fiind însă diferită în ceea ce privește calitatea și cantitatea. Sub aspectul său general, ea rămâne complet neschimbată; astfel, din sămânţă nu va crește nici orz, nici ovăz. Dar sub aspectul său particular, ea se schimbă în ceea ce privește cantitatea – căci dintr-un spic apar mai multe spice – şi în ceea ce privește calitatea, întrucât ele sunt mai bune sau mai rele decât forma anterioară a grâului.

La fel este și aici: omul, ca “sursă”, este plasat într-un mediu, adică în societate. Și în mod necesar, este influenţat de acesta, la fel cum și grâul este influenţat de mediul său, căci sursa e doar o formă brută. Astfel, prin contactul permanent cu mediul și cu societatea, acestea se imprimă treptat în el, printr-un lanț de stări consecutive, una după alta, sub aspectul de cauză și consecinţă.

În acel moment, tendințele incluse în sursa sa sunt schimbate și iau forma conceptelor. De pildă, dacă cineva moștenește de la strămoșii tendința de a fi zgârcit, pe măsură ce crește, își formează concepte și idei care duc la concluzia decisivă că este bine să fii zgârcit. Astfel, deși tatăl său a fost un generos, el poate să moștenească de la el tendința negativă – de a fi zgârcit, căci absența e doar ca moștenire, la fel ca şi prezenţa.

Sau, dacă cineva moștenește de la strămoșii săi tendința de a fi deschis la minte, își construiește idei și trage din ele concluzii că e bine să fii deschis la minte. Dar unde găseşte el aceste formulări și acest tip de raţionament? Individul le preia din mediul său, fără să-şi dea seama, întrucât ele îi impărtășesc punctele de vedere și preferinţele, în forma cauzei și consecinţei graduale.

De aceea, omul le privește ca fiind propriile sale achiziţii,  dobândite prin gândirea sa liberă. Dar și aici, la fel ca în cazul grâului, există o parte a sursei care nu se schimbă, care este aceea că, în cele din urmă, tendințele pe care le-a moștenit rămân aşa cum erau în strămoșii săi. Asta se numeşte “al doilea factor”.

OBIŞNUINŢA DEVINE O A DOUA NATURĂ

Al treilea factor este calea de cauză și consecinţă directă, care influenţează sursa și o schimbă. Întrucât tendințele moștenite în om au devenit concepte, datorită mediului, ele acționează în direcțiile pe care le definesc aceste concepte. De pildă, un om care este cumpătat, la care tendința de zgârcenie a fost transformată într-un concept, prin intermediul mediului, percepe cumpătarea printr-o definiție rezonabilă.

Să presupunem că, pe această cale, el se protejează de situația de a avea nevoie de alţii. Astfel, el a obținut o scală a cumpătării, iar când acea temere este absentă, el poate să o decline. Așadar, el s-a schimbat considerabil în bine, de la tendința moștenită de la strămoșii săi. Uneori, individul reușește chiar să dezrădăcineze o tendința rea. Acest lucru se face prin obişnuinţă, care are abilitatea de a deveni o a doua natură.

În asta, puterea omului este mai mare decât cea a plantei. Căci grâul se poate schimba numai în partea sa proprie, în timp ce omul are abilitatea de a se schimba prin calea de cauză și consecinţă a  mediului, chiar și în aspectele generale, adică să inverseze complet o tendință și să o dezrădăcineze, transformând-o în opusul ei.

FACTORI EXTERNI

Al patrulea factor este calea de cauză și consecinţă care influentează sursa prin lucruri care îi sunt complet străine și care operează asupra ei din exterior. Asta înseamnă că aceste lucruri nu au niciun fel de legătură cu conduita de creștere a sursei, pentru a o putea influenţa direct ci, mai degrabă, acţionează indirect. De pildă, problemele financiare, greutățile sau vântul etc. își au propria lor ordine de stări, completă, lentă și graduală, prin intermediul “cauzei și consecinţei”, schimbând conceptele omului în bine său în rău.

Astfel, am prezentat cei patru factori naturali al căror rod îl constituie fiecare gând și fiecare idee care apare în noi. Și chiar dacă ar fi să stăm şi să ne gândim la altceva o zi întreagă, nu am putea să mai adăugăm sau să modificăm ceva faţă  de ceea ce ne dau acești patru factori. Orice adaos pe care l-am putea face este în termeni de cantitate: fie că e vorba de un intelect mai cuprinzător sau mai redus. În ceea ce privește calitatea, însă, n-am putea să adăugăm nimic. Asta pentru că aceşti factori sunt cei care determină în mod obligatoriu natura și forma ideii și a concluziei împotriva voinţei noastre, fără să ne ceară părerea. Astfel, suntem la mână acestor patru factori, precum este lutul în mâinile unui olar.

LIBERUL ARBITRU

În orice caz, atunci când analizăm acești patru factori, constatăm că, deși puterea noastră nu e suficientă pentru a face față primului factor, “sursa”, tot avem abilitatea și libera alegere de a ne proteja împotriva celorlalți trei factori, prin care sursa se schimbă la nivelul părților sale individuale și uneori, și la nivelul părții sale generale, prin obişnuinţă, care o înzestrează cu o a doua natură.

MEDIUL CA FACTOR

Această protejare înseamnă că putem întotdeauna să adăugăm ceva suplimentar în ceea ce privește alegerea mediului nostru – prietenii, cărțile, învățătorii și așa mai departe. Este ca cineva care a moștenit de la tatăl său câteva spice de grâu. Din această cantitate mică, el poate să crească multe alte spice, alegând mediul pentru “sursa” sa, anume, pământul fertil, cu toate mineralele și materiile prime necesare care să hrănească grâul din abundență.

Mai este și problema muncii de îmbunătățire a condițiilor de mediu, ca să se potrivească nevoilor plantei și creșterii acesteia, întrucât un înțelept va face ceea ce trebuie pentru a alege cele mai bune condiții și va avea succes. Iar cel prost va lua tot ce îi vine la îndemână și astfel, semănatul va fi mai degrabă un blestem, decât o binecuvântare.

Aşadar, toată lauda și inteligenţa sa depind de alegerea mediului în care va semăna grâul. Odată, însă, ce grâul este semănat în locul ales, forma absolută a grâului este determinată de măsura pe care mediul este capabil să o furnizeze.

La fel stau lucrurile și cu privire la subiectul nostru, întrucât este adevărat că dorința nu are nicio libertate. Mai degrabă, ea este acţionată de cei patru factori de mai sus. Și suntem obligați să gândim și să analizăm așa cum ne sugerează aceşti factori, negându-ni-se orice abilitate de a critica sau de a schimba ceva, la fel ca grâul care a fost semănat în mediul său.

Există, însă, libertatea omului de a voi să aleagă inițial un astfel de mediu, însemnând cărțile și îndrumătorii care să-i transmită conceptele corecte. Dacă nu face asta, ci îşi doreşte să pătrundă în orice mediu care îi apare în cale și să citească orice carte care îi cade în mână, este sortit să cadă într-un mediu rău sau să-şi piardă timpul cu cărți lipsite de valoare, care există din abundență și sunt mai ușor de obținut. Drept urmare, va fi obligat să adopte concepte eronate, care îl vor face să păcătuiască și să-l condamne la a greşi. El va fi cu siguranță pedepsit, nu din cauza gândurilor sau faptelor sale rele,  asupra cărora nu are puterea de alegere, ci pentru că nu a ales să fie într-un mediu propice, întrucât aici a avut într-adevăr de ales.

Aşadar, cel care se străduie mereu să aleagă un mediu mai bun merită lăudat și răsplătit. Dar și aici, nu datorită gândurilor și faptelor lui bune, care îi vin fără ca el să le fi ales, ci datorită efortului său de a dobândi un mediu bun, care să îi aducă aceste gânduri și fapte bune.  După cum a spus Rav Yehoșua Ben Perachya, “Fă-ţi un Rav și cumpără-ţi un prieten”.

NECESITATEA DE A ALEGE UN MEDIU BUN

Acum putem înțelege cuvintele lui Rav Yoși Ben Kisma (Avot, Capitolul 6), care i-a răspuns unuia care i-a oferit să locuiască în orașul său, spunând că îi dă pentru asta milioane de monede de aur: “Chiar dacă mi-ai da tot aurul și argintul și giuvaerurile din lume, eu voi locui doar într-un loc al Torei”. Aceste cuvinte par de neconceput pentru o minte obișnuită, căci cum de a putut el să refuze milioane de monezi de aur pentru un aspect atât de neînsemnat cum este acela de a trăi într-un loc în care nu există discipoli ai Torei, el însuși fiind un mare înțelept, care nu avea nevoie să înveţe de la nimeni? Cu adevărat, un mister.

Dar, după cum am văzut, e un lucru simplu și ar trebui să îl respectăm fiecare dintre noi. Pentru că, deși fiecare își are “propria sa sursă”, forțele sunt revelate în mod deschis numai prin mediul în care ne aflăm. Este ca şi cu grâul semănat în pământ, ale cărui forțe devin evidente numai prin mediul său, care este solul, ploaia și lumina soarelui.

Astfel că Rav Yoși Ben Kisma a presupus corect că, dacă ar fi să părăsească mediul bun pe care îl alesese și să se ducă într-un mediu dăunător, într-un oraș unde nu există Tora, nu numai că toate conceptele sale anterioare ar fi fost compromise, dar toate celelalte forțe ascunse în sursa sa, pe care încă nu le revelase în acțiune, ar fi rămas ascunse. Asta pentru că ele nu ar fi fost influenţate de mediul corect care să fie capabil să le activeze.

Și aşa cum am explicat mai sus, numai în ceea ce privește alegerea mediului se măsoară domnia omului asupra lui însuși, şi pentru asta va primi răsplată sau pedeapsă. Ca urmare, nu trebuie să ne miram că un înțelept precum Rav Yoși Ben Kisma, a ales binele și a refuzat răul și nefiind ispitit de lucruri materiale și lumești, după cum se deduce din următoarele cuvinte: “când cineva moare, nu ia cu el argint, sau aur sau giuvaeruri, ci numai Tora și faptele sale bune”.

Așa că înțelepții noștri ne-au avertizat, “Fă-ţi un Rav și cumpără-ţi un prieten”. Și mai este și alegerea cărților, aşa cum am spus, întrucât pentru asta este cineva mustrat sau lăudat – pentru cum îşi alege mediul său. Odată, însă, ce și-a ales mediul, este la mâna acestuia, precum este lutul în mână olarului.

CONTROLUL MINȚII ASUPRA TRUPULUI

Unii înțelepți contemporani din exterior, după ce au analizat chestiunea de mai sus și au văzut că mintea omului nu e decât un fruct, care se dezvoltă urmare a evenimentelor vieții, au tras concluzia că mintea nu are niciun control asupra trupului, ci omul e controlat și operat numai de evenimentele vieții, imprimate în tendoanele fizice ale creierului. Iar mintea omenească este precum o oglindă, reflectând formele din faţa sa. Și deși oglinda e purtătoare a acestor forme, ea nu poate să acţioneze sau să miște formele reflectate în ea.

Tot aşa este şi mintea. Deși evenimentele vieții, în toate căile lor de cauză şi consecinţă, sunt văzute și recunoscute de către minte, mintea este, totuşi, pur și simplu incapabilă să controleze trupul sau să îl pună în mișcare, adică să îl aducă mai aproape de bine sau să îl îndepărteze de rău. Asta întrucât spiritualitatea şi lumea fizică sunt complet îndepărtate una de cealaltă și nu există între ele instrument intermediar, care să permită minții spirituale să activeze și să conducă trupul fizic, după cum s-a discutat pe larg mai înainte.

Acolo, însă, unde omul este inteligent, el produce o ruptură.  Imaginația omului folosește mintea la fel cum ochiul se foloseşte de microscop: fără microscop, noi nu am vedea nimic dăunător, datorită dimensiunilor sale mici. Odată, însă, ce am văzut cauza răului prin microscop, luăm distanţă faţă de  elementul nociv.

Aşadar, microscopul este cel care-l face pe om să se distanțeze de ce e rău, şi nu simțul, căci simțul nu a detectat elementul dăunător. Și în acea măsură, mintea controlează pe deplin trupul omului, pentru a-l îndepărta de rău și a-l aduce aproape de bine. Astfel, oriunde atributul trupului nu reușește să recunoască ce este benefic sau dăunător, este nevoie doar de cunoaşterea minții.

Mai mult, întrucât omul își cunoaște mintea, care este o concluzie adevărată urmare a experiențelor sale de viață, el poate primi cunoaștere și înțelegere de la o persoană de încredere și să le ia drept lege, deși evenimentele vieții sale încă nu i-au revelat acele concepte.Este ca cineva care cere sfatul unui doctor și îl ascultă, deși nu înțelege nimic cu propria sa minte. Astfel, folosim mintea altora la fel de mult cum o folosim și pe a noastră.

După cum am clarificat mai sus, există două căi prin care Providența se asigură că omul atinge obiectivul corect, cel final:

1. Calea suferinţei.
2. Calea Torei.

Toată claritatea pe calea Torei se naște din asta. Întrucât aceste concepții clare, care au fost revelate și recunoscute după un lung lanț de evenimente din viața profeților și a oamenilor lui Dumnezeu, sunt utilizate pe deplin de omul aflat pe această cale, care beneficiază de pe urma lor, ca și cum conceptele ar fi fost evenimente ale propriei sale vieți. Aşadar, vedem că acel om este scutit de toate chinurile prin care trebuie să treacă, înainte să-şi poată dezvolta acea minte clară prin sine însuşi. Astfel el face economie atât de timp cât şi de suferinţe.

Se poate face o comparație cu un bolnav care nu vrea să asculte de ordinele doctorului înainte să fi înţeles el însuşi cum ar putea să-l vindece acel tratament și, drept urmare, începe să studieze medicina. Ar putea să moară din cauza bolii lui, înainte să apuce să învețe medicina. Așa este calea durerii în comparaţie cu calea Torei. Cel care nu crede conceptele pe care Tora și profeția îl sfătuiesc să le accepte fără să le fi înţeles înainte, trebuie să ajungă la aceste concepții prin el însuși, urmând lanțul de cauză și consecinţă al evenimentelor vieții. Acestea sunt experiențe care grăbesc mult și care pot să dezvolte simțul recunoașterii răului din ele, după cum am văzut, nu ca urmare a unei alegeri proprii, ci datorită eforturilor de a dobândi un mediu bun, care conduce la aceste gânduri și acțiuni.

LIBERTATEA INDIVIDULUI

Acum am ajuns la o înțelegere profundă și exactă a ce înseamnă libertatea individului. Cu toate acestea, ea are legătură numai cu primul factor, cu “sursa”, care este substanță primordială a oricărui individ, adică toate atributele pe care le moștenim de la strămoșii noștri și prin care suntem diferiți unii de alții.

Asta întrucât, chiar și atunci când mii de oameni împart același mediu astfel încât ceilalți trei factori îi afectează pe toți în mod egal, tot nu vom găsi doi oameni care să împartă fie şi un singur atribut. Asta pentru că fiecare dintre ei își are propria sa sursă unică. Este ca şi sursa grâului: deși acesta se schimbă mult prin ceilalți trei factori, tot mai păstrează forma preliminară a grâului și nu va lua niciodată forma unei alte specii.

FORMA GENERALĂ A STRĂMOŞILOR NU SE PIERDE NICIODATĂ

Asa se face că fiecare “sursă” care și-a dat la o parte forma preliminară a părintelui și a preluat o formă nouă, ca rezultat al celor trei factori care i s-au adăugat și care o schimbă semnificativ, păstrează totuşi forma generală a părintelui, iar sursa nu va prelua niciodată forma unei alte persoane care seamănă cu ea, la fel cum ovăzul nu va semăna niciodată cu grâul.

Asta pentru că fiecare sursă, în sine, este o suită lungă de generații, formată din mai multe sute de generații, iar sursa include concepțiile tuturor acestor generații. Cu toate acestea, ele nu sunt revelate în ea în aceleași moduri în care au apărut la strămoși, adică sub formă de idei, ci numai ca forme abstracte. Drept urmare, ele există în sursă sub forma unor forțe abstracte, numite “tendințe” și “instincte”, fără ca persoana să știe raţiunea lor sau de ce face ceea ce face. Astfel, nu pot să existe doi indivizi cu același atribut.

NECESITATEA DE A PĂSTRA LIBERTATEA INDIVIDULUI

Trebuie ştiut că aceasta este singura avere reală a individului şi ea nu trebuie deteriorată sau alterată. Asta întrucât scopul tuturor acestor tendințe, care sunt incluse în sursă, este să se materializeze și să ia forma unor concepte, atunci când individul se dezvoltă și capătă propria sa minte, ca rezultat al legii evoluției, ce controlează acel lanț și îl împinge mereu înainte, după cum se explică în articolul “Pacea”. De asemenea, aflăm că fiecare tendință e menită să se transforme într-un concept sublim și de o importanță de nemăsurat.

Astfel, oricine purcede la eradicarea unei tendințe dintr-un individ și la dezrădăcinarea acesteia provoacă pierderea acelui concept sublim și minunat din lume, menit să apară la capătul lanțului, căci acea tendință nu va mai apărea niciodată, în niciun alt trup. În consecinţă, trebuie să înțelegem că, atunci când o anumită tendință ia forma unui concept, ea nu mai poate fi distinsă ca bună sau rea. Asta întrucât astfel de distincții sunt recunoscute numai atunci când sunt încă tendințe sau concepte imature și nu sunt recunoscute de fel atunci când iau forma unor concepte adevărate.

Din cele spuse mai sus înţelegem răul cumplit pe care-l provoacă aceste naţiuni care vor să-şi impună jugul asupra unor minorităţi, privându-le de libertate, fără să le dea nici cea mai mica posibilitate de a-şi trăi viaţa după tradiţiile pe care le-au moștenit de la strămoșii lor. Ele sunt privite, nici mai mult nici mai puţin,  ca fiind criminale.

Chiar şi cei care nu cred în religie sau într-o Providenţă având un scop pot înţelege necesitatea de a proteja libertatea individului, privind sistemele naturale, întrucât putem să vedem cum toate națiunile care s-au prăbuşit cândva, de-a lungul generațiilor, au ajuns să se prăbuşească numai datorită oprimării exercitate asupra minorităților și indivizilor, care, în consecinţă, s-au revoltat împotriva lor și le-au distrus. Aşadar, este  clar pentru toată lumea că pacea nu poate să existe în lume, dacă nu luăm în considerare libertatea individului. Fără ea, pacea nu va fi sustenabilă și se va ajunge la prăbuşire.

Am definit, astfel, foarte clar esența individului, cu extremă acurateţe, după ce am dat la o parte tot ce preia acesta din mediu. Acum ne confruntăm, totuşi, cu o întrebare: “până la urmă, unde este în sine individul?” Tot ce am spus până acum cu privire la individ e perceput numai ca fiind proprietatea individului, moștenită de la strămoșii săi. Unde este, însă, individul însuși, moștenitorul și purtătorul acelei proprietăți, care cere să i-o păzim?

Din tot ce s-a spus până acum, mai avem de găsit punctul “sine”-lui din omul care se află în faţa noastră ca entitate independentă. Și de ce am nevoie de primul factor, care este un lung lanț alcătuit din mii de oameni, unul după altul, din generație în generație, cu care să stabilim imaginea individului ca moștenitor? Și de ce am nevoie de ceilalți trei factori, care sunt compuşi din miile de oameni ce stau unul lângă altul, în aceeași generație? Până la urmă, fiecare individ nu este decât o mașinărie socială, la dispoziţia majorităţii, gata mereu să o satisfacă. Adică, el devine subordonat unor două tipuri de societate:

A. Din perspectiva primului factor, el a devenit subordonat unei largi majorităţi constituită din generațiile trecute, înșirate una după alta.

B. Din perspectiva celorlalți trei factori, el a devenit subordonat majorităţii sale contemporane.

Aceasta este o întrebare cu adevărat universală. De aceea, mulți se opun metodei de mai sus, care este firească, deși îi cunosc pe deplin valabilitatea, alegând în schimb metode metafizice, dualismul, sau transcendentalismul, pentru a își imagina o entitate spirituală și modul în care aceasta stă în lăuntrul trupului, ca  suflet al omului. Acel suflet este cel care învaţă și acţionează trupul, este esența omului, “sinele” său.

Poate că aceste interpretări vor ajuta minţii, problema fiind însă aceea că ei nu au nicio soluție științifică prin care să explice modul în care o entitate spirituală poate să aibă vreun contact cu atomii fizici și să îi pună în mișcare. Toată înțelepciunea nu i-a ajutat să găsească o punte pe care să pășească și să traverseze acea prăpastie largă și adâncă, ce se întinde între entitatea spirituală și atomul material. Aşadar, știința nu a cânştigat nimic din toate aceste metode metafizice.

VOINȚA DE A PRIMI – EXISTENȚĂ DIN ABSENȚĂ

Pentru a face un pas înainte într-o manieră științifică, tot ce ne trebuie este Înțelepciunea Cabala. Asta întrucât toate învățăturile lumii sunt incluse în Înțelepciunea Cabala. Cu privire la luminile și vasele spirituale, (în comentariul la Pomul Vieţii, Ramura 1) am învăţat că noutatea primordială, din perspectiva Ceației, pe care El a creat-o existență-din-absență, se aplică doar unui singur aspect, definit ca “voință de a primi”. Toate celelalte chestiuni în întreaga Creație nu constituie deloc o noutate; ele nu sunt existența din absență, ci existența din existență. Asta înseamnă că ele provin direct din esența Lui, așa cum lumina provine de la soare. Nici în asta nu e nimic nou, căci ceea ce se află în nucleul soarelui se întinde în afară.

Însă voința de a primi constituie o noutate absolută. Adică, înainte de Creație, un astfel de lucru nu făcea parte din realitate, întrucât El nu are nicio calitate de a primi, căci El precede totul … aşadar de la cine ar putea El să primească?

De aceea, această voință de a primi, pe care El a extras-o ca existența din absență, constituie o noutate absolută. Tot restul, însă, nu este considerat noutate care să poată fi numită “Creație”. Drept urmare, toate vasele și toate corpurile, atât cele din lumile spirituale, cât și cele din lumea fizică, sunt considerate substanță spirituală sau materială, a cărei natură este voința de a primi.

DOUĂ FORŢE ÎN VOINŢA DE A PRIMI: FORŢA DE ATRAGERE ŞI FORŢA DE RESPINGERE

În continuare, trebuie să discernem două forțe în acea forță numită “voința de aprimi”:

1. Forța de atragere, şi
2. Forța de respingere.

Raţiunea este aceea că fiecare corp, sau vas, definit de voința de a primi este de fapt limitat, referitor la cât de mare va fi cantitatea pe care o va primi şi calitatea primită. În consecinţă, tot ce este cantitate și calitate care se află dincolo de limitele sale par să fie împotriva naturii sale; prin urmare, el le respinge. Astfel, această “voință de a primi”, deși este considerată o forță de atragere, este obligată să devină și o forță de respingere.

O SINGURĂ LEGE PENTRU TOATE LUMILE

Deși Înțelepciunea Cabala nu menționează nimic despre lumea noastră materială, există totuși o singură lege pentru toate lumile (după cum este scris în articolul “Esența Înțelepciunii Cabalei”, secțiunea “Legea Rădăcinii și a Ramurii”). Astfel, toate entitățile corporale din lumea noastră, adică tot ce se află în acel spațiu, fie că este mineral, vegetal, animal, o entitate spirituală sau un obiect corporal, dacă vrem să distingem un sine unic al fiecăruia dintre ele, modul în care diferă unele de altele, chiar și în cea mai mică particulă, se reduc la nimic altceva, decât “dorința de a primi”. Aceasta este întreaga sa formă specifică, din perspectiva creaţiei generate, care o limitează în termeni de cantitate și de calitate. În consecinţă, există în ea o forță de atracție și o forță de respingere.

În orice caz, orice altceva există în ea, în afară de aceste două forțe, se consideră a fi abundenţă provenind din esența Lui. Acea abundenţă este aceeaşi pentru toate creaturile și nu prezintă nicio noutate, în raport cu creația, fiind existență din existență.

Ea nu poate fi atribuită nici vreunei unităţi anume, ci numai lucrurilor care sunt comune tuturor părților creației, fie ele mici sau mari. Fiecare dintre ele primește din acea abundenţă în concordanţă cu limita voinței sale de a primi, iar aceasta limitare definește fiecare individ și fiecare unitate.

Astfel, am dovedit în mod clar – dintr-o perspectivă pur științifică – ce este “sinele” (ego-ul) fiecărui individ, printr-o metodă științifică, ce nu poate fi în niciun caz contestată, chiar după regulile sistemului materialiştilor fanatici și automatişti. De acum înainte, nu mai avem nevoie de acele metode neconvingătoare afundate în metafizică.

Și, evident, nu e nicio diferenţă între faptul că această forță, voința de a primi, ar fi rezultatul și fructul unei structuri care s-a materializat prin intermediul chimiei, sau dacă structura ar fi rezultatul şi fructul acestei forțe. Asta întrucât, în esenţă, noi ştim că numai această forță, imprimată în fiecare ființă și în fiecare atom al “voinței de a primi”, definită în limitele sale, este unitatea  considerată a fi o entitate distinctă de mediul său. Iar asta se aplică atât unui singur atom, cât și unui grup de atomi, constituind ceea ce numim un “trup”.

Toate celelalte discernăminte în care există mai mult decât acea forţă nu sunt în niciun fel legate de acea particulă sau de acel grup de particule, în raport cu ele însele, ci numai în raport cu întregul, care este abundenţa ce le provine de la Creator, care este comună tuturor părților creației la un loc, fără a face distincție între corpurile individuale create.

Acum vom înțelege chestiunea libertății individului, conform definiției primului factor, pe care l-am numit “sursă”, în care toate generațiile anterioare, care sunt strămoșii individului respectiv,   și-au imprimat propria lor natură. După cum am explicat, semnificația cuvântului “individ” nu este decât aceea a limitelor voinței de a primi, imprimată în grupul său de molecule.

Astfel, vedem că toate tendințele pe care el le-a moștenit de la strămoșii săi, de fapt, nu sunt mai mult decât limite ale dorinței sale de a primi, fie în legătură cu forța de atracție din el, fie cu forța de respingere din el, care ne apar sub formă de tendințe de zgârcenie sau de generozitate, o tendință de a fi sociabil sau de a sta izolat și așa mai departe.

De aceea, ele constituie, de fapt, “sinele” (ego-ul) său, care se luptă pentru existență. Aşadar, dacă eradicăm chiar și o singură tendință din acel individ, este ca şi cum am tăia efectiv un organ din esența sa. Se consideră, totodată, ca fiind o adevărată pierdere pentru toată creația, pentru că nu mai e nimeni ca el și nici nu va mai fi nimeni ca el, în toată lumea.

După ce am clarificat pe deplin dreptul legitim al individului la libertate conform legilor naturii, să revenim și să vedem cât de practice sunt aceste lucruri, fără a aduce atingere valorilor eticii sau legilor statului. Și lucrul cel mai important: cum se aplică acest drept prin sfânta noastră Tora.

URMEAZĂ MAJORITATEA

Scripturile noastre spun: “Urmează majoritatea”. Asta înseamnă că, ori de câte ori există o dispută între majoritate și individ, suntem obligați să judecăm conform voinței majorităţii. În consecinţă, vedem că această majoritate are dreptul de a-l deposeda pe individ de libertate.

Suntem confruntaţi, însă, cu o altă problemă aici, chiar mai serioasă decât prima. S-ar părea că această regulă mai curând face ca omenirea să regreseze în loc să evolueze. Asta întrucât, în timp ce majoritatea omenilor sunt neevoluaţi, cei evoluaţi reprezentând întotdeauna o mică minoritate, dacă iei întotdeauna deciziile conform majorităţii, adică te aliniezi celor neevoluaţi și celor nevrednici, punctele de vedere și dorințele celor înțelepți și ale celor evoluaţi din societate, care reprezintă o minoritate, nu vor fi niciodată auzite și luate în considerare. Astfel, soarta omenirii este pecetluită să involueze, căci nu va putea să facă niciun pas înainte.

Cu toate acestea, așa cum se explică în articolul “Pacea”, la secțiunea “Necesitatea de a fi precauți cu legile naturii”, întrucât suntem forţaţi de Providență să ducem o viața socială, am ajuns să fim obligați să respectăm toate legile care țin de susţinerea societății. Iar dacă suntem nepăsători, natura se va răzbuna pe noi, indiferent dacă înțelegem sau nu raţiunile acestor legi.

Putem constata că nu există niciun alt aranjament după care să traim în societate, decât urmând regula “Urmează majoritatea”, care rezolvă orice dispută și orice revoltă din societate prin ordine. Aşadar, această regulă este singurul instrument care asigură  sustenabilitate societății. De aceea, ea este considerată una dintre Mitzvot (porunci) fireşti ale Providenței, iar noi trebuie să o acceptăm și să o respectăm cu meticulozitate, indiferent care este înțelegerea noastră.

Este la fel ca în cazul tuturor celorlalte Mitzvot din Tora: toate sunt legile naturii și constituie Providența Lui, care ajung la noi de Sus în jos. Am descris deja (în articolul “Esența Înțelepciunii Cabala”, Legea Rădăcinii și a Ramurii) cum întreaga realitate vizibilă a naturii acestei lumi este datorată exclusiv faptului că ele se extind şi fac parte din legile şi conduitele Lumilor Superioare, Spirituale.

Acum putem să înțelegem că Mitzvot din Tora nu sunt altceva, decât legi și conduite stabilite în Lumile Superioare, care sunt rădăcinile tuturor manifestărilor naturii în aceasta lume a noastră. Legile Torei se potrivesc întotdeauna cu legile naturii din această lume, ca două picături de apă dintr-un iaz. Astfel, am dovedit că regula “Urmează majoritatea” este legea Providenței și a naturii.

O CALE A TOREI ȘI O CALE A SUFERINŢEI

Totuși, întrebarea noastră legată de involuţie, rezultat al aceastei legi, încă nu își primește răspuns prin aceste cuvinte. De fapt, asta este treaba noastră – să găsim căile de a corecta acest lucru. Dar Providența, în sine, nu pierde din cauza asta, întrucât ea a împachetat omenirea în două modalităţi – “Calea Torei” și “Calea Suferinţei” – într-o manieră prin care garantează evoluţia continuă a omenirii și progresul acesteia fără niciun fel de rezerve (vezi articolul “Pacea”, secţiunea “Totul este depozitat”). Într-adevăr, a respecta aceasta lege constituie un angajament firesc şi necesar.

DREPTUL MAJORITĂŢII DE A-L DEPOSEDA PE INDIVID DE LIBERTATE

Trebuie să ne punem în continuare întrebări: lucrurile sunt justificate atunci când ele au de a face cu probleme între oameni. Atunci putem să acceptăm regula “Urmează majoritatea” la care ne obligă Providența, care ne instruiește să avem grijă întotdeauna de bunăstarea și fericirea celor apropiaţi. Dar Tora ne obligă să ne călăuzim în acelaşi timp după regula “Urmează majoritatea” şi în disputele dintre om și Dumnezeu, deși aceste probleme par total fără nicio legătură cu existența societății.

Aşadar, rămâne încă întrebarea: cum putem să justificam această lege, care ne obligă să acceptăm punctele de vedere ale majorității care sunt, aşa cum am spus, neevoluaţii, și să respingem și să anulăm părerea celor evoluaţi, care întotdeauna reprezintă o mică minoritate?

După cum am arătat (în articolul “Esența religiei și Scopul acesteia”, la secţiunea: Dezvoltarea conștientă și dezvoltarea inconștientă), Tora și Mitzvot au fost date doar pentru a-i purifica pe Israel, pentru a dezvolta în noi simțul recunoașterii răului, imprimat în noi încă de la naștere şi care e definit, în general, ca iubirea noastră de sine, și pentru ca noi să ajungem la binele pur, definit ca “iubirea pentru ceilalţi”, singura trecere posibilă către iubirea lui Dumnezeu.

La fel, Miţvot referitoare la relaţia dintre om și Dumnezeu sunt considerate instrumente care-l desprind pe om de iubirea de sine, care este dăunătoare societății. Astfel, este evident că temele controversate cu privire la Mitzvot referitoare la relaţia dintre om și Dumnezeu au legătură cu problema sustenabilității societății. Ca urmare, și ele se înscriu în cadrul regulii “Urmează majoritatea”.

Acum putem să înțelegem obişnuinţa de a face o distincţie între Halaha (legea iudaică) și Agada (legende). Asta întrucât numai în Halahot (pluralul pentru Halaha) se aplică legea “individ și majoritate, Halaha (legea) reprezentând majoritatea” şi nu şi în Agadah. Căci problemele la care se referă Agadah sunt deasupra celor care privesc existența societății, întrucât ele vorbesc anume de probleme legate de conduita oamenilor în relaţia dintre om și Creator şi, în acestă categorie, nu există nicio consecinţă asupra existenţei și fericirii fizice a societății.

Astfel, nu există niciun drept şi nicio justificare pentru majoritate să anuleze punctul de vedere al individului și “pe vremea aceea … fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 21:25). În timp ce referitor la Halachot, care se ocupă de respectarea Mitzvot din Tora, toată lumea se află sub supravegherea societății, întrucât nu poate exista o altă ordine, în afară de legea “Urmează majoritatea”.

PENTRU VIAȚA SOCIALĂ, LEGEA “URMEAZĂ MAJORITATEA”

Acum am ajuns să înțelegem clar fraza cu privire la libertatea individului. Într-adevăr, există o întrebare: “De unde și-a luat majoritatea dreptul de a-l deposeda pe individ de libertate și de a îi nega cel mai prețios lucru în viață, libertatea?” Aparent, aici nu este vorba de altceva decât de forța brută.

După cum am explicat, însă, mai sus, este o lege naturală și o hotărâre a Providenței. Și pentru că Providența ne obligă pe fiecare dintre noi să ducem o viața socială, rezultă în mod firesc că fiecare om este obligat să asigure existența și bunăstarea societății. Iar acest lucru nu poate să funcţioneze, decât prin impunerea conduitei lui “Urmează majoritatea”, ignorând opinia individului.

Astfel, vedem în mod evident că aceasta este originea dreptului și justificării pe care o are majoritatea în a-l deposeda pe  individ de libertate împotriva voinței acestuia și de a îl plasa sub autoritatea sa. Aşadar, s-a înțeles că, în ceea ce privește toate chestiunile care nu au legătură cu existența vieții materiale a societății, nu există justificare pentru majoritate de a-l priva pe individ de libertate și de a abuza în vreun fel de libertatea acestuia. Iar dacă se întâmplă acest lucru, majoritatea sunt consideraţi hoți și jefuitori, care preferă forța brută oricărui drept sau dreptate din lume întrucât, aici, obligația individului de a asculta de voia majorităţii nu se aplică.

ÎN VIAȚA SPIRITUALĂ, “URMEAZĂ INDIVIDUL”

Rezultă că, atâta timp cât este vorba de viața spirituală, nu există nicio obligație firească a individului de se supune societăţii în vreun fel. Dimpotrivă, aici se aplica o lege naturală asupra majorităţii, aceea de a se supune individului. Iar în articolul “Pacea” este clarificat faptul că există două modalităţi prin care Providența ne-a învăluit și ne-a înconjurat, pentru a ne duce până la capăt:

1. O cale a suferinţei, care ne face să evoluăm în acest fel, inconștient.
2. O cale a Torei și înțelepciunii, care ne face să evoluăm în mod conștient, fără nicio suferință sau constrângere.

Și întrucât cel mai evoluat în generație este individul, rezultă că, atunci când mulţimea vrea să se elibereze de suferinţa teribilă și să își asume evoluţia în mod conștient și voluntar, care reprezintă calea Torei, ei nu au de ales decât să se supună, atât ei cât și libertatea lor fizică, disciplinei individului și să asculte de ordinele și de remediile pe care acesta li le va oferi.

Vedem, astfel, că în chestiunile spirituale autoritatea majorităţii este răsturnată și se aplică legea “Urmează individul”, adică urmează individual evoluat. Căci este simplu să constatăm că aceia evoluaţi și educați dintr-o societate sunt întotdeauna o mică minoritate. Rezultă că succesul și bunăstarea societății este închisă și pecetluită într-o sticlă aflată în mâiniile minorității.

Aşadar, majoritatea este obligată să respecte cu meticulozitate toate punctele de vedere ale celor puțini, pentru a nu dispărea din lume. Asta întrucât trebuie să știe cu siguranță şi cu încredere deplină, că punctele de vedere adevărate și mai evoluate nu sunt niciodată în mâiniile majorităţii care are autoritate, ci mai degrabă în mâiniile celor câţiva, în mâiniile minorității imperceptibile. Asta pentru că toată înțelepciunea și tot ce este prețios vine în lume în cantități mici. Prin urmare, suntem atenționați să păstrăm punctele de vedere ale tuturor indivizilor, datorită incapacității majorităţii de a distinge ce este bine și ce este rău în ea.

CRITICA ATRAGE SUCCESUL; LIPSA CRITICII DUCE LA DEGENERARE

În continuare, trebuie să adăugăm că realitatea ne înfăţişează o opoziție perfectă între lucrurile fizice și conceptele și ideile care privesc tema de mai sus. Deoarece problema unității sociale, care poate să fie sursa bucuriei și reușitei, se aplică mai ales între trupuri și între chestiunile trupeşti din oameni, iar separarea dintre acestea este sursa tuturor calamităţilor și nenorocirilor.

În cazul conceptelor și al ideilor, însă, lucrurile se petrec exact invers: unitatea și absenţa criticii este considerată sursa tuturor eșecurilor și obstacolul ce se pune în faţa oricărui progres și fertilitate intelectuală. Asta întrucât formularea concluziilor corecte este rezultatul în special al unor cât mai multe controverse şi diferenţe de opinii. Cu cât există mai multe discordanţe între păreri și cu cât există mai multe critici, cu atât cunoașterea sporeşte și problemele  se apropie mai mult de a fi verificate și clarificate.

Degenerarea și eșecul inteligenței își au rădăcina numai în lipsa criticii și dezacordului. Aşadar, în mod evident, toată baza succesului fizic o constituie măsura unității societății, iar baza succesului inteligenței și cunoașterii îşi are sursa în diferenţele și dezacordul dintre oameni.

Rezultă că, atunci când omenirea își va atinge scopul, cu privire la reuşita trupurilor, aducându-le la gradul de iubire totală pentru ceilalți, toate trupurile din lume se vor uni într-un singur trup și o singură inimă, după cum stă scris în articolul “Pacea”. Numai atunci, toată fericirea care i-a fost menită omenirii se va dezvălui în toată gloria ei.

Dar spre deosebire de asta, trebuie să fim atenți să nu aducem punctele de vedere ale oamenilor atât de aproape, încât dezacordul și atitudinile critice să nu mai existe între cei înțelepți și cunoscători, căci iubirea trupului aduce cu sine, în mod firesc, și o apropiere a punctelor de vedere. Iar dacă atitudinea critică și dezacordul dispar, va înceta și orice progres în ceea ce privește conceptele și ideile, iar sursa cunoașterii din lume va seca.

Aceasta constituie o mărturie a obligației pe care o avem de a fi precauți în ceea ce privește libertatea individului cu privire la concepte și idei. Căci întreaga dezvoltare a înțelepciunii și a cunoașterii se bazează pe această libertate a individului. Astfel, suntem atenționați să o protejăm cu mare grijă, la fel ca pe fiecare formă din noi, pe care o numim “individ”, adică forța particulară a unei singure persoane, numită generic “voința de a primi”.

MOȘTENIREA ANCESTRALĂ

Toate detaliile imaginilor pe care le include această voință de a primi, pe care am definit-o ca “sursă”, sau Primul Factor, a căror semnificație include toate tendințele și obiceiurile moștenite de la strămoșii săi, pe care îi imaginăm ca pe un lanț lung de mii de oameni care au trăit vreodată și care stau unul după altul. Fiecare dintre ei este o picătură esențială a strămoșilor individului, iar această picătură aduce fiecăruia toate achiziţiile spirituale ale strămoșilor sai în “medulla oblongata” (creierul alungit), numit “subconștient”. Astfel, individul din fața noastră are, în subconștientul său, toate miile de moșteniri spirituale de la toți indivizii reprezentați în acel lanț, care sunt strămoșii săi.

Astfel, așa cum fața fiecărui individ este diferită, la fel diferă și punctele lor de vedere. Nu există doi oameni pe pământ care să aibă păreri identice, pentru că fiecare individ are o avere măreață și sublimă moștenită de la strămoșii săi și din care alții nu au nicio părticică.

În consecinţă, toate aceste achiziţii sunt considerate a fi averea individului, iar societatea e atenționată să îi păstreze savoarea și spiritul, pentru a nu fi șterse de mediu. Mai degrabă, fiecare individ ar trebui să își păstreze integritatea moștenirii sale. Atunci, contradicția și opoziția dintre oameni va rămâne veșnic, pentru a asigura mereu atitudinea critică și progresul înțelepciunii, care constituie beneficiul omenirii și dorința ei eternă și adevărată.

Și după ce am ajuns la o anumită măsură de recunoaștere a egoismului omului, pe care l-am determinat ca fiind o forță și o “voință de a primi”, acesta fiind punctul esențial al ființei pure, am aflat la fel de clar, din toate punctele de vedere, și care este averea originală a fiecărui trup, pe care am definit-o ca “moștenire ancestrală”. Acest lucru se referă la toate tendințele și calitățile potențiale care au ajuns în “sursa” sa prin moștenire, care este substanță primordială a fiecărui individ, adică sămânța inițială a strămoșilor săi. Acum vom clarifica cele două aspecte din voința de a primi.

DOUĂ DISCERNĂMINTE: A) POTENȚIAL, B) CONCRET

Mai întâi, trebuie să înțelegem că, deși acest egoism, pe care l-am definit că „voința de a primi”, este însăși esența omului, el nu poate exista în realitate nici măcar o secundă. Căci ceea ce numim “potenţial”, adică starea de dinainte de a trece de la potențial la concret, există numai în gândul nostu, adică numai gândul poate să îl determine.

Dar, de fapt, nu poate să existe în lume nicio forță reală care este latentă și inactivă. Asta pentru că forța există în realitate numai atunci când e revelată în acțiune. În același fel, nu putem să spunem despre un copil că e foarte puternic, dacă el nu poate să ridice nici cea mai ușoară greutate, ci putem spune că vedem în acel copil posibilitatea ca, atunci când va crește, să manifeste o putere foarte mare.

Spunem, însă, că acea forță pe care o găsim la om când a crescut a fost prezentă în organele și în trupul său încă de când era copil. Însă forța aceea era ascunsă și nu era evidentă. Este adevărat că, în mintea noastră, am putea să determinăm (puterile destinate să se manifeste), de vreme ce mintea le afirmă. Însă în trupul efectiv al copilulului e clar că nu există nicio forță, atâta vreme cât în acțiunile copilului nu se manifestă nicio putere.

La fel și pofta. Această forță nu va apărea în trupul omului în realitatea efectivă, atunci când organele nu pot să mănânce, adică atunci când omul este sătul. Însă, chiar și atunci când cineva e sătul, forța poftei tot există, fiind ascunsă însă în trupul omului. După o vreme, după ce mâncarea a fost digerată, ea reapare și se manifestă de la potențial la concret

Însă o astfel de situație de a determina o forță potențială care încă nu a fost dezvăluită efectiv, aparține manifestărilor prin care gândul percepe. Ea, însă, nu există în realitate, căci atunci când suntem sătui, simțim foarte clar că forța poftei a dispărut, iar dacă o vom căuta, nu o vom găsi nicăieri.

Astfel, nu putem să prezentăm un potențial ca subiect, care există în și de la sine, ci doar ca predicat. Ca urmare, atunci când o acțiune apare în realitate, în acel moment, forța se manifestă în acțiune.

Cu toate acestea, în mod necesar, găsim aici, în procesul de percepție, două lucruri: un subiect și un predicat, adică potențialul și concretul, cum ar fi forța poftei, care este subiectul, și imaginea mâncării, care este predicatul și acțiunea. În realitate, însă, ele apar ca una singură. Nu se va întâmpla niciodată ca forța poftei să apară la cineva fără ca acesta să-şi imagineze mâncarea pe care vrea să o mănânce. Astfel, avem două jumătăți ale aceluiași lucru. Forța poftei trebuie să se îmbrace în acea imagine. Aşadar, observăm că subiectul și predicatul sunt prezente în același timp și devin absente în același timp.

Acum înțelegem că voința de a primi, pe care am prezentat-o ca egoism, nu înseamnă că ea există că atare într-o persoană, ca o forță a poftei care dorește să primească sub forma unui predicat pasiv. Mai degrabă, aici este vorba despre subiect, care se îmbracă în imaginea obiectului de mâncat și a cărui acțiune apare sub forma lucrului care este mâncat și în care se îmbracă. Numim acea acțiune “dorință”, adică forța poftei, dezvăluită în acțiunea imaginației.

La fel și cu tema noastră – voința generală de a primi, care este esența însăși a omului. Ea apare și există numai îmbrăcându-se în formele obiectelor care probabil vor fi primite. Întrucât atunci ea există ca subiect – și nu în alt fel. Numim această acțiune “viață”, adică vitalitatea omului, ceea ce înseamnă că forța voinței de a primi se îmbracă și acționează în interiorul obiectelor dorite. Iar măsura dezvăluirii acelei acțiuni este măsura vieții sale, după cum am explicat în acțiunea pe care o numim “dorință”.

DOUĂ CREAȚII: A) OMULUL, B) SUFLETUL VIU

Din cele de mai sus, putem să înțelegem clar versetul: “Domnul Dumnezeu a făcut pe om din tărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet (Nefeş) viu (Haya)” (Geneza 2:7). Aici găsim două creații:

1. Omul în sine; şi
2. Sufletul viu în sine.

Versetul spune că, la început, omul a fost creat din țărână, o colecție de molecule în care se află esența omului, adică voința sa de a primi. Acea forță, voința de a primi, este prezentă în fiecare element al realității, după cum am explicat mai sus. La fel, toate cele patru niveluri: mineral, vegetal, animal și vorbitor au apărut din acestea. În această privință, omul nu are niciun avantaj față de vreo altă parte a creației, şi acesta este înțelesul versetului, prin cuvântul “țărână”.

Însă deja am văzut că această forță, numită “voința de a primi”, nu poate să existe fără să se îmbrace și să acționeze într-o entitate dorită, iar această acțiune se numește “viață”. Și în consecinţă, vedem că înainte ca omul să ajungă la formele umane de primire a plăcerii, care diferă de cele ale altor animale, el încă este considerat un individ fără viață, mort, întrucât voința sa de a primi nu are niciun loc în care să își îmbrace și să își manifeste acțiunile, care sunt manifestările vieții.

Acesta este înțelesul versetului, “i-a suflat în nări suflare de viaţă”, care este forma generală a primirii potrivită pentru oameni. Cuvântul Nişmat (respirație) vine de la cuvântul Samin (a plasa) fundamentul pentru el, care este precum “valoare”. Iar originea cuvântului “suflare” o înţelegem din versetul: “Duhul luiDumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viață” (Iov 33:4) – vezi comentariul lui MALBIM. Cuvântul “suflet” (Neşama) are aceeași structură sintactică pe care o au cuvintele “absenţă” (Nifkad), “acuzat” (Ne’eşam) și “acuzată” (Ne’eşama – termenul feminin pentru Ne’eşam).

Iar înțelesul cuvintelor “i-a suflat în nări” este acela că El insuflă un suflet (Neşama) în internalitatea sa și o apreciere a vieții, care este suma formelor vrednice de a fi primite în voința sa de a primi. Apoi, acea forță, voința de a primi, cuprinsă în moleculele sale, și-a găsit un loc în care să se îmbrace și în care să acționeze, adică în acele forme de primire pe care le-a obținut de la Creator. Iar această acțiune se numește “viață”, după cum am explicat mai sus.

Versetul se încheie spunând, “şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Asta înseamnă că, de vreme ce voința de a primi a început să acționeze prin măsurile acelor forme de primire, viața s-a manifestat instantaneu în el, iar el “a devenit un suflet viu”. Însă înainte de obținerea acelor forme de primire, deși forța voinței de a primi a fost imprimată în el, el încă este considerat a fi un trup fără viață, întrucât nu are niciun loc în care să apară și să se manifeste în acțiune.

După cum am văzut mai sus, deși esența omului e doar voința de a primi, totuși, aceasta este luată ca jumătate dintr-un întreg, căci ea trebuie să se îmbrace într-o realitate care îi iese în cale. De aceea, ea și imaginea posesiunii pe care o descrie sunt una, literalmente, căci altfel nu ar putea să existe nicio clipă.

Prin urmare, când mașinăria trupului e la punctul ei culminant, adică în jurul vârstei de mijloc, “ego”-ul său stă drept, în picioare, în toată dimensiunea care i-a fost imprimată la naștere. Din această cauză, el simte în el o măsură mare și puternică a voinței de a primi. Cu alte cuvinte, tânjește după mari bogății și onoare și după tot ce îi iese în cale. Este aşa din cauza perfecțiunii ego-ului omului, care atrage forme de structuri și concepte în care se îmbracă și prin care se susține.

La jumătatea vieții, însă, încep zilele declinului care, după conținutul lor, sunt zilele morții omului. Asta pentru că persoana nu moare într-o clipă, la fel cum nu și-a primit viața într-o clipă. Mai degrabă, lumânarea sa, care este ego-ul, se ofilește și moare puțin câte puțin, iar împreună cu el mor și imaginile posesiunilor pe care dorește să le primească.

Omul începe să renunțe la multe achiziţii la care a visat în tinerețe și renunță treptat la unele dintre cele mai mari, conform declinului său de-a lungul anilor. În cele din urmă, în zilele bătrâneții, când umbra morții plutește peste toată ființa sa, individul se află în “vremuri fără nicio atracţie”, căci voința sa de a primi, ego-ul său, s-a ofilit. Nu mai rămâne din el decât o mică scânteie, ascunsă vederii de haina unei posesii. Prin urmare, în acele zile nu există atracţie sau speranță pentru niciun fel de imagine a primirii.

Astfel, am dovedit că voința de a primi, împreună cu imaginea obiectului pe care se așteaptă să-l primească sunt unul și același lucru. Iar manifestarea lor este egală, statura lor este egală, la fel ca și lungimea vieții lor.

Însă există o distincție semnificativă aici, în ceea ce privește forma supuşeniei la momentul declinului vieții. Acea supuşenie nu e un rezultat al saturării, ca în cazul unui individ care renunță la mâncare atunci când e sătul, ci un rezultat al disperării. Cu alte cuvinte, când ego-ul începe să moară în timpul zilelor declinului, el își simte propria slăbiciune și moartea care se apropie. Drept urmare, el renunță și își abandonează visele și speranțele tinereții.

Observați cu atenție direfența dintre aceasta și docilitatea datorată saturării, care nu provoacă nicio jale și nu poate fi numită “moarte parțială”, ci e ca un lucrător care și-a terminat treaba. Dar renunțarea din disperare e plină de durere și supărare și, ca urmare, poate fi numită moarte “parțială”.

ELIBERAREA DE ÎNGERUL MORȚII

Acum, după tot ce am învăţat, găsim un mod de a înțelege, cu adevărat, cuvintele înțelepților atunci când au spus, “Harut (cioplit) în tăbliţele de piatră”; a nu se pronunța Harut (cioplit), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.”

S-a explicat în articolele “Matan Tora” și “Arvut” că, înainte de a fi dată Tora, ei și-au asumat renunțarea la orice proprietate privată în măsura exprimată în cuvintele, “o Împărăție de Preoți”, iar scopul întregii creații – contopirea cu El în echivalență de formă cu El: așa cum El dăruiește și nu primește, la fel și ei vor dărui și nu vor primi. Acesta este gradul cel mai înalt al stării de  Dvekut (alipire), exprimat în cuvintele “popor Sfânt”, după cum este scris la sfârșitul articolului “Arvut” (garanţia reciprocă). Deja am ajuns să ne dăm seama că esența omului, adică egoismul său, definit ca voință de a primi, este numai jumătate și poate să existe doar când e îmbrăcată în imaginea unei posesii sau a speranței de a poseda. Căci numai atunci este completă și poate fi numită “esența omului”.

Astfel, atunci când copiii lui Israel au fost recompensați cu starea complete de Dvekut, în acea împrejurare sfântă, vasele lor de primire au fost golite complet de orice posesie lumească, iar ei au fost alipiți Lui în echivalență de formă. Asta înseamnă că ei nu aveau nicio dorință de posesie pentru sine, ci doar în măsura în care puteau să dăruiască mulţumire, astfel încât Creatorul lor să fie încântat de ei.

Și cum dorința lor de a primi s-a îmbrăcat într-o imagine a acelui obiect, ea s-a îmbrăcat în el și s-a legat cu el în unitate completă. Drept urmare, ei au fost cu siguranță eliberați de îngerul morții, căci moartea este, în mod necesar, o absență și o negare a existenței unei anumite entităţi. Însă numai atâta timp cât există o scânteie care dorește să existe pentru propria sa plăcere putem să spunem despre ea că acea scânteie nu există, pentru că ea a devenit absentă și a murit.

Cu toate acestea, dacă în om nu există o astfel de scânteie, ci toate scânteile esenței sale se îmbracă în dăruire pentru încântarea Creatorului, atunci el nu este nici absent, nici mort. Căci chiar și atunci când trupul este anulat, el este anulat doar cu privire la auto-satisfacerea în care este îmbrăcată voința de a primi, care poate să existe numai în el.

Însă atunci când împlineşte scopul creației și când Creatorul primește încântare de la el, de vreme ce se face voia Lui, esența omului, care se îmbracă în încântare pentru El, este recompensat cu desăvârşita eternitatea, la fel ca şi El. Astfel, el a fost răsplătit cu eliberarea de îngerul morții. Acesta este înțelesul cuvintelor din Midraș (Midraș Raba, Șemot, 41, Item 7): “Libertatea față de îngerul morții.” Iar în Mișna (Avot, Capitolul 6): “Harut (cioplit) în tăbliţele de piatră; a nu se pronunța Harut (cioplit), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.”

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)