Autor: arhiprofesor

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(extras dintr-un comentariu la Hagada⁽¹⁾ despre Pesah)

„Aceasta este pâinea sărăciei pe care părinții noștri au mâncat-o în țara Egiptului.” Miţva (porunca) de a mânca Maţa⁽²⁾ a fost dată copiilor lui Israel chiar înainte de a ieși din Egipt după viitorul exod, care avea să fie în grabă. Rezultă că porunca de a mânca Maţa le-a fost dată în timp ce ei erau încă înrobiți, iar scopul acestei Miţva era pentru momentul izbăvirii, întrucât atunci ei au plecat în grabă.

Acesta este motivul pentru care ne place să ne aducem aminte de timpul când mâncam Maţa în Egipt, chiar și astăzi, întrucât și noi suntem acum ca şi când am fi înrobiți în afara ţării. Totodată, cu această Miţva, urmărim să prelungim izbăvirea care se va întâmpla în curând în zilele noastre, Amin, întocmai aşa cum au mâncat părinții noștri în Egipt.

„Anul acesta – aici… anul viitor – liberi”. Este scris mai sus că, în scopul acestei Miţva, putem evoca izbăvirea promisă, destinată nouă, precum în porunca (Miţva) de a mânca Maţa-ua părinților noștri din Egipt.

„Am fost sclavi …” Este scris în Masechet Pesahim (p. 116a), „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda.” În ceea ce privește condamnarea, între Rav și Şmuel a existat o dispută: Rav a spus să se înceapă cu „La început, părinții noștri erau închinători la idoli”, iar Şmuel a spus să se înceapă cu „Noi eram sclavi”. Practica îl urmează pe Şmuel.

Trebuie să înțelegem disputa lor. Raţiunea pentru „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda” este după cum este scris, „Ca şi avantajul luminii din întuneric”. Trebuie să ne amintim de problema condamnării, întrucât prin ea dobândim întreaga cunoaştere a milosteniei pe care Creatorul a avut-o pentru noi.

Se știe că tot începutul nostru este doar în condamnare întrucât „absența precede prezența”. De aceea „mânzul unui măgar sălbatic se naște om”. Și în cele din urmă, dobândește forma unui bărbat. Asta se aplică fiecărui element al Creației, şi tot aşa s-a întâmplat în înrădăcinarea poporului lui Israel.

Raţiunea este aceea că Creatorul a generat Creația ca existenţă din absență. De aceea, nu există nici măcar o singură creatură care să nu fi fost anterior în absenţă. Cu toate acestea, această absență are o formă distinctă în fiecare element din creație, întrucât atunci când împărțim realitatea în patru genuri – mineral, vegetal, animal și vorbitor – descoperim că mineralul îşi are originea în mod necesar în completa absență.

Cu toate acestea, vegetalului nu-şi are originea în completa absenţă ci pur şi simplu în gradul său anterior care, în raport cu el însuși, este considerat a fi absența. Iar în ceea ce priveşte semănatul și descompunerea, care sunt inevitabile pentru orice sămânță, ele sunt ceea primeşte ea de la forma mineralului. La fel se întâmplă cu absenţa la nivelul animal și cel vorbitor: forma vegetală este considerată absență în raport cu nivelul animal, iar forma animală este considerată absență în raport cu nivelul vorbitor.

Prin urmare, textul ne învață că absența care precede existența omului este forma animalului. Acesta este motivul pentru care este scris, „mânzul unui măgar sălbatic se naște om”, întrucât este necesar ca fiecare om să înceapă în starea de animal. Scriptura spune: „Doamne, Tu sprijini pe oameni şi pe dobitoace!”(Psalmi 36:6). Aşa cum animalului i se dă  tot ce are nevoie pentru subzistenţă şi implinirea scopului său, El îi pune la dispoziţie şi omului tot ceea ce este necesar pentru subzistenţă și pentru îndeplinirea scopului său.

Prin urmare, ar trebui să înțelegem unde este avantajul formei omului asupra animalului, din perspectiva propriei lor pregătirii.  Într-adevăr, acest lucru se distinge în dorinţele lor, întrucât dorințele omului sunt cu siguranță diferite de cele ale unui animal. Și în această măsură, izbăvirea omului de către Dumnezeu diferă de izbăvirea pe care o dă Dumnezeu unui animal.

Astfel, după toate întrebările și cercetările, constatăm că singura nevoie în dorințele omului, care nu există în întregul regn animal, este trezirea către starea de pioasă Dvekut. Numai specia umană este pregătită pentru asta, și nicio altă specie.

Rezultă că întreaga problemă a prezenței în specia umană este în acea pregătire imprimată în ea pentru a râvni la lucrarea Lui, şi prin asta este omul superior animalului. Mulți au afirmat deja că până și inteligența în meşteşug și în comportamentul politic sunt prezente, cu deosebită înțelepciune, la multe exemplare din lumea animalelor.

În consecință, putem înțelege și problema absenței care precede existența omului ca fiind negarea dorinței de a fi aproape de Dumnezeu, întrucât acesta este gradul animal. Acum înțelegem cuvintele din Mişna care spuneau: „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda.” Asta înseamnă că trebuie să ne aducem aminte și să cercetăm absența care precede existența noastră într-o manieră pozitivă, întrucât aceasta este condamnarea care precede lauda, ​​iar din ea vom înțelege mai profund lauda, ​​așa cum este scris, „Începe prin a condamna și încheie prin a lăuda.”

Acesta este și sensul celor patru exiluri ale noastre, exil după exil, care preced cele patru izbăviri, izbăvire după izbăvire, până la a patra izbăvire, care este desăvârșita perfecţiune la care sperăm în curând în zilele noastre, Amin. Exilul se referă la „absența care precede prezența”, care este izbăvirea. Și întrucât această absență este ceea care pregătește pentru HaVaYaH ce i-a fost atribuit, la fel ca semănatul care pregătește recoltarea, toate literele lui Ge’ula (izbăvire) sunt prezente în Gola⁽³⁾(exil), cu excepția lui Alef, deoarece această literă indică „Aluf (campion) al lumii.”

Asta ne învață că forma absenței nu este decât negația prezenței. Și cunoaștem forma prezenței – izbăvirea – din versetul: „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele său … Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cei mai mari.” (Ieremia 31:34) Prin urmare, forma absenței anterioare, adică forma exilului, este doar absența cunoașterii Creatorului. Aceasta este absența lui Alef, care lipsește în Gola, prezentă în Ge’ula – starea de Dvekut cu „Campionul lumii”. Aceasta este întocmai izbăvirea sufletelor noastre, nici mai mult, nici mai puțin, întrucât am spus că toate literele lui Ge’ula sunt prezente în Gola, cu excepţia lui Alef, care este „Campionul lumii”.

Pentru a înțelege această problemă dificilă, anume că absența în sine pregătește prezența care îi este atribuită, ar trebui să învățăm din manifestările acestei lumi materiale. Vedem că acest concept de libertate, care este un concept sublim, este perceput de doar câţiva aleși și chiar şi aceştia necesită o pregătire adecvată. Majoritatea oamenilor sunt complet incapabili să o perceapă. În schimb, când vine vorba de conceptul de înrobire, fie că e neînsemnat, fie că e măreţ, toţi sunt la fel și chiar şi cel din urmă dintre oameni nu o va tolera.

(Am văzut că în Polonia, ei și-au pierdut regatul doar pentru că majoritatea nu au înțeles în mod corespunzător meritul libertății și nu au păstrat-o. Prin urmare, au căzut sub povara jugului stăpânirii ruseşti timp de o sută de ani. În acea perioadă, toți au suferit sub povara jugului străin și, de la cel mai mic la cel mai mare, au căutat cu disperare libertatea. Deși nu și-au asumat încă gustul libertății așa cum este ea cu adevărat, imaginându-şi-o fiecare după cum şi-a dorit, în absenţa libertăţii, care este subjugarea, s-a gravat adânc în inimile lor prețuirea şi iubirea libertăţii. De aceea, atunci când au fost eliberați de sub povara jugului, mulți dintre ei au fost dezorientaţi, neștiind ce au câștigat prin această libertate. Unii dintre ei chiar au regretat și au spus că guvernul lor îi împovărează cu impozite chiar mai mari decât guvernul străin și au dorit ca aceştia să revină. A fost astfel întrucât forța absenței nu i-a afectat suficient.)

Acum putem înțelege disputa dintre Rav și Şmuel. Rav interpretează Mişna ca începând prin a condamna, astfel încât prin intermediul ei izbăvirea va fi întru totul apreciată. Prin urmare, el spune să înceapă din timpul lui Tera și nu spune ce susţine Şmuel, întrucât în ​​Egipt, dragostea și lucrarea Lui erau deja plantate în unii din popor. Totodată, dificultatea suplimentară a înrobirii în Egipt nu este o deficiență în sine în viața națiunii numită „Adam”.

Şmuel, în schimb, nu interpretează la fel cu Rav, întrucât conceptul de libertate a națiunii în cunoașterea Creatorului este un concept sublim pe care doar puțini îl înțeleg, şi asta numai urmare a unei pregătiri corespunzătoare, dar majoritatea națiunii nu a împlinit această dobândire.

În schimb, toată lumea înțelege dificultatea subjugării, după cum a scris chiar Ezra la începutul porțiunii Mişpatim, „Nimic nu este mai greu pentru om decât să fie sub autoritatea unui alt om ca şi el.”

El interpretează Mişna prin aceea că, întrucât absența pregătește prezența, ea este considerată o parte a izbăvirii de către El și ar trebui să fim recunoscători și pentru acest lucru. Prin urmare, nu ar trebui să începem cu „La început, părinții noștri erau închinători la idoli”, din moment ce acea epocă nici măcar nu este considerată a fi „absența care precede prezența”, întrucât sunt totalmente lipsiți de tipul de prezență umană, fiind complet îndepărtaţi de iubirea Lui.

Prin urmare, începem cu înrobirea în Egipt când scânteile iubirii Lui ardeau în inimile lor, într-o anume măsură, dar din cauza nerăbdării și a muncii grele, aceasta era stăvilită în fiecare zi. Asta este considerată a fi „absența care precede prezența”, motiv pentru care spune să se înceapă cu „am fost sclavi”.

_______________

(1) Nota trad.: Hagada – în ebraică – poveste, naraţiune, recitare. Povestea ieşirii din Egipt sărbătorită de Pesah (Paşte)

(2) Pâinea nedospită pe care evreii o mănâncă în timpul sărbătorii de Pesah (Paşte)

(3) Nota trad.: în Ebraică diferenţa dintre cuvintele Galut (exil) şi Ge’ula (izbăvire) rezultă din adăugarea literei Alef la cel de-al doilea.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

WHAT IS SPIRITUALITY?

Philosophy has gone through a great deal of trouble to prove that corporeality is the offspring of spirituality and that the soul begets the body. Still, their words are unacceptable to the heart in any manner. Their primary mistake is their erroneous perception of spirituality: they determined that spirituality fathered corporeality, which is certainly a fib.

Any parent must somehow resemble its progeny. This relation is the path and the route by which its sequel extends. In addition, every operator must have some regard to its operation by which to contact it. Since you say that spirituality is denied of any corporeal incidents, then such a path does not exist, or a relation by which the spiritual can contact and set it into any kind of motion.

However, understanding the meaning of the word, „spirituality,” has nothing to do with philosophy. This is because how can they discuss something that they have never seen or felt? What do their rudiments stand on?

If there is any definition that can tell spiritual from corporeal, it belongs only to those who have attained a spiritual thing and felt it. These are the genuine Kabbalists; thus, it is the wisdom of Kabbalah that we need.

PHILOSOPHY WITH REGARD TO HIS ESSENCE

Philosophy loves to concern itself with His Essence and prove which rules do not apply to Him. However, Kabbalah has no dealings whatsoever with it, for how can the unattainable and imperceptible be defined? Indeed, a negative definition is just as valid as a positive definition. For if you see an object from a distance and recognize its negatives, meaning all that it is not, that, too, is considered seeing and some extent of recognition. If an object is truly out of sight, even its negative characteristics are not apparent.

If, for example, we see a black image from a distance, but can still determine that it is neither human nor bird, it is considered vision. If it had been even farther still, we would have been unable to determine that it is not a person.

This is the origin of their confusion and invalidity. Philosophy loves to pride itself on understanding all the negatives about His essence. However, the sages of Kabbalah put their hand to their mouth at this point, and do not give Him even a simple name, forwe do not define by name or word that which we do not attain. That is because a word designates some degree of attainment. However, Kabbalists do speak a great deal about His illumination in reality, meaning all those illuminations they have actually attained, as validly as tangible attainment.

THE SPIRITUAL IS A FORCE WITHOUT A BODY

That is what Kabbalists define as „spirituality” and that is what they talk about. It has no image or space or time or any corporeal value (In my opinion, philosophy has generally worn a mantle that is not its own, for it has pilfered definitions from the wisdom of Kabbalah, and made delicacies with human understanding. Had it not been for that, they would never have thought of fabricating such acumen). However, it is only a potential force, meaning not a force that is clothed in an ordinary, worldly body, but a force without a body.

A SPIRITUAL VESSEL IS CALLED „A FORCE”

This is the place to point out that the force that spirituality speaks of does not refer to the spiritual Light itself. That spiritual Light extends directly from His essence and is therefore the same as His Essence. This means that we have no perception or attainment in the spiritual Light that we may define by name. Even the name, „Light,” is borrowed and is not real. Thus, we must know that the name, „Force,” without a body refers specifically to the „spiritual vessel.”

LIGHTS AND VESSELS

Therefore, we must not inquire how the sages of the Kabbalah, which fill the entire wisdom with their insights, differentiate between the various Lights. That is because these observations do not refer to the Lights themselves, but to the impression of the vessel, being the above-mentioned force, which is affected by its encounter with the Light.

VESSELS AND LIGHTS (THE MEANING OF THE WORDS)

Here is where the line between the gift and the love that it creates must be drawn. The Lights, meaning the impression on the vessel, which is attainable, is called „form and matter together.” The impression is the form and the above force is the matter.

However, the love that is created is considered a „form without matter.” This means that if we separate the love from the gift itself, as though it never clothed any gift, but only in the abstract name, „the love of God,” then it is regarded as a form. In that event, the practice of it is regarded as „Formative Kabbalah.” However, it would still be regarded as real, without any similarity to Formative Philosophy,since the spirit of this love remains in the attainment, completely separated from the gift, being the Light itself.

MATTER AND FORM IN KABBALAH

The reason is that although this love is merely a consequence of the gift, it is still far more important than the gift itself. It is like a great king who gives an unimportant object to a person. Although the gift itself is worthless, the love and the attention of the king make it priceless and precious. Thus, it is completely separated from the matter, being the Light and the gift, in a way that the work and the distinction remain carved in the attainment with only the love itself, while the gift is seemingly forgotten from the heart. Therefore, this aspect of the wisdom is called the „Formative Wisdom of Kabbalah.” Indeed, this part is the most important part of the wisdom.

ABYA

This love consists of four parts that are much like human love: when we first receive the present, we still do not refer to the giver of the gift as one who loves us, all the more so if the giver of the present is important and the receiver is not equal to him.

However, the repetitive giving and the perseverance will make even the most important person seem like a true, equal lover. This is because the law of love does not apply between great and small, as two real lovers must feel equal.

Thus, you can measure four degrees of love here. The incident is called Assiya, the repetition of the giving of gifts is called Yetzira, and the appearance of the love itself is called Beria.

It is here that the study of the Formative Wisdom of Kabbalah begins, for it is in this degree that love is separated from the presents. This is the meaning of, „and create darkness,” meaning the Light is removed from the Yetzira and the love remains without Light, without its gifts.

Then comes Atzilut. After it has tasted and entirely separated the form from the matter, as in, „and create darkness,” it became worthy of ascending to the degree of Atzilut, where the form clothes the substance once more, meaning Light and love together.

THE ORIGIN OF THE SOUL

Everything spiritual is perceived as a separated force from the body because it has no corporeal image. However, because of that, it remains isolated and completely separated from the corporeal. In such a state, how can it set anything corporeal in motion, much less beget anything physical, when it has no relation by which to come in contact with the physical?

THE ACIDIC ELEMENT

However, the truth is that the force itself is also considered a genuine matter, just as any corporeal matter in the concrete world, and the fact that it has no image that the human senses can perceive does not reduce the value of the substance, which is the „force.”

Take a molecule of oxygen as an example: It is a constituent of most materials in the world. Yet, if you take a bottle with pure oxygen when it is not mixed with any other substance, you will find that it seems as though the bottle is completely empty. You will not be able to notice anything about it; it will be completely like air, intangible and invisible to the eye.

If we remove the lid and smell it, we will find no scent; if we taste it, we will find no flavor, and if we put it on a scale, it will not weigh more than the empty bottle. The same applies to hydrogen, which is also tasteless, scentless, and weightless.

However, when putting these two elements together, they will immediately become a liquid—drinking water that possesses both taste and weight. If we put the water inside active lime, it will immediately mix with it and become as solid as the lime itself.

Thus, the elements, oxygen and hydrogen, in which there is no tangible perception whatsoever, become a solid body. Therefore, how can we determine about natural forces that they are not a corporeal substance just because they are not arranged in such a way that our senses can perceive them? Moreover, we can evidently see that most of the tangible materials in our world consist preliminarily of the element of oxygen, which human senses cannot perceive and feel!

Moreover, even in the tangible reality, the solid and the liquid that we can vividly perceive in our tangible world might turn to air and fume at a certain temperature. Likewise, the vapors may turn to solids when the temperature drops.

In that event, we should wonder, how does one give that which one does not possess? We clearly see that all the tangible images come from elements that are in and of themselves intangible, and do not exist as materials in and of themselves. Likewise, all the fixed pictures that we know and use to define materials are inconsistent and do not exist in their own right. Rather, they only dress and undress forms under the influence of conditions such as heat or cold.

The primary part of the corporeal substance is the „force” in it, though we are not yet able to tell these forces apart, as with chemical elements. Perhaps in the future they will be discovered in their pure form, as we have only recently discovered the chemical elements.

EQUAL FORCE IN SPIRITUAL AND PHYSICAL

In a word: all the names that we ascribe materials are completely fabricated, meaning stem from our concrete perception in our five senses. They do not exist in and of themselves. On the other hand, any definition we ascribe to the force, which separates it from the material, is also fabricated. Even when science reaches its ultimate development, we will still have to regard only the tangible reality. This means that within any material operation we see and feel, we must perceive its operator, who is also a substance, like the operation itself. There is a correlation between them, or they would not have come to it.

We must know that this erring of separating the operator from the operation comes from the Formative Philosophy, which insisted on proving that the spiritual act influences the corporeal operation. That resulted in erroneous assumptions such as the above, which Kabbalah has no need for.

BODY AND SOUL IN THE UPPER ONES

The opinion of Kabbalah in this matter is crystal clear, excluding any mixture of philosophy. This is because in the minds of Kabbalists, even the spiritual, separated, conceptual entities, which philosophy denies having any corporeality and displays them as purely conceptual substance, although they are indeed spiritual, more sublime and abstract, they still consist of a body and soul, just like the physical human.

Therefore, you need not wonder how two can win the prize and say that they are complex. Furthermore, philosophy believes that anything complex will eventually disintegrate and decompose, meaning die. Thus, how can one declare that they are both complex and eternal?

LIGHTS AND VESSELS

Indeed, their thoughts are not our thoughts, for the way of the sages of the Kabbalah is one of finding actual proof of attainment, making its revocation through intellectual pondering impossible. But let me make these matters so that they are clear for every person’s understanding.

First, we must know that the difference between Lights and vessels is created immediately in the first emanated being from Ein Sof (Infinity). Naturally, the first emanation is also the most complete and purer than everything that follows it. It is certain that it receives this pleasantness and completeness from His Essence, which wishes to grant it every pleasantness and pleasure.

It is known that the measurement of the pleasure is essentially the will to receive it. That is because what we most want to receive feels as the most pleasurable. Because of that, we should discern two observations in this first emanation: the „will to receive” that received Essence, and the received Essence itself.

We should also know that the will to receive is what we perceive as the „body” of the emanated, meaning its primary essence, being the vessel to receive His goodness. The second is the Essence of the good that is received, which is His Light, which is eternally extended to the emanation.

It follows that we necessarily distinguish two discernments that clothe one another even in the most sublime spiritual that the heart can conceive. It is the opposite of the opinion of philosophy, which fabricated that the separated entities are not complex materials. It is necessary that that „will to receive,” which necessarily exists in the emanated (for without it there would be no pleasure but coercion, and no feeling of pleasure) is absent in His Essence. This is the reason for the name „emanated,” since it is no longer His Essence, for from whom would He receive?

However, the bounty that it receives is necessarily a part of His Essence, for here there need not be any innovation. Thus, we see the great difference between the generated body and the received abundance, which is deemed His essence.

HOW CAN A SPIRITUAL BEGET A CORPOREAL?

It is seemingly difficult to understand how the spiritual can beget and extend anything corporeal. This question is an ancient philosophical query that much ink has been spilt attempting to resolve.

The truth is that this question is a difficult one only if one follows their doctrine. That is because they have determined the form of spirituality without any connection to anything corporeal. That produces a difficult question: how can the spiritual lead to or father anything corporeal?

But it is the view of the sages of Kabbalah that this is not difficult at all, for their terms are the complete opposite to those of philosophers. They maintain that any spiritual quality equalizes with the corporeal quality like two drops in a pond. Thus, the relationships are of the utmost affinity and there is no separation between them, except in the substance: the spiritual consists of a spiritual substance and the corporeal consists of a corporeal substance.

However, all the qualities in spiritual materials abide in corporeal materials, too, as explained in the article, „The Essence of the Wisdom of Kabbalah.”

The old philosophy presents three opinions as obstacles before my explanation: The first is their decision that the power of the human intellect is the eternal soul, man’s essence. The second is their conjecture that the body is an upshot of the soul. The third is their saying that spiritual entities are simple objects and not complex.

MATERIALISTIC PSYCHOLOGY

Not only is it the wrong place to argue with them about their fabricated conjectures, but also the time of supporters of such views has already passed and their authority revoked. We should also thank the experts of materialistic psychology for that, which built its plinth on the ruin of the former, winning the public’s favor. Now everyone admits to the nullity of philosophy, for it is not built on concrete foundations.

This old doctrine became a stumbling rock and a deadly thorn to the sages of Kabbalah because where they should have subdued before the sages of Kabbalah, and assume abstinence and prudence, sanctity, and purity before the sages disclosed before them even the smallest thing in spirituality, they easily received what they had wanted from the formative philosophy. Without payment or price, they watered them from their fountain of wisdom to satiation, and refrained from delving in the wisdom of Kabbalah until the wisdom has almost been forgotten from among Israel. Hence, we are grateful to materialistic psychology for handing it a deadly blow.

I AM SOLOMON

The above is much like a fable that our sages tell: Asmodeus (the devil) drove King Solomon four hundred parsas (a distant measurement) from Jerusalem and left Him with no money and means of sustenance. Then he sat in King Solomon’s throne while the king was begging at the doors. Every place he went, he said: „I am Ecclesiastes!” but none believed him. And so he went from town to town declaring, „I am Solomon!” But when he came to the Sanhedrin (the sages of the Talmud) they said: „A fool does not utter the same folly all the time, saying, ‘I was once a king.’”

It seems as though the name is not the essence of a person, but rather the owner of the name is. Therefore, how can a wise man such as Solomon not be recognized if he is indeed the owner of the name? Moreover, it is the person that dignifies the name and he should display his wisdom!

THREE PREVENTIONS

There are three reasons that prevent us from knowing the owner of a name:

1. Because of its truthfulness, the wisdom becomes clear only when all its details appear together. Therefore, before one knows the whole wisdom, it is impossible to see even a fraction of it. Thus, it is the publicity of its truthfulness that we need, so as to have enough prior faith in it to make a great effort.
2. Just as Asmodeus, the demon, wore the clothes of King Solomon and inherited his throne, philosophy sat on the throne of Kabbalah with easier concepts to grasp, for the lie is quickly accepted. Therefore, there is a twofold trouble here: first, the wisdom of truth is profound and laborious, while philosophy is false and easily grasped; and second, it is superfluous, because philosophy is quite satisfying.
3. As the demon claims that King Solomon is mad, philosophy mocks and dismisses Kabbalah.

However, as long as wisdom is sublime, it is elevated above the people and separated from it. Because he was the wisest man, he was also higher than every man. Thus, the finest scholars could not understand him, except those friends, meaning the Sanhedrin, whom he taught his wisdom to every day for days and years. They are the ones who understood him and publicized his name in the entire world.

The reason for it is that minute wisdom is perceived in five minutes, and is thus attainable by anyone and can be easily publicized. However, a weighty concept will not be understood in less than several hours. It may even take days or years, depending on the intelligence. Accordingly, the greatest scholars will be understood only by a selected few in the generation, because profound concepts are founded on much prior knowledge.

It is therefore not surprising that the wisest of all men, who was exiled to a place where he was not known, could not demonstrate his wisdom or even show a hint of his wisdom before they believed that he was the owner of the name.

It is the same with the wisdom of Kabbalah in our time: the troubles and the exile that have come upon us brought us to forget it (and if there are people who do practice it, it is not in its favor, but rather harms it, for they did not receive it from a Kabbalist sage). Hence, in this generation, it is as King Solomon was in exile, declaring, „I am the wisdom, and all the flavors of religion and Torah are in me,” yet none believe it.

But this is perplexing, for if it is a genuine wisdom, can it not display itself like all other wisdoms? It cannot. As King Solomon could not display his wisdom to the scholars at the place of his exile and had to come to Jerusalem, the place of the Sanhedrin, who studied and knew King Solomon, and testified to the depth of his wisdom, so it is with the wisdom of Kabbalah: it requires great sages who examine their hearts to study it for twenty or thirty years. Only then will they be able to testify to it.

And as King Solomon could not prevent Asmodeus from sitting on his throne, pretending to be him until he arrived in Jerusalem, sages of Kabbalah observe philosophic theology and complain that they have stolen the upper shell of their wisdom, which Plato and his Greek predecessors had acquired while studying with the disciples of the prophets in Israel. They have stolen basic elements from the wisdom of Israel and wore a cloak that is not their own. To this day, philosophic theology sits on the throne of Kabbalah, being heir under her mistress.

And who would believe the sages of Kabbalah while others sit on their throne? It is as when they did not believe King Solomon in exile, for they knew him to be sitting on his throne, meaning the demon, Asmodeus. As with King Solomon, it is hopeless that the truth will be exposed, for the wisdom is deep and cannot be revealed by testimony or by experimentation except to those believers that dedicate themselves to it with heart and soul.

Just as the Sanhedrin did not recognize King Solomon as long as the falsehood of Asmodeus did not appear, Kabbalah cannot prove its nature and truthfulness, and no revelations will suffice for the world to know it before the futility and falsehood of theological philosophy that has taken its throne becomes apparent.

Therefore, there was no such salvation for Israel as when the materialistic psychology appeared and struck theological philosophy on its head a lethal blow. Now, every person who seeks the Lord must bring Kabbalah back to its throne, and restore its past glory.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

I have been requested to present my perception of a solution to the painful problem of the unification of all the parties and the trends on a single background. Firstly, I must confess that I have no solution to this question in the way it was presented, nor will there ever be a solution to it.

Wise men throughout time and in every generation have already contemplated this conundrum, yet they have failed to find a natural solution to it, accepted by all parties in the midst of them. Many have suffered, and many are yet to suffer before they find the golden path that will not be in contrast with the trends amidst them.

The difficulty of the matter is that the ideals in a person are unable to yield their tenor whatsoever, as one might yield in matter, as much as it is necessary for one’s bodily existence. Conversely, with ideals, it is the nature of the idealist to sacrifice all that he has for the triumph of his idea. If one must relinquish one’s ideal in even the smallest measure, it is not a full relinquishment. Instead, one keeps a watchful eye for an opportune moment to come and collect his own. Thus, such compromises are untrustworthy.

It is even more so with an ancient nation, with a civilization reaching thousands of years into the past. Its idealism has already developed to a much greater extent than those nations that have only recently evolved. It is quite hopeless that they will come to any compromise in that regard.

It is unwise to think that, in the end, the most just ideal shall triumph over the other ideals. When considering their transient nature, they are all just, for “Every man has his place, and every thing has its time”, as our ancient sages have said.

Hence, ideals are like a wheel that comes full circle. Ideals excluded in ancient times were revived in the Middle Ages, and after they were excluded in the Middle Ages, they reappeared in our generation. This shows us that they are all right, and none of them merits everlasting existence.

Thus, the nations of the world, although this racket is disastrous to them too, still have a strong back, enabling them to bear this terrible burden. Nevertheless, it does post an immediate threat to their existence.

Yet, what must a poor nation do when its very sustenance depends on the remains and bits that the nations gracefully throw them, once they have had their fill. Their backs are too weak to endure the affliction of this racket. Even more so, these perilous times place us at the edge of the abyss. The time is not right for mindless words, for squabble and internal strife.

In accordance with the severity of the hour, I am to propose a true solution, one that I think should be accepted by all parties and unite them as a single unit. However, before I begin with my proposition, I would first like to appease the minds of the readers, as they would certainly want to know my own views regarding politics.

I must admit that I consider the socialistic ideal, which is the concept of just and equal division, as the truest. Our planet is rich enough to provide for all of us, so why this tragic war for life which has been clouding our lives for generations? Let us divide the work and its produce equally among ourselves and end all the troubles.

After all, what joy have even the millionaires among us from their property if not the great confidence in their sustenance for themselves and for their children several generations ahead? In a government of just division, they will also have great confidence, even to a greater extent. If you say that they will not have the prior reverence they had as property owners, that too is nothing, for they will certainly find all that power that they have acquired as property owners on another field, as the gates of competition will never be locked.

Indeed, as truthful as this ideal might be, I do not promise its adherents even a shred of paradise. Quite the contrary, they are guaranteed to have troubles as in hell, as the living proof of Russia has already taught us. However, this does not negate the correctness of this ideal.

Its only demerit is that to us it is unripe. In other words, our generation is not yet ready to accept this government of just and equal division from the moral aspect. This is so because we have not had enough time to evolve sufficiently to accept the motto “from each according to his skills, to each according to his needs.”

This is like the sin of Adam ha Rishon (the First Man). Our ancient sages have explained that it was because he “ate the fruit unripe”, before it ripened sufficiently, and for that tiny misdeed the entire world was sentenced to death. It teaches us that this is the ancestor of every detriment in the world.

People do not know how to mind and watch every thing to see if it has ripened sufficiently. Although the content of a matter may be advantageous, we must delve still more deeply to see if it is ripe, and if the receivers have grown sufficiently to digest it in their intestines. While they still need time to evolve, the truthful and salutary will be turned to harmful and deceitful in their intestines. Thus, they are doomed to perish, for he who eats unripe fruit dies for his sin.

In Light of this, the Russian entanglement has not proven that the socialist ideal is essentially unjust, as they still need time to accept this truth and justice. They are still unqualified to behave accordingly; they are only harmed by their own insufficient development and lack of aptitude for this ideal.

It is worthwhile to lend the ear of the inquisitive: “Why would a politician, a member of the socialist movement, not do as that physicist, who, when faced with impairments in the interpretation he was accustomed to in the iron laws of his theory, did not deter from washing his hands of it?” First, he gently tried to mend it, and finally, when it could no longer face reality, he was prepared to cast it off.

He explains: “In a time of ruin of the international Labor Movement, we must wash away prejudice when facts speak the language of defeat. We must sit at the desk once more and vigorously examine the way and its principals. We must responsibly recognize the burden on the shoulders of those who carry on.

Thus is the way of scientific thought when cornered by contradictions between the new reality and the theory that explained the old reality. Only an ideological breakthrough enables a new science, a new life.

He concludes: “If we do not renounce our conscience, we will declare that the time has come for a fundamental debate, for pains of labor. Now is the time for the leaders of the movement to stand up and answer the question: ‘What is the essence of socialism today? What is the way the corps must follow?’”

I doubt that anyone in the movement would answer his words, or perhaps be prepared to understand his words as they truly are. It is not easy for a hundred year old man who has been so successful in his studies thus far to get up and all at once strike out his past theory, sit at the desk, then resume his studies like that physicist. This is what is required of the leaders of the socialist movement.

Yet, how do you ignore his words? While it is still possible to sit idly regarding the ruin of the international Labor Movement, since they are not facing immediate destruction, they are still secured a measure of life of submissive servants and slaves; it is not so concerning the danger that the Hebrew Labor Movement faces. They are truly facing annihilation under the slogan of the enemy “to destroy, to slay, and to cause to perish…little children and women”, as during Queen Esther’s time.

We must not compare our destructive state with the ruin of the movement among the nations of the world. If we were only sold to slavery and servitude, we would keep still, as they do. Yet the security of the life of slaves and servants has been denied to us.

Thus, we must not let the moment pass. We must attend school once more; reexamine the socialist ideal in light of the facts and contradictions that have surfaced in our days. We must not fear from breaking ideological fences; nothing stands in the way of saving lives

For this purpose, we shall briefly review the evolution of socialism from its earliest stages. In general, there are three eras:

The first was a humanistic socialism based on the development of morality. It was aimed solely at the exploiters.

The second was based on the recognition of the just and evil. It was aimed primarily at the exploited, to bring them to realize that the workers are the true owners of the work, and that the produce of society belongs to them.

Since the workers are the majority in society, they were certain that once they realize that they are the just, they would rise as one and take what is theirs, and establish a government of just and equal division in society.

The third is Marxism. Based on Historic Materialism, it succeeded the most. The great contradiction between the creative-forces, which are the workers, and the ones who exploit them, the employers, necessitates that society will ultimately come to peril and destruction. Then the revolution will come in production and dispersion. The capitalistic government would be forced into ruin in favor of the government of the proletariat.

This government was to emerge by itself, by way of cause and consequence. Yet, in order to bring the end sooner still, counsel must be sought to place obstacles before the bourgeois government, to bring the revolution sooner.

Before I come to criticize this method, I must admit his method is the most just of all its predecessors. After all, we are witnessing the great success it had in quantity and quality throughout the world before it came to practical experimentation among the many millions in Russia. Until that time, almost all the leaders of humanity were drawn to it, and this is a true testimony to the justness of his method.

Besides, even theoretically, his words sustain, and no one has been able to contradict his historic stance that, humanity is headed slowly and gradually upward, as if on a ladder. Each step is but the negation of its former, hence each movement and phase that humanity has taken in the political government is but a repudiation of its preceding state.

The duration of every political phase is just as long as it takes to unveil its shortcomings and evil. While discovering its defects, it makes way for a new phase, liberated from these failings. Thus, these impairments that appear in a situation and destroy it are the very forces of human evolution, as they raise humanity to a more corrected state.

In addition, the faults in the next phase bring humanity to a third and better state. Thus, persisting successively, these negative forces that appear in the situations are the reasons for the progress of humanity. Through them it climbs up the rungs of the ladder. They are reliable in performing their duty, which is to bring humankind to the last, most wanted state of evolution, purified of any ignominy and blemish.

In this process, history reveals how the feudal government manifested its shortcomings and was ruined, making way for the bourgeois government. Now it is time for the bourgeois government to display its faults and ruin, and make way for the better government, which, according to his words, is the government of the proletariat.

However, at this last point, where he promises us that after the ruin of the current bourgeois government, a proletariat government will be immediately instituted, here is the flaw in his method: the new reality before our eyes denies it. He thought that the proletariat government would be the next step, and hence determined that by negating the bourgeois government, a proletariat one would be established instantly. Yet, reality proves that the proximate step after the ruin of the present government is that of Nazism or Fascism.

Evidently, we are still enduring a medial phases in human development. Humanity has not yet reached the highest level of the ladder of evolution. Who knows or can assume how many rivers of blood are yet to be spilt before humankind reaches the desired level?

In order to discover a vent for this complication, we must thoroughly perceive the above-mentioned gradual law of evolution upon which he based his entire method. We should know that this law is inclusive for the entire creation; all of nature’s systems are based upon it, organic and inorganic alike, up to the human species with all its idealistic properties, just like the materials.

In all the above there is none that does not obey the iron law of gradual evolution resulting from the racket of these two forces on one another. There is a positive force, meaning constructive, and a negative force, meaning negative and destructive. They create and complement the entire reality in general and particular through their harsh and perpetual war with one another. As we have said above, the negative force appears at the end of every political phase, elevating it to a better state, and thus the phases follow one another until they reach their ultimate perfection.

Let us take planet Earth as an example: first, it was but a ball of fog-like gas. Through the gravity inside it, it concentrated the atoms in it, over a period of time, into a closer circle. As a result, the ball of gas was turned into a liquid ball of fire.

Over eons of terrible wars between the two forces in Earth, the positive and the negative, the chilling force in it was finally triumphant over the force of liquid fire, and cooled a thin crust around the Earth and hardened there.

However, the planet had not yet grown still from the war between the forces, and after some time the liquid force of fire overpowered and erupted in a great noise from the bowels of the Earth, rising and shattering the cold hard crust to pieces, turning the planet into a liquid ball of fire once again. Then an era of new wars began until the cool force overpowered the force of fire once more, and a second crust was chilled around the ball, harder, thicker and more durable against the outbreak of the fluids from amidst the ball.

This time it lasted longer, but at last, the liquid forces overpowered once again and erupted from the bowels of the Earth, breaking the crust in pieces. Once more, everything was ruined and became a liquid ball.

Thus, the eons interchanged, and every time the cooling force was victorious, the crust it made was thicker. Finally, the positive forces overpowered the negative forces and they came into complete harmony: the liquids took their place in the abdomen of the Earth, and the cold crust became thick enough around them to enable the creation of organic life as it is today.

All organic bodies develop by the same order. From the moment they are planted to the end of the ripening, they undergo several hundred situations due to the two forces, the positive and the negative, and their war against each other, as described regarding the Earth. These wars yield the ripening of the fruit.

Every living thing begins also with a tiny drop of fluid, and through gradual development over several hundred phases by the power of the tug-of-war, finally reaches…

…a great ox fitting for every labor, or a grown person fit for his tasks. However, there should be yet another difference between the ox and the human: today, the ox has already reached its ultimate phase of development. For us, however, the material force is yet insufficient to bring us to completion because of the contemplative power in us, which is thousands of time more valuable than the material force in us. Thus, for humans there is a new order of gradual development, unlike any other animal; it is the gradual development of human thought.

In addition, being a social creature, the individual development is not enough. Rather, one’s ultimate perfection depends on the development of all the members of society.

PRAGMATIC COMMUNE

Literally accepting the religion of “Love thy friend as thyself”.

Just division of the profits. Each person will work according to his ability, and receive according to his needs.

Property is kept, but its owner is forbidden to benefit from it more than is actually needed. One type of property will be kept under public supervisors, another type by self-fiduciary, or books.

The unemployed will receive their needs equally with the employed.

Those who live by the rules of the commune will earn the same wages, worker, and executive alike. The profits made by the communal life will be made into public property belonging to the members of that kibbutz.

There must also be an effort to build communal life for workers in towns.

Advantages: The workers, and even more so those who are afraid of being unemployed, will certainly take the religion upon themselves, thus acquiring security in their life. The idealistic property owners will also accept the religion by indoctrination on a religious basis.

Public opinion must be such that he who takes more than his needs is like a murderer. Because of him, the world would have to continue with the slaughter, the Hitlerian manners, and the terrible wars. Thus, communism would be promoted.

It is possible to make the life of property owners miserable by contracts and strikes, so that they accept the religion since they do not touch their property, only the profits. Since the religion would be international, it will be possible to win the hearts of the Arab neighbors with money and religious influence so that they accept the religion together with us as one unit, and promote it among the Arab workers and property owners.

That, in turn, will benefit Zionism. Because they will accept the religion that necessitates love and bestowal upon all humankind with equal measure, they will not be envious of the robbing of the land, since they will understand that the land is for the Lord. The living standard of the Arabs will be equal to the living standard of the Jews. That will be a great bribery in winning their hearts.

PRIVATE OPINION AND PUBLIC OPINION

There is private opinion, which is one’s judgmental force where all the good and bad actions are copied. One chooses the good and rejects the bad as though looking in a mirror.

There is also a collective intellect among the public, where the good actions for society and bad ones are copied. Public opinion sorts out the ones that are good for it, praises their doers, and condemns those who do otherwise.

From here come idealists, rules and conducts, the opinions and preferences of the public.

THE CORRUPTION IN PUBLIC OPINION

Until today, only the assertive had the judgment and the force to lead, which are the better part. It is they that make public opinion, the law and ethics, and they have also arranged religion to benefit them. Since they exploit the majority of the public, the religion, the law, and ethics are hence detrimental to the public, meaning to the majority.

Bear in mind that the current government of the assertive was quite sufficient until today because the masses did not have any force of judgment. Thus, all the ruin preceding today’s political order were only among the assertive. However, they did not come to the present order within one generation’s time, but through terrible ruin, until they have conceived the religion, the ethics and the law that brought order to the world.

THE NEW STRUCTURE

In recent generations, the public has begun to open its eyes and assume responsibility for the management of society by way of socialism and democracy. Thus, they have concluded that their current government is noxious to them, as it is true that it serves the assertive, benefits and enriches them, while being detrimental to all others.

Thus, two forms of collective government emerged:

1. Nazism, that has rebelled against religion, and does as the primitive man, prior to the comportment of the assertive.
2. The Soviets, where ten percent of the population controls the entire public by dictatorship. This will certainly not last long, in light of the historical dialectic.

If manners are revoked, Israel’s enemies will wipe out everyone. In short, we will necessarily and undoubtedly return to being cave dwellers, until the masses too, the majority, learn the dialectics on their own flesh and bones, as the assertive before them, and finally agree to order.

Thus, Nazism is not a German patent. If we bear in mind that the public is not idealist, then there is no counsel but religion, from which manners and justice naturally emanate, though now it will serve the majority. How so? Certainly, through the religion of bestowal.

THE PRINCIPLE OF BESTOWAL UPON ONE’S FELLOW PERSON

The leadership: commitment to manners and obligation to living standards.

The goal: Adhesion with the Creator.

Nazism is the fruit of Socialism. This is because idealists are few and the true carriers, the workers and the farmers, are egoists. If a preacher such as Hitler were to arise in any nation, saying that National Socialism is more convenient and beneficial to them than Internationalism, why would they not listen to him?

PRIVATE OPINION AND PUBLIC OPINION

The corruption of public opinion is because religion and manners follow:

1. If Nazism and its ruin had been conceived some years back, and if some wise men were to devise a plan to save them through devout religion that would suffice for protection, would it have been forbidden in the name of falsehood?

2. If, after the war, the nations realize that Israel must be dispersed to the four corners, and drive us out of our land, and a certain person would come and reinstate religion so as to stand between us and the nations, thus making them agree to the opposite, that even the Diaspora would come to Israel, would that have been forbidden?

3. If the Nazis, God forbid, prevail and rule the world, and they would want to destroy the residue of Jacob, is it permissible to institute religion among all nations in order to save the nation?

4. Pragmatism: Faith stems from a need; it is true as long as it satisfies that need. Thus, the need is the reason for faith, and the satisfaction of the need is its trueness.

Two needs:

• A material need to establish social life; this is its trueness.
• A mental need, without which life is loathsome; this is Lishma (for Her name).

Of course, the sages of religion come from the mental need, but from Lo Lishma one comes to Lishma (from not for Her name to for Her name). Example: would ancient, primitive humanity, which slaughtered and killed each other like wild animals, permit the institution of a religious government?

5. The course of life:

To bring progress and happiness to society through modern science.

By improving mental powers, one will attain dignity in life and a good name after death.

We must understand: if it is not worthwhile to live for myself, is it worthwhile to live for a thousand others like me, or a billion? Thus, the direction must be to benefit the Creator, whether for oneself, or for the entire world, to attain adhesion with Him. Example: in my childhood I did not want to read novels so as not to deal with lies; I read only history. When I grew up and understood the value of them, that they develop my imagination, they became true to me.

6. True and false are a psychic replica of existence and absence, which are thesis and antithesis, from which stem the “ephemeral truth” which is a synthesis. This is a pragmatic truth, lasting until the “absolute truth” appears, when there will be no falsehood in one’s conscience.

Pragmatic faith: Truth is pragmatic. Dialectically, it is a copy of absence and existence.

The necessity: From the perspective of Lishma (for Her name), it is a mental need. Admittedly, they are but few, for it is written, “saw that the righteous are few… and planted them in every generation,” that they may have claim at birth. However, some abhor material life; if they do not accomplish the goal of adhesion, they will commit suicide.

The religious principle: From Lo Lishma one comes to Lishma (from not for Her name to for Her name). He has made the guidance of the people in an egoistic manner, which would necessarily induce the destruction of the world, unless they accept the religion of bestowal. Hence, there is a pragmatic need for it, and from that, one comes to Lishma.

A mental need: As a blind person cannot see colors, nor a eunuch know the love of sex, so this mental need cannot be described. However, a compelling need, being the acts of the Mitzvot (precepts/commandment), can generate a mental need.

Morality of manners means good attributes not in order to be rewarded, and without external necessity, but based solely on altruism and a sense of responsibility for human society. It is achieved by edification, though edification needs public approval to keep and sustain it after one departs from under the authority of the pedagogy, and public opinion does not stem from the pedagogy, only for the benefit of the public.

The benefit of the public is evaluated only according to the specific state of that public, since it is necessarily in contrast with other states and countries. Hence, how will edification help in that? The proof of it is that the manner, and even the religion, sufficient for internationality, has not been created, so killing and looting rule everywhere. There are no manners. Moreover, the greater murderer one is the more patriotic and well mannered he is considered.

We need international manners today. Public egoism is incorrigible, except through religion, as upbringing based on nothing can easily be ruined by any villain, and Germany is the proof of that. If Hitler were to happen in a religious Germany, he would not have done a thing.

You will not break natural egoism with artificial means such as public opinion and edification. There is no cure for that but a natural religion.

Double benefit: The religion of bestowal is salutary for both the body and the mind; hence, it is agreed and necessitated more than any nonsense in the world.

Three aspects to motivation, or motivating force:

• The appealing force;
• The compelling force;
• How can edification help when one is free, without any motivation for the duties he was brought up on? After all, there is no appealing force to them, and they are devoid of the compelling force.

DISPARITY OF FORM

The will to receive that is imprinted upon every creature is in disparity of form to the Creator. Thus, the soul is separated from it as an organ is separated from the body, since disparity of form in spirituality is like a separating ax in corporeality. It is therefore clear that what the Creator wants of us is equivalence of form, at which time we cleave to Him once more, as before we were created.

Our sages said: “Cleave unto His attributes; as He is merciful, so you be merciful.” It means that we are to change our attribute, which is the will to receive, and adopt that of the Creator, which is only to bestow. Thus, all our actions will be only to bestow upon our fellow person and benefit him as best we can.

By that, we come to the goal of cleaving unto Him, which is equivalence of form. what one is compelled to do for oneself, namely the necessary minimum for one’s self and one’s family sustenance is not considered disparity of form, as “Necessity is neither condemned nor praised.” This is the great revelation that will only be revealed entirely in the days of the Messiah. When this teaching is accepted, we will attain complete redemption.

I have already said that there are two ways to discover the completeness: the path of Torah and the path of pain.

Hence, the Creator eventuated and gave humanity technology, until they have invented the atom and the hydrogen bombs. If the total ruin that they are destined to bring is still not evident to the world, they can wait for a third world war, or a fourth one and so on. The bombs will do their thing and the relics after the ruin will have no other choice but to take upon themselves this work, where individuals and nations will not work for themselves more than is necessarily needed for their sustenance, while everything else they do will be for the good of others. If all the nations of the world agree to that, there will no longer be wars in the world; no person will be concerned with his own good whatsoever, but only with the good of others.

This law of equivalence of form is the teaching of the Messiah. It is said about that (Micah 4): “But in the end of days it shall come to pass, And many nations shall go and say: ‘Come ye, and let us go up for out of Zion shall go forth the law, And He shall judge between many peoples.” This means, the Messiah will teach them the work of God in equivalence of form. This is the teaching and the law of the Messiah. “And shall prove to mighty nations,” meaning He will prove to them that, if they do not take upon themselves the work of God, then all nations will be destroyed by war. However, if they do accept His law, it is said about that, “and they shall beat their swords into plowshares.”

If you take the path of Torah, all will be well, and if you do not, then you will tread the path of pain. In other words, wars will breakout with atom and hydrogen bombs, and the entire world will seek counsel to escape the war. Then they shall come to the Messiah, to Jerusalem, and He will teach them this law.

HUMAN ATTRIBUTES

Before I relate to this matter, I will present a short foreword about human attributes, and say that people are divided into two kinds:

• Egoists;
• Altruists.

Egoists means that all that they do is for themselves. If they ever do something for another, they must have a well-paying reward in return for their work, in money, respect etc.

Altruists, means that they sacrifice all their days for the well-being of others, without any reward. Instead, they always neglect their own needs to help others. Moreover, among them there are such who give their soul and their life for their fellow person, such as those we find among volunteers who go out to war for their country.

We have also found more general altruists, meaning those who give their heart and soul to help the backward of the nations of the world, such as communists, who fight for the benefit of all the nations of the world. They are willing to pay for it with their very life.

Egoism is embedded in the nature of every person, as in any animal. Altruism, however, is against human nature. Yet, a chosen few are imparted this nature; I call them “idealists”. However, the majority of any society or state is made of simple flesh and blood folk, meaning egoists. Only a few, ten percent at most, are the exceptional altruists.

Now I shall come to the point: For the above reason, that altruists are so few in every society, the first communists, before Karl Marx’s time, were unsuccessful in acting toward spreading communism in the world. The saying, follows “A single bird doesn’t make a summer.” In addition, some of them even established communal settlements like the kibbutzim in our country, but they failed because they could not endure.

This happened because all the members of the communal society must be altruistic idealists, as the founders themselves. However, since ninety percent of any society, even the most developed, are egoists, they could not keep up with the comportment of a cooperative society, which is purely altruistic by nature.

This continued until the time of Karl Marx, when a very successful plan for the expansion of communism was devised, namely to incorporate the oppressed themselves in the war of communism, so that they would fight alongside them against the capitalistic bourgeois government. Since the oppressed are only interested in this war for their own good, meaning for egoistic reasons, they immediately accepted the plan, and thus communism spread out among all the levels of the backward and the oppressed. Since the backward are the majority in society, it is no surprise that today, communism encircles a third of the world.

However, this coupling of the altruist communists with the egoistic proletariat, though it was successful in overthrowing the bourgeois government, hateful to both, that coupling still fails to keep a cooperative government with just division. The reason is very simple: a person does not make a move unless there is some purpose that necessitates that movement. That purpose serves as the motivating force to make that move like fuel that moves a machine.

For example, one does not move his hand from one place to another unless he thinks that in the other place he will be more comfortable resting his hand there. That purpose of seeking a more comfortable place for one’s hand is the fuel pushing his hand from this place to the other.

Needless to say, a worker who labors all day must have fuel for the laborious movements he makes. The reward for his work is the fuel that motivates him to his hard work. Thus, if no reward is given for his labor, or if he has no need for that reward, he will not be able to work. He will be like a machine that was not fueled; even the most gullible person in the world will not think that this machine will ever move.

Hence, in a purely communistic regime, where the worker knows that he will not be given more if he works more, or less if he works less, and all the more so in light of the absolute motto, “Each will work according to his skills and receive according to his needs,” the worker will neither be rewarded for his diligence, nor fear his own negligence.

Thus, he would have no fuel to motivate him to work. The labor productivity of the workers would then drop to nil, until they finally ruin the entire regime. No schooling in the world will help in inverting human nature to be able to work without motivation, meaning without reward.

The exception to this rule is the born altruist idealist for whom the best reward is the good of the other. This fuel is entirely sufficient as a motivating force to work, like the egoistic reward for all other people. However, idealists are few, and their number is insufficient for society to base itself on them. Thus, you see that communism and altruism are one and the same.

There are ways to compel workers to complete their share of the work that the supervisors will give them by the same conducts as in a bourgeois government, where each receives according to his productivity. In addition, harsh punishment can be enforced on the negligent, as in soviet countries. However, this is not communism at all. Needless to say, it is not the paradise that the communist regime is hoped to bring about, one worthy of giving one’s life for.

Moreover, a government such as this is far worse than the bourgeois government for unambiguous reasons that I will present below. Had that compulsive government been a step toward the perfect communism, it would still have been accepted and tolerated. However, that is not the case; no training in the world will reverse human nature from egoism to altruism.

Hence, if the compulsive government does not want to transform to a truly cooperative government, the workers will run out of fuel; they will not be able to work and will destroy the government. Thus, egoism and anti-communism are the same, identical.

Moreover, a compulsive communist government is completely impracticable, since a bayonet-dependent government has no right to exist, and the majority will ultimately rise against it and abolish it. The idealist ten percent will never be able to rule over the egoistic ninety percent and the anti-communists. This is what we find in soviet and eastern countries.

Moreover, even that handful of communist idealists that lead these countries today are not guaranteed to stay that way for generations, since ideals are not hereditary. Though the progenitors are idealists, there is no guarantee their progeny will follow.

Thus, how can we be certain that the leadership of the second or third generation will be in the hands of communist idealists as it is today? You might say that the majority will elect them from the public, but this is a grave mistake. The majority of the egoistic public will only elect those that are close to them in spirit, not their opponents.

Moreover, it is common knowledge that today’s leaders were not elected by the public at all. Thus, who would keep the elected representatives, the idealists, among the public? When the egoists are in power, they are sure to revoke that government instantaneously. At the very least, they will turn it into a kind of national communism, “a nation of Lords”.

All I have said, when I proved that communism and altruism are the same, and that egoism and anti-communism are the same, is my own view. However, if you ask the communists themselves, they will deny it vehemently.

They will claim the opposite: “We are far from any bourgeois ethics, we have no sentimentalism. It is only justice that we ask that no man shall exploit another.” In other words, it is according to the measure, “mine is mine, and yours is yours”, which is in fact the attribute of egoism. Hence, I must view the matters from their perception, and review this justice that they seek and devote their souls to.

MORE GENERAL DEFINITIONS

Firstly, according to the evolution of the communist governments, I find that the terms “bourgeois” and “proletariat” are no longer sufficient to characterize that economic history. We need more general terms. It is truer to divide society into a status of diligent, and a status of backward. In the bourgeois government, the diligent are the capitalists, and the mediocre and the backward are their workers who labor for them. In the communist regime, the diligent are the managers, the supervisors, and the intellectuals, while the backward are the workers who labor for them.

The majority in every society is always the backward. The diligent are no more than thirty percent of the society. It is a natural law that the diligent breed will exploit the backward breed as best they can, like the fish at sea, where the strong eat the weak. It is inconsequential whether the diligent are capitalists and merchants, as in the bourgeois government, or whether the diligent are the managers and supervisors, the intellectuals and the allotters as in the communist government.

Ultimately, the diligent will exploit the laboring backward to the best of their ability; they will take no pity on them. The diligent will always suck out the butter and the cream, leaving the workers with only the whey. The only questions concern what remains for the workers after the atrocious exploitation by the diligent, and the measure of enslavement the diligent impose on them. It is only according to the measure of the leftovers that the diligent leave for the backward that we are to examine every government, differentiate between the regimes, and choose which one is preferable.

Let us mention once more that one cannot work without any reward that serves as a fuel for the machine. In a non-altruistic communist regime, the workers must be rewarded for their work, and be heavily punished for their negligence.

However, many supervisors are required to watch over them. Without sufficient supervision, the rewards and punishments are certain to suffice for nothing. However, there is no harder work than standing over people and agonizing them, for “no one wants to be a hangman.” Hence, even if you place inspectors, supervisors over the inspectors, and higher still appointed to watch the supervisors, they will all be negligent in their work, and they will not agonize the workers sufficiently.

There is no cure for that except to provide plenty of fuel to the functionaries, sufficient as reward for such hard labor, meaning the work of the hangman. In other words, they must be given several times more than a simple worker.

Thus, you should not be surprised if functionaries in Russia are paid ten to fifty times more than a simple worker; their work is ten to fifty times harder than a simple worker’s is. If they are not sufficiently rewarded, they will be compelled to neglect their office, and the state would be ruined.

Now try to calculate in our country’s currency. Let us say that a simple worker earns a hundred shekels a month. This means that the lowest functionaries will receive a thousand shekels a month, ten times more. Thus, over one year, he will earn twelve thousand shekels, and over ten years, a hundred and twenty thousand shekels.

If we deduct ten percent from that for his sustenance, he will be left with a hundred and eight thousand shekels. It seems that we should consider him a respectable capitalist. It is even more so with the higher officers.

Thus, within a few decades, the officers will become millionaires, at no risk, but strictly through the exploitation of the workers. As I have said, by today’s experience, society should no longer be divided into bourgeois and proletariat, but into the diligent and the backward.

You might say that this is but a phase toward pure communism, meaning that through schooling and public opinion, the public will be tutored until “each will work according to his skills and receive according to his needs.” Then there will be no need for inspectors and supervisors.

This is a great mistake because the motto of each working according to his skills and receiving according to his needs is a strictly altruistic motto. Generally speaking, every person laboring to benefit society without fuel is unnatural, unless altruism is the reason and the fuel for our work, as I have demonstrated.

Thus, we must not hope for a change for the better. Quite the contrary, we must fear that that handful of idealist communists that lead today will not bequeath their leadership to other idealists. The egoistic force of the people will gradually prevail, they will choose a leadership according to their egoistic spirit and will reinstate capitalism. At the very least, they will turn communism into some sort of national communism, a “master nation”, as did Hitler. They will have no inhibitions about exploiting other nations to benefit themselves, if they only have the power.

You might say that through tutoring and public opinion, the nature of the masses can be turned to altruism, but this too is a grave mistake. Tutoring can do no more than public opinion, meaning that the public opinion will respect the altruists and dishonor the egoists.

As long as public opinion sustains altruism by means of respect and ignominy, tutoring will be effective. However, if there comes a time when an experienced and competent speaker will give a daily speech against public opinion, he will undoubtedly succeed in changing public opinion as he wishes.

We already have such bitter experiences in history with that villain who turned a well-mannered people like the Germans into wild animals through his daily speeches. Several hundred years of schooling vanished like a soap bubble, since the public opinion changed, and the schooling had nothing more to rely on, as schooling cannot exist without the public’s support.

Thus, you evidently see that there is no hope to change this compulsive government. There is also no hope that the masses will ever reach the true communism, according to the motto “Each will work according to his skills and receive according to his needs.”

Rather, the workers must remain eternally under the dreadful rod of the managers and the supervisors, while the managers and supervisors will always suck the blood of the workers, as bourgeois capitalists do, if not much worse than they. After all, in the compulsory government of the communists, the workers do not even have the right to strike. Famine and destruction will always hang over their heads, as the Soviet experience teaches. Moreover, if the compulsory government is ever cancelled, society will certainly be ruined instantaneously, for the workers would run out of fuel.

It is said that in a communist regime it is worthwhile for the proletariat to suffer, since they suffer for themselves, as they are the owners of the productive means, the property and the surplus, and no one can exploit them. However, in a capitalist government they only have their daily bread, and all the surplus is given to the capitalists. How lovely these words are on the surface.

Nevertheless, if there were an ounce of truth in these words, they would apply to the diligent, who are the officers and managers, who take all the pleasures of the compulsory regime in any case. Indeed, regarding the proletariat, namely the workers and the backward, these are idle words entirely.

Let us take our own railroads for example. They are state property, meaning the ownership of the railway is in the hands of all the citizens of the country. I ask, do any of us feel our right to ownership of the railroad? Do we have any greater benefit when traveling on a nationalized railway when compared to traveling on a private, capitalistic railway?

We can also take a cooperative owned entirely by the proletariat, like Solel Boneh (a large construction corporation in Israel), owned solely by the workers. Do the workers who work in their own property have any additional benefit than when working for a foreign capitalistic property?

I fear that the one who works for the foreign entrepreneur would feel much more at home than the one working for Solel Boneh, even though he is seemingly a co-owner. Only the handful of managers has the entire ownership, and they do with the national property as they see fit. A private citizen is forbidden even to inquire what they are doing, and for what.

Thus, the proletariat feels no delight in the property of the state and the productive means that is under the hands of the executive and the clerks, who always oppress and humiliate them as though they were dust on the ground. What then is the surplus that they have in the compulsory communist regime, more than their daily bread?

I do not envy the proletariat whatsoever. They are and always will be under the harsh encumbrance of the clerks and inspectors. They can torture them with all sorts of atrocities, oblivious to the world and to public opinion, as all the advertising mediums will be in the hands of the clerks. No one will be able to expose his or her evil deeds in public.

In addition, everyone will be bound under their hands, unable to leave the country and escape them, just as our fathers were locked in Egypt, when no slave could leave there to be free. Because all the workers leave the surplus of the produce for the state, how will they let them go elsewhere, when the state loses their surplus? In a word, a non-altruistic communist regime must always consist of two classes: the diligent, which are the managers, the administration and the intellectuals, and the backward, which are the productive workers, the majority of society.

For the functioning of the state, the breed of the diligent must consciously or compellingly enslave, tantalize, and humiliate the working class, mercilessly and shamelessly. They will exploit them ten times more than the bourgeois exploit them for they will be utterly defenseless, having no right to strike. They will be unable to disclose the evil deeds of the employers in public, and they will take no pleasure at all in the ownership of the productive means that the clerks have acquired.

One more thing, and this is the most important: communism must correct more than just the economic order. It must also ensure the minimal existence of the people in the world. In other words, it is to prevent war so that nations will not destroy each other. I have already screamed like a banshee over it back in 1920, in my book, “The Peace Pamphlet”, warning that wars in our days have come to such proportions that they endanger the life of the entire world.

The only counsel to prevent it is that all the nations adopt the regime of perfect communism, meaning the altruistic. Needless to say, today, after the discovery and use of atom bombs, and the discovery of hydrogen bombs, it is no longer doubtful that after one, two, or three wars, the entire civilization and humanity will be totally ruined, leaving no relics.

Contemporary modern egoism cannot secure peace in the world, for even if all the nations of the world adopt this communist regime, there will still not be a compelling reason for the rich nations in production means, raw materials and civilization, to share the raw materials and productive means equally with the poor nations.

For example, the nations in America will not want to equalize their living standard with the Asian and African nations, or even with the European nations. A single nation might have the power to equalize the living standard of the rich and middleclass – the owners of the productive means – with the proletariat, by inciting the poor masses, being the majority in society, to destroy the rich and middleclass and take their property. However, that counsel will not be of any use in compelling a wealthy nation to share its property and means of production with a poor nation, as the rich nation has already prepared arms and bombs to safeguard itself from its poor neighbors.

Thus, what good did the communistic government do in the world? It leaves without any relief a state of envy among the nations just as in the capitalistic regime, A just division within each nation for itself is of no assistance whatsoever to just division among the nations.

Hence, while the very life is endangered, it is a waste of time to improve the economic government. They would be better off using that time seeking counsel to save the very life of all mankind.

Thus, you see that the trouble with today’s communist regime is the lack of adequate reward, which is the fuel for the productive force of the workers. Hence, it is impossible to employ them successfully except with the fuel of reward and punishment.

Hence, inspectors, supervisors, and managers are needed to take upon themselves to make their lives endlessly bitter with hardship and enslavement. In return for this hard work, they must also be given adequate reward, which is no less than turning them into millionaires, for they will not want to live the life of hangmen of their own free will for any less than that, as we see in the Soviet country.

In addition, we must not hope for this reign of terror to ever end, as the optimists promise. Neither bayonets nor tutoring nor public opinion would be able to change human nature to work willingly without adequate fuel.

Hence, it is a curse for generations. When the compulsory government is revoked, the workers will no longer yield a produce that will suffice for the sustenance of the state. There is no cure for that, except to bring faith in spiritual reward and punishment from above into the hearts of the workers, from He who knows all mystery.

Thus, by the right edification and advertisement, the spiritual reward and punishment will be sufficient for the produce of their work. They will no longer need managers and supervisors over their shoulders, but each and every one will work willingly and wholeheartedly for society, to win his or her reward from above. gnosic

THE POSITIVE

1. Communism is an ideal, meaning it is moral. The goal “to work according to one’s ability and receive according to one’s needs” testifies to that.

2. Every moral must have a basis that necessitates it; education and public opinion are a very unsound basis, and the proof of that is Hitler.

3. Because any concept of the majority is sure to triumph, it is needless to say that the carrying out of the corrected communism is by the majority of the public. Thus, they must establish the moral level of the majority of the public on a basis that will necessitate and guarantee that the corrected communism will never be corrupted. The preordained ideal in humans is insufficient, as too few posses it, and they are insignificant compared to the majority of the public.

4. Religion is the only basis assured to raise the level of the collective to the moral level of “working according to ability and receiving according to need.”

5. Communism must be turned away from the concept, “What’s mine is mine and what’s yours is yours”, which is sodomite rule, to the concept, “What’s mine is yours and what’s yours is yours”, meaning absolute altruism. When the majority of the public accepts this rule de facto, it will be time to “work according to ability and receive according to need.” The sign would be that everyone works like a contract-worker.

6. It is forbidden to nationalize the property before the public reaches this moral level. The collective will not have fuel for work before there is a reliable moral factor in the public.

7. The entire world is one family. The framework of communism according to the Torah should ultimately embrace the entire world in an equal standard of living for everybody. However, the actual process is a gradual one. Each nation whose majority accepts these basic elements practically, and will have a sound cause for fuel, may enter the framework of international communism right away.

8. The economic and religious form that guarantees communism will be one for all nations, excluding religious forms that do not concern the economic life. On other matters of comportment, each will have his or her own form, which should not be changed.

9. The world must not be corrected in religious matters before the economic correction is guaranteed for the entire world.

10. There should be a detailed program of all the above-mentioned rules and the rest of the necessary rules in this regard. Anyone who comes under the framework of the communism must take a solemn oath.

11. First, there must be a small establishment whose majority will be altruists in the above manner. It means that they will work as diligently as contract-workers, ten to twelve hours a day and more. Each and every one will work according to his strength and receive according to his needs.

It will have all the forms of the government of a state. In this manner, even if the framework of this institution will contain the entire world, and the brute-force government will be revoked, nothing will need to be changed in both government and work.

This institution will be like a global focal point with nations and states surrounding it to the farthest corners of the world. All who enter this framework of communism shall have the same agenda and the same leadership as the center. They will be as one nation in profit, in loss and in expenses.

12. It is absolutely forbidden for any one from the institution to turn to any of the establishments of the brute-force regime. All conflicts are to be resolved amongst them, meaning between the concerned parties. The public opinion, which condemns egoism, will condemn the guilty for exploiting the righteousness of his friend.

13. It is a fact that the Jews are hated by most nations, and are made fewer by them. It is true for the religious, the secular, and the communists. There is no counsel for it except bringing the true altruistic ethics into the heart of the nations to the point of cosmopolitanism.

14. If one is forbidden to exploit one’s friends, why should a nation be allowed to exploit its fellow nations? Which occupancy justifies one nation enjoying the land more than other nations? Therefore, International Communism must be instituted.

As there are individuals that have been privileged by diligence, chance, or inheritance from ancestry to a greater share than the negligent, quite so among the nations. Hence, why should war on individuals be greater than against nations?

15. If you lived on an isle of savages that you could not bring to law and order except through religion, would you then doubt it and let them destroy each other? It is the same with altruism: they are all savages and there is no counsel they will accept if not through religion. Who would hesitate to abandon them to destroy each other with hydrogen bombs?

16. There are three rudiments to the expansion of faith: Satisfaction of Desires, Proof, and Circulation. Desires are like retaining the freedom of reward. There is also national reward – the nation’s glory. Proof: There is no existence for the world without it, all the more so in a time of atom-bombs. Circulation: If done diligently, it can also replace proof.

17. Because of the craving for possessions, it is impossible for the Altruistic Communism to come unless an Egoistic Communism comes first, as all the societies that wished to establish an Altruistic Communism have already shown, prior to Marxism. However, now that a third of the world has already laid down their rudiments on an Egoistic Communist regime, it is possible to begin establishing a durable Altruistic Communism based on a religious foundation.

18. Altruistic Communism will finally annul the brute-force regime completely, for “every man did that which was right in his own eyes.” It should not surprise us, as it was unbelievable that children could be educated by explanation, but only through the cane. However, today, most people have accepted that and reduce the forceful rule on children.

This regards children who have neither patience nor knowledge, but it is even more so regarding a collective of educated, knowledgeable people, brought up to altruism. They will certainly not need the brute-force regime. Indeed, there is nothing more humiliating and degrading for a person than being under the abstract brute-force government.

Even courthouses will not be necessary, unless some unusual event occurs where the neighbors will not affect an exceptional individual. In that case, special pedagogues will be needed to turn that person around through argumentation and explanation of the benefit of society, until that person is brought back in line. If one is stubborn, and it is all to no avail, then the public will turn away from that person as though from an outcast, until that person rejoins with the rules of society.

It turns out that after there is one settlement founded by altruistic communists, with a majority of people who have actively taken these rules upon themselves, they will immediately decide not to bring each other to any court, governmental agency or any other kind of force. Rather, everything will be done by persuasion. Hence, no person is to be accepted into the society before he is tested to see if he is so crude that he cannot be tutored into altruism.

19. It is good to make such a correction that no person will demand his needs from society. Instead, there will be selected people who will examine the needs of every one and provide for every single person. Public opinion will denounce one who claims something for oneself, such as today’s thief and scoundrel.

Thus, everyone’s thoughts will be devoted to bestowal upon one’s fellow person, as is the nature of any edification that cultivates it, even before one feels one’s own needs. If we want to jump on a table, we must prepare ourselves to jump much higher than the table, and then we will land on the table. However, if we want to jump only as high as the table, we will fall down.

20. Admittedly, the Egoistic Communism is but a step on the way, a sort of “From Lo Lishma to Lishma” (from not for Her Name to for Her Name). However, I say that the time for the second phase, namely Altruistic Communism, has arrived.

First, it must be established in one country, as a model. After that, the countries in the first phase will certainly accept it. Time is of the essence, since the shortcomings and brute-force used in Egoistic Communism, deter most of the cultural world from this method altogether.

Thus, the world must be introduced to the ideal communism, and then most civilized countries in the world will undoubtedly accept it. It is of great concern that imperialism will abolish communism from the world, but if our perfect method will actually be publicized, imperialism will certainly be left as a king with no armies.

21. Clearly, no stable and proper social life is possible until controversies among members of society are resolved by the majority. It therefore follows that there cannot be a good government of society unless the majority is good. A good society means that the majority in it is good, and a bad society means that the majority of it is bad. As I have said above, communism must not be established before the majority of the people operate with a desire to bestow.

22. No circulation can secure a coercive rule over future generations, and neither public opinion nor edification will help in this case, for they naturally weaken, as opposed to religion, which naturally strengthens. We see from experience that nations that have accepted religion first coercively and compulsively, observe them willingly in the following generation. Moreover, they are dedicated and devoted to it.

We must understand that, although the fathers took upon themselves communism because they were idealists, there is no guarantee that their children will follow them in this regime. Needless to say, if the fathers adopted communism by coercion, as is the manner in Egoistic Communism, it will not endure for generations, but will ultimately be overpowered and revoked. A government cannot be imposed except through religion.

When I say that communistic regime must not be instituted before there is an altruistic majority, I do not mean that they will be willingly idealistic. Rather, it means that they will keep it for religious reasons, in addition to public opinion. This coercion is one that will last for generations, for religion is the primary compeller.

23-24. The suffering, poverty, corruption, and war must be mentioned, as well as the widows and the orphans in the world, seeking salvation. There is no remedy for them except in Altruistic Communism. In such a state people will not find it so hard to dedicate their entire life to it, to save them from ruin and dreadful pains. It is even more so with young people, whose hearts have not been stupefied by their own shortcomings. Those will certainly support it with their heart and soul.

THE NEGATIVE

1. If there is nationalization before the public is ready for it, meaning before each one has a sound basis, and secured cause for fuel to work, it is as though one ruins one’s little house before he has the means to build another house.

2. Public equality does not mean equalizing the level of the talented and successful to the level of the negligent and oppressed. This would completely ruin the public. Rather, it means allowing each person in the public a middleclass living standard. Thus, the negligent too would have as much freedom in their life as the middleclass.

3. The freedom of the individual must be kept if it is not harmful to the majority of the public. The detrimental must not be pitied; they must be made harmless.

4. Current communism endures because of the idealists that lead it. They were idealists before they became communists. However, the second generation, when the leaders will be elected by the majority of the public, will gradually be repealed, taking the form of Nazism or turning back to possessiveness. This is because nothing will stop them from exploiting other negligent nations.

5. Egoistic Communism holds no war-preventing element since the basis of all the wars is living territory, where each wants to build on the ruin of the other, whether justly, or because of envy that the other has more.

Communism based on “mine is mine” in a framework of equal division does nothing to remove the envy of the nations with each other, much less the nations’ lack of living space. It is also hopeless that the rich nations will give off their share to equalize with the poor since “mine is mine and yours is yours” does not necessitate that. Only communism of “mine is yours and yours is yours” will resolve that.

6. Even today we see that there is a global force that overpowered and conquered all the communist countries, behaving there as in its own home, just as it was in ancient history in Greece and Rome etc. There is no doubt that this force will split into pieces; we already find Tito. When they split up, they are certain to fight each other, for how does Russia govern Czechoslovakia, or the others, if not by the sword and the spear?

7. In communism, employers strive to diminish the consumption of the workers and increase their productivity. In imperialism, the employers want and act to increase the consumption of the workers, and to equalize productivity to consumption.

8. The rulers’ and supervisors’ class will ultimately create a sort of exile over the working class since all the workers leave their surplus in the hands of the rulers, who take the greater part from them. Hence, they will not let a single worker get away from under their hands to another country. Thus, the workers will be caged, guarded like Israel in Pharaoh’s Egypt.

9. The rulers and the inspectors are destined finally to put all the old and handicapped in the working class to death, arguing that they eat more than they make and they are parasites on the country. No one will die a natural death.

10. If communism spreads throughout the world, it will put to death every nation that eats more than it makes.

11. If the profiteers and the merchants will become allotters, the buyers will become receivers of charity from the hands of the allotters, and the allotters will do with them as they see fit, or as much as they are afraid of the inspectors.

12. Communism does not exist over an anti-communist society because a regime supported on bayonets and spears has no right to exist. Eventually, the majority in society will strengthen and overthrow that government. Hence, an altruistic majority must be established first, and the government will be supported on will.

13. The conduct of waves of hatred and envy will later turn against the backward; when communism is built on waves of hatred and envy, it will only succeed in overthrowing the backward, not in benefiting the backward. On the contrary, the same ones that have grown accustomed to hatred and envy will turn the arrows of hatred against the backward once the bourgeois are gone.

14. Egoistic Communism is certain to be at perpetual war with the public: the communist regime will be compelled always to war with the anti-communist by its very nature. This is because each person naturally tends to be possessive. People naturally tend to take the cream and leave the whey for others.

Nature does not change by schooling or public opinion; it is unimaginable that one will ever willingly agree. Army bayonets cannot turn nature around, much less edification and public opinion.

Naturally-born idealists are few. If you should say that theft and robbery are well guarded in the capitalistic regime, then I shall tell you that it is because the law permits legal competition. It is comparable to a person who gathers an association where the majority is murderers and robbers, and wants to rule and compel them to keep the law. However, regarding the annulment of property, everyone is a robber.

15. Israel is qualified to set an example to all the nations: Altruistic Communism is seldom found in the human spirit; hence, the nobler people must take upon it to set an example for the entire world.

16. The country is in danger; Altruistic Communism will help with the ingathering of the exiles. The nation is in danger because each will flee to a different place before the economy is stabilized. This is because not every person can endure while there is a way to live comfortably.

In the Altruistic Communism the ideal will shine upon all people, giving them satisfaction that will make the suffering worthwhile. Moreover, it will draw the ingathering of the exiles from all the countries because the worries and survival wars everyone experiences overseas will motivate them to return to their land and live peacefully and justly.

17. The philosophy is ready, meaning Kabbalah based on religion. Each practical method also requires a renewed idealistic nourishment to contemplate, meaning a philosophy. As far as this is concerned, there is already a complete and ready-made philosophy, meaning Kabbalah, though it is intended only for the leaders.

18. Why are we the chosen people? We must set a good example to the entire world because we are better qualified than all other nations. It is not because we are more idealistic than they are, but because we suffered from tyranny more than all other nations. For that reason, we are more prepared to seek counsel that will end tyranny from the land.

19. Ownership and the control are not identical. For example, the owners of the railway are the shareholders, and the control is in the hands of the managers, though they do not have even a single share. The same applies to the shipping company, where the shareholders have no right to control or advise.

Take warships for example. They are owned by the state, yet no civilian is permitted aboard them. In addition, if the state should be in the hands of the proletariat by way of ownership, the management will ultimately be in the hands of the same managers as now, or others of likewise temper. The proletariat will have no greater foothold and benefit than they do now, unless the rulers are idealists, caring for the good of every single individual.

In a word, from the perspective of the government, it makes no difference whether the ownership is given to capitalists or to the state. In the end, it is the managers who will control them, not the owners. Hence, the correction of society should relate primarily to the executives.

In a proletariat state the clerks and the managers would waste their energy much more than in capitalistic countries. This is because the government is oligarchic, not democratic. In simple words, the communists control anti-communists.

20. Oligarchy must be. That will never change since communism means idealism, which is not in possession of the majority. A condition where the communists rule over anti-communists is obliged to be in the hands of a group of autocratic executives in absolute dictatorship.

All the people in the country will be in their hands, baring no weight whatsoever. They must always keep the sword in their hands for killing, incarceration, concealed and revealed punishments, food depravation and all sorts of punishments, according to each executive’s arbitrary decision. All this is in order to keep the anti-communists in dreadful terror and fear, so that they work for the state and not ruin it inadvertently or maliciously.

21. In such a state, the executives must make sure the citizens have no possibility to choose a democratic management, since the majority of the country is anti-communists.

22. In such a state, where the communists control the anti-communists, the managers must make certain that their citizens have no possibility for advertisement, or to disclose the dreadful injustice that is done to the people of the state or to the minorities in the state.

In other words, the printers are not to print and the administrators of the lecture halls must watch over the speakers so that they do not criticize their deeds. They must punish anyone who plans, or even thinks of criticizing their acts. Thus, the government will have full control to deal with them arbitrarily; there will be no one to detain them.

23. Ethics cannot rely solely on pubic opinion, because public opinion necessitates only what is in the public’s favor. Hence, if one comes and proves that morality is harmful to the public and vulgarity is more beneficial, they will immediately discard morality and choose vulgarity, as Hitler testifies.

24. The egoistic Communism based on waves of envy and odium will never be rid of them, but when there are no bourgeois, they will cast their hate on Israel. We must not be mistaken that communism will cure the loathing of the nations. Only Altruistic Communism can be expected to bring that remedy.

DEBATE

1. Clearly, the motto “Each will receive according to his needs and work according to his skills,” is pure altruism. When this is applied, the majority of the public, or all of it, will be armed with the measure “mine is yours”. Hence, do tell, which are the elements that can bring the public to this desire? Today’s elements, namely the hatred of the capitalists and all sorts of animosities extending from it, will only bring one to the opposite. It will instill the measure of “mine is mine and yours is yours” in people, which is sodomite rule, the opposite of love of man.

2. I have nothing to say to those who go with the flow, only with those who have their own mind and the strength to criticize.

3. Engels’ fundamental concept states “The oppressed and exploited class cannot be liberated from the oppressing and exploiting class, without also liberating the entire society from exploitation, oppression and class struggle once and for all.”

This stands in contrast with contemporary communist conduct to slaughter and degenerate all the bourgeois parts of society. This powerful enmity will never be effaced from their children. It is also in contrast with the fact that they are establishing a sovereign, governing class, monitoring the working class. There is no more painful and regrettable class struggle than that. They pump out the fat from the workers’ marrow and leave them the residue, along with perpetual fear of death, or of being sent to Siberia.

Where is the salvation here? The bourgeois class was not at all so terrible. In fact, its shadow has been lifted from them since the workers have the power to strike against them. They’ve substituted it with a sovereign class, governing and ruling a class of exploited slaves who are perpetually terrorized by a punishment far worse than they had in their war against the bourgeois.

4. The country is divided into two classes: the diligent, and the backward. The diligent are the employers and the leaders; the backward are the workers and the led. It is a natural law that the diligent will exploit the backward. The only question is how much freedom, equality, and living standard do they leave for the backward. Also, how much labor will the diligent demand of them?

The backward are always the vast majority in society. The diligent are but ten percent of it, which is the exact amount needed to operate society. If the percentage is increased or decreased, there is a crisis.

These are the crises in the bourgeois society. Crises in the communist society will take a different form, but with the same amount of pain. The name “diligent” also includes their heirs and those who bribe the diligent. The name “backward” relates also to diligent who for some reason have been thrown into the backward class.

6. Regarding religion: the permanent moral state does not stem from religion, but from science. Morality based on public benefit is found in social animals too. However, this is not enough since it changes to vulgarity where it is harmful to society, as the great patriotic murderer, carried on the shoulders of the nationalists. Thus, only religion-based morality is durable, valid, and irreplaceable. We find the same among savage peoples, whose level of morality is far greater than civilized peoples.

7. A society cannot be good unless its majority is good. However, some stun or entice the evil majority with all sorts of contrivances until they are compelled to choose a good leadership. This is what all democracies do. Alas, the majority finally learns, or others teach them, and they choose an evil leadership that matches their ill will.

8. We must understand: why did Marx and Engels decide that perfection of communism means “Working according the skills and receiving according to the needs”? Who forced them into that? Why was it not enough to receive according to one’s production, and not to equalize one with a negligent, or with one without sons? The thing is that communism will not endure by way of egoism, but in the way of altruism, for the reasons I have presented above.

FOREWORD

1. I have already conveyed the rudiments of my perception in the year 1933. I have also spoken to the leaders of the generation, but at the time, my words were not accepted, though I was screaming like a banshee, warning about the destruction of the world. Alas, it made no impression.

Now, however, after the atom and hydrogen bombs, I think the world will believe me that the end of the world is coming rapidly, and Israel will be the first nation to burn, as in the previous war. Thus, today it is good to awaken the world to accept the only remedy, and they will live and exist.

2. We must understand why Marx and Engels necessitated the ultimate consensus, where each works according to his strength and receives according to his needs. In addition, why do we need that strict condition, being the measure of “mine is yours and yours is yours”, the absolute altruism?

In that regard, I have come to prove in this article that there is no hope for communism to exist, if it is not brought to this end, which is complete altruism. Until then, it is nothing but phases in communism.

After I have proven the rightness of the motto “Each according to his strength, and each according to his needs”, we must see if these phases are capable of yielding that outcome.

Today, the definitions, “bourgeois”, and “proletariat” are no longer sufficient to explain the history of economy. Rather, we need terms that are more general: the “Diligent Class” instead of the bourgeois, and the “Backward Class” instead of the proletariat.

After twenty-five years of experience, we are baffled regarding the complete happiness that the communist regime had promised us. Its opponents say it is completely evil, and its supporters say that it is heaven on earth.

Indeed, we must not cast off the words of the opponents at a stroke, because when one wants to know another’s properties, he must ask both his friends and his foes. It is a rule that the friends know only the virtue and not a single weakness, for “love covereth all transgressions.” The foes are the opposite; they know only the faults, for “hate covereth all virtues.”

Thus, one knows the truth when hearing the words of both. I wish to examine communism thoroughly, and explain its advantages and disadvantages. Mostly, I wish to explain the corrections, how all its shortcomings can be corrected so that everyone will see and admit this is indeed the government that brings both justice and happiness.

How happy we were when humanism came to practical experimentation in a nation as big as Russia. It was clear to us that after a few years the government of happiness and justice would appear before the entire world, and thus the capitalist government would vanish from the world in a wink of an eye.

Yet, that was not the case. Quite the contrary, all the civilized nations speak of the Soviet communist regime as of a bad deformity. Not only was the bourgeois government not cancelled, it rather grew twice as strong as before the Soviet experiment.

NEWS

By the very same way they have exterminated the capitalists, they were also compelled to exterminate the farmers. In addition, in the sense of the joy of life, they will always be forced to destroy the proletariat. Although Marx and Engels were the first to place the correction of the world on the proletariat, it did not occur to them to do it coercively, but rather democratically. For that, the workers had to be the majority, and then establish a proletariat government where the leaders of the regime would gradually correct until they come to the abstract altruism – “each according to his actions, and each according to his needs.”

Lenin added to it the establishment of the communist regime through forcing the minority opinion over the majority, hoping that afterwards, altruism would be conducted among them too. All that was needed for that, was an armed state of proletariat. Since the property owners are scattered, the government could take it by force, and then come and defeat the weak and unorganized property owners.

In that, he disagreed with Marx and said that it is quite the opposite; in the backward countries it is easier to defeat them, as all that is needed is to turn the soldiers into communists and destroyers of the property owners, and take their property. It is easier to incite soldiers to kill and lute the property owners in a backward country.

That is why he understood that he will not find a cruder multitude than in his own country, and therefore said that his country will be first. However, when he saw that in fact, it was not enough to destroy the ten capitalistic percent, but that millions of farmers must also be destroyed, he grew tired, because it is impossible to destroy half a nation.

Then came Stalin, who said that the end justifies the means, and took upon himself the task of destroying the farmers. He was successful.

However, not one of them also considered that, in the end, they need the good will of the proletariat, so that they would work, and to instill the conduct of altruism in them, which would bring them to this motto. This is utterly impossible. Nature cannot be changed so that not only would one work according to one’s needs, but also for his friend’s needs. This is utterly impossible without coercion and enforcement. Ultimately, the majority will rise and revoke the regime.

Liars are those who say that idealism is either natural or a result of edification. Rather, it is a direct consequence of religion. As long as religion did not sufficiently expand through the world, the entire world was barbaric, without an ounce of conscientiousness.

Only after servants of the Creator expanded, did the posterity of the agnostics become idealists. Thus, the idealist is only so because of his ancestry’s commandment. However, it is an orphaned commandment, meaning without a commander.

If religion were to be cancelled altogether, all governments would then become Hitlers. Nothing would detain them from increasing the country’s benefits incessantly. Even today, governments know no sentiments. However, there is still a limit to their acts between the still and the idealists in the country. When religion is revoked, it will not be difficult for rulers to uproot the remaining ideals, as it was not hard for Hitler and Stalin.

The difference between the idealist and religious is that the idealist’s actions are baseless. He cannot convince anyone of his preference for justice, and who so necessitates it. Perhaps it is but faintness of heart, as Nietzsche said? He will not have a single sensible word to utter, and this is why Hitler and Stalin overpowered them. However, the religious will boldly counter that it is so commanded by the Lord, and would give his life for it!

If my words yield benefit, well and good. If not, the last generations will know why communism was revoked, that it was not because it could not be sustained alive, as capitalists state, but because the leaders did not understand how to establish the government. They erected a regime of egoism where they should have established a government of altruism.

If anyone should disagree with me and say that schooling will suffice for that, I permit him to establish for himself a society based solely on edification, but I will not partake in it. I know all too well that these are idle things. Thus, might he assist me in establishing a religion-based society?

Why did communism had to have taken the form of “each according to his strength and each according to his actions?” A communist government cannot endure over an anti-communist society, since a government supported on bayonets has no right to exist.

Communism built on waves of envy can only overthrow and ruin the bourgeois, but not benefit the backward proletariat. Conversely, the bourgeois could cast the arrows of odium at the backward.

Nothing can guarantee a powerful government for the future generations except religion. Even if the progenitors are idealists, there is no certainty that their progeny would pursue it. All the more so, if the progenitors had accepted it by force and coercion, which is the conduct in egoistic communism, they will ultimately rise and demolish it.

A communist regime cannot survive atop an anti-communist society. It would have to fight the anti-communists throughout its days. This is because every person is naturally possessive; one cannot work without motivation, meaning a purpose that is a motivating force.

The public’s bayonets will not turn man’s nature around, and the idealists are few. Several thousand years of penalties rest on the heads of the thieves, the robbers and the fraudulent, and they have not changed their nature even though they can obtain everything legally.

It is much the same as one coming upon a society of thieves and murderers, wanting to lead them and restrict them legally by force. It must explode; the majority opinion is guaranteed to win. All the more so with communism; it will not sustain but through the majority of the public. We must perpetuate the moral level of the majority of the public in such a way that it will never be corrupted.

Religion is the only sound basis that will never be cancelled. Communism must be transformed to the lines of “mine is yours and yours is yours”, meaning absolute altruism. After the majority of the public reaches that, it will keep, “each will work according to his skills and receive according to his needs”.

Before the majority of the public reaches that level of morality, it is forbidden to nationalize the property for the above-mentioned reasons. Nationalization before the public is ready for it is similar to wrecking one’s house before one has the means to build a strong one.

Just division does not mean equalizing the diligent with the backward. This would be ruinous to the public. Rather, it means equalizing the backward with the diligent.

An egoistic communism exists now (in the year 1933 – ?) through a group of idealists that lead it. Yet, in future generations, the public will elect only the most successful, who are not limited by the idea, and then communism will take on the form of Nazism.

In the Egoistic Communism, the employers wish to reduce the consumption of the workers, and increase their produce, which will always be questionable if sufficient. Imperialism is better than that, since the employers want to increase the consumption of the workers and equalize the productivity with the consumption.

The definitions “bourgeois” and “proletariat” are no longer sufficient to explain history. Instead, it should be divided into “Diligent Class”, and “Backward Class”.

It is a natural law that the diligent class will exploit the backward class, just like fish in the sea, where the strong eat the weak. It makes no difference if the diligent are bourgeois, or the clerks of the communistic government. Rather, the question is how much freedom and enjoyment do they leave for the backward.

The diligent class is ten percent, and the backward class led by them is ninety percent of society. There is no correction for the backward unless they choose those diligent that will govern them. If they do not have that power, they will end up being eternally exploited by the diligent.

The diligent class, meaning the rulers and the inspectors, are bound to create an exile such as in Egypt over the backward class, which are the workers. This is because the rulers accumulate all the surplus of the workers in their hands, and take the greater part.

In addition, for purposes of the benefit of the public, they will not allow any worker to escape from under their hands to a different country; they will guard them like Israel in Egypt. No slave shall leave them and be free. Ultimately, the diligent class will put to death all the old and handicapped who eat and do not do, or even if they eat more than they can work, since it is detrimental to society, as it is known that they have no sentiments.

When merchants and brokers become the allotters, the buyers will become recipients of charity from their hands. Their fate would be determined by the Mercy of the allotters, or as much as they fear the inspectors, should they take an interest in that.

Since ownership and control are not the same, for example, with a ship that belongs to the state, every citizen has ownership over it, yet no right of entry, but only as the administration that controls it sees fit. Also, even if there is a proletariat government, they will have no antecedence in government properties than they have now in the bourgeois property. This is because all the control will be held by the executives alone, which are today’s bourgeois, or those like them.

Such a state, where communists govern anti-communists, must be in the hands of oligarchy, in complete dictatorship, where all the citizens are regarded as nothing, subject to brutal punishment according to the arbitrary heart of each and every manager. Otherwise, they will not secure the sustenance of the needs of the state. In such a regime, the government must make certain that there are no democratic elections since the majority of the public are anti-communists.

Egoistic Communism does not liberate the proletariat whatsoever. On the contrary, instead of bourgeois employers, who are lenient with the workers, they will institute a class of managers and supervisors who will enslave the proletariat with coercion and harsh and bitter punishment. The oppression and the exploitation will be doubled.

It will not be easier on them in any way, if the exploitation is for the good of the country, because in the end, the employers and the oppressors have the cream, and the workers get the whey. In return, they are placed under constant fear of death, or even harsher punishment than death.

This explains Hitlerism. What happened to the Germans is one of nature’s wonders. They were considered among the most civilized nations, and all of a sudden, overnight, they became savages, the worst among the most primitive nations in history.

Moreover, Hitler was elected by the majority’s vote. In light of the above, it is quite simple: indeed, the majority of the public, which is essentially evil, possesses no opinions, even among the most civilized nations. However, the majority of the public is deceived. Hence, even though the majority of the public is evil, the leadership can be good.

However, an evil person, capable of uncovering the deceit that the managers employ with the famous people they create, might come, and present the people that should be elected according to their spirit and desire, as did Hitler and Trotsky. In that case, it is no wonder that they overthrow the fraudulent, and elect evil leaders in accordance with their spirit.

In that manner, Hitler was indeed elected democratically, and the majority of the public united behind him. After that, he subdued and uprooted all the idealistic people, and did with nations as he wished, and as the people wished.

This is the whole novelty. Since the dawn of time, it has never happened that the majority of the public would govern a state. Either the autocrats did, who still have some measure of morality, or the oligarchy, or the deceitful democrats. The majority of the simple folk ruled only during Hitler’s days, who, in addition, promoted turpitude toward other nations.

He elevated public benefit to the level of devotion since he understood the frame of mind of sadists. When given room to discharge their sadism, they would pay for it with the lives.

Egoistic ‘Democratic is unable to prevent wars. This is because the diligent nations, or the ones rich in raw materials, will not want to share equally with the poor and backward nations. Hence, once again we must not hope for peace, except by means of the prevention of wars, meaning by preparing armaments to guard against the envy and odium of the poor and backward nations, just as today. Even more so, wars will carry on due to changes in ideals, such as Titoism and Zionism.

If communism is just toward each nation then it is just toward all nations. What prerogative and ownership over raw materials in the soil has one nation over others? Who legislated this law? All the more so when they have acquired it by means of swords and bayonets!

Moreover, why should one nation exploit another if it is unjust to every individual? In a word: as abolition of property is just for the individual, so it is just for every nation. Only then will there be peace on earth.

Consider this: If possession and inheritance laws do not permit possession rights to individuals, why would they permit an entire nation? As just division is applied among individuals within the nation, there should also be internationally equal and just division for all nations in raw materials, productive means, and accumulated properties. There should be no difference between white and black, civilized and primitive, just as among individuals within a single nation. There should be no division whatsoever among individuals, a single nation, or all the nations in the world. While there is any differentiation, wars will not end.

There is no hope of reaching International Communism through Egoistic Communism. Even if America India and China should adopt a communistic regime, there is still no element that will compel Americans to equalize their living standard with the savage and primitive Africans and Indians.

All the cures of Marx and Lenin will be to no avail here, inciting the poor ilk to rob the rich ilk, since the rich have already made arms to guard themselves. Thus, if it is to no avail, then the entire Egoistic Communism was in vain; it will not prevent wars whatsoever.

It is a fact that Israel is hated by all nations, whether for religious reasons, racial reasons, capitalist reasons, communist reasons, or for cosmopolitan reasons, etc. It is so because the hatred precedes all reasons, but each merely resolves its loathing according to its own psychology. No counsel will help here, except to initiate an international, moral, and Altruistic Communism among all nations.

Israel must be the first among the nations to accept the Altruistic Communism. It must be a model demonstrating the good and beauty of this government. Because they suffer and will suffer from the tyranny of the nations more than all other nations, they are like the heart that burns before all other organs. Hence, they are better qualified to adopt the proper government first.

Our very existence in the state of Israel is in danger since according to the present economic order, it will take a long time before our economy is stabilized. Very few will be able to endure the experience of the ordeal in our country while they can immigrate to other, wealthy countries. Bit-by-bit, they will escape the discomfort until too few remain to merit the name “State”, and they will be swallowed among the Arabs.

If they accept the International Altruistic Communist regime, not only will they become the cornerstone for the delivery of the world, which will know that this is worth suffering, but they will also be able to control their souls and lower the living standard when needed. They will be able to work hard enough to secure a solid economy for the state.

It is even more so with kibbutzim, whose entire existence is built on idealism. This is because they will naturally diminish in the coming generations, as ideals are not hereditary. Undoubtedly, they will be the first to ruin.

Religion is the only sound basis to raise the moral level of society until each person works according to his ability and receives according to his needs. If you lived on an isle of savages, whose lives you could not save, preventing them from ferociously exterminating themselves, except by means of religion, would you then doubt ordering their lives with a religion that would suffice to save this nation from eradication from the world?

With respect to Altruistic Communism, everyone is savage. There is no ploy to impose such government on the world, except by means of religion. As we have seen happen in nations that have accepted religion by force and coercion, religious coercion becomes voluntary in the progeny.

However, in coercion through schooling and public opinion, which is not hereditary in the progeny, it only diminishes in time. Hence, would you say that it is better that the entire world destroys each other than to impose on them a certain cause to lead them to life and happiness? It is hard to believe that any sane person would hesitate here.

It is impossible to have a stable democratic society except by means of a society whose majority is good and honest, since society is led by the majority, for better or for worse. Hence, the Altruistic Communist regime must not be established unless the majority of the public is ready to commit to it for all times. That can only be secured through religion because the nature of religion is such that even though it begins coercively, it ends voluntarily.

Religion and idealism complement each other. Where the ideal cannot be in the majority, religion forcefully rules the primitive majority, unaccustomed to the idea because of its possessiveness, and its desire to work less than his friend, and to receive more.

It is impossible to erect the Altruistic Communism before the Egoistic Communism expands. However, now that a third of the world has accepted the Egoistic Communism, religion can be joined to establish Altruistic Communism.

Humankind will not suffice with dry decrees without accompanying them with reasonable explanations that support and strengthen these comportments, meaning a philosophic system. In that regard, there is already an entire philosophy about the will to bestow, which is the Altruistic Communism, sufficient to contemplate for one’s entire life, and thus strengthen one’s acts of bestowal.

Egoistic Communism will ultimately adopt the form of pure Nazism, but in the appearance of National Communism. However, this difference of names does not inhibit anyone from the satanic acts of Hitler. Thus, the Russians will be the “Master Nation”, and the entire world their submissive servants as in Hitler’s way.

In the bourgeois regime, free competition is the primary fuel for success. The industrialists and the merchants play in it; the winners are very happy, and those who do not win, suffer a bitter end. In between them, there is the proletariat, having no share in this game. It is seemingly neutral, neither rising nor falling. However, because of its ability to strike, its living standard is secured.

Ultimately, in both the communist and the bourgeois governments, the backward need protection. Although they are the majority of the public, they must still elect leaders from among the diligent. However, because they are elected by them, they can be hopeful of not being exploited by them so much.

Conversely, in the Egoistic Communist government, the managers are not elected by the majority of the public, since they are anti-communists, as in Russia and the others, where the elected are only from among the communists. Hence, they face a bitter end indeed, since the proletariat does not have a single representative in the leadership.

All the above adheres to the rule that the proletariat are anti-communists by nature. The proletariats are not idealists; they are the backward majority of society, and think that “just division” means that they receive an equal share with the diligent. The diligent will never want that.

My words are only to the proletariat, meaning to the backward, who are the majority of society. The diligent and the intellectuals will always suck the cream, either in a misguided communist government, or in a bourgeois government. It is reasonable to think that many of them will be better off in a communist regime, since they will not fear criticism. Only you, the backward proletariat, will be the worst off in a misguided communist regime.

However, the diligent ilk will have a different name: managers and supervisors. They will be better off because they will be rid of the competition, which takes its toll on the bourgeois, and will receive their share persistently and abundantly.

The backward have no counsel and contrivance to terminate the fear, the unemployment and ignominy, except Altruistic Communism. Hence, my words are not aimed at the diligent and the intellectuals, as they will certainly not accept my words, but only at the proletariat and the backward. They will be able to understand me, and to them I speak, as well as to those that spare the lives of the backward and sympathize with their anguish.

It is one of man’s freedoms not to be tied to one place, like flora, which is not permitted to leave its habitat. Hence, each country must ensure that it does not inhibit citizens from going to another country. It must also be ensured that no country will close its gates before strangers and immigrants.

A government of Altruistic Communism must not be instigated before the majority of the public is prepared for bestowal upon one another.

Ultimately, Altruistic Communism will encircle the entire world, and the entire world will have the same living standard. However, the actual process is slow and gradual. Each nation, whose public has been tutored to bestowal upon one another, will enter the International Communistic framework first.

All the nations that have already entered the International Communistic framework will have an equal living standard. Thus, the surplus of a rich or diligent nation will improve the living standard of a backward or poor nation in raw materials and productive means.

THE RELIGIOUS FORM

The religious form of all the nations should first obligate its members to bestowal upon each other to the extent that the life of one’s friend will come before one’s own life, of “Love thy friend as thyself”. One will not take pleasure in society more than a backward friend.

This will be the collective religion of all the nations that will come within the framework of communism. However, besides that, each nation may follow its own religion and tradition; one must not interfere in the other.

The rules of the equal collective religion for the entire world are as follows:

1. One should work for the well-being of people as much as one can and even more if needed, until there is not a single hungry or thirsty person in the entire world.
2. One may be diligent, but no person shall enjoy the society more than the backward. There will be an equal living standard for all souls.
3. Though there is religion, tokens of due honors should be imparted according to the religion; the greater benefit one contributes to society, the higher decoration one shall receive.
4. Refraining from working diligently to benefit society will induce punishment according to the laws of society.
5. Each and every one is committed to the labor of raising ever higher the living standard of the world society, so all the people in the world will enjoy their lives and will feel more and more happiness.
6. The same applies for spirituality, though not everyone is obligated to engage in spirituality except only special people, depending on the needs.
7. There will be a sort of high-court. Those who will want to dedicate their labor for spiritual life will have to be permitted to do so by this court.

Elaborating on the other necessary laws:

Anyone, individual, or a group, who comes under the framework of the Altruistic Communism, must take a solemn oath to keep all that because God has so commanded. At the very least one must pledge to teach one’s children that God has so commanded.

Those who say that the ideal is enough for them should be accepted and tested. If it is so, they may be accepted. However, they must still promise not to pass their heretical ways to their children, but hand them over to be educated by the state. If one accepts neither, he should not be accepted whatsoever. He would ruin the efforts of his friends and he would lose more than he would gain.

First, there must be a small establishment, where the majority of the public is willing to work as much as it can and receive as much as it need for religious reasons. It will work as diligently as contract-workers, even more than the eight-hour workday. It will have all the forms of government of a complete state. In a word, the order of that small society will be sufficient for all the nations in the world, nothing added or subtracted.

This institution will be like a global focal point with nations and states surrounding it to the farthest corners of the world. All who enter this framework of communism shall have the same agenda and the same leadership as the institution. Thus, the entire world will be a single nation, in profit, in loss and in expenses.

Judgments supported by force will be completely revoked in this institution. Rather, all conflicts among the members of the society shall be resolved amongst the concerned parties. General public opinion shall condemn anyone who exploits the righteousness of his friend for his own good.

There will still be a courthouse, but it will only serve to sort out doubts that will come between members, but it will not rely on any force. One who rejects the court’s decision will be condemned by public opinion, and that is all.

We should not doubt its sufficiency, as it was unbelievable that children could be educated by explanation, but only through the cane. However, today, the greater part of civilization has taken upon itself to refrain from beating children, and this upbringing is more successful than the previous method.

If there is one who is exceptional in society, he must not be brought before a court supported by force, but must be brought back and reformed through argumentation and explanation. If all the counsels are to no avail, then the public will turn away from that person as though from an outcast. Thus, he will not be able to corrupt others in society.

It is important to make such a correction, that no person will demand his needs from society. Instead, there will be appointees who will go from door to door, examining the needs of every one, and they will provide for him by themselves. Thus, everyone’s thoughts will be devoted to bestowal upon one’s fellow person, and he will never have to think of his own needs.

It is based on the observation, that in consumption, we are like any other animal. In addition, every loathsome act in the world stems from consumption. Conversely, we see that every joyous deed in the world comes from the attribute of bestowal upon one’s fellow person. Thus, we should scrimp and reject thoughts of consumption for self, and fill our minds with only thoughts of bestowal upon our fellow person. This is possible in the above manner.

The freedom of the individual must be kept as long as it is not harmful to society. However, one who wishes to leave in favor of another society must not be detained in any way, even if it is harmful to society, though it should be done in such a way that the society is not ruined altogether.

PROPAGANDA

18. There are three rudiments to the expansion of religion:

1. Satisfaction of Desires:

In every person, even secular, there is an unknown spark that demands unification with God. When it sometimes awakens, it awakens one to know God, or deny God, which is one and the same. If someone generates the satisfaction of this desire in that person, he will agree to everything. To that we must add (regarding the immortality of the soul) the reward in the next world, the glory of the individual and the glory of the nation.

2. Proof:

There is no existence for the world without it, all the more so in a time of the atom and the hydrogen bombs.

3. Circulation:

People must be hired to circulate the above words in the public.

Egoist Communism precedes the Altruistic Communism; since because it controls a life for annulment of possessions, it is possible to tutor that the annulment of possessions will be because of the love of man.

The second phase of communism, being Altruistic Communism, must be hurried, since the shortcomings and force used in Egoistic Communism, deter the world from this method altogether. Hence, it is time to uncover the final stage of Altruistic Communism, which possesses all the pleasantness, and has no blemish.

We must also fear, lest the third war breaks out first, and communism will vanish from the world. in a word, there is no harder clout to the capitalist government than this above perfect form of communism.

We are already witnessing that the capitalistic regime is strong and the proletariat of the capitalistic countries also loath the communist regime. This is happening because of the coercion and the force necessitated in it because of the control of a small group of communists over an anti-communist society.

Hence we are not to expect that the regime will be cancelled by itself. Quite the contrary, time works in their favor. As long as communistic governments will surround the world, coercion and subjection will sabotage it. Every person utterly loathes them, since one will sacrifice everything for one’s freedom.

There is another thing: since communism is not expanding in civilized countries, but in primitive countries, eventually, there will be a society of rich countries with high living standard and capitalistic government, and a society of poor countries with a low living standard and a communist government. That will be the end of communism. Not a single free person will want to hear of it; it will be abhorred as the concept of slaves sold for life is abhorred today.

For expansion and propaganda: we must remember that all the agony, poverty and slaying etc. cannot be corrected except through Altruistic Communism. In that event, it will not be hard for one to give his life for it.

Judaism must present something new to the nations. That is what they expect from the return of Israel to the land! It is not in other teachings, for in that we never innovated; we were always their disciples. Rather, it is the wisdom of religion, justice and peace. In this, most nations are our disciples, and this wisdom is attributed to us alone.

If this return is cancelled, Zionism will be cancelled altogether. This is a very poor country, and its residents are destined to endure much suffering. Undoubtedly, either they or their children will gradually leave the country, and only an insignificant number will remain, which will ultimately be swallowed among the Arabs.

The solution for that is only Altruistic Communism. Not only does it unite all the nations as one, helping each other, it also endows each with tolerance to one another. Most importantly: communism produces great powers to work; hence, the labor productivity will compensate for the disadvantages of poverty.

If they accept religion, the Temple can be built and the ancient glory restored. This would certainly prove to the nations, the rightness of Israel’s return to their land, even the Arabs. However, a secular return, such as today’s, does not impress the nations whatsoever, and we must fear lest they will sell Israel’s independence for their needs, needless to mention returning Jerusalem. This would even frighten the Catholics.

Thus far, I have shown that communism and altruism are one and the same, and also, that egoism and anti-communism are the same. However, all this is my own doctrine. If you ask the communist leaders themselves, they will deny it unreservedly.

Instead, they would maintain that they are far from any sentimentality and bourgeois morality, and seek only justice by way of “mine is mine and yours is yours”. All this has come to them because of their connection with the proletariat. Thus, let us examine things according to their perception, and scrutinize this justice they seek.

By today’s governments, the definitions “bourgeois” and “proletariat” are no longer sufficient to explain history. We need definitions that are more general. They should be determined by the names “diligent” and “backward” in the capitalistic regime and in the communistic regime.

Any society is divided into diligent and backward. Some twenty percent are diligent, and eighty percent are backward. It is a natural law that the diligent ilk exploits the backward ilk, like fish in the sea, where the strong eat the weak. In that regard, it makes no difference if the diligent are bourgeois capitalists, or the managers, supervisors and intellectuals. In the end, the same diligent twenty percent will always suck the cream, and leave the meager whey to the backward, whether from among the bourgeois, or from among managers and supervisors.

The basis of this entire explanation is the manifestation of the substance of creation, spiritual and corporeal, being nothing but the will to receive, which is existence from absence. However, what this substance receives extends existence from existence.

Thus, it is clearly known what is good, and what the Lord demands of us, namely, equivalence of form. By the nature of its creation, our body is but a desire to receive, and not to bestow at all. This is the opposite to the Creator, Who is all to bestow, and not to receive at all; from whom would He receive? It is in this disparity of form that creation has become separated from the Creator.

Hence, we are commanded to deeds in Torah and Mitzvot (precepts) that bring contentment to the Maker, and also to bestow upon one’s fellow person. This is in order to acquire the form of bestowal, and return and cleave to the Creator as before creation.

THE DIFFERENCES BETWEEN HUAR’S METHOD AND MINE

1. He perceives the will to receive as an essence on its own, while I perceive it as a type and a predicate. Its essence may be unknown, but whatever it may be, it extends existence from existence.

2. He perceives the very desire as an ambition that no goal can end, but is rather a constant ascent and perpetual drive. With me, however, it is limited to receiving certain things, and can be satiated, meaning directed.

However, attaining the goal increases the will to receive, thus, he who has a portion wants a double portion. Prior to that, the will to receive was limited to obtaining only one portion; it did not want two. In this manner, the perpetual desire is an incident of the expansion of the desire; it is the will to receive itself.

3. He does not differentiate between the will to bestow and the will to receive. With me, the will to receive is the essence of the creature, which the will to bestow in it is a Godly Light, ascribed to the Creator, not to the creature.

4. He perceives the desire itself as an object, considering it a form and an occurrence in the object. With me, the emphasis is rather of the form of the desire, meaning the will to receive, but the carrier of the form of the will to receive is an unknown essence.

…Since he considers the desire the carrier, he must define some general, formless desire. Thus, he chooses the endless aspiration for materials, and what it wants is the form. Yet, in truth, there is no endless yearning here, but the growing desire, which grows according to the direction. This is the form and the incident in the desire.

• In his method, it is an essence, in mine, a form.
• In his method it is a never-ending desire, in mine, it is limited in its direction.
• In his method, there is no difference between bestowing and receiving, in mine, the will to bestow is a spark of the Creator.

D. In his method, the yearning is a substance, and the quality of the reception, the form; in mine, the quality of the reception is the substance of creation and the carrier of the quality is unknown. Whatever it is, it is existence from existence.

THE LEADER OF THE GENERATION

The masses tend to believe the leader, that he has no personal commitments and interests, but has dedicated and abandoned his private life for the common good. Indeed, this is how it should be. If the leader harms a member of the public due to some personal interest, he is a traitor and a liar. Once the public learns of it, they will immediately trample him to the ground.

PERSONAL INTERESTS OF THE INDIVIDUAL

There are two kinds of personal interests:

1. Material interests;
2. Mental interests.

There is not a leader in the world who will not fail the public for mental interests. For example, if one is merciful, and hence refrains from uprooting evildoers and warning about them, then he ruins the public in favor of a personal interest. He might also be afraid of vengeance, even the vengeance of the Creator, and thus deter from the making of necessary corrections.

Thus, if he wishes to annul material interests, he will not wish to annul the idealistic or religious interests in favor of the public interest, though they may be only personal sensations. The general public has no dealings with them, for they notice only the word “interest”, since even the most idealistic thing does not stand in the way of “interest”.

ACTION BEFORE THOUGHT

As in desire and love, the exertion over an object creates love and appreciation toward the object. In much the same way, good deeds beget love for the Creator, love begets adhesion, and adhesion begets intelligence and knowledge.

THREE POSTULATES

1. Seemingly Free;
2. Seemingly Immortal;
3. Seemingly Existing.

They are relative to the practical reason (ethics), to the most sublime good.

TRUTH AND FALSEHOOD

It is known that thought and matter are two modifications of the same thing. Thus, the psychological replica of absence and existence is truth and falsehood. In this manner, truth, like existence, is the thesis, and falsehood, like absence, is the antithesis. The desired synthesis is the progeny of both.

PUBLIC OPINION

The opinion of the individual is like a mirror where all the pictures of the beneficial and detrimental acts are gathered. One looks at those experiences, sorts out the good and beneficial ones, and rejects the acts that harmed him. This is called the Memory Brain.

For example, the merchant follows in his mind all kinds of merchandise where he suffered loses, and why. Likewise with merchandise that profited him, and the reasons. They are arranged like a mirror of experiences in his mind. Afterwards, he sorts out the good, and ejects the bad. Finally, he becomes a good and successful merchant. One deals in much the same way with every experience in life.

In much the same way, the public has a collective mind, a Memory Brain, and collective imagination, where all the acts related to the general public are imprinted, the beneficial and the detrimental. They also choose the beneficial acts and doers, and want those who do it to persist.

Moreover, all the beneficial acts and doers are imprinted in the imagining and remembering brain to motivate them into doing these things more and more. This is where ideals and idealism come from, as well as every good attribute, harmful and detrimental to the public.

They loath those and yearn for counsel to be rid of them. Hence, they praise and glorify the doers of the beneficial acts, to motivate them increasingly to these acts. This is where ideals, idealism, and every good attribute come from, as well as the wisdom of ethics.

Conversely, they will vehemently condemn the doers of detrimental actions, so as to stop and be rid of them. This is provenance of every evil trait, sin, and ignobility in the human species. Thus, only concerning benefit and harm, individual opinion operates just like public opinion.

THE CORRUPTION IN THE PUBLIC OPINION

The corruption is that the public is not arranged according to its majority, but only according to the powerful, meaning the assertive, as they say that twenty people rule all of France. In most cases, they are the rich, which are but ten percent of the public, and they are always the ignorant among the people, even in the eyes of the public.

They harm the public and exploit them. Hence, the public opinion is not in control of the world whatsoever. Rather, it is the opinion of the detrimental that controls the public. Thus, even the idealists that were sanctified in the world are but demons and evildoers regarding the majority of the public. Not only religion, but justice too is favoring the rich alone, all the more so ethics and idealism.

THE ORIGIN OF DEMOCRACY AND SOCIALISM

This is where the idea of democracy stems from, so that the majority of the public will take the judicial system and the policy into their own hands. Socialism also, calls for the proletariat to take their destiny into their own hands. In short, the majority wants to determine public opinion, decide between beneficial and detrimental for them and determine the laws and ideals accordingly.

THE CONTRADICTION BETWEEN DEMOCRACY AND SOCIALISM

As seen in Russia, ten percent control the entire public in complete dictatorship. The reason is simple: just division requires idealism. That is not found among the majority of the public. Hence, ultimately, there is no cure for that except to enforce it from above as religion. This will turn the entire public into idealists.

All these are compromises in the measurements of egoism of the individual, the state, or God’s servant. I say, “Any measure of egoism is faulty and detrimental, and there is no other arrangement except altruism, in the individual, the public, and the Lord”.

MATERIALISTIC HUMANISM

Materialistic Humanism states that substance fathers everything and that thought is the result of actions and sensations, much like a mirror. There is no freedom of will, only freedom of deed. However, not by itself, for evil actions induce evil actions and the freedom of deed is perceived by looking in the mirror through another person’s mind. Then one has the freedom to obey it, and not to choose from his own (mirror) mind. This is because every man’s way seems right in his own eyes, and his mind always consents.

OUTSIDE THIS WORLD

We must research and examine only subjectively and pragmatically (practically). This, nevertheless, is the conduct of the research in this world, though it is outside of it, as it contemplates by measurement clothed in the nature of this world, and also according the practical pragmatic benefit.

What is outside this world? Only the Creator is necessitated, since He is the place of the world, and the world is His place. It is He alone that we understand, for He is not different outside this world as well, unlike pantheism (multiplicity of gods).

This world is an objective term, which can be comprehended objectively as well. Its first principles are “time” and “space”. Outside this world, which are the worlds of AK and ABYA, only subjective comprehension is possible, without touching the object whatsoever.

The essence of the objects we define by the names ABYA follow the assumption that since everyone perceives so without exception, meaning the chosen few in every generation, which are the tens of thousands and the millions that were, and are destined to come. Thus, we have objective attainment there, though we do not touch the objects whatsoever.

From here come the four worlds above this world, though their nature is only subjective, clothing the natures of this world in the two ways – expansion and thought, namely parallelism, the parallel of the psycho-physical. This is so because we know any object by two forms: physical first, and psychic next, and they are always parallel.

It is known that many in this world too perceive the method of “expressionism”, meaning solely by subjective perception. However, I also conform to “impressionism” to explain concepts of this world as objectively as possible, minimizing the interference of subjective reinforcement.

THE ESSENCE OF RELIGION

It is only understood pragmatically. The origin of faith is in the need for the truth in it, inasmuchas it satisfies that need. There are indeed two kinds of needs:

1. A mental need. Without it, life would become sickeningly detestable.
2. A physical need. This need appears primarily in the social order, as the philosopher Kant had written, “Faith is the basis of morality, and guards it”.

Naturally, sages will come solely from among those with the mental need, for they also need it objectively. However, the second part, namely truth, will also be satisfied subjectively. However, from LoLishma one comes to Lishma. The need comes first; it is the reason that necessitates faith.

THE LEADERS OF THE PUBLIC

For oneself, one may choose between expressionism and impressionism. However, the leaders are not permitted to lead the public in any other way but a positive and pragmatic one, meaning according to expressionism. This is because they cannot harm the public for their personal interest.

For example, they cannot instruct a certain faith to the public in order to understand their own impressionism, thus denying moral conduct and ethics from the public. If one does not control oneself, he had better resign and not harm the public with his ideals.

PERCEPTION OF THE WORLD

The world was created through consequential evolution, according to the historic materialism and the dialectics of the philosopher Hegel of thesis, antithesis, and synthesis. Indeed, it corresponds to the sensation of the Creator, from the still, vegetative, animate, and speaking, up to the prophecy, or the knowledge of God. Pleasure is the thesis, affliction is the antithesis, and the sensation outside one’s skin is the synthesis.

THE ESSENCE OF CORRUPTION AND CORRECTION IS IN THE PUBLIC OPINION

As private opinion determines one’s own gains and loses and brings one to the most successful business, so public opinion determines the policy, and chooses the successful.

The principle: bestowal upon one’s fellow person.

Conduct: obligatory government – from deportment and Mitzvot (commandments) through living standard, to society.

The purpose and the goal: adhesion with Him. In my opinion, this is the last synthesis where absence is no longer concealed.

GOOD DEEDS AND MITZVOT

Locke said that there is nothing in the mind that does not come in the senses first. In addition, Spinoza said, “I do not want something because it is good, but it is good because I want it”. We must add that there is nothing in the senses that does not appear in actions first.

Thus, the acts beget senses, and senses beget understanding. For example, it is impossible for the senses to take pleasure in bestowal before they actually bestow. Moreover, it is impossible to understand and perceive the great importance of bestowal before it is tasted in the senses. Likewise, it is impossible to taste adhesion, before one performs many good deeds able to that, meaning by strict observance of this condition to bring Him contentment, or in other words, delight in the contentment given to the Creator by performing the commandment. After one feels the great pleasure in the acts, it can be perceived, and judged by that pleasure.

As we have said above, there are two modes to religion:

1. Lishma, which is pure utilitarianism, meaning aiming to establish thoroughly morality for one’s own good. One is satisfied when acquiring that tenor.

2. There is a second mode to religion, being a mental need to cleave to Him. This is called Lishma. That can be acquired by actions, and from Lo Lishma one comes to Lishma.

THE TENOR OF LIFE

There are three views in books and in research:

1. Ideologism, to attain adhesion with Him;

2. To acquire progress; this is called utilitarianism;

3. Corporeal pleasure of the flesh, called Hedonism or Kirenism.

I wish the view of Hedonism were correct. The trouble is that the pains are greater than the few sensual pleasures that one can delight in. Besides the flaw of the dying day, and the method of utilitarianism to bring progress to the world, there is a big question here: who enjoys this great progress that I pay so heavily for with pains and torments?

It seems that only ideologism, whose tenor is man’s happiness, thereby improving the mental forces, imparts to one respect in life and a good name after his death. Kant mocked this method of establishing a moral thesis on an egoistic tenor and instructed doing in order to receive reward.

Modern science has chosen for itself utilitarianism, but only for the common good, meaning to bestow. This is also similar to “in order to receive reward,” and who would want that? There is also the question: what will this progress bring to the generations, for which I suffer so? To give that?

At the very least, I have the right to know what is required of progress, and how one will enjoy it. Who would be so gullible as to pay so heavily without knowing its effect? The whole trouble is that the pleasure is brief, and the torment, long. From all the aforementioned, you will find that the purpose of life, the tenor of life, is to attain His adhesion, strictly to benefit the Creator, or to merit the public to reach adhesion with Him.

TWO ENSLAVEMENTS IN THE WORLD

1. Enslavement to the Creator;

2. Enslavement to His creatures.

One of them is necessary. Even a king and a president necessarily serve the people. Indeed, the taste of complete freedom is only to the one who is enslaved to the Creator alone, and not to any being in the world. Enslavement is necessary, for reception is obscene; it is beastliness. And bestowal – to whom?

CONTACT WITH HIM

People imagine that a person who has contact with the Creator is a person above nature, and that they should fear speaking to him, much less be in his immediate vicinity. It is human nature to fear anything outside the nature of creation. People are also afraid of anything uncommon, such as thunder and loud noises.

However, He is not so. This is because in fact, He owns nature. Hence, there is nothing more natural than coming into contact with one’s Maker, for He owns nature. In fact, every creature has contact with his Maker, as it is written, “The whole earth is full of His glory,” and not that one does not know and does not feel it.

Actually, one who attains contact with Him attains only the awareness. It is as though one has a treasure in his pocket, and he does not know. Along comes another who lets him know what is in his pocket, and now he really has become rich. Yet, there is nothing new here, no cause for excitation. In fact, nothing has been added. The same with one who has been granted the gift of knowing that he is the Creator’s son; nothing has been added in his actual reality but the awareness he had not had before.

Consequently, the attaining person even becomes more natural, simpler, and most humble. It might be said that before the endowment, that person and all the people were outside of the simple nature. This is because now he is equal, simple and understands all people, and is very much involved with them. There is no one closer to the folk than he is, and it is only him that they should love, for they have no closer brother than him.

REBUILDING THE WORLD

Personal opinion, public opinion, and the contrast between socialism and democracy, it is clear that until now public opinion evolved and was built according to the valued part in society, meaning the assertive. It is only recently that the masses that evolved through religion and through knowledge and revolutionists have perceived the method of democracy and socialism.

However, according to the natural law that “a wild ass’ colt is born a man,” man is an upshot of the wild animal, and the monkey, according to Darwin’s method. In addition, our sages say that after the sin, the human species descended to the monkeys, for “All before Eve are as a monkey before Adam.” However, in accordance with man’s virtue, which consists in intellectual understanding, he continued to evolve through deeds and suffering to ultimately accept religion, politics and justice, and finally became civilized. Indeed, this entire development was placed solely on the shoulders of the better part of society, and the masses followed them like a herd.

When the masses opened their eyes to take their fate into their hands, they had to revoke all the corrections and laws of the assertive. This is because these were only according to the spirit of the assertive, according to their development and for their own good. Thus, they had to build the world anew.

In other words, they are like prehistoric people, the Darwinist ape, because they are not the ones who experienced all that, bringing them their measure of development. Until today, development was solely on the shoulders of the assertive, not on the masses, who, until now, were virgin soil.

Thus, the world is now in a state of total ruin. It is very primitive in the political sense, as in the time of the cavemen. They have not been through the experiences and the actions that brought the assertive to take upon themselves religion, manners, and justice.

Hence, if we let the world evolve naturally, today’s world must undergo the ruin and torments that the primitive man experienced, until they are compelled to accept permanent and expedient political justice.

The first fruit of the ruin came upon us in the form of Nazism, which is ultimately merely a direct upshot of democracy and socialism, meaning the leadership of the majority, once the restraints of religion, manners and justice have been removed.

It turns out that the world erroneously considers Nazism a particular upshot of Germany. In truth, it is the upshot of a democracy and socialism that were left without manners, religion and justice. Thus, all nations are equal in that; there is no hope at all that Nazism will perish with the victory of the allies. Tomorrow, the British will adopt Nazism, since they too live in a world of democracy and Nazism.

Remember, that democrats too must renounce religion, manners, and justice like the Marxists, because all these are loyal servants of the assertive in the public only. They always place obstacles before the democrats, or the better part of the public.

It is true that thinkers among the democrats keep a watchful eye that religion and manners are not destroyed at once, for they know that the world will be ruined. However, to that extent they also interfere with the government of the majority. Once the majority grows smart and understands them, it will certainly elect other leaders, such as Hitler, since he is a genuine representative of the majority of the public, be it German, British or Polish.

THE ONE COUNSEL

Unlike the democrats, who wish to cancel religion and manners gradually, and adapt a new politics in a manner that will not ruin the world, the masses will not wait for them at all. Rather, as our sages say, “Do not ruin a house before you can build a new one in its place.” In other words, we are forbidden to let the majority take hold of the leadership before we build a religion, comportment, and politics suitable for them, because in the meantime the world will be ruined, and there will be no one with whom to speak.

THE MAJORITY IS AS PRIMITIVE AS THE PREHISTORIC MAN

This is so because they have not tried to utilize justice, religion, and morality. Until today, others have been applying them. However, of course, all these came to the present state only through great pains in the path of causality and dialectics. The majority paid no heed to it, and at any rate, cannot grasp them.

THE QUICKEST ACTION IS RELIGION

In order to activate public opinion there are no new counsels in the majority. Efficiently, there is no quicker counsel than religion, the loathing of any measure of will to receive, and elevating the beauty of the will to bestow as much as possible. This must be done specifically by actions. Although the psycho-physical are parallel, still, the physical comes before the psychic.

THE PRODIGIES

He is a product of the generation, has a strong inclination to bestow, and does not need a thing for himself. As such, he has equivalence of form with the Creator, and naturally, cleaves to Him. He extends wisdom and pleasure from Him and bestows upon humankind.

They are divided into two kinds: Either they work consciously, meaning to bestow contentment upon the Creator, and hence bestow upon humankind, or they work unconsciously, meaning they do not feel and know that they are in adhesion with the Creator. They cleave to Him unconsciously. They only bestow upon humanity, and according to that principle, there is no progress to humanity, except to instill the will to bestow in them, and multiply the prodigies in the world.

THE METHOD

It is necessary in Kabbalah, according to the method of anthropocentricity, that the worlds were created for Israel, and that they are the purpose. Moreover, the Creator has consulted with the souls of the righteous. There is also the purpose of the prophecy: “And the whole earth shall be full of the knowledge of the Lord.” There is none more specific purpose than that.

The RAMBAM takes after the method of dysteleology, and says that the Creator has other purposes too, besides the human species. It is hard for him to comprehend that the Creator has created such a great creation, with planetary systems, where our planet “Earth” is like a grain of sand, and all this was only for the purpose of man’s completeness.

Purpose is necessitated for any mindful being, and a purposeless operator is mindless. From His acts, we know Him. He created the world in still, vegetative, animate, and speaking. The speaking is the climax of creation, since it feels the other and bestows upon him. Atop them, there is the prophet who feels the Creator and knows Him. This is perceived as pleasing Him, and His purpose in the entire creation.

The philosopher Hegel asks, are there are necessarily purposeless creatures in nature, like many things on our planet, and the countless planets that humankind does not use at all? The answer is in accordance with the law that “The unknown does not contradict the known,” and that “The judge has only what his eyes see.” Perhaps there is still, vegetative, animate and speaking on all the planets, and in all the planets, the purpose is the speaking.

Likewise the unknown, and how can that contradict the known and familiar in the way of prophecy? This is simple: It is pleasurable for the Creator to create an object that will be qualified for negotiation with Him, and exchange opinions etc. There is also pleasure in having something that is not of the same kind, and we trust the prophecy entirely.

CAUSALITY AND CHOICE

There is a path of pain, by which one pays unconsciously by dialectic laws, where each being conceals the absence within. The being exists as long as the absence in it has not appeared. When the antithesis manifests and evolves, it destroys the thesis, and brings in its place, a more complete being than the first, as it contains the correction of the previous antithesis.

This is so because any absence comes before the being, hence the second being is called synthesis. In other words, it consists and is an upshot of both, meaning the being and the absence that preceded this new being.

Truth follows the same pattern: it is always perfected by the path of pain, which are the thesis and the antithesis. Truer syntheses are always born, until the perfect synthesis appears.

WHAT IS PERFECTION?

This path of pain becomes clear in the historic materialism only over economic desires. Any thesis means a just government for the time being. Any antithesis means an unjust division in the economy, and any synthesis is a government that reconciles the antithesis that appeared, and nothing more. Hence, the absence is concealed here too. When the absence evolves, it destroys that synthesis too, and so on repeatedly, until the just division surfaces.

PATH OF TORAH

It is placing fate in the hands of the oppressed. This accelerates the end to the extent that the oppressed watch over it. This is called “choice”, since now the choice is in the hands of the concerned parties. Thus, the path of pain is an objective act, the path of Torah is a subjective act, and fate is in the hands of the concerned parties.

THE MAJORITY AND THE ACTIVISTS

Until now, the mind of the activists, who are the assertive, was determined and made up the mind of the entire public, hence the whole justice and morality.

NIHILISM

Not complete nihilism, but nihilism of values, such as Nietzsche with regards to the values of Christianity, meaning all the values in the religious conducts, ethics and politics that have been thus far accepted in the perception of humanism.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

And it came to pass in the days of the war, the days of the dreadful carnage, that I was praying, crying bitterly all through the night. And behold, at the break of dawn, it seemed as though all the people in the world have gathered in a group before my mind’s eye. And a man was hovering amongst them, with his sword over their heads, lashing their heads. The heads soared upward, and their bodies fell to a great basin and became a sea of bones.

And a voice called out to me: “I am the Lord, God, who governs the world with great mercy. Reach out your hand and take the sword, for now I have given you power and might.” Then the spirit of God clothed me, I held the sword, and that man vanished instantly. As I looked unto his place, he was gone, and the sword—in my possession, my own property.

And God said unto me: “Get thee out of thy country, to the pleasant land, the land of the Holy Fathers, where I will make you a great sage and all the sages of the land shall be blessed in you, for I have chosen you for a righteous sage in all this generation, to heal the human suffering with lasting salvation. Take this sword in your hand, and guard it with thy heart and soul, for it is a sign between Me and you, that all those good things will happen through you, for until now, I had no such faithful man as you, to give him this sword. For this reason, the evildoers did what they did, but from now on, every saboteur that sees My sword in your hand will promptly vanish and be uprooted from the land.”

And I hid my face, for I was afraid to look upon He who was speaking to me. And the sword, a simple, iron sword, which appeared before my imagination as a horrible destructor, has turned in my hands into glimmering letters of the Holy Name Shadai, whose shine and glimmer is filled with light, contentment, tranquility, and reassurance for the whole world. And I said to myself: “May I grant all the dwellers of the world a drop of the purity of this sword, for then they will know that the pleasantness of the Lord is in the land.”

I raised my eyes, and behold, the Lord stood above me and said unto me: “I am the Lord, God of thy fathers. Lift up your eyes from the place on which you are standing before Me, and see the whole of reality, which I have created existence from absence, Upper and lower together, from their very creation in the unfolding of reality, through their continuous evolution, to their completion, as befits the work of My hands, wherein I glory.

Then I saw and rejoiced over the glorious creation and all that is in it, and the delight and pleasure that all dwellers of the earth enjoy. And I was grateful to the Lord.

Then, I said unto the Lord: “We shall serve you with tremor and fear and forever be grateful to Your Name, because from You neither bad nor good emerge, but a long succession of pleasantness, set before us from beginning to end. And happy are those who stride in Your World, which You have prepared for them, for pleasantness and gentleness and abundance. There is no deviousness or obstacles in all Your Deeds, Upper and Lower together.” And I was filled with wondrous wisdom, and atop them all, the wisdom of His absolute Private Providence. And so I have gained wisdom day by day for many days—one hundred and eighty days.

In those days, I contemplated praying to the Creator saying, “Behold, I have been filled with wisdom more than all who were before me, and there is nothing in the world that I do not know. Yet, I do not understand a word of the sayings of the prophets and the sages of the Creator. Also, I do not understand most of the Holy Names. And I thought—the Creator has promised me such wisdom and knowledge as to become a paragon among the sages and the created beings, yet I still do not understand their sayings.”

And before I called, the Creator came over me and said, “But behold and see that your wisdom and attainment are far above all the sages that have lived on earth thus far. What have you asked of Me, which I have not given? Why do you pain your spirit with understanding the words of prophecy, which you know for certain are uttered from a degree inferior to yours? Do you wish for Me to bring you down from your degree so you can understand their words as do they?”

I was silent, and I was jubilant, and I answered nothing. After that, I asked the Creator: “Thus far, I have not heard a thing about the persistence of my corpse; all the benefits and destinies that have come to me are from the spiritual, and thither they all aim. What if some illness of bodily harm confuses my mind and I will sin before You? Will You cast me from before you and lose all this abundance or punish me?”

And the Creator has sworn before me in His Great and Terrible Name and in His Eternal Throne that He will never let His Mercy off me for all eternity. Should I sin or should I not, His Mercy and Holiness will never move away from Me, for ever. And I heard and rejoiced. (For you have already achieved your goal, and I have pardoned all your sins, and this mercy.)

And after all these days, I listened attentively to all the promises and destinies I have been chosen for by the Creator. Yet, I found in them neither satisfaction nor the words by which to speak to the dwellers of this world and to lead them to God’s will, as He had told me to. I could not stride among the people, who are vain and slandering the Creator and His creation, while I was satiated and praising, merrily walking, as though mocking those wretched ones.

Matters have touched me to the bottom of my heart, and I resolved that come what may, even if I descend from my sublime degree, I must make a heartfelt plea to the Creator, to grant me attainment and knowledge of the prophecy and wisdom, and the words by which to help the forlorn people of the world, to raise them to the same degree of wisdom and pleasantness as mine. And although I knew that I must not sadden my spirit, I could not stand by, and I poured my heart out in prayer.

In the morning, I raised my eyes and saw the Creator laughing at me and at my words. And He said unto me: “What do you see?” and I said, “I see two people fighting—one wise and perfect and strong, the other small and silly, like a new born child. And the other, the weak, small and tasteless defeated the strong and the perfect.” And the Creator said unto me: “This little one is destined for greatness.”

And the little one opened his mouth and told me some words that I did not sufficiently understand, yet I felt in them all the treasures of wisdom and prophecy that abide among all the true prophets, until I knew that the Lord has answered me and has given me ways among all the prophets and sages of the Creator.

And God said unto me: “Rise up, and look to the east.” And I raised my eyes and saw that the little one has at once risen and equaled himself and his level to the level of the big one, although he still lacked taste and reason as before. And I was bewildered.

Afterwards, the Lord spoke unto me with a vista, saying, “Lay down on your right-hand side.” And I laid down on the ground. And He said unto me: “What do you see?”

And I said, “I see many peoples and nations, rising and falling, and their faces are deformed humans.” And the Lord said unto me: “If you can grant form to all these nations and blow into them the spirit of life, then I shall bring you to the land that I have sworn unto your fathers, to give unto you, and all my goals will have been fulfilled by you.”

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

An empirical, scientific research about the necessity of the work of God

“The wolf also shall dwell with the lamb, and the leopard shall lay down with the kid; and the calf and the young lion and the fatling together; and a little child shall lead them. And it shall come to pass in that day, that the Lord shall set his hand again the second time to recover the remnant of his people, that shall be left, from Ashur, and from Egypt, from Patros, and from Kush, and from Elam, and from Shin’ar, and from Hamat, and from the islands of the sea” (Isaiah 11).

“Rabbi Shimon Ben Halafta said, ‘God did not find a vessel to hold the blessing for Israel but peace, as it says: ‘The Lord giveth strength to His people; the Lord blesseth His people with peace’’” (end of Masechet Okatzin).

After having demonstrated in previous articles the general form of His work, whose essence is but the love of others, practically determined as „bestowal upon others,” meaning that the actual manifestation of love of others is bestowal of goodness upon others, love of others should be determined as bestowal upon others, which is best suited for its content, aiming to ensure that we will not forget the aim.

Now that we know for certain the conduct of His work, there still remains to inquire whether this work is acceptable to us by faith alone, without any scientific, empirical basis, or whether we also have an empirical basis for it. This is what I want to demonstrate in the essay before us. But first I must thoroughly demonstrate the subject itself, meaning who it is who accepts our work.

But I am not an enthusiast of formative philosophy, since I dislike theoretically based studies, and it is well known that most of my contemporaries agree with me, for we are too familiar with such foundations, which are rickety foundations; and when the foundation fluctuates, the whole building tumbles.

Therefore, I have come here to speak only through critique of empirical reason, beginning from the simple recognition no one disagrees with, through proving analytically (separating the various elements in an issue), until we come to determining the uppermost topic. And it will be tested synthetically (the connection and unity between matters, such as inference and the „all the more so”), how His work is confirmed and reaffirmed by simple recognition from the practical aspect.

CONTRADICTIONS IN PROVIDENCE

Every reasonable person who examines the reality before us finds two complete opposites in it. When examining Creation, its reality and conducts, there is an apparent and affirmed leadership of great wisdom and skill, both regarding the formation of reality and the securing of its existence in general.

Let us take the making of a human being as an example: the love and pleasure of his progenitors is its first reason, guaranteed to perform its duty. And when the essential drop is extracted from the father’s brain, Providence has very wisely secured a safe place for it, which qualifies it to receive life. Providence also gives it its daily bread in the exact amount, and it also prepares a wonderful foundation for it in the mother’s womb so that no stranger may harm it.

It tends to its every need like a trained nanny who will not forget it even for a moment, until it has acquired the strength to emerge into our world. At that time, Providence briefly lends it just enough strength to break the walls that surround it, and like a trained, armed warrior it breaks an opening and emerges in the world.

Then, too, Providence does not abandon it. Like a loving mother, it brings it to such loving, loyal people it can trust, called „Mother” and „Father,” to assist it through its days of weakness until it grows and is able to sustain itself. As man, so are all the animals, plants, and objects, all are wisely and mercifully cared for to ensure their own existence and the continuation of their species.

But those who examine that reality from the perspective of provision and persistence of existence can clearly see great disorder and confusion, as though there were no leader and no guidance. Everyone does that which is right in his own eyes, building himself on the ruin of others, the evil thrive and the righteous are trampled mercilessly.

Bear in mind that this oppositeness, set before the eyes of every sensible, educated person, has preoccupied humanity even in ancient days. And there are many methods to explain these two apparent opposites in Providence, which occupy the same world.

FIRST METHOD: NATURE

This method is an ancient one. Since they did not find a way and an outlet to bring these two conspicuous opposites closer, they came to assume that the Creator, who created all these, who watches mightily over His reality lest any of it be cancelled, is mindless and senseless.

Hence, although He watches over the existence of reality with wondrous wisdom, yet He Himself is mindless, and does all that senselessly. If there had been any reason and feeling in Him, He would certainly not leave such malfunctions in the provision of reality without pity and compassion for the tormented. For this reason, they named Him „Nature,” meaning a mindless, heartless supervisor. And for that reason, they believe that there is no one to be angry at, to pray to, or to justify oneself to.

SECOND METHOD: TWO AUTHORITIES

Others were more clever. They found it difficult to accept the assumption of Nature’s supervision, since they saw that the supervision over reality, to secure its existence, is a far deeper wisdom than any human culmination. They could not agree that the one who supervises all that will Himself be mindless, for how can one give that which he does not possess? And can one teach one’s friend while he himself is a fool?

How can you say about He who performs before us such astute and wise deeds that he does not know what He is doing, and that He does it by chance? It is clearly evident that chance cannot arrange any orderly deed, devised in wisdom, much less secure its eternal existence.

In consequence, they came to a second assumption that there are two supervisors here: one creates and sustains the good, and the other creates and sustains the bad. And they have greatly elaborated that method with evidence and proof along their way.

THIRD METHOD: MULTIPLE GODS

This method was born out of the bosom of the method of two authorities. This is because they have divided and separated each of the general actions for itself, meaning strength, wealth, domination, beauty, famine, death, disorder, and so on. They appointed each its own supervisor, and expanded the system as they wished.

FIFTH METHOD: LEFT HIS OPERATION

Recently, when knowledge increased and they saw the tight linkage among all the parts of Creation, they recognized the concept of multiple gods to be completely impossible. Thus, the question of the oppositeness sensed in Creation reawakened.

This led them to a new assumption: that the Supervisor of reality is indeed wise and caring. Yet, because of His exaltedness, which is beyond conception, our world is deemed a grain of sand, nothing in His eyes. It is not worthwhile for Him to bother with our petty businesses, and this is why our livelihood is so disordered and every man does that which is right in his own eyes.

Alongside these methods, there existed religious methods of Godly unity. But this is not the place to examine them, as I wanted only to examine the origins from which the fouled methods and puzzling assumptions that vastly dominated and expanded in different times and places were taken.

We find that the basis on which all the above methods were born and emerged from the contradiction between the two types of Providence detectable in our world, and all these methods came about only to mend that great tear.

Yet, nothing is new under the sun. And not only was that great tear not mended; rather, it grows and expands before our eyes into a terrible chasm, without seeing or hoping for a way out of it. And when I look at all those attempts that humanity has been making for several thousand years to no avail, I wonder if we should not seek the mending of this great tear from the Supervisor’s point of view at all, but rather accept that this great correction is in our own hands.

NECESSITY TO PRACTICE CAUTION WITH THE LAWS OF NATURE

We can all plainly see that the human species must lead a social life, meaning it cannot exist and sustain itself without the help of others. Therefore, imagine an event where one retires from society to a desolate location and lives there a life of misery and great pain due to his inability to provide for his needs. That person would have no right to complain about Providence or his fate. And if that person were to do that, meaning complain and curse his bitter fate, he would only be displaying his stupidity.

This is because while Providence has prepared for him a comfortable, desirable place in society, he has no justification to retire from it to a desolate place. Such a person must not be pitied, since he is going against the nature of Creation. And since he has the option to live as Providence has ordered him, he should not be pitied. That sentence is agreed upon by all of humanity without dispute.

And I can add and establish it on a religious basis, and give it such a form: since Providence extends from the Creator, who undoubtedly has a purpose in His actions, since there is no act without a purpose, we find that anyone who breaks a law from the laws of nature that He has imprinted in us, corrupts the purposeful aim.

Because the purpose is undoubtedly built over all the laws of nature, none excluded, just as the clever worker would not add or subtract even a hairsbreadth of the necessary actions to attain the goal, he who alters even a single law harms and damages the purposeful aim that the Creator has set, and will therefore be punished by nature. Hence, we, too, creatures of the Creator must not pity him because he is desecrating the laws of nature and defiles the purpose of the Creator. That, I believe, is the form of the sentence.

And I believe that it is not a good idea for anyone to contradict this form that I have given to the sentence, because the words of the sentence are one. For what is the difference if we say that the supervisor is called „nature,” meaning mindless and purposeless, or saying that the supervisor is wise, wonderful, knowing, and feeling and has a purpose in his actions?

In the end, we all admit and agree that we are obliged to keep the commandments of Providence, meaning the laws of nature. And we all admit that one who breaks the commandments of Providence, meaning the laws of nature, should be punished by nature, and must not be pitied by anyone. Thus, the nature of the sentence is the same, and the only difference is in the motive: they maintain that the motive is necessary, and I maintain that it is purposeful.

To avoid having to use both tongues from now on—nature and a supervisor—between which, as I have shown, there is no difference regarding the following of the laws, it is best for us to meet halfway and accept the words of the Kabbalists that HaTeva (the nature) has the same numerical value (in Hebrew) as Elokim (God)—eighty-six. Then, I will be able to call the laws of God „nature’s Mitzvot (commandments),” or vice-versa, for they are one and the same, and we need not discuss it further.

Now it is vitally important for us to examine nature’s Mitzvot, to know what it demands of us, lest it would mercilessly punish us. We have said that nature obligates humankind to lead a social life, and this is simple. But we need to examine the Mitzvot that nature obliges us to keep in that respect, meaning with respect to the social life.

In general examination, we find that there are only two Mitzvot to follow in society. These can be called „reception” and „bestowal.” This means that each member must, by nature, receive his needs from society and must benefit society through his work for its well-being. And if one breaks one of these two Mitzvot, he will be mercilessly punished.

We need not excessively examine the Mitzva (singular for Mitzvot) of reception, since the punishment is carried out immediately, which prevents any neglect. But in the other Mitzva, that of bestowal upon society, not only is the punishment not immediate, but it is given indirectly. Therefore, this Mitzva is not properly observed.

Thus, humanity is being fried in a heinous turmoil, and strife and famine and their consequences have not ceased thus far. And the wonder about it is that nature, like a skillful judge, punishes us according to our development. For we can see that to the extent that humankind develops, the pains and torments surrounding our sustenance and existence also multiply.

Thus you have a scientific, empirical basis that His Providence has commanded us to keep with all our might the Mitzva of bestowal upon others in utter precision, in such a way that no member from among us would work any less than the measure required to secure the happiness of society and its success. And as long as we are idle performing it to the fullest, nature will not stop punishing us and take its revenge.

And besides the blows we suffer today, we must also consider the drawn sword for the future. The right conclusion must be drawn—that nature will ultimately defeat us and we will all be compelled to join hands in following its Mitzvot with all the measure required of us.

PROOF OF HIS WORK BY EXPERIENCE

But he who wishes to criticize my words might still ask, „Although I have thus far proven that one must work to benefit people, where is the proof that it has to be done for the Creator?”

Indeed, history itself has troubled in our favor and has prepared for us an established fact, sufficient for a full appreciation and unequivocal conclusion: anyone can see how a large society such as the state of Russia, with hundreds of millions in population, more land than the whole of Europe, second to none wealth in raw materials, and which has already agreed to lead communal life and practically abolished private property altogether, where each worries only about the wellbeing of society, has seemingly acquired the full measure of the virtue of bestowal upon others in its full meaning, as far as the human mind can grasp.

And yet, go and see what has become of them: instead of rising and exceeding the achievements of the capitalist countries, they have sunk ever lower. Now, they not only fail to benefit the lives of the workers a little more than in the capitalist countries, they cannot even secure their daily bread and clothes on their flesh. Indeed, that fact puzzles us, because judging by the wealth of that country and its plentiful population, it seems unreasonable that it would come to that.

But this nation has sinned one sin which the Creator will not forgive: that all this precious and exalted work, namely bestowal upon others, which they have begun to perform, needs to be for the Creator and not for humanity. And because they do their work not for His name, from nature’s point of view, they have no right to exist.

Try to imagine if every person in that society were anxious to keep the Mitzvot of the Creator to the extent of the verse: „And thou shalt love the Lord thy God with all thy heart, and with all thy soul, and with all thy might,” and to that extent each would rush to satisfy the needs and wishes of one’s friend in the full measure imprinted in man to satisfy his own wishes, as it is written, „Love thy neighbor as thyself.”

If the Creator Himself were the goal of every worker while working for the well-being of society, meaning that the worker would expect this work for society would reward him with Dvekut (adhesion) with Him, the source of all goodness and truth and every pleasantness and softness, there is no doubt that within a few years they would rise in wealth over all the countries of the world put together. That is because then they would be able to utilize the raw materials in their rich soil, would truly be an example for all the countries, and would be considered blessed by the Creator.

But when all the work of bestowal upon others is based solely on the benefit of society, it is a rickety foundation, for who and what would obligate the individual to toil for society? In a dry, lifeless principle, one can never hope to find motivation even in developed individuals, much less for undeveloped people. Thus rises the question, „Where would the worker or the farmer find sufficient motivation to work?”

For his daily bread will not increase or decrease by his efforts, and there are no goals or rewards before him. It is well known to researchers of nature that one cannot perform even the slightest movement without motivation, without somehow benefiting oneself.

When, for example, one moves one’s hand from the chair to the table, it is because one thinks that by putting his hand on the table he will enjoy it more. If he did not think so, he would leave his hand on the chair for the rest of his life without moving it at all. It is all the more so with greater efforts.

And if you say that there is a solution—to place them under supervision so that anyone who is idle at his work will be punished by denial of salary, I will ask, „Do tell me where the supervisors themselves should take the motivation for their work?” Because standing at one place and watching over people to motivate them to work is a great effort, too, perhaps more than the work itself. Therefore, it is as though one wishes to switch on a machine without fueling it.

Hence, they are doomed by nature, since nature’s laws will punish them because they do not adapt to obeying its commands—performing these acts of bestowal upon others in the form of work for the Creator, to achieve through it to the purpose of Creation, which is Dvekut with Him. It was explained in the article, „Matan Torah” (Item 6), that this Dvekut comes to the worker in the measure of His pleasant and pleasurable bounty, which increases up to the desired measure for rising to know His genuineness, ever-developing until he is rewarded with the excessiveness implied in the words, „Neither hath the eye seen a God beside Thee.”

And imagine that the farmer and the worker were to sense this goal before them while working for the well-being of society, they would certainly not need any supervisors, since they would already have sufficient motivation for a great effort, enough to raise society to the ultimate happiness.

Indeed, understanding that in such a way requires great care and proven conducts. But everyone can see that without it they have no right to exist from the perspective of the obstinate, uncompromising nature, and this is what I wanted to prove here.

Thus, I have evidently proven from the perspective of empirical reason—out of the practical history unfolding before our very eyes–that there is no other cure for humanity but the acceptance of the commandment of Providence: bestowal upon others in order to bring contentment to the Creator in the measure of the two verses.

The first is „love thy friend as thyself,” which is the attribute of the work itself. This means that the measure of work to bestow upon others for the happiness of society should be no less than the measure imprinted in man to care for his own needs. Moreover, he should put his fellow person’s needs before his own, as it written in the article, „Matan Torah” (Item 4).

And the other verse is, „And thou shalt love the Lord thy God with all thy heart, and with all thy soul, and with all thy might.” This is the goal that must be before everyone’s eyes when laboring for one’s friend’s needs. This means that he labors and toils only to be liked by the Creator, that He said and they do His will.

And if you wish to listen, you shall feed on the fruit of the land, for poverty and torment and exploitation shall be no more in the land, and the happiness of each and every one shall rise ever higher, beyond measure. But as long as you refuse to assume the covenant of the work for the Creator in the fullest measure, nature and its laws will stand ready to take revenge. And as we have shown, it will not let go until it defeats us and we accept its authority in whatever it commands.

Now I have given you practical, scientific research by the critique of empirical reason regarding the absolute necessity of all people to assume the work of God with all their hearts, and souls, and might.

CLARIFICATION OF THE PHRASE FROM THE MISHNAH: „EVERYTHING IS IN DEPOSIT, AND A FORTRESS SPREADS OVER ALL OF LIFE”

Now that we have learned all the above, we can understand an unclear phrase in Masechet Avot (Chapter 3, Item 16). It reads as follows: „He (Rabbi Akiva) would say, ‘All is in deposit, and a fortress spreads over all of life. The store is open and the shopkeeper sells by deferred payment; the book is open and the hand writes. And all who wish to borrow may come and borrow, and the collectors return regularly, day-by-day, and collect from a person knowingly and unknowingly. And they have what to rely on, and the judgment is true, and all is ready for the feast.’”

That phrase did not remain an abstruse allegory without reason, without even a hint as to its meaning. It tells us that here there is great depth to delve into; indeed, the knowledge we have thus far acquired clarifies it very well indeed.

THE WHEEL OF TRANSFORMATION OF THE FORM

First, let me present the opinion of our sages concerning the unfolding of the generations of the world: although we see the bodies changing from generation to generation, this is only the case with the bodies. But the souls, which are the essence of the body’s self, do not vanish, to be replaced, but move from body to body, from generation to generation. The same souls that were at the time of the flood came also during the time of Babylon, and in the exile in Egypt, and in the exodus from Egypt, etc., until this generation and until the end of correction.

Thus, in our world, there are no new souls the way bodies are renewed, but only a certain amount of souls that incarnate on the wheel of transformation of the form, because each time they clothe a new body and a new generation.

Therefore, with regard to the souls, all generations since the beginning of Creation to the end of correction are as one generation that has extended its life over several thousand years, until it developed and became corrected as it should be. And the fact that in the meantime each has changed its body several thousand times is completely irrelevant, because the essence of the body’s self, called „the soul,” did not suffer at all by these changes.

And there is much evidence pointing to that, and a great wisdom called „the secret of the incarnation of the souls.” And while this is not the place to explain it, because of the great importance of the matter, it is worthwhile to point out to the uneducated that reincarnation occurs in all the objects of the tangible reality, and each object, in its own way, lives eternal life.

Although our senses tell us that everything is transient, it is only how we see it. In fact, there are only incarnations here—each item is not still and does not rest for a moment, but incarnates on the wheel of transformation of the form, losing nothing of its essence along its way, as physicists have shown.

And now we come to clarify the phrase: „All is in deposit.” It has been compared with someone who lends money to his friend in order to make him a partner in the profit. To make sure that he does not lose his money, he gives it to him as collateral, and thus he is free from any uncertainty. The same applies to the creation of the world and its existence, which the Creator has prepared for humans to engage in and to eventually attain by it the exalted goal of Dvekut with Him, as it is explained in „Matan Torah” (Item 6). Thus, one must wonder, who would compel humanity to engage in His work, until they finally come to this exalted end?

Rabbi Akiva tells us about that, „All is in deposit.” This means that everything that God had placed in Creation and given to people, He did not give to them licentiously, but secured Himself with collateral. And should you wonder what collateral He was given?

He responds to that by saying: „and a fortress spreads over all of life.” This means that the Creator has cleverly devised a wonderful fortress and spread it over all of humanity, so no one will escape. All the living must be caught in that fortress and necessarily accept His work, until they attain their sublime goal. This is the collateral by which the Creator secured Himself, to guarantee that no harm would come to the deed of Creation.

Afterwards, he interprets it in detail and says, „The store is open.” This means that this world seems to us like an open shop, without an owner, and anyone who passes through may receive abundantly, as much as one wishes, free of any charge. However, Rabbi Akiva warns us that the shopkeeper is selling by deferred payment. In other words, although you cannot see any shopkeeper here, know that there is a shopkeeper, and the reason that he is not demanding payment is because he sells it to you by deferred payment.

And should you say, „How does he know my debt?” To that he replies, „The book is open and the hand writes.” Meaning there is a general book in which each act is written without losing even one. And the aim surrounds the law of development that the Creator has imprinted in humanity, which prompts us ever forward.

This means that the corrupt conducts in the states of humanity are the very ones that generate the good states. And each good state is nothing but the fruit of the work in the bad state that preceded it. Indeed, these values of good and bad do not refer to the value of the state itself, but to the general purpose: each state that brings humanity closer to the goal is considered good, and one that deflects them from the goal is considered bad.

By that standard alone is the „law of development” built—the corruption and the wickedness that appear in a state are considered the cause and the generator of the good state, so that each state lasts just long enough to grow the evil in it to such an extent that the public can no longer bear it. At that time, the public must unite against it, destroy it, and reorganize in a better state for the correction of that generation.

And the new state, too, lasts just as long as the sparks of evil in it ripen and reach such a level that they can no longer be tolerated, at which time it must be destroyed and a more comfortable state is built in its stead. And so the states clear up one by one and degree by degree until they come to such a corrected state that there will be no sparks of evil.

And you find that all the seeds from which the good states grow are only the corrupted deeds themselves, meaning that all the exposed evils that come from under the hands of the wicked in the generation join and accumulate to a great sum, until they weigh so heavily that the public can no longer bear them. Then, they rise up and ruin it and create a more desirable state. Thus you see that each wickedness becomes a condition for the driving force, by which the good state is developed.

These are the words of Rabbi Akiva: „The book is open and the hand writes.” Any state that the generation is in is like a book, and all the evildoers are as writing hands because each evil is carved and written in the book until they accumulate to an amount that the public can no longer bear. At that time, they ruin that evil state and rearrange into a more desirable state. Thus, each and every act is calculated and written in the book, meaning in the state.

And he says, „All who wish to borrow may come and borrow.” This means that he believes that this world is not like an open store without an owner, but that there is an owner present, a shopkeeper who stands in his store and demands of each customer the right price for the merchandise he is taking from the store, meaning toil in His work while he is nourished by that store, in a manner that is certain to bring him to the purpose of creation, as He pleases.

Such a person is regarded as one who wishes to borrow. Thus, even before he stretches his hand to take from this world, which is the store, he takes it as a loan, to pay its price. In other words, he takes it upon himself to work to achieve His goal during the time he lives off the store, in a way that he promises to pay his debt by achieving the desired goal. Therefore, he is deemed as one who wishes to borrow, meaning that he pledges to return the debt.

Rabbi Akiva depicts two kinds of people: the first are the „open store” type, which regard this world as an open store without a shopkeeper. He says about them, „The book is open and the hand writes.” Meaning, although they do not see that there is an account, all their actions are nonetheless written in the book, as explained above. This is done by the law of development imprinted in Creation against humanity’s will, where the deeds of the wicked themselves necessarily instigate the good deeds, as we have shown above.

The second type of people is called „those who want to borrow.” They take the shopkeeper into consideration, and when they take something from the store, they only take it as a loan. They promise to pay the shopkeeper the desired price, meaning attain the goal by it. And he says about them, „All who wish to borrow may come and borrow.”

And if you say, „What is the difference between the first type, whose goal comes to them from the law of development, and the other type, whose goal comes to them by self-enslavement to His work? Are they not equal in attaining the goal?”

In that regard, he continues, „and the collectors return regularly, day-by-day, and collect from a person knowingly and unknowingly.” Thus, in truth, both pay their daily portion of the debt.

And just as the forces that emerge by engaging in His work are deemed the loyal collectors, who collect their debt in portions every day, until it is completely paid, the mighty forces imprinted in the law of development are also deemed as loyal collectors who collect their daily portions of the debt until it is paid in full. This is the meaning of, „and the collectors return regularly, day by day, and collect from a person.”

However, there is a great difference and a great distance between them, meaning „knowingly and unknowingly.” The first type, whose debt is collected by the collectors of the development, pay their debt unknowingly, but stormy waves come upon them, through the strong wind of development, and push them from behind, forcing them to step forward.

Thus, their debt is collected against their will and with great pains by manifestations of the evil forces, which push them from behind. But the second type pay their debt, which is the attainment of the goal knowingly, of their own accord, by repeating the actions that hasten the development of the sense of recognition of evil. And through this work they gain doubly.

The first gain that these forces, which appear out of His work, are set before them as a pulling, magnetic force. They chase it of their own free will, with the spirit of love. Needless to say, they are free from any kind of sorrow and suffering like the first type.

The second gain is that they hasten the desired goal, for they are the righteous and the prophets who attain the goal in each generation, as it is explained in the essay, „The Essence of the Wisdom of Kabbalah,” in the section, What Does the Wisdom Revolve Around?

All is in deposit, and a fortress spreads over all of life. The store is open and the shopkeeper sells by deferred payment; the book is open and the hand writes. And all who wish to borrow may come and borrow, and the collectors return regularly, day by day, and collect from a person knowingly and unknowingly. And they have what to rely on, and the judgment is true, and all is ready for the feast.

Thus you see that there is a great distance between those who pay knowingly and those who pay unknowingly, as the supremacy of the light of delight and pleasure over the darkness of pain and agony. And he says further: „They have what to rely on, and the judgment is true.” In other words, he promises all those who pay knowingly and willingly that „they have what to rely on,” that there is great strength in His work to bring them to the sublime goal, and it is worthwhile for them to harness themselves under His burden.

And of those who pay unknowingly, he says, „and the judgment is true.” Seemingly, one must wonder why Providence permits those corruptions and agonies to appear in the world, in which humanity is being fried mercilessly.

He says about it that this „judgment is true,” since „all is ready for the feast,” for the true goal. And the sublime delight that is destined to emerge with the revelation of His purpose in Creation, when all the trouble and toil and anguish that befall us through time will seem like a host who greatly troubles himself to prepare a great feast for the invited guests. And he compares the anticipated goal that must finally be revealed to a feast, whose guests attend with great delight. This is why he says, „and the judgment is true, and all is ready for the feast.”

Such as that you will find in Beresheet Rabba, Chapter 6, regarding the creation of man: the angels asked of the Creator: „What is a man, that thou art mindful of him? And the son of man, that thou visitest him? Why do you need this trouble?”

And the Creator told them: „So why were Tzona and Alafim created?” There is an allegory about a king who had a tower filled with goods, but no guests. What pleasure does a king have in his full tower? They said unto Him: „Lord of the world, the Lord our master, how great is your name in all the land. Do that which pleases you.”

Interpretation: The angels that saw all the pain and agony that was to befall humanity wondered „Why do you need this trouble?” And the Creator replied to them that indeed he had a tower full of goods, but only this humanity was invited to it. And of course, the angels weighed the pleasures in that tower, awaiting its guests, against the agony and trouble that awaited humanity.

And once they saw that it was worthwhile for humanity to suffer for the good that awaited them, they agreed to the creation of man, just as Rabbi Akiva said, „and the judgment is true, and all is ready for the feast.” From the beginning of Creation, all people have reservations, and the Thought of the Creator necessitates them to come to the feast, knowingly or unknowingly.

And now all will see the truth in the words of the prophet (Isaiah 11) in the prophecy of peace: „The wolf shall dwell with the lamb, and the leopard shall lay down with the kid.” And he reasoned that: „The earth shall be full of the knowledge of the Lord, as the waters cover the sea” (Isaiah 11:9).

Thus, the prophet conditions peace in the whole world with the filling of the whole world with the knowledge of God, just as we have said above, that the tough, egoistic resistance between people, along which international relationships deteriorate, all these will not cease from the world by any human counsel or tactic, whatever it may be.

Our eyes can see how the poor sick is turning over in dreadful, intolerable pains, and humanity has already thrown itself to the extreme right, as with Germany, or to the extreme left, as with Russia. But not only did they not ease the situation for themselves, they have worsened the malady and agony, and the voices rise up to the sky, as we all know.

Thus, they have no other choice but to come to accept His burden in knowledge of the Creator, meaning that they will aim their actions to the will of the Creator and to His purpose, as He had planned for them prior to Creation. And when they do that, it is plain to see that with His work, all envy and hatred will be abolished from humanity, as I have shown above. This is because then all members of humanity will unite into one body and one heart, full of the knowledge of the Lord. Thus, world peace and the knowledge of God are one and the same thing.

Immediately following, the prophet says, „And it shall come to pass in that day, that the Lord shall set His hand again the second time to recover the remnant of His people…and gather together the dispersed of Judah from the four corners of the earth” (Isaiah 11:12). Thus we learn that world peace comes before the gathering of the Diaspora.

Now you can understand the words of our sages at the end of Masechet Okatzin: „The Creator did not find a vessel to hold the blessing for Israel but peace,” as it says: „The Lord shall give strength to His people, the Lord shall bless His people with peace” (Psalms 29:11). Seemingly, one should wonder at the allegory, „a vessel to hold the blessing for Israel.” And also, how does one conclude that from these words?

But these words become clear to them like the prophecy of Isaiah that world peace precedes the gathering of the Diaspora. This is why the verse says, „The Lord shall give strength to His people,” that in the future, when the Creator gives His people strength, meaning eternal resurrection, then „the Lord shall bless His people with peace.” This means that He will first bless His people, Israel, with peace in the whole world, and then He will „set his hand again the second time to recover the remnant of his people.”

Our sages said about the reason for the words: Therefore, the blessing of peace in the whole world precedes the strength, meaning the redemption, because „God did not find a vessel to hold the blessing for Israel but peace.” Thus, as long as self-love and egoism exist among the nations, Israel, too, will not be able to serve the Creator in purity, as bestowal, as it is written in the explanation of the words, „And you shall be to me a kingdom of priests,” in the essay, „The Arvut.” And we see it from experience, for the coming to the land and the building of the Temple could not persist and receive the blessings that God has sworn to our fathers.

And this is why they said, „God did not find a vessel to hold the blessing,” meaning thus far Israel did not have a vessel to hold the blessing of the fathers. Therefore, the oath that we can inherit the land for all eternity has not yet been fulfilled, because world peace is the sole vessel that enables us to receive the blessing of the fathers, as in the prophecy of Isaiah.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Intenţia Noastră

Acest ziar, Naţiunea, este o apariţie nouă pe strada evreiască. Este un ziar „inter-partizan”. Și te-ai putea întreba: „Ce înseamnă un ziar «inter-partizian»? Cum poate exista un ziar care să poată servi tuturor partidelor la un loc, în ciuda opoziției și a contrastelor dintre ele?”

Într-adevăr, este o „ființă” care s-a născut într-o situaţie dificilă, urmare a unui travaliu foarte dureros şi îngrozitor, din veninul urii care a lovit națiunile lumii pentru a ne șterge de pe fața Pământului, din distrugerea a milioane de frați de-ai noștri și sunt gata să facă mai multe. Înclinaţia lor sadică este de nestăpânit, iar calamitatea este dublă, întrucât nu ne putem amăgi că toate acestea sunt doar un fenomen trecător, tranzitoriu, căci ca și în cazul experiențelor noastre trecute de-a lungul istoriei, când, dacă o națiune s-a năpustit asupra noastră, am găsit salvarea în alta.

Acum, însă, lucrurile stau foarte diferit. Nu numai că suntem atacați simultan din toate direcțiile, dar chiar și cele mai dezvoltate națiuni și-au închis ușile în fața noastră fără niciun sentiment de milă sau compasiune și într-un mod atât de lipsit de milă, care este fără precedent în întreaga istorie umană, chiar și în cele mai barbare vremuri.

Este clar, doar dacă nu ne-am baza pe miracole, că existența noastră ca indivizi sau ca națiune atârnă între viață și moarte. Iar salvarea, dacă vom găsi stratagema necesară, o constituie acea schemă măreaţă a cărei cale poate fi găsită atunci când te apropii de pericol și care poate înclina balanța în favoarea noastră – adică să ne ofere un refugiu sigur pentru toți frații noștri în diaspora, despre care toată lumea spune că este, în prezent, singurul loc al salvării.  

Atunci drumul vieții ne va fi deschis, pentru a ne continua cumva existența în ciuda dificultăților. Iar dacă ratăm ocazia și nu ne ridicăm ca unul singur, cu eforturile uriaşe necesare într-un moment de mare pericol, pentru a garanta șederea noastră în țară, atunci faptele cu care ne confruntăm reprezintă o mare amenințare pentru noi, întrucât problemele evoluează favorabil pentru dușmanii noștri, care caută să ne şteargă de pe fața Pământului.

Este, totodată, evident că efortul enorm, pe care drumul accidentat din fața noastră îl cere de la noi, impune o unitate la fel de solidă și dură ca oțelul, din toate părțile națiunii, fără excepție. Dacă nu ne strângem rândurile în faţa forțelor puternice care ne stau în cale să ne facă rău, vom descoperi că speranța noastră este pierdută dinainte.

Iar după toate astea, fiecare ins și fiecare partid stă și își păzeşte cu mare grijă propriile posesii fără să facă nicio concesie. Și în nici un caz niciunii dintre ei nu pot, sau mai corect spus nu vor, să ajungă la o unitate națională, așa cum ne cer aceste vremuri periculoase pentru noi toți. Aşadar, suntem cufundați în indiferență ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încercați să vă imaginați că dacă o națiune „ne-ar arăta ușa”, ceea ce este atât de obișnuit în zilele noastre, cu siguranţă, atunci niciunul dintre noi nu s-ar gândi la apartenența noastră partinică, pentru că necazul ne-ar transforma pe toți într-o singură masa nediferenţiată, care să ne apărăm sau să ne facem bagajele şi să fugim pe mare sau pe uscat. Dacă am fi simțit pericolul ca fiind real, am fi fost, fără îndoială, uniți cum trebuie, fără nici o dificultate.

În aceste circumstanțe ne-am întâlnit aici – un grup restrâns dintre noi, din toate sectele, oameni care simt pe spate biciul îngrozitor ca și cum s-ar fi materializat deja. Ne-am asumat să publicăm această publicaţie, despre care cred că va fi un canal fidel prin care să transmitem senzațiile întregii națiuni, cu toate sectele și facțiunile ei, fără să fie exclusă niciuna dintre ele. Procedând astfel, contrastele și vederile înguste ale unor facţiuni vor fi eliminate. Mai corect, acestea ar fi reduse la tăcere și ar face loc pentru ceea ce le precede și vom fi cu toții capabili să ne unim într-un singur trup solid, calificat să se protejeze pe sine însuşi în acest moment crucial.

Și, deși acest pericol este cunoscut tuturor, așa cum ne este cunoscut nouă, poate că nu a ieşit încă la iveală suficient în toată mulţimea, la adevărata sa dimensiune. Dacă l-ar fi simțit, ei toţi ar fi scuturat demult praful divizării în măsura în care acesta obstrucționează unitatea rândurilor noastre. Dacă nu este așa, este doar pentru că acest sentiment nu este încă împărtășit de mulți.

Prin urmare, ne-am asumat publicarea acestui ziar, pentru a sta de veghe, pentru a avertiza asupra necazului și a-l explica mulţimii, până când toate elementele care ne divizează vor fi reduse la tăcere și vom putea să ne întâlnim cu dușmanul cu rândurile strânse împreună, și să-i dăm răspunsul cuvenit în timp util.

Mai mult decât atât, suntem încrezători că printre noi există încă cei care se adresează inimilor, care pot oferi un sistem de succes care să unească toate facțiunile națiunii. Din experiență, am învăţat că în mod anume pe acei oameni nu-i bagă în seamă și nu-i ascultă nimeni. În această publicaţie, suntem dispuși să facem loc oricui are o soluție garantată pentru unirea națiunii, să o facă publică și să o facă cunoscută mulţimii.

Pe lângă toate cele de mai sus, prin publicarea acestui ziar,  ne propunem să apărăm vechea noastră cultură de două mii de ani, înainte ca ţara noastră să fie distrusă. Ne propunem să o revelăm și să o curățăm de mormanele care s-au acumulat peste ea în anii exilului nostru printre națiuni, astfel încât natura ei pur evreiască să fie recunoscută, așa cum era la vremea ei. Asta ne va aduce cel mai mare beneficiu, pentru că vom putea găsi o modalitate de a conecta modul nostru de gândire din diaspora cu acele vremuri de glorie și de a ne salva de a împrumuta de la alții.

Editorii

Individul şi Naţiunea

Noi, oamenii, suntem ființe sociale. Întrucât nu ne putem satisface nevoile vitale fără ajutorul celorlalți, parteneriatul cu mulți alţii este necesar pentru existența noastră. Nu este aici locul pentru a explora evoluțiile națiunilor și ne-ar fi de ajuns să studiem realitatea așa cum apare ea în ochii noștri.

Este o realitate faptul că nu ne putem îndeplini necesităţile de unii singuri și că avem nevoie de o viață socială. Prin urmare, indivizii au fost obligați să se unească într-o uniune numită „națiune” sau „stat”, în care fiecare participă cu propria ocupaţie, unii în agricultură și alții în artizanat. Ei se conectează prin comercializarea produselor lor. Astfel s-au constituit națiunile, fiecare cu natura sa unică, atât în ​​viața materială, cât și în viața culturală.

Observând viața, vedem că procesul unei națiuni este la fel ca procesul unui individ. Funcționarea fiecărei persoane în cadrul națiunii este precum funcționarea organelor într-un singur trup. Trebuie să existe o armonie completă între organele fiecărui individ – ochii văd, iar creierul este ajutat de ei să gândească și să dea soluţii, şi atunci mâinile muncesc sau se luptă, iar picioarele merg. Astfel, fiecare stă pregătit și își așteaptă rolul. În mod similar, organele care alcătuiesc trupul națiunii – consilieri, angajatori, muncitori, distribuitori etc. – ar trebui să funcționeze în deplină armonie între ei. Acest lucru este necesar pentru o viață normală a națiunii și pentru o existență în siguranţă.

Întrucât moartea naturală a individului rezultă din dizarmonia dintre organele sale, declinul natural al națiunii rezultă din unele obstrucționări care au avut loc printre organele sale, după cum au mărturisit înțelepții noștri (Tosfot, Baba Meţia, Capitolul 2), „Ierusalimul a fost distrus numai datorită urii nefondate care a existat în acea generație.” În acea perioadă, națiunea a a vut de suferit și a murit, iar organele sale au fost împrăștiate în toate direcțiile.

Prin urmare, este necesar ca fiecare națiune să fie puternic unită în interior, astfel încât toți indivizii ce o alcătuiesc să fie atașați unul de celălalt prin iubire instinctivă. Mai mult, fiecare individ ar trebui să simtă că fericirea națiunii este propria sa fericire, iar decăderea națiunii este propria sa decădere. Oricine ar trebui să fie dispus să dea totul pentru națiune ori de câte ori este nevoie. În caz contrar, dreptul lor de a exista ca națiune în lume este sortit pieirii dintru început.

Asta nu înseamnă că toți oamenii din națiune, fără excepție, trebuie să fie așa. Ci faptul că oamenii acelei națiuni, care simt acea armonie, sunt cei care fac națiunea, iar măsura fericirii națiunii și durabilitatea sunt măsurate prin calitatea lor. După ce a fost determinat un cuantum suficient de indivizi care să asigure existența națiunii, pot exista într-o anumită măsură şi membre libere, care nu sunt legate de trupul națiunii în măsura menționată mai sus, întrucât baza este deja asigurată fără ele.

Prin urmare, încă din cele mai vechi timpuri, nu am găsit comunităţi și societăți fără o relaţie de rudenie între membrii lor, întrucât acea iubire primitivă, care este necesară existenței societății, se găsește numai în familiile care sunt ramuri ale unui singur tată.

Cu toate acestea, pe măsură ce generațiile au evoluat, au existat deja societăți conectate sub termenul de „stat”, adică fără legături familiale sau rasiale. Conexiunea individului cu statul nu mai este numai o legătură naturală, primitivă, ci provine dintr-o nevoie comună în care fiecare individ se leagă de colectiv într-un singur trup, care este statul. Iar statul protejează trupul și posesiunile fiecărui individ cu toată puterea unui stat.

Într-adevăr, acea tranziție, în care generațiile s-au mutat de la națiunea naturală la starea artificială, de la legături care provin de la iubirea primitivă la legături care provin dintr-o nevoie comună, nu preia nimic din condițiile necesare într-o stare naturală, rasială. Regula este aceea că, întrucât fiecare individ sănătos are un control complet asupra propriilor sale organe, care se bazează exclusiv pe iubire, deoarece organele se supun cu bucurie fără nici o teamă de pedeapsă, statul ar trebui să-i domine complet pe toți indivizii din interiorul său în raport cu nevoile sale generale, bazat pe iubire și devotamentul instinctiv al indivizilor față de colectivitate. Aceasta este forța cea mai convenabilă, suficientă pentru a orienta indivizii către nevoile colectivităţii.

Dominația bazată pe constrângere și pedeapsă este, însă, o forță prea slabă pentru a-l pune în mișcare pe fiecare individ atât cât este necesar pentru a proteja nevoile colectivităţii. Iar colectivitatea va slăbi și nu își va putea îndeplini angajamentul de a păzi și de a asigura trupul și bunurile fiecărui individ.

Și nu ne preocupă aici forma guvernării statului, indiferent dacă este autocratică, democratică sau cooperativistă. Ele nu schimbă deloc esența stabilirii forței unității sociale. Aceasta nu poate fi stabilită, cu atât mai puțin perpetuată, dacă nu există legături de iubire socială.

Este ruşinos să recunoaștem că în timpul exilului am pierdut unele dintre cele mai prețioase virtuţi iar cea mai importantă este pierderea conștiinţei naționale, adică a acelui sentiment natural care leagă și susține fiecare națiune. Firele iubirii care leagă națiunea, care sunt atât de naturale și primitive în toate națiunile, au degenerat și s-au desprins din inimile noastre și au dispărut.

Și cel mai rău este faptul că, chiar și puținul care ne-a rămas din iubirea de națiune, nu ne este insuflată în mod pozitiv, așa cum este în toate națiunile. Mai degrabă, ea există în interiorul nostru pe o bază negativă: este suferința comună pe care fiecare dintre noi o îndură fiind membru al națiunii. Acest lucru a imprimat în noi o conștiinţă națională și o apropiere, ca și în cazul tovarăşilor de suferinţă.

Aceasta este o cauză exterioară. Atâta timp cât această cauză exterioară s-a adăugat și s-a amestecat cu conștiința noastră națională naturală, a apărut un fel ciudat de iubire națională care a stârnit această confuzie, nefirească și de neînțeles.

Și, cel mai important, este complet inadecvată pentru sarcina sa. Măsura sa de căldură este suficientă doar pentru o emoție efemeră, dar fără forţa și puterea cu care putem fi reconstruiți ca națiune care îşi poartă singură de grijă. Acest lucru se datorează faptului că o unitate care există în baza unei cause exterioare nu este deloc o unitate națională.

În acest sens, suntem ca o grămadă de nuci, unite cu un singur corp din exterior printr-un sac care le învelește și le ţine la un loc. Măsura unităţii lor nu le face să fie un singur trup și fiecare mișcare aplicată sacului produce între ele agitaţie și separare. Astfel, ele ajung tot timpul la noi asocieri și agregări parțiale. Vina este că le lipsește unitatea interioară și toată forța lor de unitate le provine din incidente exterioare. Asta face foarte mult rău inimii noastre.

Într-adevăr, scânteia naționalismului a fost păstrată în noi în totalitate, dar s-a estompat și a devenit inactivă. Ea a fost, totodată, foarte mult afectată de amestecul pe care l-a primit din exterior, așa cum am spus. Totuşi, acest lucru nu ne face mai bogaţi, şi realitatea este foarte amară.

Singura speranță este să punem la punct temeinic o nouă educație națională, să descoperim și să aprindem încă o dată iubirea națională firească ce s-a estompat în noi, să reînviem din nou mușchii naționali, care au fost inactivi în noi de două milenii, prin toate mijloacele potrivite acestui scop. Atunci vom ști că avem o bază firească și de încredere de reconstruit, pentru a ne continua existența ca o națiune calificată să se poarte ca toate celelalte națiuni ale lumii.

Aceasta este o condiție prealabilă pentru orice întreprindere sau acţiune. La început, fundația trebuie construită într-un mod suficient de sănătos pentru a purta sarcina pe care este menită să o poarte. Apoi începe construcția clădirii. Dar este o rușine să edifici o construcţie fără o bază suficient de solidă. Nu numai că nu reuşeşti să construieşti nimic, dar îi pui și pe alții de lângă tine în pericol, întrucât construcţia se va prăbuşi la cea mai mică mișcare și părțile ce o alcătuiesc se vor împrăștia în toate direcțiile.

Aici trebuie să fac o remarcă privind educația națională menționată mai sus: Deși îmi propun să imprim o mare iubire printre indivizii din națiune în special și în întreaga națiune în general, cât mai deplină cu putinţă, asta nu are nimic de-a face cu șovinismul sau fascismul. Sunt lucruri pe care le detestăm, iar conștiința mea este complet lipsită de ele. În ciuda aparentei similitudini în modul cum sună cuvintele, din moment ce șovinismul nu este altceva decât o iubire națională excesivă, ele sunt în esență două lucruri la fel de departe unul de celălalt ca şi negrul de alb.

Pentru a percepe cu ușurință diferența dintre ele, ar trebui să le comparăm cu măsurile egoismului și altruismului în individ. După cum s-a spus mai sus, procesul națiunii este foarte asemănător cu procesul individului în toate detaliile sale. Aceasta este o cheie generală prin care pot fi percepute toate legile naționale fără a devia de la ele mai la dreapta sau mai la stânga, nici măcar cât un fir de păr.

În mod evident, măsura egoismului inerentă fiecărei creaturi este o condiție necesară în existența reală a creaturii. Fără ea, aceasta nu ar fi o ființă aparte și distinctă în sine. Acest aspect nu ar trebui, totuşi, să nege în niciun fel măsura altruismului într-un individ. Singurul lucru necesar este stabilirea unor limite distincte între ele: Legea egoismului trebuie păstrată în toată puterea sa, în măsura în care privește minima existență. Iar, pentru orice surplus dincolo de această măsură, se permite renunțarea în favoarea bunăstării semenilor.

Bineînțeles, oricine acționează în acest mod trebuie considerat excepțional de altruist. A renunţa, însă, și la cota minimă necesară, în beneficiul altora, riscându-ţi astfel propria viață, este complet nefiresc și nu poate fi susţinut decât numai o singură dată în viață.

Egoistul excesiv, care nu ține cont deloc de bunăstarea altora, este detestabil în ochii noștri, întrucât aceasta este substanța din care sunt alcătuiţi toţi jefuitorii, ucigașii și toți cei corupți. Este la fel în ce priveşte egoismul și altruismul național: și iubirea națională trebuie să fie imprimată tuturor indivizilor națiunii, nu mai puțin decât iubirea individuală egoistă a individului pentru propriile nevoi, suficientă pentru a susține existența națiunii ca atare, astfel încât să se poată susuţine singură. Iar surplusul acestei măsuri minime poate fi dedicat bunăstării umanitare, întregii umanități, fără nicio distincție de națiune sau rasă.

Dimpotrivă, suntem total înrăiţi de egoismul național excesiv, pornind de la națiuni care nu țin cont de bunăstarea altora, până la cele care jefuiesc și ucid alte națiuni pentru propria lor plăcere, ceea ce numim „șovinism”. Astfel, cei care renunţă complet la naționalism și devin cosmopoliţi din motive umaniste, altruiste, fac o eroare fundamentală, întrucât naționalismul și umanismul nu se contrazic deloc.

Prin urmare, este evident că iubirea națională este fundamentul fiecărei națiuni, la fel cum egoismul este baza tuturor ființelor existente individual. Fără ea, nu ar putea exista pe lume. În mod similar, iubirea națională a indivizilor unei națiuni constituie fundamentul independenței fiecărei națiuni. Acesta este singurul motiv pentru care naţiunea continuă sau încetează să mai existe.

De aceea, aceasta ar trebui să fie prima preocupare în renașterea națiunii. Această iubire nu se află în prezent în noi, pentru că am pierdut-o în timpul rătăcirii noastre printre națiuni în ultimele două milenii. Numai indivizii s-au adunat aici, fără legături de pură iubire națională între ei. Mai degrabă, unul este conectat printr-un limbaj comun, altul printr-o patrie comună, un al treilea printr-o religie comună și un al patrulea prin istoria comună. Toți își doresc să trăiască aici în funcţie de modul în care au trăit în națiunea din care au venit. Ei nu iau în considerare faptul că acolo exista deja o națiune bazată pe membrii săi înainte ca ei să se fi alăturat acesteia și la a cărei edificare ei nu participaseră activ.  

Cu toate acestea, atunci când o persoană vine în Israel, unde nu există ordinea prestabilită suficientă pentru ca o națiune să funcționeze de la sine, nu avem altă substanță națională pe care să ne putem baza și nici nu ne dorim acest lucru. Mai degrabă, aici trebuie să ne bazăm în totalitate pe propria noastră structură; și cum am putea face acest lucru atunci când nu există o legătură națională naturală care să ne unească pentru această sarcină?

Aceste legături slăbite – limba, religia și istoria – sunt valori importante și nimeni nu le neagă meritul național. Cu toate acestea, ele sunt încă totalmente insuficiente pentru a se constitui ca fundament pentru susținerea independentă a unei națiuni. În cele din urmă, tot ce avem aici este o adunare de străini, descendenți ai culturilor a șaptezeci de națiuni, fiecare construind o scenă pentru sine, pentru propriul spirit și pentru propriile înclinații. Nu există aici nimic elementar care să ne unească pe toți din interior într-o masă unitară.

Știu că există un lucru comun tuturor: evadarea din amarul exil. Totuşi, aceasta este doar o unire superficială, precum sacul care ține nucile laolaltă, așa cum am spus mai sus. De aceea am spus că trebuie să instituim pentru noi înşine un tip aparte de educație printr-o diseminare pe larg, pentru a insufla fiecăruia dintre noi un sentiment de iubire națională, atât de la un individ la altul, cât și de la indivizi la întreg, pentru a redescoperi iubirea națională care a fost insuflată în noi încă de pe vremea când eram în ţara noastră ca națiune printre națiuni.

Aceast articol le precede pe toate celelalte pentru că, în afară de faptul că este fundamentul, el conferă statură și succes tuturor celorlalte acțiuni pe care dorim să le întreprindem în acest domeniu.

A.G.

Numele Naţiunii, Limba şi Ţara

Ar trebui să examinăm numele națiunii noastre. Ne-am obișnuit să ne numim „evrei”, în timp ce numele nostru obișnuit, „Iudeu” sau „Israel”, au devenit aproape învechite. Lucrurile sunt atât de complicate încât, pentru a distinge jargonul de limba națiunii, numim limba națiunii „ebraică” și jargonul „idiș”.^(*)

În Biblie găsim numele „evreu” pronunțat doar de națiunile lumii, și mai ales de egipteni, cum ar fi: „Vedeţi, ne-a adus un evreu ca să-şi bată joc de noi!” (Geneza, 39:14) , sau „Era acolo cu noi un tânăr evreu” (Geneza, 41:12), sau „Este un copil de-al evreilor” (Exod, 2: 6). Filistenii folosesc și ei acest nume: „Să împiedicăm pe evrei să-şi facă săbii sau suliţe” (1 Samuel, 13:19). O găsim și în relația dintre națiuni și noi, cum ar fi în războiul lui Saul cu filistenii, când a declarat: „Să audă evreii…”(1 Samuel, 13:3) și „Unii evrei au trecut Iordanul” (1 Samuel, 13:7) ).

În plus, găsim permament numele „evreu”, în conexiune cu denumirile sclavilor, cum ar fi un sclav evreu sau o servitoare evreică, etc. Şi totuşi, de fapt, nu vom întâlni niciodată în Biblie numele de „evreu”, ci doar unul dintre cele două nume, „Israel” sau „iudeu”.

Originea numelui, „evreu”, este legată probabil de existenţa unei națiuni antice faimoase care era cunoscută sub acest nume, întrucât versetul din Biblie (Geneza, 10:21) ne prezintă numele fiului lui Noe ca tată al acelei națiuni: „Şi lui Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber”. Patriarhul Avraam făcea parte din acea națiune, motiv pentru care națiunile l-au numit „Avraam Evreul”, cum apare şi în versetul „și a dat de ştire lui lui Avraam Evreul” (Geneza, 14:13).

De aceea, înainte ca Israel să devină o națiune printre națiuni, ei erau numiți „evrei”, după națiunea patriarhului Avraam, evreul. Deși copiii lui Israel erau distinși în Egipt ca o națiune separată, precum „Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească”(Exod, 1: 9-10). Cu toate acestea, acest nume este ca un nume al unui trib și nu al unei națiuni, pentru că au devenit o națiune numai după ce au ajuns în țara lui Israel. Din asta ar trebui să concluzionăm că acesta este motivul pentru care națiunile nu au dorit să ne numească „națiunea israeliană” nici după ce am ajuns în țara noastră, pentru a nu admite existența noastră ca națiune. Ei au pus accentul pe acest fapt numindu-ne „evrei”, așa cum ne numiseră înainte de a ajunge în țara noastră.

Nu întâmplător denumirea de „evrei” lipsește în Biblie și în literatura ulterioară, cu excepția relațiilor cu slujitorii și slujnicele, de care numele, „evreu”, este ataşat permanent: „sclav evreu”, „servitoare evreică”. Nu vom întâlni, însă, niciodată denumirea „sclav israelian” sau „sclav iudeu”. Această juxtapunere este probabil o relicvă a sclaviei din Egipt, pe care ni se poruncește să ne-o amintim, „Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului” (Deuteronom, 5:15).

Chiar și astăzi majoritatea națiunilor se referă la noi ca fiind „iudei” sau „israelieni” și doar națiunea rusă se mai raportează la noi ca fiind „evrei”. Este de presupus că cei dintre ei care urăsc Israelul folosesc această etichetă printre ei cu reaua-voință de      a-și disimula naționalismul implicit presupus de ea, la fel ca şi popoarele antice. Se pare că s-au preocupat de semnificația acestui nume mult mai mult decât noi, care l-am luat în mod automat din cauza utilizării în limba rusă, fără a ne bate capul prea mult cu asta. Din toate cele de mai sus rezultă că, dacă dorim să ne respectăm pe noi înșine, ar trebui să încetăm să mai folosim termenul de „evreu”, în legătură cu orice om liber dintre noi.  

Într-adevăr, în ceea ce privește numele limbii, dacă am fi avut o sursă istorică, o limbă pe care să o fi vorbit vechea națiune ebraică, atunci probabil că am fi putut să o numim „ebraică”. Și totuși, nu am găsit nicio dovadă istorică că această națiune străveche vorbea această limbă.

Din acest motiv, ar trebui să luăm în considerare literatura talmudică, care este mai aproape de sursă decât suntem noi de cincisprezece secole încoace. În acestea a fost acceptat fără echivoc faptul că vechii evrei nu foloseau deloc această limbă. Ei au spus: „La început, Tora a fost dată lui Israel în litere ebraice și în limba sfântă. Li s-a dat încă o dată în zilele lui Ezra, în litere asiriene și în limba aramaică. Israelul și-a aranjat literele asiriene și limba sfântă și i-a lăsat pe cei inculţi cu literele ebraice și limba aramaică”(Sanhedrin, 21b). Astfel, aflăm din cuvintele lor că numai literele ne-au venit de la evrei, dar nu și limba, pentru că au spus „litere asiriene și limba sfântă” și nu „litere și limba ebraică”.

Găsim (Megillah, p. 8), “dimpotrivă, o Biblie care este scrisă în traducere și o traducere care este scrisă ca Biblie, iar literele ebraice nu spurcă mâinile”. Astfel, au subliniat ei, „traducerea care este scrisă ca Biblie și litere ebraice”. Ei nu spun: „Traducere care este scrisă în ebraică și litere ebraice”, așa cum face Mișna (Yadaim, 4: 5). Acest „dimpotrivă” este luat de acolo pentru a ne învăța că numai literele sunt atribuite evreilor, și nu şi limba.

De asemenea, nu există nicio dovadă în cuvintele Mișnei, întrucât se pare că aici a existat o influență romană asupra textului. Dar, când au memorat Mișna, au făcut precizările corespunzătoare.

Dimpotrivă, descoperim că de mai multe ori Tanaim s-au referit la limbă ca „limba sfântă”. O dată (în Cărțile binecuvântării, 13), „Toți cei care locuiesc în țara lui Israel, şi citesc rugăciunea Şema dimineața și seara și vorbesc limba sfântă, merită lumea care vine”. Tot aşa, (în Şekalim, sfârșitul capitolului 3), „Învățăm de la rabinul Meir că toți cei care se află permanent în țara lui Israel și vorbesc limba sfântă …” etc.

Chiar dacă presupunem că am putea găsi o sursă istorică conform căreia evreii antici vorbeau această limbă, asta nu ne obligă să numim această limbă după ei, întrucât nu există nicio urmă a acestei națiuni printre cei vii. După cum am spus, acest nume nu se adaugă la demnitatea noastră națională și doar dușmanii noștri ni l-au atașat în mod intenționat, pentru a arunca și a diminua imaginea bunurilor națiunii. Prin urmare, ar trebui să evităm să ne luăm după limba engleză, care numește națiunea „iudei” și limba „ebraică”.

De asemenea, ar trebui să stabilim care nume ni se potriveşte cel mai bine: „iudei” sau „israelieni”. Numele „Israel” provine de la tatăl nostru Iacov care, după cum este scris, este numit ca expresie a puterii și onoarei: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor.”(Geneza, 32:28). După el suntem numiți „Israel”.

Cu toate acestea, după regele Solomon, națiunea s-a împărțit în două: cele zece seminții, care l-au hirotonisit pe Ieroboam, fiul lui Nebat, și cele două triburi, Iuda și Beniamin, care au rămas sub domnia lui Rehoboam, fiul lui Solomon. Numele „Israel” a rămas pentru cele zece triburi, iar cele două triburi, Iuda și Beniamin, au luat pentru ei numele de „iudei”, așa cum am găsit în povestea lui Ester: „Era un anume iudeu în castelul Șușan, al cărui nume era Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Șimei, fiul lui Chiș, un beniamit”. Astfel, tribul lui Beniamin îşi ziceau ei înșiși „iudei”.  

Cele zece triburi au fost exilate din țară cu mult înainte de exilul lui Iuda și de atunci nu a mai fost nici o urmă de-a lor. Cei din Iuda, care a fost exilaţi în Babilon, s-au întors în țară după șaptezeci de ani de exil și au reconstruit țara. Acesta este motivul pentru care de-a lungul perioadei celui de-al Doilea Templu, numele de „iudei” este menționat cel mai des, iar numele de „Israel” este menționat doar rar, în circumstanțe cu totul speciale.

Noi, urmașii exilului celui de-al doilea templu, suntem numiți în principal cu numele de „iudei”, întrucât suntem parte din exilul celui de-al doilea templu, descendenți ai celor două triburi, Iuda și Beniamin, care şi-au dat lor înşişi numele de „iudei”. În consecință, ar trebui să stabilim că numele națiunii noastre este a „iudeilor” și nu „națiunea israeliană” sau „Israel”, care este numele celor zece triburi.

Iar în ceea ce privește limba, ar trebui cu siguranță să alegem numele de „limba iudaică” și nu „limba israeliană”, pentru că nu găsim în Biblie această stare constructivă a „limbii israeliene”, spre deosebire de menționarea „limbii iudaice”: „Nu știau să vorbească limba iudeilor” (Neemia, 13:24) și, de asemenea, „Și Dumnezeu a spus …„Vorbeşte robilor tăi în limba aramaică, fiindcă o înţelegem; nu ne vorbi în limba iudaică, în auzul poporului de pe zid”(2 Regi, 18:26).

Mai degrabă, ar trebui să subliniem că din acest motiv și-au numit limba „iudaică”, întrucât poporul regelui Ezechia a fost numit „iudei”, ca și cei care veniseră din exilul din Babilon. Dar cele zece triburi, care au fost numite „israelieni”, au numit și limba lor „limbă israeliană”. Și totuși, chiar dacă presupunem că este așa, încă nu este un motiv pentru noi, descendenții lui Iuda și Beniamin, să numim limba noastră „israeliană”.

Pentru a rezuma ceea ce am spus, atât națiunea, cât și limba trebuie să fie numite numai după numele Iuda. Națiunea ar trebui să fie numită „iudei”, iar limba „iudaică”. Acest limbaj de jargon ar trebui numit „idiș”. Numai țara poate fi numită „țara lui Israel”, întrucât este moștenirea tuturor triburilor.

Critica Marxismului în lumina Noii Realități și o Soluție la Problema referitoare la Unificarea tuturor Facțiunilor Națiunii.

Mi s-a cerut să ofer o soluție, conform opiniei mele, cu privire la problema spinoasă a unirii tuturor părților și fracțiunilor în jurul unei alcătuiri unitare. În primul rând, trebuie să recunosc că nu am nicio soluție la această problemă aşa cum a fost ea prezentată. Nici nu va exista vreodată o soluție, căci au fost consultaţi înțelepți din toate națiunile și de-a lungul veacurilor, dar nu au găsit o soluție naturală care să fie acceptată de toate fracțiunile existente în ele. Mulți au suferit și mulți vor mai suferi înainte de a găsi calea de aur care să nu contrazică diversele opinii.

Dificultatea problemei constă în faptul că oamenii nu pot renunța deloc la idealurile lor, de vreme ce pot fi făcute concesii atunci când vine vorba de propria viață materială, în măsura în care este necesară existenței fizice, dar nu şi atunci când este vorba de idealuri. Prin natură, idealiștii vor oferi tot ce au pentru triumful ideii lor. Și dacă trebuie să renunțe la idealurile lor chiar şi numai puțin, nu este o concesie cinstită. Mai degrabă, ei rămân atenţi și așteaptă un moment în care să poată revendica ce le aparține. Prin urmare, astfel de compromisuri nu pot fi de încredere.

Cu atât mai mult aşa stau lucrurile când vorbim de o națiune străveche, cu o civilizație veche de mii de ani. Idealurile sale s-au dezvoltat deja în ea mult mai mult decât în ​​națiunile dezvoltate mai recent, deci nu există nicio speranță că vor putea face compromisuri în acest sens, nici măcar un pic. Nu este lipsit de înţelepciune să ne gândim că, în cele din urmă, o idee mai justă va avea câştig de cauză asupra celorlalte idei, întrucât de-a lungul timpului ele toate par a fi în regulă, pentru că „nu există un om fără locul său și nici o problemă fără timpul ei”, aşa cum au spus înțelepții noştri.

Din acest motiv, idealurile continuă să reapară. Idealuri la care s-a renunţat în cele mai vechi timpuri au reapărut în Evul Mediu și, dacă au dispărut în Evul Mediu, au fost reînviate în generația noastră. Acest lucru indică faptul că toate sunt corecte și că niciunul dintre ele nu este veșnic.

Dar, deși națiunile lumii suferă teribil din această zarvă, ele au încă o coloană vertebrală puternică care le permite să tolereze această povară teribilă. Într-un fel ea nu le amenință imediat existența. Dar ce poate face o națiune săracă atunci când întreaga sa existență depinde de firimiturile și resturile de hrană pe care i le aruncă națiunile prin mila lor atunci când sunt pe deplin sătule? Spinarea lor este prea fragilă pentru a suporta povara acestei zarve, mai ales în acest timp fatidic în care am ajuns chiar pe marginea prăpastiei – nu este timpul pentru vanităţi, dispute și război intern între frați.

Având în vedere gravitatea momentului, am o soluție autentică de propus, care cred că merită să fie acceptată și care va uni toate fracțiunile noastre într-o singură unitate. Cu toate acestea, înainte de a începe să-mi prezint propunerea, aș vrea să pun la curent minţile cititorilor referitor la punctele mele de vedere politice.

Trebuie să recunosc că văd ideea socialistă a împărţirii în mod egal și corect ca fiind cea mai adevărată. Planeta noastră este suficient de bogată pentru a ne asigura tuturor ce ne trebuie, așa încât de ce oare ar trebui să ducem acest război tragic până la moarte, care ne-a întunecat viața de generații? Haideţi să împărţim între noi în mod egal munca și produsele acesteia și acesta va fi sfârșitul tuturor necazurilor! La urma urmei, ce plăcere obțin din posesiunile lor chiar și aceia dintre noi care sunt milionari, dacă nu siguranța hranei lor pentru ei și pentru descendenții lor de mai multe generații? Într-un regim de împărțire justă vor avea, însă, de asemenea, aceeași certitudine și chiar mai mult.  

Și s-ar putea spune că nu vor avea acelaşi respect pe care       l-au avut în timp ce erau mari proprietari, dar asta nu înseamnă nimic, întrucât toți aceşti oameni puternici care au căpătat  puterea de a-şi câștiga respectul, vor găsi cu siguranță aceeași cantitate de onoare în altă parte, pentru că porțile competiției nu vor fi blocate niciodată.

Într-adevăr, oricât de adevărat ar fi acest ideal, nu le promite adepților săi nici măcar un petic de paradis. Dimpotrivă, li se garantează că vor avea necazuri precum în iad, așa cum am învățat deja din dovada vie a Rusiei. Asta nu neagă, însă, corectitudinea acestui ideal.

Singura sa vină este că pentru noi este necopt. Cu alte cuvinte, generația noastră nu este încă pregătită moral să accepte această guvernare a unei împărţiri echitabile și egale. Asta întrucât nu am avut suficient timp să evoluăm suficient pentru a accepta deviza, „de la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi”.

Asta este precum păcatul lui Adam haRişon (Primul Om). Înțelepții noștri antici au explicat că păcatul se datorează faptului că „a mâncat fructe necoapte”, înainte ca acestea să se fi copt suficient. Pentru acea infracțiune minusculă, întreaga lume a fost condamnată la moarte. Asta ne învață că acesta este strămoșul oricărui prejudiciu din lume.

Oamenii nu știu cum să se gândească și să fie atenţi la fiecare lucru pentru a vedea dacă s-a copt suficient. Deși conținutul unei idei poate fi avantajos, trebuie totuși să-l aprofundăm mai mult pentru a vedea dacă ideea este coaptă și dacă cei care o primesc au evoluat suficient pentru a o digera în intestinele lor. În timp ce încă se dezvoltă, ceea ce este adevărat și sănătos se va transforma în dăunător și înșelător în intestinele lor. Astfel, idea este sortită să piară, întrucât cel care va mânca fructul necopt va muri datorită păcatului său.

În lumina acestui fapt, problemele cu care se confruntă Rusia nu au dovedit că idealul socialist este în esență nedrept, întrucât este nevoie de timp pentru a accepta acest adevăr și această justeţe. Ei sunt încă necalificați să se comporte corespunzător; sunt afectați doar de propria lor dezvoltare insuficientă și de lipsa de aptitudine pentru acest ideal.

Merită să plecăm urechea la cuvintele lui M. Botkovsky (Davar, nr. 4507). El pune întrebarea: „De ce un politician, membru al mișcării socialiste, nu ar face ca acel fizician, care – atunci când s-a confruntat cu deficiențe în interpretarea cu care era obișnuit în legile de fier ale teoriei sale – nu s-a descurajat şi nu a abandonat-o? La început, a încercat uşurel să o remedieze și, în cele din urmă, când nu a mai putut face față realității, a fost gata să renunţe la ea.”

El explică: „Într-un moment de prăbuşire a Mișcării Internaţionale a Muncitorilor, trebuie să ne curăţăm de prejudecăți. Când faptele vorbesc limbajul înfrângerii, trebuie să ne așezăm din nou la masă și să examinăm energic calea și principiile sale. Trebuie să recunoaștem în mod responsabil povara ce zace pe umerii celor care continuă.”

„Acesta este modul de gândire științifică atunci când este încolțit de contradicții între o nouă realitate și teoria care justifica vechea realitate. Doar un pas înainte ideologic permite o nouă știință și o nouă viață.”

El concluzionează: „Dacă nu renunțăm la conștiința noastră, vom declara că a sosit timpul pentru o dezbatere fundamentală, un timp al durerilor facerii. Acum este momentul ca liderii mișcării să se ridice și să răspundă la întrebarea: «Ce înseamnă socialismul astăzi? Care este calea pe care trebuie să o apuce trupul?».”

Mă îndoiesc că cineva din mișcare va răspunde cuvintelor sale sau poate fi capabil să înțeleagă cuvintele sale așa cum sunt ele cu adevărat. Nu este ușor pentru un bărbat de o sută de ani care a avut atât de mult succes în studiile sale până acum să se ridice și să steargă deodată cu o linie teoria sa din trecut, să se aşeze la masă și să-și reia studiile precum acel fizician, după cum le cere tovarășul Botkovsky liderilor mișcării socialiste.

Totuși, cum ai putea să-i ignori cuvintele? Deși este încă posibil să asistăm nepăsători la prăbuşirea mișcării muncitoreşti internaționale, de vreme ce nu se confruntă încă cu distrugerea imediată, întrucât au încă asigurat un număr de vieţi ale unor servitori și sclavi supuși; nu este acelaşi lucru în ce priveşte pericolul cu care se confruntă Mișcarea Munctorească Evreiască. Ei se confruntă cu adevărat cu anihilarea sub sloganul inamicului „să-i distrugem, să-i omorâm și să-i facem să piară … bebeluşi și femei”, ca pe vremea reginei Estera.

Nu trebuie să comparăm starea noastră de distrugere cu prăbuşirea mișcării în națiunile lumii. Dacă am fi doar vânduți în sclavie și robie, am rămâne nemișcați, așa cum fac ei. Totuși ni se refuză chiar și siguranța vieții pe care o au sclavii.

Aşadar, nu trebuie să lăsăm să treacă momentul. Trebuie să mergem din nou la școală, să reexaminăm idealul socialist în lumina faptelor și contradicțiilor care au apărut în zilele noastre și să nu ne temem să rupem barierele ideologice, căci nimic nu stă în calea salvării vieților.

În acest scop, vom revizui pe scurt evoluția socialismului încă din primele sale etape. În general, există trei perioade: prima a fost socialismul umanist bazat pe dezvoltarea moralității. A fost destinat exclusiv exploatatorilor.

A doua s-a bazat pe recunoașterea celor drepți și a celor răi. Aceasta i-a vizat în primul rând cei exploatați, să-i facă să-și dea seama că muncitorii sunt adevărații proprietari ai muncii și că produsele societății le aparțin. Întrucât muncitorii sunt majoritari în societate, erau siguri că odată ce au realizat faptul că ei sunt cei drepți, toţi se vor scula, ca unul, și vor lua ceea ce este al lor și vor stabili o guvernare a împărţirii juste și egale în societate.

A treia perioadă o constituie marxismul, care a reușit mai mult decât toate și care se bazează pe materialismul istoric. Marea contradicție dintre forțele creatoare, care sunt muncitorii și cei care le exploatează, angajatorii, impune cu necesitate ca societatea să ajungă în pericol și distrugere. Atunci se va produce revoluția producției și distribuției. Guvernul capitalist va fi forțat să se prăbuşească în favoarea guvernării proletariatului.

În viziunea ei, acest guvern ar fi trebuit să apară de la sine, pe cale de cauză și consecință. Pentru a aduce, însă, sfârșitul mai aproape, trebuie căutate soluţii și trebuie puse obstacole în fața guvernării burgheze, pentru a grăbi revoluția.

Înainte de a purcede la critica metodei, trebuie să recunosc că metoda sa este cea mai justă faţă de cele anterioare. La urma urmei, asistăm la marele succes pe care l-a avut în cantitate și calitate în întreaga lume înainte de a ajunge la experimentarea practică în rândul multor milioane în Rusia. Până atunci, aproape toți liderii umanității erau atrași de ea și aceasta este o mărturie adevărată a corectitudinii acestei metode.

În plus, chiar și teoretic, cuvintele lui Marx au valoarea lor, și nimeni nu a reușit să contrazică poziția sa istorică conform căreia umanitatea se îndreaptă încet și gradual în sus, ca pe o scară. Fiecare pas este doar negarea celui anterior, de aceea fiecare mișcare și fază pe care umanitatea a făcut-o în guvernarea politică nu este decât o respingere a stării sale anterioare.

Durata fiecărei faze politice o constituie doar timpul necesar pentru a-și dezvălui neajunsurile și răul. În timp ce i se descoperă defectele, se face loc unei noi etape, eliberată de aceste deficiențe. Astfel, aceste deficiențe care apar într-o situație și o distrug sunt chiar forțele evoluției umane, întrucât ele ridică umanitatea la o stare mai rectificată.

În plus, defectele din faza următoare aduc omenirea într-o a treia și mai bună stare. Astfel, persistând succesiv, aceste forțe negative care apar în fiecare stare constituie raţiunile progresului umanității. Prin ele, ea urcă treptele scării. Ele sunt de încredere în îndeplinirea misiunii lor, care este aceea de a aduce omenirea la ultima şi cea mai dorită stare a evoluției, purificată de orice ignominie și imperfecțiune.

În acest proces istoric, el ne arată cum guvernarea feudală și-a manifestat neajunsurile și a fost distrusă, făcând loc guvernării burgheze. Acum este timpul ca guvernarea burgheză să-și arate defectele și să fie distrusă, făcând loc unei guvernări  mai bune care, după el, este guvernarea proletariatului.

Cu toate acestea, în acest ultim punct, în care ne promite că, după prăbuşirea actualei guvernări burgheze, va fi instaurată imediat o guvernare a proletariatului, iată defectul metodei sale: Noua realitate din fața noastră o neagă. El a crezut că guvernarea proletariatului va fi pasul ulterior guvernării burgheze și, prin urmare, a stabilit că, prin negarea guvernării burgheze, va fi instaurată instantaneu una a proletariatului. Cu toate acestea, realitatea dovedește că pasul care urmează prăbuşirii actualei guvernări este cea a naziștilor sau fasciştilor.

Evident, suntem încă în etapele medii ale dezvoltării umane. Omenirea nu a atins încă cel mai înalt nivel pe scara evoluției. Cine poate presupune câte râuri de sânge vor mai curge înainte ca omenirea să atingă nivelul dorit?

Pentru a găsi o cale de ieșire din această complicație, trebuie să percepem temeinic legea graduală menționată a evoluției pe care și-a bazat Marx întreaga metodă. Ar trebui să știm că această lege este inclusiv pentru întreaga creație; toate sistemele naturii se bazează pe ea, cele organice și anorganice deopotrivă, până la specia umană cu toate proprietățile sale idealiste, precum și materia.

În toate cele de mai sus, nu există nimic care să nu respecte legea de fier a evoluției graduale rezultată din coliziunea între ele a acestor două forțe:

1. o forță pozitivă, adică constructivă, și
2. o forță negativă, adică distructivă.

Ele creează și completează întreaga realitate, în general și în particular, prin războiul lor dur și perpetuu una cu cealaltă. După cum am spus mai sus, forța negativă apare la sfârșitul fiecărei faze politice, ridicând-o la o stare mai bună. Astfel, fazele se succed până ajung la perfecțiunea lor supremă.

Să luăm, de pildă, planeta Pământ: la început, nu era decât o minge de gaz precum ceața. Datorită gravitației din interiorul său, în timp, a concentrat atomii din ea într-un cerc mai apropiat. Drept urmare, bila de gaz a devenit o bilă de foc lichidă.

Peste eoni de războaie teribile între cele două forțe de pe Pământ, cea pozitivă și cea negativă, forța de răcire din el a triumfat în cele din urmă asupra forței focului lichid. A răcit o crustă subțire în jurul Pământului carei s-a întărit acolo.

Cu toate acestea, planeta încă nu evoluase încă din războiul dintre forțe și, după un timp, forța lichidă a focului a stăpânit și a izbucnit în mare tumult din interiorul Pământului, ridicându-se și spulberând coaja rece și dură în bucăți, transformând din nou planeta într-o minge lichidă de foc. Apoi a început o eră de noi războaie, până când forța rece a învins din nou forța focului și o a doua crustă a fost răcită în jurul mingii, mai dură, mai groasă și mai durabilă împotriva răbufnirii fluidelor din mijlocul mingii.

De data aceasta a durat mai mult, dar în cele din urmă, forțele lichide au biruit încă o dată și au erupt din interiorul Pământului, rupând crusta în bucăți. Încă o dată, totul a fost distrus și planeta a devenit o minge lichidă de foc.

Astfel, eonii s-au schimbat și de fiecare dată când forța de răcire a prevalat, crusta pe care a făcut-o a devenit mai groasă. În cele din urmă, forțele pozitive le-au învins pe cele negative și au intrat în deplină armonie: lichidele și-au luat locul în intestinele Pământului, iar scoarța rece a devenit suficient de groasă în jurul lor pentru a permite crearea vieții organice deasupra acesteia, așa cum este astăzi.

Toate corpurile organice se dezvoltă în aceeași ordine. Din momentul în care sunt plantate până la sfârșitul maturizării, ele suferă câteva sute de perioade de stări datorate celor două forțe, cea pozitivă și cea negativă, și războiului lor una împotriva celeilalte, așa cum este descris cu privire la Pământ. Aceste războaie produc coacerea fructelor.

De asemenea, fiecare ființă vie începe cu o picătură mică de lichid. Prin dezvoltarea treptată a mai multor sute de etape, prin lupta de forțe menționată mai sus, această picătură devine în cele din urmă „Un bou mare, potrivit pentru toate muncile” sau „Un om măreţ, potrivit pentru toate rolurile sale”.

Ar trebui, însă, să existe şi o altă distincție între bou și om: astăzi, boul a ajuns deja la faza finală de dezvoltare. Pentru noi, însă, forța materială este încă insuficientă pentru a ne aduce la împlinire datorită puterii contemplative din noi, care este de mii de ori mai valoroasă decât forța materială din noi. Astfel, pentru oameni există o nouă ordine de dezvoltare graduală, spre deosebire de orice alt animal: dezvoltarea graduală a gândirii umane.

De asemenea, fiind o creatură socială, dezvoltarea individuală nu este suficientă. Dimpotrivă, perfecțiunea finală depinde de dezvoltarea tuturor membrilor societății. În ceea ce privește dezvoltarea capacității intelectuale a cuiva, și anume capacitatea de a discerne ce este bine și ce este rău pentru el, deși nu trebuie să credem că omul este încă în stadiul unui om primitiv, este clar că nu am ajuns la perfecţiune. Mai degrabă, suntem încă la mijlocul dezvoltării noastre, constituind încă obiectul războiului dintre forțele pozitive și negative, așa cum     s-a spus mai sus cu privire la Pământ – mesageri fideli ai rolului nostru de a aduce umanitatea la împlinirea sa finală.

După cum am spus, întrucât idealul socialist este cea mai justă dintre toate metodele, necesită o generație foarte evoluată care să o poată procesa și să se comporte în consecință. Întrucât umanitatea de astăzi se află pe treptele de mijloc ale scării evoluţiei, încă în plin conflict între forțele pozitive și negative, ea este încă nepregătită pentru această idee sublimă. Mai degrabă, idea se găseşte în ea într-o stare prematură, ca un fruct necopt. Prin urmare, nu numai că nu este încă un fruct gustos, dar și forța negativă din acesta este nocivă, uneori ca un venin mortal. Asta este cauza necazului generaţiei şi naţiunii respective, motiv pentru care suferă atât, întrucât sunt premature și nu au calitățile elementare potrivite pentru asumarea acestei guvernări juste.

Cititorul nu trebuie să bănuiască că am vreun concept spiritual în această privință, pentru că Marx însuși spune același lucru: admite că „la primul nivel al societății, deficiențele sunt inevitabile”. Cu toate acestea, el promite că „la cel mai înalt nivel al societății cooperatiste, odată ce dispare ierarhizarea grosolană a oamenilor rezultată din divizarea muncii, împreună cu contradicția dintre munca fizică și munca spirituală, atunci când munca în sine devine o necesitate și nu un mijloc de subzistenţă, atunci când, împreună cu dezvoltarea multifacetică a personalității, forțele de producție vor crește și toate fântânile societății vor curge din abundență, atunci perspectiva burgheză îngustă va dispărea și societatea va scrie pe drapelul său: «De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile necesităţi.»”(Datorită pertinenţei cuvintelor sale pentru discuția noastră, am reprodus fragmentul în întregime.)  

Astfel, și el recunoaște că este fără speranță să aștepți o guvernare complet justă înainte ca omenirea să atingă cel mai înalt nivel, înainte ca munca să devină o nevoie vitală, adică principiul vieții însăşi, și nu având doar scopul subzistenţei. Cu toate acestea, el stabilește că, deși societatea se află la un nivel inferior, aceasta ar trebui să fie condusă și de guvernarea cooperatistă, pentru toate defectele ei.

Dar, așa cum s-a spus mai sus, acesta este dezavantajul metodei sale. Rusia sovietică a dovedit deja că o societate insuficient dezvoltată va transforma guvernarea cooperatistă în cea mai proastă guvernare din lume. Mai mult, el a presupus că faza ulterioară spre prăbuşirea guvernării de astăzi este guvernarea muncitorilor, dar realitatea a arătat că guvernarea ulterioară guvernării de astăzi este guvernarea nazistă sau fascistă. Aceasta este o eroare gravă. Și cel mai rău dintre toate, finalizarea sa, în general, amenință în mod specific națiunea evreiască, fără nicio diferențiere de clasă.

Ar trebui într-adevăr să învățăm din istorie. Mai întâi apare întrebarea: Un astfel de supraveghetor care a zguduit lumea cu metoda sa, cum de a făcut o greșeală atât de gravă? Care este obstacolul care l-a făcut să greşească? Într-adevăr, asta impune o analiză serioasă și minuțioasă a spuselor sale.

Așa cum s-a spus mai sus, el și-a bazat metoda pe materialismul istoric – după care societatea se dezvoltă prin forțele sale conflictuale, prin cauză și consecință, de la o formă de stat la alta. Când forța negativă predomină, aceasta distruge statul și o formă mai bună de stat apare în locul său prin forța pozitivă. Ele continuă să se lupte până când în cele din urmă forța pozitivă se manifestă în întregime.

Asta înseamnă, totuşi, că perfecțiunea societății este garantată în mod implicit, întrucât forța negativă nu o va părăsi înainte să ajungă la completitudine. Rezultă că putem sta liniștiți și să așteptăm anticipata dezvoltarea de la sine. Deci, de ce toate aceste probleme cu această tactică pe care ne-a propus-o?  

Într-adevăr, este o întrebare prostească, pentru că în asta constă întreaga diferență dintre om și fiară: toate animalele se bazează în totalitate pe natură. Sunt absolut incapabila să ajute natura sau să se ajute singure, fără ea. Nu aşa se întâmplă cu omul. El este înzestrat cu puteri intelectuale prin care se eliberează de cătușele naturii și o sprijină. Calea lui este aceea de a imita lucrarea naturii și să facă la fel ca ea. El nu așteaptă ca puii să se clocească în mod natural, să vină găina să încălzească ouăle. Mai degrabă, el își construiește o mașină care încălzește ouăle și cloceşte puii, la fel ca găina naturală.

Iar dacă face asta în lucruri specifice, cu siguranță o va face cu privire la dezvoltarea întregii umanități. El nu se va baza pe forțele aflate în conflict, devenind un obiect al coliziunilor dintre ele. Mai degrabă, el va devansa natura și va emula temeinic munca acesteia în această dezvoltare. El își va aranja o tactică bună și convenabilă pentru a produce sfârșitul fericit în mai puțin timp și cu mai puțină suferință.

Aceasta este ceea ce Marx și-a dorit prin tactica sa: organizarea, conflictele de clasă, și plasarea obstacolelor pentru a submina regimul capitalist. Tactica sa ar urma să ușureze chinurile celor supuşi, aflaţi în suferinţă şi călcaţi în picioare. Asta le-ar da puterea de a fi proprii lor supuşi și de a grăbi sfârșitul regimului înapoiat pentru a face loc fericitei guvernări a proletariatului. Într-un cuvânt, tactica marxistă transformă obiectele în subiecte, stabilindu-şi propria dezvoltare după cum doresc.

Rezumat: Fundamentul îl constituie natura dezvoltării umane prin conexiunea cauzală, pe care o vedem ca pe un mecanism natural al dezvoltării. Tactica este un fel de mecanism artificial pentru dezvoltarea umană, similar mecanismului natural. Beneficiul acestei tactici este economisirea de timp și diminuarea perioadei de agonie.

Acum putem începe într-o manieră simplă critica metodei sale. Este clar că atunci când vrem să creem un mecanism care să înlocuiască munca naturii, trebuie mai întâi să observăm îndeaproape mecanismul naturii. Ulterior, putem concepe un mecanism artificial, similar cu cel natural.

De pildă, dacă vrem să facem un mecanism care să înlocuiască burta unei găini, care încălzește ouăle și eclozează puii, trebuie mai întâi să înțelegem bine forțele naturii și modalităţile de dezvoltare, care funcționează în burta găinii. Le observăm și facem un mecanism similar burţii unei găini, care poate ecloza puii la fel.

La fel este şi cu problema noastră. Când vrem să creem un mecanism care să înlocuiască mecanismul evoluţiei naturale a omului trebuie, şi în acest caz, să examinăm mai întâi acele două forțe – cea pozitivă și cea negativă – care funcționează în natură. Este un mecanism prin care natura efectuează procedura de dezvoltare. Atunci și noi vom ști cum să stabilim o tactică similară mecanismului natural de dezvoltare al naturii și care va avea la fel de mult succes în dezvoltarea umanității. În mod clar, dacă înțelegem greșit mecanismul natural, înlocuitorul nostru va fi inutil, întrucât întreaga idee aici este aceea de a imita modalitățile naturale ale creației și să le adaptăm pe cele artificiale în locul lor.

Pentru a fi originali, pentru a defini problemele în termeni care vor preveni orice greșeli ale oricărui aspect, ar trebui să definim cele două forțe – cea pozitivă și cea negativă – care acţionează în mecanismul dezvoltării umane prin două nume: „egoismul” și „altruismul”.

Nu mă refer la termenii morali, pe care îi folosim în mod obișnuit. Dimpotrivă, mă refer doar la aspectul material al acestor forţe, adică la măsura în care ele sunt înrădăcinate în trupul omului până într-acolo încât nu se mai poate elibera de ele. Adică, doar la ceea ce privește forța lor activă într-un individ:

1. Forța egoistă funcționează în individ similar cu o forţă centripetă (o forță care este orientată către centru într-o mişcare circulară), atrăgând totul din afara individului pentru a-l aduna în interiorul trupului însuși.
2. Altruismul funcţionează precum o forţă centrifugă (o forță care este orientată către exterior într-o mișcare circulară),care curge din interiorul trupului spre exterior.

Aceste forțe există în toate aspectele realității, în fiecare în funcție de esența sa. Există și în om, conform esenței sale. Ele constituie factorii cheie în toate acțiunile noastre. Există fapte cauzate de o forță care funcţionează pentru propria existență individuală. Aceasta este precum o forță care atrage din realitatea externă către centrul trupului orice este benefic pentru sine. Dacă nu ar fi această forță, care să servească omului, omul în sine nu ar exista. Aceasta se numește „egoism”.

Dimpotrivă, există fapte care sunt cauzate de o forță ce curge către beneficiul trupurilor din afară. Această forță funcționează în beneficiul celorlalți și poate fi numită „altruism”.

Prin aceste distincții, numesc cele două forțe care luptă între ele pe calea dezvoltării umane. Voi numi forța pozitivă, o „forță altruistă” și voi numi forța negativă, „o forță egoistă”.

Prin termenul „egoism”, nu mă refer la egoismul original. Mai degrabă mă refer la „egoismul îngust”. Adică, egoismul original nu este altceva decât iubirea de sine, care este toată puterea pozitivă, individualistă a existenței. În această privință, el nu se află în contradicție cu forța altruistă, deși nu o servește.

Cu toate acestea, este în natura egoismului faptul că felul în care îl folosești îl face foarte îngust, întrucât el este mai mult sau mai puțin obligat să dobândească o natură a urii faţă de ceilalţi și a exploatării acestora pentru a-şi ușura propria existență. De asemenea, nu este o ură abstractă, ci una care apare în acte de abuzare a celui apropiat pentru propriul beneficiu, devenind mai întunecos în funcție de nivelurile sale, cum ar fi înșelarea, furtul, jefuirea și omorul. Acesta se numește „egoism îngust” și, în această privință, el intră în contradicție cu iubirea făţă de ceilalţi, fiindu-i totalmente opus. El este o forță negativă care distruge societatea.

Opusul său este forța altruistă. Aceasta este forța constructivă a societății, întrucât tot ceea ce fac oamenii unul pentru altul se face numai prin forța altruistă, așa cum s-a spus mai sus. De asemenea, şi altruismul creşte ca nivel:

1. Primele fapte ale acestei forțe constructive sunt copiii și viața de familie.
2. La nivelul al doilea beneficiarii sunt rudele.
3. La al treilea nivel, este în beneficiul statului, iar
4. Al patrulea nivel, este în beneficiul întregii lumi.

Întreaga motivaţie a structurării sociale este forța altruistă. După cum s-a spus mai sus, acestea sunt elementele care funcționează în mecanismul natural al dezvoltării umanității – forța egoistă, care este negativă pentru societate, și forța altruistă, care este pozitivă pentru societate.

În emularea mecanismului natural al dezvoltării, Marx a luat în considerare doar rezultatele acestor forțe negative și pozitive, care sunt construcția și distrugerea care au loc în societate. El a stabilit planul tacticii sale în conformitate cu acestea și a trecut cu vederea ce cauzează aceste rezultate.

Acest lucru este similar cu un medic care nu observă cauza principală a unei boli, ci vindecă pacientul numai în funcție de simptomele sale superficiale. Această metodă face întotdeauna mai mult rău decât bine, întrucât trebuie să ții cont de ambele: cauza bolii și boala însăși, şi numai apoi poți prescrie un remediu de succes. Aceeași deficiență există în tactica marxistă: El nu a luat în considerare forțele subiective din societate, ci doar aspectul constructiv și cel deficitar.

Drept rezultat, direcția tacticii sale a fost opusă direcției intenționate, pentru că, în timp ce direcția intenționată este altruistă, direcția tacticii a fost contrară. Este clar că guvernarea cooperatistă trebuie să se desfășoare într-o direcție altruistă, întrucât chiar cuvintele „împărțire justă” conțin o percepție altruistă pură și este complet lipsită de schema egoismului.

Egoismul se străduiește să-l folosească pe celălalt în întregime pentru sine. Întrucât pentru sine, nu există niciun fel de justiție în realitate, de vreme ce nu funcționează pentru binele propriu. Cuvântul „jusiţie” înseamnă „relații corecte reciproc”, care este un concept în favoarea celuilalt. Iar a recunoaşte dreptul celuilalt înseamnă, în aceeași măsură, pierderea în mod necesar a propriului drept egoist.

Se pare că însuși termenul „împărțire justă” este unul altruist. Vorbind în concret, este imposibil să remediem rupturile care apar în societate cu o împărţire, în afara unui altruism exagerat. Este așa întrucât răsplata pentru munca spirituală este mai mare decât cea pentru munca fizică, iar munca celor sârguincioşi este mai plină de satisfacții decât munca celor neajutoraţi, iar un burlac ar trebui să primească mai puțin decât cel care are o familie. De asemenea, orele de lucru trebuie să fie egale pentru toți, iar produsul muncii trebuie să fie acelaşi pentru  toți. Într-adevăr, cum putem repara aceste rupturi?

Acestea sunt principalele rupturi, dar ele se împart în nenumărate altele, așa cum vedem ce se întâmplă în piesa sovietică. Singura modalitate de a le petici este aceea a unei bune voințe altruiste, în care muncitorii spirituali renunță la o parte din partea lor în favoarea muncitorilor fizici iar burlacii în favoarea celor căsătoriți … sau așa cum a spus Marx însuși, „Munca însăși va deveni o nevoie imperativă și nu doar un mijloc de procurare”. Aceasta nu este nimic altceva decât o direcție totalmente altruistă.

Și întrucât regimul având un scop trebuie să fie prin natură altruist, este necesar ca tactica care vizează acest scop să fie orientată, de asemenea, în aceeaşi direcţie ca şi scopul, și anume una altruistă.

Cu toate acestea, în tactica marxistă, găsim cea mai îngustă direcție egoistă. Asta este o direcție opusă față de scop: creșterea urii față de clasa opusă, plasarea de obstacole și distrugerea vechiului regim și cultivarea printre muncitori a sentimentului că întreaga lume se bucură pe spinarea lor. Toate acestea intensifică excesiv forțele egoiste înguste ale muncitorilor. Îi privează complet de forța altruistă inerentă lor prin natură. Iar dacă tactica este în direcția opusă scopului, atunci cum se va ajunge vreodată la scop?

Acest lucru a generat contradicția dintre teoria sa și noua realitate: el credea că etapa ulterioară regimului burghez va fi un regim muncitoresc cooperatist, dar în cele din urmă suntem martori vii că, dacă guvernul democratic burghez ar fi distrus acum, un regim nazist sau fascist va apare rapid în locul său. Totodată, acest lucru nu se va pretrece în mod necesar prin războiul actual, ci ori de câte ori guvernul democratic este distrus, un regim fascist, nazist, îl va moșteni.

Nu există nicio îndoială că, dacă acest lucru s-ar întâmpla, muncitorii ar fi împinși înapoi cu o mie de ani. Ei vor trebui să aștepte ca mai multe regimuri să apară, pe cale de cauză și consecință, înainte ca lumea să revină la regimul burghez democratic de astăzi. Toate acestea au rezultat din tactica egoistă care a fost aplicată acelor subiecte care ar trebui să fie guvernarea muncitorilor și a condus mișcarea într-o direcție opusă față de scopul urmărit.

De asemenea, ar trebui să luăm în considerare faptul că toți cei care distrug procesul natural al guvernării juste au provenit de fapt din proletariat și au ieșit din mijlocul lor, și nu neapărat sovieticii, dar majoritatea naziștilor erau, de asemenea, inițial socialişti puri, precum și majoritatea fasciştilor. Chiar și Mussolini însuși a fost inițial un lider socialist entuziast. Asta completează tabloul, modul în care tactica marxistă i-a condus pe muncitori în direcția complet opusă scopului.

Într-adevăr, este dificil de stabilit că o astfel de chestiune simplă va fi trecută cu vederea de către creatorul metodei marxiste, mai ales că el însuși a stabilit că „Nu există niciun remediu pentru societatea cooperatistă înainte ca ierarhia grosolană în diviziunea muncii și conflictele dintre munca fizică și munca spirituală să dispară.” Astfel, este clar că el era conștient de faptul că o societate cooperatistă fără renunțarea completă a membrilor săi la părţile lor în favoarea celorlalţi este nesustenabilă.

Și, de vreme ce știa de acel element altruist care este obligatoriu în societate, spun că el nu intenționa deloc să ne ofere, prin tactica sa, o procedură direcţionată către scop. Mai degrabă, el intenționa în primul rând să grăbească – prin această tactică – sfârșitul actualei guvernări injuste, pe de o parte, și, pe de altă parte, să organizeze proletariatul internațional și să îi pregătească pentru a fi o forță puternică, decisivă, atunci când regimul burghez se va fi prăbuşit. Acestea sunt două elemente fundamentale necesare în etapele care facilitează regimul unei societăți cooperatistee.

Din acest punct de vedere, tactica sa este o invenție genială, şi nu vom găsi ceva similar în istorie. Iar în ceea ce privește instaurarea societății fericite, el s-a bazat pe istoria însăși pentru a o finaliza, pentru că era clar pentru el că, în vremuri grele, când regimul burghez începe să moară, organizaţia proletariatului va fi nepregătită să își asume guvernarea. În acel moment, muncitorii vor trebui să aleagă una dintre cele două opțiuni:

1. fie să se autodistrugă și să-i lase pe adevărații distrugători, pe naziști și pe fasciști, să preia conducerea guvernării,
2. fie să găsească o tactică bună prin care să se califice muncitorii să-și asume guvernarea cu propriile mâini.

În mintea lui, el era sigur că, atunci când ajungem într-un stadiu în care proletariatul internațional se adună într-o putere decisivă în lume, îi vom mulțumi pentru validitatea metodei sale, care ne-a adus până aici iar noi înșine vom căuta calea de a continua mișcarea către obiectiv. Într-adevăr, nu a existat niciodată un inventator care să nu lase succesorilor săi finalizarea operei sale.

Dacă ne uităm mai profund în metoda sa, vom vedea că, de fapt, el nu ar putea să inventeze pentru noi tactica de finalizare a calificării muncitorilor, întrucât acestea sunt două proceduri care se contrazic reciproc. Pentru a crea cea mai rapidă mișcare și a anihila guvernările opresorilor, el a trebuit să folosească procedura în direcția celui mai îngust egoism, adică să dezvolte ura profundă față de clasa opresorilor pentru a crește puterea negativă într-un instrument care poate distruge vechiul regim în cel mai rapid mod cu putinţă și să organizeze muncitorii în cele mai puternice legături.

De aceea, el a trebuit să dezrădăcineze și să neutralizeze forța altruistă din proletariat, a cărei natură este să-i tolereze și să le cedeze opresorilor săi. Pentru a-i califica pe muncitori în „socialismul practic”, astfel încât aceștia să-și poată asuma guvernarea de facto, el a trebuit să folosească procedura în direcția altruistă, ceea ce contrazice „procedura organizațională”. Astfel, el trebuie să fi lăsat intenționat această lucrare pentru noi.

El nu s-a îndoit de înțelegerea sau capacitatea noastră, întrucât problema a fost atât de simplă încât un guvern cooperatist este fezabil doar pe o bază altruistă, așa că ar trebui să adoptăm o nouă tactică în direcția altruistă și să-i calificăm pe muncitori să ia guvernarea în mâinile lor într-o manieră practică și durabilă. Cu toate acestea, pentru a comenta acest lucru, el a considerat necesar să descrie pentru noi forma guvernării juste a proletariatului în sintagma prescurtată: „Societatea își va face un moto din:«De la fiecare după propriile capacităţi, fiecăruia după propriile nevoi.»”Astfel, chiar și un individ complet orb ar găsi în aceste cuvinte semnificaţia că o guvernare justă este de neconceput dacă se petrece într-o societate altruistă în sensul deplin al cuvântului.

Din această perspectivă, marxismul nu s-a confruntat cu nicio problemă din cauza experimentului rus nereușit. Iar dacă marxismul a fost oprit, este doar pentru că rolul său în primul act a fost împlinit, anume organizarea proletariatului internațional într-o forță. Acum trebuie găsită modalitatea practică de a califica mișcarea pentru a-și asuma guvernarea în propriile mâini.

După cum s-a spus mai sus, procedura curentă trebuie să fie în direcția complet opusă tacticii anterioare. Acolo unde cultivasem egoismul excesiv, care a avut mare succes în primul act, trebuie să cultivăm acum altruismul excesiv în rândul muncitorilor. Acest lucru este absolut obligatoriu pentru natura socială a regimului cooperatist. Astfel, vom conduce mișcarea cu încredere către rolul său practic de a-și asuma guvernarea cu propriile mâini, în forma sa finală și fericită.

Știu că nu este cea mai ușoară treabă aceea de a inversa complet direcția mișcării, astfel încât toți cei care o vor auzi se vor arde cu ea ca și când ar fi apă fiartă. Cu toate acestea, nu este atât de rea pe cât este înfăţişată. Putem aduce mișcarea la a fi recunoscută şi acceptată explicând într-un mod adecvat faptul că interesul clasei depinde de asta, „fie că durează, fie că nu”, adică ori continuăm mișcarea marxistă ori să predăm frâiele guvernării naziștilor și fasciștilor – cele mai periculoase forţe pentru guvernarea muncitorilor, prezentând riscul de ne întoarce înapoi cu o mie de ani.

Când masele vor înțelege acest lucru, este sigur că vor adopta cu ușurință noua tactică practică care îi va conduce la asumarea efectivă a guvernării. Cine nu-și amintește cum toată lumea aștepta cu nerăbdare finalizarea cu succes a regimului sovietic? Și chiar dacă nu ar avea succes, întreaga lume s-ar afla, fără îndoială, sub frâiele guvernării cooperatiste. Într-adevăr, rușii nu vor putea reuși, întrucât direcția organizațională cu care sunt obișnuite masele este cea egoistă, care este necesară în primul act iar, prin natură, ea este o putere care distruge guvernarea cooperatistă.

Înainte ca metoda să fie acceptată, este prea devreme să vorbim în detaliu despre programul practic al acestei direcții, mai ales că eseul a devenit deja prea lung. Pe scurt, putem spune că trebuie să organizăm o astfel de diseminare, din punct de vedere științific și practic, prin care va trebui cu siguranţă să se acţioneze în opinia publică, astfel încât orice membru care nu excelează în altruism să se simtă ca un prădător care nu este apt să se afle printre oameni, mergând până într-acolo încât se va simţi în societate precum un criminal sau un tâlhar.

Dacă ne angajăm în mod sistematic să difuzăm această chestiune folosind modalităţile adecvate, nu va fi necesar un proces atât de lung. Hitlerismul demonstrează că, într-o perioadă scurtă de timp, o țară întreagă a fost răsturnată prin propagandă și a acceptat noțiunea bizară a acestuia.

Acum că faptele istorice au clarificat modul corect în care ar trebui să meargă mișcarea de acum înainte, fac apel urgent la muncitorii noștri. Așa cum s-a spus mai sus, națiunile lumii ar putea aștepta, mai ales acum că există o revoltă globală și trebuie mai întâi să scăpăm de pericolul hitlerist. Dar nu avem timp de pierdut. Vă rog să acordați atenție cu promptitudine acestei noi metode pe care am propus-o și pe care eu o numesc „socialism practic”, pentru că până acum rolul socialismului, în opinia mea, era doar acela de „socialism organizațional”, așa cum am spus mai sus.

Dacă metoda mea este acceptată, ar trebui să schimbăm și tactica exterioară, unde în locul vechii arme a urii de clasă și a urii față de religie, să li dea o nouă armă, aceea a urii față de egoismul excesiv al proprietarilor. Ar avea succes pentru misiunea sa din toate perspectivele, întrucât nu numai că în felul acesta clasa opusă nu va putea să se apere folosind scuturile groase ale dogmelor morale și religioase, dar va dezrădăcina, totodată, pe parcurs, diferite buruieni nocive ale nazismului și fascismului care au prins rădăcini destul de puternic în rândul proletariatului însuși, riscându-i existența, așa cum s-a spus mai sus.

Ar trebui, de asemenea, să ținem cont de frumusețea acestei arme, care este cea mai atrăgătoare și care ne poate uni tinerii în jurul ei. De fapt, schimbarea nu este atât de mult în tactică, ci mai ales în rezultat. Până acum, luptând împotriva privaţiunilor clasei, luptătorul privea lucrurile  întotdeauna din perspectiva îngustă posesiv-egoistă, în timp ce își proteja propria posesie. Astfel, odată cu războiul lui, creşte în el şi forța egoistă excesivă, iar războinicii înșiși sunt prinși în aceeași perspectivă burgheză.

Diferă, totodată, foarte mult de abordarea proprietarilor, întrucât ei cred că au drepturi depline sub toate aspectele, cele legate de lege, religie și etică, protejându-se prin toate mijloacele. Cu toate acestea, atunci când luptăm împotriva egoismului proprietarilor folosind perspectiva largă a percepției altruiste, rezultatul este că puterea altruismului crește în interiorul lor proporțional cu nivelul luptei lor. Astfel, dreptul proprietarilor devine foarte deficitar și nu se pot apăra, întrucât acest tip de război se bazează în mare măsură pe percepția etică și religioasă a proprietarilor înșiși.

Astfel, metoda mea deține fundamentul pentru unitatea națională, de care suntem atât de însetaţi în acest moment. Probabil, istoria însăși a rupt deja multe dintre diferenţele politice dintre noi, pentru moment nemaiputând să facem distincţia între non-sioniști, sioniști spirituali, sioniști politici, teritoriali etc. Acum, că toate speranțele de a respira aer liber în afara țării noastre au fost spulberate, chiar și cei mai devotați non-sioniști au devenit, din necesitate, pe deplin sioniști practici. Astfel, în principiu, majoritatea rupturilor dintre noi au fost remediate.

Cu toate acestea, încă suferim de două diferenţieri teribile:

1. ) cea de clasă;
2. ) cea religioasă.

Nu trebuie să le neglijăm, nici nu putem spera să scăpăm vreodată de ele. Totuşi, dacă noua mea metodă, a „socialismului practic”, pe care am sugerat-o, este acceptată de mișcare, vom fi scăpați o dată pentru totdeauna şi de icurile ce produc separarea în clase, icuri infipte în spinarea națiunii.

Așa cum s-a spus mai sus, noua tactică preia mult din religie și nu îi vizează pe păcătoșii care fac abuzuri, ci doar păcatele lor – doar egoismul disprețuitor din ei. În fapt, același război se va desfășura parțial și în cadrul mișcării, care va elimina în mod necesar ura de clasă și ura religioasă. Vom căpăta abilitatea de a ne înțelege reciproc și de a ajunge la unitatea completă a națiunii cu toate fracțiunile și partidele sale, așa cum ne cer aceste vremuri periculoase pentru noi toți. Aceasta este garanția victoriei noastre pe toate fronturile.

Privind Chestiunea Zilei

Ne-am săturat de informațiile contradictorii pe care le primim în fiecare zi cu privire la aderarea Italiei la război. Odată, ni se promite că Mussolini nu va îndrăzni să lupte cu aliații și, altădată, că se alătură imediat războiului. Modificările apar zilnic, iar nervii noştri sunt la pământ. Toate indiciile ne arată că aceste informații sunt editate și prezentate de o fabrică Hitler-Mussolini, al cărei singur scop este să ne slăbească nervii.  

Într-un fel sau altul, trebuie să căutăm să ne ferim de ele. Trebuie să ne îndepărtăm cu promptitudine de toate aceste știri stranii și să încercăm să-i urmărim singuri pe factorii conducători și toate aceste aventuri, astfel încât să putem înțelege de la ei toate acele mișcări nedumeritoare ale lui Hitler-Mussolini.

În principal, însă, ar trebui să notăm conţinutul acordului dintre ei. Se știe că au semnat două contracte:

1)  primul a fost doar un acord politic, pe care l-au numit „Axa Roma-Berlin”. Conținutul său se referă la ajutorul politic reciproc și împărțirea anumitor domenii de influență între ei. În urma acestui acord, Hitler i-a acordat ajutor politic lui Mussolini în războiul său din Etiopia, iar Mussolini a făcut același lucru pentru Hitler în aventurile sale de dinainte de război și continuă să o facă încă.

2)  aproape de izbucnirea războiului, au încheiat un al doilea acord, un pact militar, al cărui conținut nu îl cunoaștem. Cu toate acestea, în general, știm că s-au angajat să se susţină reciproc, efectiv, din punct de vedere militar.

Există suficiente dovezi pentru a presupune că nu s-au angajat să ducă războiul împreună cu promptitudine, ca în cazul acordului dintre Anglia şi Franța. Acest acord a fost construit în întregime din inițiativa lui Hitler, pentru că el a dorit să se protejeze de orice necazuri care ar putea veni – dacă ar fi în criză militară și va avea nevoie de asistența Italiei. Într-un astfel de moment, acordul obligă Italia să-i vină în ajutor, în cazul în care Hitler îl solicită și, în mod firesc, în anumite condiții privind împărțirea prăzii.

Dar, în esență, Hitler nu credea că va avea nevoie de asistența militară a Italiei. Au existat două motive:

1. El era încrezător în puterea sa și nu avea încredere în abilitățile militare ale Italiei.
2. Acordul politic anterior, de asemenea, „Axa Roma-Berlin”, îi asigura deja un ajutor militar substanțial, întrucât prin simple manevre politice Italia ar fi putut ţine ocupate multe dintre forțele dușmanilor săi la granițele Italiei. Acest lucru nu este departe de asumarea unui rol activ în război. Aşadar, de fapt, el nu a dorit deloc să-l includă pe Mussolini în războiul său. Pactul militar pe care l-a încheiat cu el a fost doar pentru eventualitatea unei crize militare, care l-ar obliga pe Mussolini să-i vină în ajutor explicit la invitația lui Hitler, iar inițiativa nu va fi deloc în mâinile lui Mussolini.

În mod corespunzător, Mussolini spera să-şi împlinească prin acest război toate planurile sale fasciste de a restabili vechiul Imperiu Roman. Nu ar fi putut spera la o oportunitate mai bună decât să-și ducă războiul alături de Hitler. Fără îndoială, aşteaptă cu nerăbdare momentul în care Hitler îi va cere să i se alăture în război. Probabil, Hitler nu și-a pierdut credința în puterea sa și încă nu are nicio dorință de a-l include în război sau, altfel spus, de a împărţi prada.

Prin urmare, rezultă că, atâta timp cât nu simțim că există o criză reală în armatele lui Hitler, nu avem de ce să ne temem de amenințările lui Mussolini și de pregătirile sale pentru război. Acestea nu sunt altceva decât manevre militare șirete menite     să-i ţină pe aliați la granițele sale și să slăbească puterea aliaților pe front cât mai mult posibil, în conformitate cu condițiile contractului „Axa Roma-Berlin”.^(*)

Acum că aderarea Italiei la război a devenit un fapt, s-au clarificat multe, dacă discutăm în conformitate cu linia pe care am descris-o. Acum știm cu siguranță că în ultima bătălie, Hitler a ajuns la o adevărată criză și forţele sale au fost în totalitate concentrate acolo. În caz contrar, nu există nicio îndoială că el nu ar include Italia în război. Din acest motiv, aderarea Italiei la război este o veste bună, anticipând, într-un fel, căderea Germaniei. Sperăm, de asemenea, că ajutorul Italiei nu o va salva,  iar acum victoria aliaților este mai sigură ca niciodată.

Scena Publică

Prin prezenta oferim spațiu în publicaţia noastră pentru crearea unei „scene publice” pentru oricine discută chestiuni naționale, și mai ales unirea națiunii. De asemenea, oricine are o problemă națională importantă sau un plan de unire a națiunii, precum și argumente care pun în discuţie aceste chestiuni – suntem dispuși să le luăm și să le publicăm în ziarul nostru.

Editorii

_______________

(*) Nota trad.: Evreii (în ebraică יהודים  – yehudim, uneori עברים  – ivrim, בני ישראל  Bney Israel = fiii lui Israel sau עם ישראל Am Israel – poporullui Israel; în antichitate – în arameică: יְהוּדָאִין  – yehudayin, în latină: judaei sau hebraei, iudei, apoi uneori, în trecut și în unele țări israeliți, în limba idiş: יידן  – Yiden , în limba ladino: djudios (preluat din Wikiwand – https://www.wikiwand.com/ro/Evrei)

(**) Paranteză: În timp ce scriau, au sosit informații că Italia s-a alăturat războiului, așa că eseul a fost oprit la jumătatea drumului. Articolul a fost terminat în conformitate cu realitatea la zi.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

“Love thy friend as thyself.” Rabbi Akiva says this is a great rule in the Torah

COLLECTIVE AND INDIVIDUAL

The above statement, although it is one of the most famous and cited sayings, it is still unexplained to everyone with all its vastness. That is because the word rule (or collective) indicates a sum of details that relates to the above rule, that each and every detail carries a part within it in a way that the gathering of all the details together creates that rule (or collective).

And if we say “a great rule in the Torah,” it means that all the texts and the 612 mitzvot are the sum-total of the details that relate to the verse of “Love thy friend as thyself.” It is difficult to understand how such a statement can contain the sum-total of all the Mitzvot in the Torah? At most it can be the rule (the collective) of the part of the Torah and texts that relate to the Mitzvot between man and man. But how can you include the greater part of the Torah, which concerns work between man and God in the verse, “Love thy friend as thyself”?

THAT WHICH YOU HATE, DO NOT DO TO YOUR FRIEND

If we can somehow reconcile the above text, here comes Hillel’s statement to the foreigner who came before him and asked to be converted, as it says in the Gmarah, “Convert me so that you will teach me the entire Torah while I am standing on one leg.” He told him “That which you hate, do not do to your friend.” This is the entire Torah, and the rest means just go and study. We see that he told him that the entire Torah is the interpretation of the verse, “Love thy friend as thyself.”

Now, according to the words of Hillel, the teacher of all the Kabbalists of his time, it is perfectly clear to us that the primary purpose of our holy Torah is to bring us to that sublime degree where we can observe this verse “Love thy friend as thyself”, because it specifically says: “the rest means go and study.” This means that they interpret for us how to come to that rule.

It is surprising that such a statement can be correct in most of the issues of the Torah, which concern man and God, when every beginner evidently knows that this is the heart of the Torah and not the interpretation of “Love thy friend as thyself.”

LOVE THY FRIEND AS THYSELF

We should examine further and understand the meaning of the verse, “Love thy friend as thyself.” The literal meaning of it is to love your friend in the same amount that you love yourself. However, we see that the collective cannot keep up with it at all. If it had said love your friend as much as your friend loves you, there still would not be many people who could observe it completely, yet it would be acceptable.

But to love my friend as much as I love myself appears to be impossible. Even if there were but one person in the world except me, that would still be impossible, much less when the world is full of people. Moreover, if one loved everyone as much as one loves oneself, he would have no time for himself. But one must willingly satisfy one’s own needs without neglect, for one loves oneself.

It is not so concerning the needs of the collective; for one has no strong motivation to stimulate one’s desire to work for them. Even if one had a desire, could one still keep this statement literally? Would one’s strength endure? If not, how can the Torah obligate us to do something that is not in any way feasible?

We should not consider that this statement is spoken by way of exaggeration, because we are cautioned by the saying: “Though shall not add to it nor subtract from it.” All the interpreters agreed to interpret the text literally. Moreover they said that one must satisfy the needs of one’s friend even in a place where one is himself in need. Even then we must satisfy the needs of our friend and leave ourselves needing.

The Tosfot interpret that anyone who buys a Hebrew slave, it is as though he buys a master for himself. And the Tosfot interpret that should one happen to have but one pillow, if one lies on it oneself, he does not keep, “For he is happy with thee.” And if one does not lie on it and does not give it to one’s slave, this is sodomite rule. It turns out that against his will one must give it to one’s servant. It turns out that one has bought oneself a master.

ONE MITZVA (COMMANDMENT)

This raises several questions: According to the aforesaid, we all sin against the Torah. Furthermore we do not keep even the primary part of the Torah, the essence of it, because we keep the details but not the actual rule. It is written: “When you keep the will of the Creator, the poor are in others and not in you.” Yet how is it possible that there will be poor when everyone keeps the rule, the desire of the Lord, and love their neighbor as themselves?

The issue of the Hebrew slave needs further study: The meaning of the text is that one must love one’s slave as oneself even when referring to a stranger or an alien, who is not a Hebrew. And one should not excuse oneself because the rule for the stranger is as the rule for the Hebrew because “One law and one ordinance should be both for you and for the stranger that so journeth with you.” The word “stranger” also means a “partial proselyte,” meaning one who does not accept the Torah, but only retires oneself from idolatry. It is written about such a person: “thou mayest give it onto the stranger that is within thy gates.”

And this is the meaning of One Mitzva that the Tana speaks of when he says: „Performing one Mitzva sentences oneself and the entire world to a scale of merit.” It is very difficult to understand what the entire world has to do with this? And we should not excuse ourselves that it is about when one is half righteous, half sinner.

One can see about oneself that one is half righteous, half sinner, but not that the entire world is such. Furthermore, the text should have stated “The whole of Israel”; but why does it say “the entire world”? Are we guarantors for the entire world? Do we add them into our account of good deeds?

We must understand that our sages spoke only of the practical part of the Torah, which brings the world and the Torah to the desired goal. Therefore, when they say One Mitzva, they certainly refer to a practical Mitzva. And this is certainly as Hillel says, meaning “Love thy friend as thyself.” It is by this Mitzva alone one attains the real goal, which is adhesion with the Creator. Thus you find that with this one Mitzva one keeps the entire goal and the purpose.

And now there is no question about the Mitzvot between man and God because the practical ones about them have the same purpose of cleansing the body, the last point of which is to love your friend as yourself. The immediate phase after that is adhesion.

And in that there is a general and a particular. We come from the particular to the general, because the general leads to the ultimate goal. Thus, it certainly makes no difference on which side to begin, in the particular or in the general, as long as we begin and do not stay neutral, until we reach our goal.

AND TO CLEAVE ONTO HIM

There still remains room to ask: “If the purpose of the Torah and the entire creation is but to raise the base humanity to become worthy of that wonderful sublimity, and to cleave onto Him, He should have created us with that sublimity to begin with, instead of troubling us with the labor that there is in creation and Torah and Mitzvot.

We could explain that by the words of our sages: “One who eats that which is not his, is afraid to look at one’s face.” This means that anyone who feeds on the labor of others is afraid (ashamed) to look at his own form, for his form is inhuman.

Because no deficiency comes out of His wholeness, He has prepared for us this work, that we may enjoy the labor of our own hands. That is why He created creation in this base form. The work in Torah and Mitzvot lifts us from the baseness of creation, and through it we reach our sublimity by ourselves. Then we do not feel the delight and pleasure that comes to us from his generous hand, as a gift, but as owners of that pleasure.

However, we must still understand the source of the baseness that we feel upon receiving a present. Nature scientists know that the nature of every branch is to be close to its root. The branch also loves every conduct in the root. By the same principle, every thing that is not in the root, the branch too stays away from, cannot tolerate it and is harmed by it.

And because our root is the Creator, and He does not receive but gives, we feel sorrow and degradation upon every reception from another.

Now we understand the purpose of cleaving to Him. The sublimity of adhesion is only the equivalence of the branch with its root, and the whole matter of lowness is only the remoteness from the root. In other words, each creature whose way is corrected to bestow becomes sublime and capable of cleaving to Him. However, each creature whose way is reception and self-love, is degraded and removed far from the Creator.

As a remedy, we have been prepared with the Torah and Mitzvot. In the beginning we are to keep it Lo Lishma, meaning in order to be rewarded. This is the case during the period of Katnut (smallness), an educational phase. When one grows, one is taught to observe Torah and Mitzvot Lishma, meaning to bring contentment to one’s Maker, and not for self-love.

Now we can understand the words of our sages: “Why should the Creator mind if one slaughters at the throat or at the back of the neck? After all, the Mitzvot were only given to cleanse people.”

But we still do not know what that cleansing is. With regards to the afore mentioned, we know that, “a wild ass’s colt is born a man.” And we are completely immersed in the filth [C.R.1] and lowness of self-reception and self-love, without any spark of love for one’s fellow person and bestowal. In that state one is in the farthest point from the root.

When one grows and is educated through Torah and Mitzvot, defined only by the aim to bring contentment to one’s Maker and not at all for self-love, one comes to the degree of bestowal to one’s fellow person. One comes to that degree by the natural remedy in the study of Torah and Mitzvot Lishma that the giver of the Torah knows, as our sages said, “I have created the evil inclination, I have created for it the Torah as a spice.”

By that the creature develops in the degrees of the above sublimity until one loses any form of self-love and self-reception. In that state, one’s every attribute is either to bestow, or to receive in order to bestow. Our sages said about that, “The Mitzvot were only given in order to cleanse people with,” and then one cleaves to one’s root, as it says, “and to cleave onto Him.”

TWO PARTS TO THE TORAH: BETWEEN MAN AND GOD AND BETWEEN MAN AND MAN

Even if we see that there are two parts to the Torah: The first – Mitzvot between man and God, and the second – Mitzvot between man and man, they are both one and the same thing. This means that the actual purpose of them and the desired goal are one, namely Lishma.

It makes no difference if one works for one’s friend or for the Creator. That is because it is carved in us by the nature of creation that anything that comes from the outside appears empty and unreal.

Because of that we are compelled to begin with Lo Lishma. Rambam says, “our sages said: ‘One should always study the Torah, and even Lo Lishma, because from Lo Lishma one comes to Lishma.’ Therefore when teaching the young, the women and the illiterate, they are taught to work out of fear and in order to be rewarded, until they accumulate knowledge and gain wisdom. Then they are told that secret little by little and they are accustomed to that matter with ease until they attain and know Him and serve Him with love.”

Thus, when one completes one’s work in love and bestowal for one’s fellow person and comes to the highest point, one also completes one’s love and bestowal for the Creator. In that state there is no difference between the two, for anything that is outside one’s body, meaning one’s self-interest is judged equally – either to bestow upon one’s friend or bestow contentment upon one’s Maker.

This is what Hillel Hanasi assumed, that “Love thy friend as thyself” is the ultimate goal in the practice. That is because it is the clearest form to mankind.

We should not be mistaken with deeds, for they are set before ones eyes. We know that if we precede the needs of our own, it is bestowal. For that reason Hillel does not define the goal as “And though shalt love the Lord thy God with all thy heart and with all thy soul and with all thy might,” because they are indeed one and the same thing. It is so because one should also love one’s friend with all his heart and with all his soul and with all his might, because that is the meaning of the words “as thyself.” After all one certainly loves oneself with all one’s heart and soul and might, but with regards to the Creator, one may deceive oneself; and with one’s friend it is always spread out before his eyes.

WHY WAS THE TORAH NOT GIVEN TO THE PATRIARCHS?

That answers the first three questions. But there still remains the question how is it possible to keep it, for it is seemingly impossible. You should know that that is why the Torah was not given to the Patriarchs, but to their children’s children, who were a complete nation, consisting of 600,000 men from 20 years of age and on. They received it after having been asked if each and every one of them were willing to take upon himself this work and this sublime goal.

After each and every one said, “We shall hear and we shall do” it became possible. That is because undoubtedly, if 600,000 men have no other interest in life but to stand guard and see that no need is left unsatisfied in their friends, and they even do it lovingly, with all their soul and all their might, there is absolutely no doubt that there will not be a need in any person in the nation to care for his own sustenance. That is because he will have 600,000 loving and loyal people making sure not a single need is left unsatisfied.

Thus we answer the question why was the Torah not given to our holy patriarchs. That is because in a small group of people the Torah cannot be observed. It is impossible to begin the work of Lishma, as it is described above. Because of that the Torah was not given to them.

ALL OF ISRAEL ARE RESPONSIBLE FOR ONE ANOTHER

In light of the above we can understand a perplexing saying by our sages who said, “All of Israel are responsible for one another.” Furthermore, Rabbi Elazar, the son of Rabbi Shimon adds that, “The world is judged by the majority.”

It follows, that we are also responsible for all the nations of the world. I wonder; this seems to be something that the mind cannot tolerate. How can one be responsible for the sins of another whom he does not know? It is said specifically that, “The fathers shall not be put to death for the children, neither shall the children be put to death for the fathers; every man shall be put to death for his own sin.”

Now we can understand the meaning of the words in utter simplicity. It is clearly impossible to keep the Torah and Mitzvot if the entire nation does not participate.

It turns out that each and every person has become responsible for his friend. This means that those who are reckless make those who keep the Torah remain in their filth. They cannot be corrected and come to love bestowal upon one’s fellow person without the participation of the reckless. Thus, if some among the nation are sinners, they make the rest of the nation suffer.

It is written in the Midrash, “Israel, one of them sins and all of them feel.” Rabbi Shimon said about that: “It is like people who were seated in a boat. One of them took a drill and began to drill under his seat. His friends told him, ‘What are you doing?’ He replied, “Why should you care? Am I not drilling under me?’ They replied, ‘The water is flooding the boat.’” As we’ve explained above, because the reckless are immersed in self-love, their acts create a wall of steel that detains those who keep the Torah from even beginning to keep the Torah and Mitzvot, as they should be kept.

Now we will clarify the words of Rabbi Eliezar, son of Rabbi Shimon, who says, “Since the world is judged by the majority, and the individual is judged by the majority, if one performs one Mitzva, blessed be he, for he sentences himself and the entire world to a scale of merit. If he commits one sin, woe unto him for he sentences himself and the entire world to a scale of demerit. It is said, ‘But one sinner destroyeth much good.’”

We see that Rabbi Abba, son of Rabbi Shimon takes the issue of the Arvut (mutual responsibility) even further, for he says, “The world is judged by its majority.” This is because he thinks it is not enough for one nation to receive the Torah and Mitzvot. Either he came to this opinion by observing reality, for we see that the end has not yet come, or he received it from his teachers.

The text also supports him, as it promises us that at the time of redemption, “the earth shall be full of the knowledge of the Lord,” and also, “all nations shall flow onto him,” and many more verses. That is the reason he conditioned the Arvut in the participation of the entire world. It shows that an individual cannot come to the desired goal by observing Torah and Mitzvot, if not through the aid of all the people of the world.

Thus, each and every Mitzva that one performs affects the whole world. It is like a person who weighs beans on a scale. Just like each and every bean one puts on the scale induces the final desired decision, so each Mitzva that the individual performs before the whole earth is full of the knowledge develops the world in that direction.

It is said, “But one sinner destroyeth much good.” It means that one’s sinning reduces the weight on the scale, as though that person took back the beans he had put on the scale. By that one turns the world backwards.

WHY WAS THE TORAH GIVEN TO ISRAEL?

Now we can answer the question, “why the Torah was given to the Israeli nation without the participation of all the nations of the world?” The truth is that the purpose of creation applies to the entire human race, none absent. However, because of the lowness of the nature of creation and its power over people, it was impossible for people to be able to understand, determine and agree to rise above it. They did not demonstrate the desire to relinquish self-love and come to equivalence of form, which is adhesion with His attributes, as our sages said, “As he is merciful, so you be merciful.”

Thus, because of their ancestral merit Israel succeeded, and over 400 years they developed and became qualified and sentenced themselves to a scale of merit. Each and every member of the nation agreed to love his fellow man.

Being a small and single nation among seventy great nations, when there are a hundred gentiles or more for every one of Israel, when they had taken upon themselves to love their fellow person, the Torah was then given specifically to qualify the Israeli nation.

However, the Israeli nation was to be a “transition.” This means that to the extent that Israel cleanse themselves by keeping the Torah, so they pass their power on to the rest of the nations. And when the rest of the nations also sentence themselves to a scale of merit, then the Messiah will be revealed. That is because the role of the Messiah, is not only to qualify Israel to the ultimate goal of adhesion with Him, but to teach the ways of God to all the nations, as the verse says, “And all nations will flow onto Him.”

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

THE SOLUTION

Throughout time and throughout the world, wise men have failed to come up with a solution that would be accepted by all. I offer a genuine solution that is both acceptable and unites them all.

THE NEW SOCIETY

The acceptance of the religion of “love thy neighbor as thyself”, as simple as that, (meaning the religion is “love thy neighbor as thyself”!). A just distribution of the profits, so that each works according to his skills and receives according to his needs. Private property exists, but its owner must not profit from it more than he really needs. Property owners will be under public supervision, or under self-trusteeship, or through bookkeeping. The unemployed will receive their needs equally with the employed. People who live in communes will receive equally with the workers. Profits will be utilized for building public assets.

THE CHANGE OF FORM

The will to receive that’s imprinted in each creature has a different form to the Creator’s. Therefore the soul departed from Him, because a change of form in the spiritual is like an ax that cuts in two in the material. Thus it is clear that what the Creator wants from us is equivalence of form, by which we return and cleave to Him as before we were created. It is as the verse goes: “To cleave to His attributes: as He is merciful, so shall you be merciful”. Meaning that we change our attributes, which are the will to receive, and accept the attributes of the Creator, which consist purely of bestowal, in such a way that everything we do will be only to bestow upon our fellow man and benefit them to the best of our ability. By that we come to the purpose of adhesion with Him, meaning equivalence of form. And the things that man must do for himself, the minimum needed for him and his family, is not considered a change of form because “necessity is neither praised nor condemned”. And that will be discovered at the time of the Messiah. When that lesson is learned we shall attain complete redemption.

TWO PATHS TO DISCOVER PERFECTION

A path of Torah or a path of pain. This technique will bring about a total destruction of the world in a third world war. The survivors will decide not to work for themselves more than is actually necessary and dedicate the remainder of their actions for the good of others. And if all the nations of the world consent that no man should care for himself but only for others, war shall cease to exist.

THE TORAH OF THE MESSIAH

The Torah (also method) of equivalence of form. The Messiah will teach everyone to worship God through equivalence of form, meaning that he’ll prove that if people follow his way they will be better off. However, if they do not take upon themselves the work of God, they will be led into a path of terrible pain and be destroyed by war. Then the nations of the world will seek advice on how to avoid wars, and they will come to the Messiah, to Jerusalem, and he will teach them this Torah.

THE RELIGIOUS FORMATION

The religious formation of all the nations should first and foremost obligate its members to bestow upon their fellow man the concept of another person’s life coming before one’s own, a formation of “Love thy neighbour as thyself”, meaning that one will not benefit from society more than the underprivileged. This is a comprehensive religion for all nations that will operate within the framework of the new society. But otherwise, each nation may pursue its own religion and traditions, and one must not interfere with the other.

The laws of this equal to all religion (bestowal) are:

• One will work for others to the best of his ability, and beyond that if necessary, until there is no more hunger in the world.
• Although one may be a hard worker, one will not benefit from society more than the underprivileged, so that the standard of living will be equal for all.
• Although there is a religion, honors must be added that are compatible with the religion – he who bestows more upon society will receive a higher decoration.
• The laws of society will punish anyone who refrains from doing his utmost.
• Each and every one must endeavor, according to this religion, to constantly improve the standard of living of the world, so that all those who come in it will take pleasure in their lives and enjoy life more and more.
• Not everyone must delve in spirituality, but only a chosen few according to the changing needs. There will be a so-called Supreme Court and all who wish to participate in the spiritual life, must first be permitted to do so by this court.
• Each individual or group who enter the new framework must take an oath of allegiance to observe all that is so because God has so commanded, or at least to pledge to teach his children that God has so commanded. Those who claim to settle for the ideology should be accepted on condition. If they live up to it they can be fully accepted. Nevertheless, they must promise not to pass on to their sons their path of heresy, but to trust their education in the hands of the state. And if they want neither they must not be accepted at all for they will corrupt their friends and the loss will exceed the profit.
• There must first be a small organization whose members are willing to work according to their ability and receive according to their needs for religious reasons. They will work diligently as though they were contract workers, if necessary more than eight hours a day. In this organization, there will be the complete administration as that of a state, so that the administration of that small society suffice for a framework for all the nations of the world. That organization will be like a center point that expands over nations and countries throughout the world, and all who enter that framework will accept the leadership and administration program of the initial organization, so that the whole world will be united in facing the consequences of loss or enjoying the profit.
• All contradictions between members of society will be resolved between the relevant parties, and anyone who exploits the weakness or strictness of his fellow man will be ostracized from society. If some exceptions are found in society, the public must be notified of them until they are reformed. If efforts to reform them fail, society should treat them as outcasts so that they cannot corrupt others in the society.
• No man will claim his needs from society. Specifically appointed people will inquire about the needs of each person and will see to their satisfaction, so that everyone is absorbed solely in bestowal and never needs to contemplate his own needs.
• The freedom of the individual should be maintained as long as it is not harmful to society. Anyone who wishes to leave and join another society must in no way be detained, even if their leaving is harmful to society.

PUBLICITY

There are three foundations to the circulation of the religion:

1. The satisfaction of desires: in every man there is an unknown spark that demands to unite with God. And when it sometimes comes to life and awakens to know God, or to deny God (which is the same thing), and if there is someone who can satisfy that need, he would agree to anything. In addition there is the matter of the afterlife and reward in the next world. There is also the matter of the pride of the individual and the pride of the nation.
2. Proof – that the world exists but for Him, especially in the days of the atomic age.
3. Publicity: hiring people to spread these words to the public.

There is no harder blow to the capitalistic regime than this new formation of society. We should not expect at all that the capitalistic regime would disappear by itself. Publicity: if one bears in mind that all wrongs are only amendable in the new society, it will not be difficult for him to devote himself to it.

Jews should present before the gentiles a novelty in the wisdom of religion, in justice and in peace. In that most gentiles are our disciples and this wisdom is attributed to us alone, and this is what they expect from the return to the Land of Israel. Israel is poor, its inhabitants are doomed to suffer and emigrate from the country. The only cure for that is the new society as it not only unites all nations as one in helping one another, but it gives strength and endurance to each and every one. And most importantly – the new society gives strength to work in such a way that the productivity of the work will compensate for the poverty.

If that religion is accepted, the building of the Temple is possible.

The basis of all this explanation is the discovery of both spiritual and material creation, which is no more than the will to receive, regarded as existence from absence, but what that substance receives is extended existence from existence. Thus we can vividly see what God demands of us: equivalence of form. For by nature our body has but the will to receive and none of the will to bestow, which is the opposite of the Creator, which is all bestowal and no reception. That difference of form causes severance from the Creator. Therefore we are obliged to bring contentment to our Maker through acts of Torah and Mitzvot, and bestowal to others, in order to receive that form of bestowal and once again cleave to the Creator as before creation.

THE LEADER OF THE GENERATION

People naturally believe a leader who has no private interests and no commitments for himself, who dedicates himself and abandons his privacy in favor of the benefit of the public, because indeed that is how it should be. And if the leader harms another person because of some private interest, he is a liar and a traitor and as soon as people find out about it, they will trample him to the ground. There are two kinds of private interests: physical and mental. There is not a leader in the world who will not fail the public for mental interests. For example, if one is merciful, and because of that he does not rid society of evildoers and does not warn about them, or that he is afraid of vengeance, perhaps even the vengeance of the Creator, and because of that refrains from making the necessary corrections. Thus, because of private interest, he demolishes the public. Even if he rids himself of material interests, he’ll still not want to rid himself of idealistic or religious interests, although they are only his own without any bearings on the public, for they discern only the word “benefit”, for they have nothing, even the most idealistic that can stand in the way of benefit.

GOOD DEEDS AND MITZVOT (ACTS THAT PROMPT ADHESION)

The mind cannot perceive something that the senses do not first detect. A person does not wish for something because it is good, but is good because he wishes it. The senses do not detect something that is not done first. Thus, action leads to the senses, which leads to understanding. For example: the senses cannot take pleasure in bestowal before they actually bestow, and it is impossible to grasp the great importance of bestowal before your senses get a taste of it. By the same token, it is impossible to take pleasure in adhesion before many good deeds that can bring to it are performed, provided they are done in order to please Him, that is to take pleasure in the contentment that He gets by your performance of the good deed. Once the pleasure in good deeds has been felt, it is possible to understand Him, to the extent of the received pleasure.

There are two aims to religion:

A. Not For Her Name, pragmatism, when he gets what he wants he is satisfied.

B. Religious, a mental need to cleave to Him, which is called For Her Name.

By action he can come from not For Her Name to For Her Name.

THE AIM AND THE PURPOSE OF LIFE

To attain adhesion with the Creator so as to please Him alone, or to purify others so that they may attain adhesion with the Creator.

TWO SERVITUDES IN THE WORLD

To the Creator or to His creatures, one of them is a must. There is no taste of total freedom but to those who are servants to the Lord alone and to no other creature in the world.

CONTACT, TOUCH WITH HIM

There is nothing more natural than attaining contact with the Creator, as the verse goes: “The whole earth is full of His glory”, but one does not know it and does not feel it. And the worshiper who is endowed with contact with Him, gains nothing but the knowledge. Thus he becomes more natural, simpler and poorer, until one can say that before he was endowed, he, and the masses too, were outside the simple nature, for now he is equal and simple and understands all people and is very much involved with them and no one is nearer and more natural to the masses than him and one must love him alone, for they have none closer and more brotherly than him.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

“Harut (cioplit)în tăbliţele de piatră”; a nu se pronunța Harut (cioplit), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.”

– Midrash Semot Raba, 41

Acest pasaj necesită o clarificare, întrucât, în ce fel oare are vreo legătură chestiunea primirii Torei cu eliberarea de moarte? Mai mult, odată ce au obținut un trup etern care nu poate să moară în urma primirii Torei, cum l-ar putea pierde din nou? Poate eternul să devină absent?

LIBERUL ARBITRU

Pentru a înțelege conceptul sublim de “eliberare de îngerul morții”, trebuie mai întâi să înțelegem conceptul de libertate, așa cum este el înțeles în mod normal de întreaga umanitate.

Percepția generală este că libertatea este considerată a fi o lege naturală, care se aplică oriunde există viață. Astfel, vedem cum animalele care sunt ţinute în captivitate mor atunci când le privăm de libertatea lor. Asta constituie o adevărată mărturie că Providența nu acceptă înrobirea niciunei creaturi. Pe bună dreptate, omenirea s-a luptat în ultimele câteva sute de ani să obțină o anumită măsură a libertății individului.

Totuşi, acest concept, exprimat în acel cuvânt – “libertate” – rămâne neclar, iar dacă vom căuta în profunzime care este semnificația acelui cuvânt, nu ne va rămâne aproape nimic, căci înainte de a căuta libertatea individului, trebuie să presupunem că orice individ, în sine și prin sine însuşi, deţine acea calitatea numită “libertate”, însemnând că poate acționa după propria sa alegere, conform propriului liber arbitru.

PLĂCEREA ȘI SUFERINŢA

Atunci, însă, când analizăm acțiunile unui individ, le vom găsi ca fiind obligatorii. El este obligat să le facă și nu are libertatea de alegere. Într-un fel, este ca o mâncare care fierbe înabuşit pe sobă; ea nu are de ales, decât să fiarbă. Și trebuie să fiarbă, pentru că Providența a înhămat viața cu două lanțuri: plăcerea și durerea.

Creaturile vii nu au libertatea de alegere – adică să aleagă durerea sau să respingă plăcerea. Iar avantajul omului față de animale este că el poate să-şi propună un obiectiv îndepărtat, adică să accepte o anumită măsură a durerii în prezent, optând pentru un beneficiu sau o plăcere viitoare, care vor fi dobândite după un anume timp.

De fapt, aici nu e nimic mai mult, decât un aparent calcul comercial, în care beneficiul sau plăcerea viitoare par preferabile și mai avantajoasă decât agonia pe care individul o suferă din cauza durerii pe care a acceptat să și-o asume în prezent. Este aici numai o chestiune de deducere – prin care se deduce durerea și suferința din plăcerea anticipată, rămânând un oarecare surplus.

Aşadar, este extinsă doar plăcerea. Și astfel, uneori se întâmplă să ne chinuie faptul că plăcerea obținută nu este acel surplus pe care l-am sperat, în comparație cu agonia pe care am suferit-o; drept urmare, suntem în pierdere, ca nişte negustori.

Și după ce s-au spus și s-au făcut toate, nu există nicio direfență între om și animal. Și dacă așa stau lucrurile, atunci nu există niciun fel de libertate de alegere, ci doar o forță de atracție, care îi atrage şi pe unul şi pe altul către orice plăcere trecătoare și îi face să respingă circumstanţele dureroase. Iar Providența îi conduce în orice loc pe care îl alege, prin intermediul acestor două forțe, fără să le ceară părerea.

Mai mult, chiar și stabilirea tipului de plăcere și de beneficii este totalmente în afara liberului arbitru, ci urmează voia altora, după cum vor ei, şi nu după cum vrea individul. De pildă: eu stau, eu mă îmbrac, eu vorbesc și eu mănânc. Fac toate astea nu pentru că vreau să stau în acel fel, sau să vorbesc în acel fel, sau să mă îmbrac în acel fel, sau să mănânc în acel fel, ci pentru că alții vor că eu să stau, să mă îmbrac, să vorbesc și să mănânc în acel fel. Totul urmează dorința și capriciul societății, nu propriul meu liber arbitru.

În plus, în cele mai multe cazuri, fac toate acestea împotriva voinței mele. Pentru că mi-ar fi mult mai confortabil să mă comport simplu, fără nicio greutate. Sunt, însă, înlănțuit cu verigi de fier, în toate mișcările mele, de capriciile și de modurile de a fi ale celorlalţi, care formează societatea.

Asa că, spune-mi, unde e liberul meu arbitru, voința mea liberă? Pe de altă parte, dacă presupunem că voința nu are libertate, atunci suntem cu toții ca niște mașinării, care acționează și creează datorită unor forțe exterioare, care le determină să acționeze în acest fel. Asta înseamnă că suntem cu toții încarcerați în închisoarea Providenței, care, folosind aceste două lanțuri, plăcerea și durerea, ne respinge și ne atrage după propria sa voie, acolo unde consideră că e potrivit.

În cele din urmă, se pare că nu există egoism în lume, de vreme ce nimeni de aici nu este liber și nu stă pe propriile lui picioare. Eu nu sunt proprietarul acțiunilor mele, nu sunt cel care le desfăşor pentru că vreau eu să le desfăşor. Ci, mai mai degrabă, pentru că se lucrează asupra mea, împotriva voinţei mele şi fără ca eu să am conştiinţa acestui fapt. Drept urmare, idea de răsplată și pedeapsa dispare.

Și e destul de ciudat, nu numai pentru cei religioşi, care cred în Providenţa Lui și care pot să se bazeze pe El și pot să aibă încredere că El urmăreşte doar ce este mai bun, în modul în care acţionează. Este cu atât mai ciudat pentru cei care cred în natură, întrucât conform cu cele spuse anterior, suntem cu toţii încarceraţi  de lanțurile naturii oarbe, fără a fi conştienţi sau a avea vreo răspundere. Iar noi, specia aleasă, cu rațiune și cunoaștere, am devenit o jucărie în mâiniile naturii oarbe, care ne conduce razna – cine știe unde?

LEGEA CAUZALITĂȚII

Merită să ne rezervăm puțin timp pentru a înțelege acest lucru atât de important – cum existăm în lume ca ființe care au un “sine”,  fiecare privindu-se pe el însuşi că fiind o entitate unică, ce acționează prin sine însuşi, independent de forțe exterioare, străine și necunoscute, şi prin ce anume ni se revelează această ființă – sinele?

Este adevărat că există o conexiune generală între toate elementele realității din faţa noastră, care ascultă de legea cauzalității, pe cale de cauză și consecinţă. Și tot aşa cum este întregul, sunt şi fiecare obiect în parte, însemnând că fiecare creatură din lume aparținând celor patru niveluri (mineral, vegetal, animal și vorbitor) ascultă de legea cauzalității pe cale de cauză şi consecinţă.

Mai mult, fiecare formă particulară a unei anume conduite, pe care o urmează creatura atâta timp cât se află în această lume, e determinată de cauze străvechi, care o obligă să accepte o anume schimbare într-o anume conduită și nu alta. Iar acest lucru e evident pentru oricine analizează natura dintr-un punct de vedere pur științific, fără niciun amestec părtinitor. Într-adevăr, trebuie să analizăm aceasta chestiune, pentru a ne permite să o privim din toate punctele de vedere.

PATRU FACTORI

Trebuie reţinut faptul că orice manifestare care are loc în ființele acestei lumi trebuie percepută nu ca existență ce apare din absență, ci ca existență din existență, printr-o entitate concretă care și-a lepădat forma anterioară și a îmbrăcat-o pe cea actuală.

Drept urmare, trebuie să înțelegem că, în orice manifestare ce are loc în lume, există patru factori care, toţi laolaltă, generează acea manifestare. Aceşti factori poartă numele de:

1. Sursă.
2. Relaţia neschimbătoare dintre cauză și consecinţă, care are legătura cu însăși atributul sursei.
3. Relaţiile sale interne de tip cauză și consecinţă, care se schimbă la contactul cu forțe străine.
4. Relaţiile de cauză și consecinţă ale elementelor străine, care o influenţează din afară.

Le voi clarifica pe rând, pe fiecare:

PRIMUL FACTOR: SURSA, MATERIA PRIMORDIALĂ

“Sursa” este materia primordială, legată de acea ființă. Căci “nu e nimic nou sub soare” și tot ce se întâmplă în lumea noastră nu este existență din absență, ci existență din existență. Este vorba de o entitate care s-a dezbrăcat de forma sa anterioară și a luat o altă formă, diferită de prima. Iar acea entitate, care și-a lepădat forma anterioară, este definită ca fiind “sursa”. În ea se află potențialul menit a fi dezvăluit și determinat la sfârșitul formării acelei manifestări. Drept urmare, ea este considerată în mod evident ca fiind cauza sa primară.

AL DOILEA FACTOR: CAUZĂ ȘI CONSECINŢĂ IZVORÂND DIN SINE

Acesta este o cale de cauză și consecinţă care este legată de atributul propriu sursei şi care nu se schimbă. De pildă, să ne gândim la o sămânţă de grâu care a prins rădăcini în pământ și a ajuns la starea de a genera mai multe spice de grâu. Astfel, acea stare înrădăcinată e considerată “sursă”; adică, esența grâului s-a dezbrăcat de forma ei anterioară, forma de grâu, și a căpătat o nouă calitate, aceea de grâu înrădăcinat, care este sămânța, numită “sursa”, care nu are nicio formă. Acum, după ce a prins rădăcini în pământ, ea devine potrivită pentru a prelua o altă formă, forma mai multor spice de grâu, care e menită să fie generată  din acea sursă care e sămânța.

Este ştiut de toată lumea că această sursă nu este destinată să devină nici orz, nici ovăz, ci doar să se egalizeze cu forma sa anterioară, de care s-a dezbrăcat, adică un singur spic de grâu. Și deși ea se schimbă, într-o anumită măsură, în ceea ce privește calitatea și cantitatea, căci în forma anterioară ea era un singur spic  iar acum sunt mai multe spice și, totodată, în ceea ce privește gustul și aspectul, esența formei grâului rămâne neschimbată.

Aşadar, există o cale de cauză și consecinţă, atribuită atributului propriu sursei, care nu se schimbă niciodată. Astfel, orzul sau ovăzul nu va apărea niciodată din grâu, după cum am spus, iar acesta se numește “al doilea factor”.

AL TREILEA FACTOR: CAUZĂ ȘI CONSECINŢĂ INTERNE

Aceasta este calea interioară de cauză și consecinţă a sursei, care se schimbă la întâlnirea cu forțele străine din mediul său. Astfel, vedem că dintr-un singur spic de grâu, care prinde rădăcini în pământ, apar mai multe spice, care sunt uneori un grâu mai bogat și mai bun decât cel ce a fost semănat.

Prin urmare, aici trebuie să existe şi alţi factori implicați, care concură și se conectează cu forța ascunsă în mediu, adică cu “sursa”. Și datorită acestui lucru, apare acum adaosul în ceea ce privește calitatea și cantitatea, care era absent în forma anterioară a grâului. Acestea sunt mineralele și materialele din pământ, ploaia şi soarele. Toate acestea acţionează asupra sa, administrându-i din forțele lor și alăturându-se forței existente în sursa însăși. Și pe cale de cauză și consecinţă, ele vor produce adaosul de cantitate și calitate în ceea ce este generat.

Trebuie să înțelegem că elementele celui de-al treilea factor se alătură internalității sursei, întrucât forța ascunsă în sursă  le controlează. În cele din urmă, toate aceste schimbări aparțin grâului, nu altei plante. Drept urmare, le definim ca fiind factori interni. În orice caz, aceste elemente sunt diferite de al doilea factor, care este totalmente neschimbător, în timp ce al treilea factor se schimbă atât la nivel calitativ cât şi cantitativ.

AL PATRULEA FACTOR: CAUZĂ ȘI CONSECINŢĂ PRIN ELEMENTE STRĂINE

Aceasta este calea cauzei și consecinţei prin elementele străine, care acționează asupra sa din exterior. Cu alte cuvinte, acestea nu au o legătură directa cu grâul – aşa cum au mineralele, ploaia sau soarele – ci îi sunt străine, cum ar fi lucrurile aflate în vecinătate sau evenimente întâmplătoare exterioare, precum grindina, vântul etc.

Și constatăm că, în procesul creșterii grâului, cei patru factori acţionează combinat. Fiecare stare particulară căreia îi este supus grâul pe parcursul procesului devine condiționată de cei patru factori, iar calitatea și cantitatea fiecărei stări este determinată de aceştia.

Iar ceea ce am descris în cazul grâului constituie o regulă pentru fiecare manifestare din lume, chiar în cazul gândurilor și ideilor. De pildă, dacă ne imaginăm o stare conceptuală a unui individ anume, cum ar fi starea cuiva de a fi religios sau ateu, sau de a fi ortodox extremist sau nu chiar extremist, sau undeva pe la mijloc, vom înțelege că acea stare a fost determinată în acel individ de cei patru factori de mai sus.

BAGAJUL EREDITAR

Cauza primului factor este sursa, care constituie substanţa sa primară. Omul este creat existență-din-existență, adică din mințile părinților săi. Astfel, într-o anumită măsură, e ca și cum ai cita dintr-o carte într-o altă carte. Asta înseamnă că aproape toate chestiunile care au fost acceptate și dobândite în părinți și în stramoși sunt replicate și aici.

Direfența este, însă, aceea că ele sunt în forma abstractă, la fel ca grâul semănat, care nu e gata pentru a fi cules decât atunci când a prins rădăcini și și-a lepădat forma anterioară. La fel stau lucrurile și cu picătura de spermă din care se naște omul: în ea nu se găseşte nimic din formele strămoșilor săi, ci doar forța abstractă.

Întrucât ideile care la strămoșii săi erau concepte, aici s-au transformat în simple tendințe, numite “instincte” sau “obiceiuri”, fără ca omul să știe de ce face ceea ce face. De fapt, sunt forțe ascunse pe care el le-a moștenit de la strămoșii săi, într-un fel în care nu numai averea materială este cea care ne vine prin moștenire de la strămoșii noștri, ci și dobândirile spirituale și toate conceptele în care s-au angajat părinții noștri ne parvin prin moștenire, din generație în generație.

Și de aici apar nenumăratele tendințe pe care le vedem la oameni, cum ar fi tendința de a crede sau de a critica, tendința de a se mulțumi cu viața materială sau de a dori numai împlinirea spirituală, morală, de a disprețui o viață fără valoare, de a fi zgârcit sau darnic, insolent sau ruşinos.

Toate aceste aspecte care apar în oameni nu sunt proprietatea lor, nu sunt dobândite de ei, ci constituie doar moștenirea care le-a parvenit de la strămoșii lor. Se știe că există un loc anume în creier unde se află aceste elemente ereditare. Se numește “medulla oblongata” (creierul alungit), sau “subconștientul”, și toate aceste tendințe apar acolo.

Întrucât, însă, conceptele strămoșilor noștri, pe care ei le-au dobândit prin experiențele lor, au devenit în noi simple tendințe, ele sunt considerate la fel ca şi grâul semănat, care s-a dezbrăcat de forma sa anterioară și a rămas gol, având doar forme potențiale, vrednice să primească forme noi. În materia oastră, aceste tendințe vor îmbrăca forma unor concepte. Aceasta se consideră a fi materia primordială, iar acesta este primul factor, numit “sursă”. În el se află toate forțele tendințelor unice pe care omul le-a moștenit de la părinții săi, care sunt definite ca “moștenire ancestrală”.

De reţinut este faptul că unele dintre aceste tendințe vin într-o formă negativă, adică opusul celor care au fost în strămoșii săi. De aceea s-a spus, “Tot ce este ascuns în inima tatălui apare în mod deschis în fiul său”.

Motivul este acela că sursa se dezbracă de forma sa anterioară, pentru a prelua o formă nouă. Drept urmare, aproape că pierde formele conceptelor strămoșilor săi, așa cum grâul care prinde rădăcini în pământ pierde forma care a existat în sămânţă. Cu toate acestea, încă depinde de ceilalți trei factori.

INFLUENȚA MEDIULUI

Al doilea factor este calea de cauză şi consecinţă, directă şi neschimbătoare, care are legătură cu atributul însuși al sursei. Adică, după cum am explicat referitor la grâul care prinde rădăcini în pământ, mediul în care se află sursa, cum ar fi solul, mineralele și ploaia, aerul și soarele influențează semănatul printr-un lung lanț de tip cauză și consecinţă, într-un proces lung, gradual, stare după stare, până când se coace.

Iar sursa își reia forma anterioară, forma grâului, fiind însă diferită în ceea ce privește calitatea și cantitatea. Sub aspectul său general, ea rămâne complet neschimbată; astfel, din sămânţă nu va crește nici orz, nici ovăz. Dar sub aspectul său particular, ea se schimbă în ceea ce privește cantitatea – căci dintr-un spic apar mai multe spice – şi în ceea ce privește calitatea, întrucât ele sunt mai bune sau mai rele decât forma anterioară a grâului.

La fel este și aici: omul, ca “sursă”, este plasat într-un mediu, adică în societate. Și în mod necesar, este influenţat de acesta, la fel cum și grâul este influenţat de mediul său, căci sursa e doar o formă brută. Astfel, prin contactul permanent cu mediul și cu societatea, acestea se imprimă treptat în el, printr-un lanț de stări consecutive, una după alta, sub aspectul de cauză și consecinţă.

În acel moment, tendințele incluse în sursa sa sunt schimbate și iau forma conceptelor. De pildă, dacă cineva moștenește de la strămoșii tendința de a fi zgârcit, pe măsură ce crește, își formează concepte și idei care duc la concluzia decisivă că este bine să fii zgârcit. Astfel, deși tatăl său a fost un generos, el poate să moștenească de la el tendința negativă – de a fi zgârcit, căci absența e doar ca moștenire, la fel ca şi prezenţa.

Sau, dacă cineva moștenește de la strămoșii săi tendința de a fi deschis la minte, își construiește idei și trage din ele concluzii că e bine să fii deschis la minte. Dar unde găseşte el aceste formulări și acest tip de raţionament? Individul le preia din mediul său, fără să-şi dea seama, întrucât ele îi impărtășesc punctele de vedere și preferinţele, în forma cauzei și consecinţei graduale.

De aceea, omul le privește ca fiind propriile sale achiziţii,  dobândite prin gândirea sa liberă. Dar și aici, la fel ca în cazul grâului, există o parte a sursei care nu se schimbă, care este aceea că, în cele din urmă, tendințele pe care le-a moștenit rămân aşa cum erau în strămoșii săi. Asta se numeşte “al doilea factor”.

OBIŞNUINŢA DEVINE O A DOUA NATURĂ

Al treilea factor este calea de cauză și consecinţă directă, care influenţează sursa și o schimbă. Întrucât tendințele moștenite în om au devenit concepte, datorită mediului, ele acționează în direcțiile pe care le definesc aceste concepte. De pildă, un om care este cumpătat, la care tendința de zgârcenie a fost transformată într-un concept, prin intermediul mediului, percepe cumpătarea printr-o definiție rezonabilă.

Să presupunem că, pe această cale, el se protejează de situația de a avea nevoie de alţii. Astfel, el a obținut o scală a cumpătării, iar când acea temere este absentă, el poate să o decline. Așadar, el s-a schimbat considerabil în bine, de la tendința moștenită de la strămoșii săi. Uneori, individul reușește chiar să dezrădăcineze o tendința rea. Acest lucru se face prin obişnuinţă, care are abilitatea de a deveni o a doua natură.

În asta, puterea omului este mai mare decât cea a plantei. Căci grâul se poate schimba numai în partea sa proprie, în timp ce omul are abilitatea de a se schimba prin calea de cauză și consecinţă a  mediului, chiar și în aspectele generale, adică să inverseze complet o tendință și să o dezrădăcineze, transformând-o în opusul ei.

FACTORI EXTERNI

Al patrulea factor este calea de cauză și consecinţă care influentează sursa prin lucruri care îi sunt complet străine și care operează asupra ei din exterior. Asta înseamnă că aceste lucruri nu au niciun fel de legătură cu conduita de creștere a sursei, pentru a o putea influenţa direct ci, mai degrabă, acţionează indirect. De pildă, problemele financiare, greutățile sau vântul etc. își au propria lor ordine de stări, completă, lentă și graduală, prin intermediul “cauzei și consecinţei”, schimbând conceptele omului în bine său în rău.

Astfel, am prezentat cei patru factori naturali al căror rod îl constituie fiecare gând și fiecare idee care apare în noi. Și chiar dacă ar fi să stăm şi să ne gândim la altceva o zi întreagă, nu am putea să mai adăugăm sau să modificăm ceva faţă  de ceea ce ne dau acești patru factori. Orice adaos pe care l-am putea face este în termeni de cantitate: fie că e vorba de un intelect mai cuprinzător sau mai redus. În ceea ce privește calitatea, însă, n-am putea să adăugăm nimic. Asta pentru că aceşti factori sunt cei care determină în mod obligatoriu natura și forma ideii și a concluziei împotriva voinţei noastre, fără să ne ceară părerea. Astfel, suntem la mână acestor patru factori, precum este lutul în mâinile unui olar.

LIBERUL ARBITRU

În orice caz, atunci când analizăm acești patru factori, constatăm că, deși puterea noastră nu e suficientă pentru a face față primului factor, “sursa”, tot avem abilitatea și libera alegere de a ne proteja împotriva celorlalți trei factori, prin care sursa se schimbă la nivelul părților sale individuale și uneori, și la nivelul părții sale generale, prin obişnuinţă, care o înzestrează cu o a doua natură.

MEDIUL CA FACTOR

Această protejare înseamnă că putem întotdeauna să adăugăm ceva suplimentar în ceea ce privește alegerea mediului nostru – prietenii, cărțile, învățătorii și așa mai departe. Este ca cineva care a moștenit de la tatăl său câteva spice de grâu. Din această cantitate mică, el poate să crească multe alte spice, alegând mediul pentru “sursa” sa, anume, pământul fertil, cu toate mineralele și materiile prime necesare care să hrănească grâul din abundență.

Mai este și problema muncii de îmbunătățire a condițiilor de mediu, ca să se potrivească nevoilor plantei și creșterii acesteia, întrucât un înțelept va face ceea ce trebuie pentru a alege cele mai bune condiții și va avea succes. Iar cel prost va lua tot ce îi vine la îndemână și astfel, semănatul va fi mai degrabă un blestem, decât o binecuvântare.

Aşadar, toată lauda și inteligenţa sa depind de alegerea mediului în care va semăna grâul. Odată, însă, ce grâul este semănat în locul ales, forma absolută a grâului este determinată de măsura pe care mediul este capabil să o furnizeze.

La fel stau lucrurile și cu privire la subiectul nostru, întrucât este adevărat că dorința nu are nicio libertate. Mai degrabă, ea este acţionată de cei patru factori de mai sus. Și suntem obligați să gândim și să analizăm așa cum ne sugerează aceşti factori, negându-ni-se orice abilitate de a critica sau de a schimba ceva, la fel ca grâul care a fost semănat în mediul său.

Există, însă, libertatea omului de a voi să aleagă inițial un astfel de mediu, însemnând cărțile și îndrumătorii care să-i transmită conceptele corecte. Dacă nu face asta, ci îşi doreşte să pătrundă în orice mediu care îi apare în cale și să citească orice carte care îi cade în mână, este sortit să cadă într-un mediu rău sau să-şi piardă timpul cu cărți lipsite de valoare, care există din abundență și sunt mai ușor de obținut. Drept urmare, va fi obligat să adopte concepte eronate, care îl vor face să păcătuiască și să-l condamne la a greşi. El va fi cu siguranță pedepsit, nu din cauza gândurilor sau faptelor sale rele,  asupra cărora nu are puterea de alegere, ci pentru că nu a ales să fie într-un mediu propice, întrucât aici a avut într-adevăr de ales.

Aşadar, cel care se străduie mereu să aleagă un mediu mai bun merită lăudat și răsplătit. Dar și aici, nu datorită gândurilor și faptelor lui bune, care îi vin fără ca el să le fi ales, ci datorită efortului său de a dobândi un mediu bun, care să îi aducă aceste gânduri și fapte bune.  După cum a spus Rav Yehoșua Ben Perachya, “Fă-ţi un Rav și cumpără-ţi un prieten”.

NECESITATEA DE A ALEGE UN MEDIU BUN

Acum putem înțelege cuvintele lui Rav Yoși Ben Kisma (Avot, Capitolul 6), care i-a răspuns unuia care i-a oferit să locuiască în orașul său, spunând că îi dă pentru asta milioane de monede de aur: “Chiar dacă mi-ai da tot aurul și argintul și giuvaerurile din lume, eu voi locui doar într-un loc al Torei”. Aceste cuvinte par de neconceput pentru o minte obișnuită, căci cum de a putut el să refuze milioane de monezi de aur pentru un aspect atât de neînsemnat cum este acela de a trăi într-un loc în care nu există discipoli ai Torei, el însuși fiind un mare înțelept, care nu avea nevoie să înveţe de la nimeni? Cu adevărat, un mister.

Dar, după cum am văzut, e un lucru simplu și ar trebui să îl respectăm fiecare dintre noi. Pentru că, deși fiecare își are “propria sa sursă”, forțele sunt revelate în mod deschis numai prin mediul în care ne aflăm. Este ca şi cu grâul semănat în pământ, ale cărui forțe devin evidente numai prin mediul său, care este solul, ploaia și lumina soarelui.

Astfel că Rav Yoși Ben Kisma a presupus corect că, dacă ar fi să părăsească mediul bun pe care îl alesese și să se ducă într-un mediu dăunător, într-un oraș unde nu există Tora, nu numai că toate conceptele sale anterioare ar fi fost compromise, dar toate celelalte forțe ascunse în sursa sa, pe care încă nu le revelase în acțiune, ar fi rămas ascunse. Asta pentru că ele nu ar fi fost influenţate de mediul corect care să fie capabil să le activeze.

Și aşa cum am explicat mai sus, numai în ceea ce privește alegerea mediului se măsoară domnia omului asupra lui însuși, şi pentru asta va primi răsplată sau pedeapsă. Ca urmare, nu trebuie să ne miram că un înțelept precum Rav Yoși Ben Kisma, a ales binele și a refuzat răul și nefiind ispitit de lucruri materiale și lumești, după cum se deduce din următoarele cuvinte: “când cineva moare, nu ia cu el argint, sau aur sau giuvaeruri, ci numai Tora și faptele sale bune”.

Așa că înțelepții noștri ne-au avertizat, “Fă-ţi un Rav și cumpără-ţi un prieten”. Și mai este și alegerea cărților, aşa cum am spus, întrucât pentru asta este cineva mustrat sau lăudat – pentru cum îşi alege mediul său. Odată, însă, ce și-a ales mediul, este la mâna acestuia, precum este lutul în mână olarului.

CONTROLUL MINȚII ASUPRA TRUPULUI

Unii înțelepți contemporani din exterior, după ce au analizat chestiunea de mai sus și au văzut că mintea omului nu e decât un fruct, care se dezvoltă urmare a evenimentelor vieții, au tras concluzia că mintea nu are niciun control asupra trupului, ci omul e controlat și operat numai de evenimentele vieții, imprimate în tendoanele fizice ale creierului. Iar mintea omenească este precum o oglindă, reflectând formele din faţa sa. Și deși oglinda e purtătoare a acestor forme, ea nu poate să acţioneze sau să miște formele reflectate în ea.

Tot aşa este şi mintea. Deși evenimentele vieții, în toate căile lor de cauză şi consecinţă, sunt văzute și recunoscute de către minte, mintea este, totuşi, pur și simplu incapabilă să controleze trupul sau să îl pună în mișcare, adică să îl aducă mai aproape de bine sau să îl îndepărteze de rău. Asta întrucât spiritualitatea şi lumea fizică sunt complet îndepărtate una de cealaltă și nu există între ele instrument intermediar, care să permită minții spirituale să activeze și să conducă trupul fizic, după cum s-a discutat pe larg mai înainte.

Acolo, însă, unde omul este inteligent, el produce o ruptură.  Imaginația omului folosește mintea la fel cum ochiul se foloseşte de microscop: fără microscop, noi nu am vedea nimic dăunător, datorită dimensiunilor sale mici. Odată, însă, ce am văzut cauza răului prin microscop, luăm distanţă faţă de  elementul nociv.

Aşadar, microscopul este cel care-l face pe om să se distanțeze de ce e rău, şi nu simțul, căci simțul nu a detectat elementul dăunător. Și în acea măsură, mintea controlează pe deplin trupul omului, pentru a-l îndepărta de rău și a-l aduce aproape de bine. Astfel, oriunde atributul trupului nu reușește să recunoască ce este benefic sau dăunător, este nevoie doar de cunoaşterea minții.

Mai mult, întrucât omul își cunoaște mintea, care este o concluzie adevărată urmare a experiențelor sale de viață, el poate primi cunoaștere și înțelegere de la o persoană de încredere și să le ia drept lege, deși evenimentele vieții sale încă nu i-au revelat acele concepte.Este ca cineva care cere sfatul unui doctor și îl ascultă, deși nu înțelege nimic cu propria sa minte. Astfel, folosim mintea altora la fel de mult cum o folosim și pe a noastră.

După cum am clarificat mai sus, există două căi prin care Providența se asigură că omul atinge obiectivul corect, cel final:

1. Calea suferinţei.
2. Calea Torei.

Toată claritatea pe calea Torei se naște din asta. Întrucât aceste concepții clare, care au fost revelate și recunoscute după un lung lanț de evenimente din viața profeților și a oamenilor lui Dumnezeu, sunt utilizate pe deplin de omul aflat pe această cale, care beneficiază de pe urma lor, ca și cum conceptele ar fi fost evenimente ale propriei sale vieți. Aşadar, vedem că acel om este scutit de toate chinurile prin care trebuie să treacă, înainte să-şi poată dezvolta acea minte clară prin sine însuşi. Astfel el face economie atât de timp cât şi de suferinţe.

Se poate face o comparație cu un bolnav care nu vrea să asculte de ordinele doctorului înainte să fi înţeles el însuşi cum ar putea să-l vindece acel tratament și, drept urmare, începe să studieze medicina. Ar putea să moară din cauza bolii lui, înainte să apuce să învețe medicina. Așa este calea durerii în comparaţie cu calea Torei. Cel care nu crede conceptele pe care Tora și profeția îl sfătuiesc să le accepte fără să le fi înţeles înainte, trebuie să ajungă la aceste concepții prin el însuși, urmând lanțul de cauză și consecinţă al evenimentelor vieții. Acestea sunt experiențe care grăbesc mult și care pot să dezvolte simțul recunoașterii răului din ele, după cum am văzut, nu ca urmare a unei alegeri proprii, ci datorită eforturilor de a dobândi un mediu bun, care conduce la aceste gânduri și acțiuni.

LIBERTATEA INDIVIDULUI

Acum am ajuns la o înțelegere profundă și exactă a ce înseamnă libertatea individului. Cu toate acestea, ea are legătură numai cu primul factor, cu “sursa”, care este substanță primordială a oricărui individ, adică toate atributele pe care le moștenim de la strămoșii noștri și prin care suntem diferiți unii de alții.

Asta întrucât, chiar și atunci când mii de oameni împart același mediu astfel încât ceilalți trei factori îi afectează pe toți în mod egal, tot nu vom găsi doi oameni care să împartă fie şi un singur atribut. Asta pentru că fiecare dintre ei își are propria sa sursă unică. Este ca şi sursa grâului: deși acesta se schimbă mult prin ceilalți trei factori, tot mai păstrează forma preliminară a grâului și nu va lua niciodată forma unei alte specii.

FORMA GENERALĂ A STRĂMOŞILOR NU SE PIERDE NICIODATĂ

Asa se face că fiecare “sursă” care și-a dat la o parte forma preliminară a părintelui și a preluat o formă nouă, ca rezultat al celor trei factori care i s-au adăugat și care o schimbă semnificativ, păstrează totuşi forma generală a părintelui, iar sursa nu va prelua niciodată forma unei alte persoane care seamănă cu ea, la fel cum ovăzul nu va semăna niciodată cu grâul.

Asta pentru că fiecare sursă, în sine, este o suită lungă de generații, formată din mai multe sute de generații, iar sursa include concepțiile tuturor acestor generații. Cu toate acestea, ele nu sunt revelate în ea în aceleași moduri în care au apărut la strămoși, adică sub formă de idei, ci numai ca forme abstracte. Drept urmare, ele există în sursă sub forma unor forțe abstracte, numite “tendințe” și “instincte”, fără ca persoana să știe raţiunea lor sau de ce face ceea ce face. Astfel, nu pot să existe doi indivizi cu același atribut.

NECESITATEA DE A PĂSTRA LIBERTATEA INDIVIDULUI

Trebuie ştiut că aceasta este singura avere reală a individului şi ea nu trebuie deteriorată sau alterată. Asta întrucât scopul tuturor acestor tendințe, care sunt incluse în sursă, este să se materializeze și să ia forma unor concepte, atunci când individul se dezvoltă și capătă propria sa minte, ca rezultat al legii evoluției, ce controlează acel lanț și îl împinge mereu înainte, după cum se explică în articolul “Pacea”. De asemenea, aflăm că fiecare tendință e menită să se transforme într-un concept sublim și de o importanță de nemăsurat.

Astfel, oricine purcede la eradicarea unei tendințe dintr-un individ și la dezrădăcinarea acesteia provoacă pierderea acelui concept sublim și minunat din lume, menit să apară la capătul lanțului, căci acea tendință nu va mai apărea niciodată, în niciun alt trup. În consecinţă, trebuie să înțelegem că, atunci când o anumită tendință ia forma unui concept, ea nu mai poate fi distinsă ca bună sau rea. Asta întrucât astfel de distincții sunt recunoscute numai atunci când sunt încă tendințe sau concepte imature și nu sunt recunoscute de fel atunci când iau forma unor concepte adevărate.

Din cele spuse mai sus înţelegem răul cumplit pe care-l provoacă aceste naţiuni care vor să-şi impună jugul asupra unor minorităţi, privându-le de libertate, fără să le dea nici cea mai mica posibilitate de a-şi trăi viaţa după tradiţiile pe care le-au moștenit de la strămoșii lor. Ele sunt privite, nici mai mult nici mai puţin,  ca fiind criminale.

Chiar şi cei care nu cred în religie sau într-o Providenţă având un scop pot înţelege necesitatea de a proteja libertatea individului, privind sistemele naturale, întrucât putem să vedem cum toate națiunile care s-au prăbuşit cândva, de-a lungul generațiilor, au ajuns să se prăbuşească numai datorită oprimării exercitate asupra minorităților și indivizilor, care, în consecinţă, s-au revoltat împotriva lor și le-au distrus. Aşadar, este  clar pentru toată lumea că pacea nu poate să existe în lume, dacă nu luăm în considerare libertatea individului. Fără ea, pacea nu va fi sustenabilă și se va ajunge la prăbuşire.

Am definit, astfel, foarte clar esența individului, cu extremă acurateţe, după ce am dat la o parte tot ce preia acesta din mediu. Acum ne confruntăm, totuşi, cu o întrebare: “până la urmă, unde este în sine individul?” Tot ce am spus până acum cu privire la individ e perceput numai ca fiind proprietatea individului, moștenită de la strămoșii săi. Unde este, însă, individul însuși, moștenitorul și purtătorul acelei proprietăți, care cere să i-o păzim?

Din tot ce s-a spus până acum, mai avem de găsit punctul “sine”-lui din omul care se află în faţa noastră ca entitate independentă. Și de ce am nevoie de primul factor, care este un lung lanț alcătuit din mii de oameni, unul după altul, din generație în generație, cu care să stabilim imaginea individului ca moștenitor? Și de ce am nevoie de ceilalți trei factori, care sunt compuşi din miile de oameni ce stau unul lângă altul, în aceeași generație? Până la urmă, fiecare individ nu este decât o mașinărie socială, la dispoziţia majorităţii, gata mereu să o satisfacă. Adică, el devine subordonat unor două tipuri de societate:

A. Din perspectiva primului factor, el a devenit subordonat unei largi majorităţi constituită din generațiile trecute, înșirate una după alta.

B. Din perspectiva celorlalți trei factori, el a devenit subordonat majorităţii sale contemporane.

Aceasta este o întrebare cu adevărat universală. De aceea, mulți se opun metodei de mai sus, care este firească, deși îi cunosc pe deplin valabilitatea, alegând în schimb metode metafizice, dualismul, sau transcendentalismul, pentru a își imagina o entitate spirituală și modul în care aceasta stă în lăuntrul trupului, ca  suflet al omului. Acel suflet este cel care învaţă și acţionează trupul, este esența omului, “sinele” său.

Poate că aceste interpretări vor ajuta minţii, problema fiind însă aceea că ei nu au nicio soluție științifică prin care să explice modul în care o entitate spirituală poate să aibă vreun contact cu atomii fizici și să îi pună în mișcare. Toată înțelepciunea nu i-a ajutat să găsească o punte pe care să pășească și să traverseze acea prăpastie largă și adâncă, ce se întinde între entitatea spirituală și atomul material. Aşadar, știința nu a cânştigat nimic din toate aceste metode metafizice.

VOINȚA DE A PRIMI – EXISTENȚĂ DIN ABSENȚĂ

Pentru a face un pas înainte într-o manieră științifică, tot ce ne trebuie este Înțelepciunea Cabala. Asta întrucât toate învățăturile lumii sunt incluse în Înțelepciunea Cabala. Cu privire la luminile și vasele spirituale, (în comentariul la Pomul Vieţii, Ramura 1) am învăţat că noutatea primordială, din perspectiva Ceației, pe care El a creat-o existență-din-absență, se aplică doar unui singur aspect, definit ca “voință de a primi”. Toate celelalte chestiuni în întreaga Creație nu constituie deloc o noutate; ele nu sunt existența din absență, ci existența din existență. Asta înseamnă că ele provin direct din esența Lui, așa cum lumina provine de la soare. Nici în asta nu e nimic nou, căci ceea ce se află în nucleul soarelui se întinde în afară.

Însă voința de a primi constituie o noutate absolută. Adică, înainte de Creație, un astfel de lucru nu făcea parte din realitate, întrucât El nu are nicio calitate de a primi, căci El precede totul … aşadar de la cine ar putea El să primească?

De aceea, această voință de a primi, pe care El a extras-o ca existența din absență, constituie o noutate absolută. Tot restul, însă, nu este considerat noutate care să poată fi numită “Creație”. Drept urmare, toate vasele și toate corpurile, atât cele din lumile spirituale, cât și cele din lumea fizică, sunt considerate substanță spirituală sau materială, a cărei natură este voința de a primi.

DOUĂ FORŢE ÎN VOINŢA DE A PRIMI: FORŢA DE ATRAGERE ŞI FORŢA DE RESPINGERE

În continuare, trebuie să discernem două forțe în acea forță numită “voința de aprimi”:

1. Forța de atragere, şi
2. Forța de respingere.

Raţiunea este aceea că fiecare corp, sau vas, definit de voința de a primi este de fapt limitat, referitor la cât de mare va fi cantitatea pe care o va primi şi calitatea primită. În consecinţă, tot ce este cantitate și calitate care se află dincolo de limitele sale par să fie împotriva naturii sale; prin urmare, el le respinge. Astfel, această “voință de a primi”, deși este considerată o forță de atragere, este obligată să devină și o forță de respingere.

O SINGURĂ LEGE PENTRU TOATE LUMILE

Deși Înțelepciunea Cabala nu menționează nimic despre lumea noastră materială, există totuși o singură lege pentru toate lumile (după cum este scris în articolul “Esența Înțelepciunii Cabalei”, secțiunea “Legea Rădăcinii și a Ramurii”). Astfel, toate entitățile corporale din lumea noastră, adică tot ce se află în acel spațiu, fie că este mineral, vegetal, animal, o entitate spirituală sau un obiect corporal, dacă vrem să distingem un sine unic al fiecăruia dintre ele, modul în care diferă unele de altele, chiar și în cea mai mică particulă, se reduc la nimic altceva, decât “dorința de a primi”. Aceasta este întreaga sa formă specifică, din perspectiva creaţiei generate, care o limitează în termeni de cantitate și de calitate. În consecinţă, există în ea o forță de atracție și o forță de respingere.

În orice caz, orice altceva există în ea, în afară de aceste două forțe, se consideră a fi abundenţă provenind din esența Lui. Acea abundenţă este aceeaşi pentru toate creaturile și nu prezintă nicio noutate, în raport cu creația, fiind existență din existență.

Ea nu poate fi atribuită nici vreunei unităţi anume, ci numai lucrurilor care sunt comune tuturor părților creației, fie ele mici sau mari. Fiecare dintre ele primește din acea abundenţă în concordanţă cu limita voinței sale de a primi, iar aceasta limitare definește fiecare individ și fiecare unitate.

Astfel, am dovedit în mod clar – dintr-o perspectivă pur științifică – ce este “sinele” (ego-ul) fiecărui individ, printr-o metodă științifică, ce nu poate fi în niciun caz contestată, chiar după regulile sistemului materialiştilor fanatici și automatişti. De acum înainte, nu mai avem nevoie de acele metode neconvingătoare afundate în metafizică.

Și, evident, nu e nicio diferenţă între faptul că această forță, voința de a primi, ar fi rezultatul și fructul unei structuri care s-a materializat prin intermediul chimiei, sau dacă structura ar fi rezultatul şi fructul acestei forțe. Asta întrucât, în esenţă, noi ştim că numai această forță, imprimată în fiecare ființă și în fiecare atom al “voinței de a primi”, definită în limitele sale, este unitatea  considerată a fi o entitate distinctă de mediul său. Iar asta se aplică atât unui singur atom, cât și unui grup de atomi, constituind ceea ce numim un “trup”.

Toate celelalte discernăminte în care există mai mult decât acea forţă nu sunt în niciun fel legate de acea particulă sau de acel grup de particule, în raport cu ele însele, ci numai în raport cu întregul, care este abundenţa ce le provine de la Creator, care este comună tuturor părților creației la un loc, fără a face distincție între corpurile individuale create.

Acum vom înțelege chestiunea libertății individului, conform definiției primului factor, pe care l-am numit “sursă”, în care toate generațiile anterioare, care sunt strămoșii individului respectiv,   și-au imprimat propria lor natură. După cum am explicat, semnificația cuvântului “individ” nu este decât aceea a limitelor voinței de a primi, imprimată în grupul său de molecule.

Astfel, vedem că toate tendințele pe care el le-a moștenit de la strămoșii săi, de fapt, nu sunt mai mult decât limite ale dorinței sale de a primi, fie în legătură cu forța de atracție din el, fie cu forța de respingere din el, care ne apar sub formă de tendințe de zgârcenie sau de generozitate, o tendință de a fi sociabil sau de a sta izolat și așa mai departe.

De aceea, ele constituie, de fapt, “sinele” (ego-ul) său, care se luptă pentru existență. Aşadar, dacă eradicăm chiar și o singură tendință din acel individ, este ca şi cum am tăia efectiv un organ din esența sa. Se consideră, totodată, ca fiind o adevărată pierdere pentru toată creația, pentru că nu mai e nimeni ca el și nici nu va mai fi nimeni ca el, în toată lumea.

După ce am clarificat pe deplin dreptul legitim al individului la libertate conform legilor naturii, să revenim și să vedem cât de practice sunt aceste lucruri, fără a aduce atingere valorilor eticii sau legilor statului. Și lucrul cel mai important: cum se aplică acest drept prin sfânta noastră Tora.

URMEAZĂ MAJORITATEA

Scripturile noastre spun: “Urmează majoritatea”. Asta înseamnă că, ori de câte ori există o dispută între majoritate și individ, suntem obligați să judecăm conform voinței majorităţii. În consecinţă, vedem că această majoritate are dreptul de a-l deposeda pe individ de libertate.

Suntem confruntaţi, însă, cu o altă problemă aici, chiar mai serioasă decât prima. S-ar părea că această regulă mai curând face ca omenirea să regreseze în loc să evolueze. Asta întrucât, în timp ce majoritatea omenilor sunt neevoluaţi, cei evoluaţi reprezentând întotdeauna o mică minoritate, dacă iei întotdeauna deciziile conform majorităţii, adică te aliniezi celor neevoluaţi și celor nevrednici, punctele de vedere și dorințele celor înțelepți și ale celor evoluaţi din societate, care reprezintă o minoritate, nu vor fi niciodată auzite și luate în considerare. Astfel, soarta omenirii este pecetluită să involueze, căci nu va putea să facă niciun pas înainte.

Cu toate acestea, așa cum se explică în articolul “Pacea”, la secțiunea “Necesitatea de a fi precauți cu legile naturii”, întrucât suntem forţaţi de Providență să ducem o viața socială, am ajuns să fim obligați să respectăm toate legile care țin de susţinerea societății. Iar dacă suntem nepăsători, natura se va răzbuna pe noi, indiferent dacă înțelegem sau nu raţiunile acestor legi.

Putem constata că nu există niciun alt aranjament după care să traim în societate, decât urmând regula “Urmează majoritatea”, care rezolvă orice dispută și orice revoltă din societate prin ordine. Aşadar, această regulă este singurul instrument care asigură  sustenabilitate societății. De aceea, ea este considerată una dintre Mitzvot (porunci) fireşti ale Providenței, iar noi trebuie să o acceptăm și să o respectăm cu meticulozitate, indiferent care este înțelegerea noastră.

Este la fel ca în cazul tuturor celorlalte Mitzvot din Tora: toate sunt legile naturii și constituie Providența Lui, care ajung la noi de Sus în jos. Am descris deja (în articolul “Esența Înțelepciunii Cabala”, Legea Rădăcinii și a Ramurii) cum întreaga realitate vizibilă a naturii acestei lumi este datorată exclusiv faptului că ele se extind şi fac parte din legile şi conduitele Lumilor Superioare, Spirituale.

Acum putem să înțelegem că Mitzvot din Tora nu sunt altceva, decât legi și conduite stabilite în Lumile Superioare, care sunt rădăcinile tuturor manifestărilor naturii în aceasta lume a noastră. Legile Torei se potrivesc întotdeauna cu legile naturii din această lume, ca două picături de apă dintr-un iaz. Astfel, am dovedit că regula “Urmează majoritatea” este legea Providenței și a naturii.

O CALE A TOREI ȘI O CALE A SUFERINŢEI

Totuși, întrebarea noastră legată de involuţie, rezultat al aceastei legi, încă nu își primește răspuns prin aceste cuvinte. De fapt, asta este treaba noastră – să găsim căile de a corecta acest lucru. Dar Providența, în sine, nu pierde din cauza asta, întrucât ea a împachetat omenirea în două modalităţi – “Calea Torei” și “Calea Suferinţei” – într-o manieră prin care garantează evoluţia continuă a omenirii și progresul acesteia fără niciun fel de rezerve (vezi articolul “Pacea”, secţiunea “Totul este depozitat”). Într-adevăr, a respecta aceasta lege constituie un angajament firesc şi necesar.

DREPTUL MAJORITĂŢII DE A-L DEPOSEDA PE INDIVID DE LIBERTATE

Trebuie să ne punem în continuare întrebări: lucrurile sunt justificate atunci când ele au de a face cu probleme între oameni. Atunci putem să acceptăm regula “Urmează majoritatea” la care ne obligă Providența, care ne instruiește să avem grijă întotdeauna de bunăstarea și fericirea celor apropiaţi. Dar Tora ne obligă să ne călăuzim în acelaşi timp după regula “Urmează majoritatea” şi în disputele dintre om și Dumnezeu, deși aceste probleme par total fără nicio legătură cu existența societății.

Aşadar, rămâne încă întrebarea: cum putem să justificam această lege, care ne obligă să acceptăm punctele de vedere ale majorității care sunt, aşa cum am spus, neevoluaţii, și să respingem și să anulăm părerea celor evoluaţi, care întotdeauna reprezintă o mică minoritate?

După cum am arătat (în articolul “Esența religiei și Scopul acesteia”, la secţiunea: Dezvoltarea conștientă și dezvoltarea inconștientă), Tora și Mitzvot au fost date doar pentru a-i purifica pe Israel, pentru a dezvolta în noi simțul recunoașterii răului, imprimat în noi încă de la naștere şi care e definit, în general, ca iubirea noastră de sine, și pentru ca noi să ajungem la binele pur, definit ca “iubirea pentru ceilalţi”, singura trecere posibilă către iubirea lui Dumnezeu.

La fel, Miţvot referitoare la relaţia dintre om și Dumnezeu sunt considerate instrumente care-l desprind pe om de iubirea de sine, care este dăunătoare societății. Astfel, este evident că temele controversate cu privire la Mitzvot referitoare la relaţia dintre om și Dumnezeu au legătură cu problema sustenabilității societății. Ca urmare, și ele se înscriu în cadrul regulii “Urmează majoritatea”.

Acum putem să înțelegem obişnuinţa de a face o distincţie între Halaha (legea iudaică) și Agada (legende). Asta întrucât numai în Halahot (pluralul pentru Halaha) se aplică legea “individ și majoritate, Halaha (legea) reprezentând majoritatea” şi nu şi în Agadah. Căci problemele la care se referă Agadah sunt deasupra celor care privesc existența societății, întrucât ele vorbesc anume de probleme legate de conduita oamenilor în relaţia dintre om și Creator şi, în acestă categorie, nu există nicio consecinţă asupra existenţei și fericirii fizice a societății.

Astfel, nu există niciun drept şi nicio justificare pentru majoritate să anuleze punctul de vedere al individului și “pe vremea aceea … fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 21:25). În timp ce referitor la Halachot, care se ocupă de respectarea Mitzvot din Tora, toată lumea se află sub supravegherea societății, întrucât nu poate exista o altă ordine, în afară de legea “Urmează majoritatea”.

PENTRU VIAȚA SOCIALĂ, LEGEA “URMEAZĂ MAJORITATEA”

Acum am ajuns să înțelegem clar fraza cu privire la libertatea individului. Într-adevăr, există o întrebare: “De unde și-a luat majoritatea dreptul de a-l deposeda pe individ de libertate și de a îi nega cel mai prețios lucru în viață, libertatea?” Aparent, aici nu este vorba de altceva decât de forța brută.

După cum am explicat, însă, mai sus, este o lege naturală și o hotărâre a Providenței. Și pentru că Providența ne obligă pe fiecare dintre noi să ducem o viața socială, rezultă în mod firesc că fiecare om este obligat să asigure existența și bunăstarea societății. Iar acest lucru nu poate să funcţioneze, decât prin impunerea conduitei lui “Urmează majoritatea”, ignorând opinia individului.

Astfel, vedem în mod evident că aceasta este originea dreptului și justificării pe care o are majoritatea în a-l deposeda pe  individ de libertate împotriva voinței acestuia și de a îl plasa sub autoritatea sa. Aşadar, s-a înțeles că, în ceea ce privește toate chestiunile care nu au legătură cu existența vieții materiale a societății, nu există justificare pentru majoritate de a-l priva pe individ de libertate și de a abuza în vreun fel de libertatea acestuia. Iar dacă se întâmplă acest lucru, majoritatea sunt consideraţi hoți și jefuitori, care preferă forța brută oricărui drept sau dreptate din lume întrucât, aici, obligația individului de a asculta de voia majorităţii nu se aplică.

ÎN VIAȚA SPIRITUALĂ, “URMEAZĂ INDIVIDUL”

Rezultă că, atâta timp cât este vorba de viața spirituală, nu există nicio obligație firească a individului de se supune societăţii în vreun fel. Dimpotrivă, aici se aplica o lege naturală asupra majorităţii, aceea de a se supune individului. Iar în articolul “Pacea” este clarificat faptul că există două modalităţi prin care Providența ne-a învăluit și ne-a înconjurat, pentru a ne duce până la capăt:

1. O cale a suferinţei, care ne face să evoluăm în acest fel, inconștient.
2. O cale a Torei și înțelepciunii, care ne face să evoluăm în mod conștient, fără nicio suferință sau constrângere.

Și întrucât cel mai evoluat în generație este individul, rezultă că, atunci când mulţimea vrea să se elibereze de suferinţa teribilă și să își asume evoluţia în mod conștient și voluntar, care reprezintă calea Torei, ei nu au de ales decât să se supună, atât ei cât și libertatea lor fizică, disciplinei individului și să asculte de ordinele și de remediile pe care acesta li le va oferi.

Vedem, astfel, că în chestiunile spirituale autoritatea majorităţii este răsturnată și se aplică legea “Urmează individul”, adică urmează individual evoluat. Căci este simplu să constatăm că aceia evoluaţi și educați dintr-o societate sunt întotdeauna o mică minoritate. Rezultă că succesul și bunăstarea societății este închisă și pecetluită într-o sticlă aflată în mâiniile minorității.

Aşadar, majoritatea este obligată să respecte cu meticulozitate toate punctele de vedere ale celor puțini, pentru a nu dispărea din lume. Asta întrucât trebuie să știe cu siguranță şi cu încredere deplină, că punctele de vedere adevărate și mai evoluate nu sunt niciodată în mâiniile majorităţii care are autoritate, ci mai degrabă în mâiniile celor câţiva, în mâiniile minorității imperceptibile. Asta pentru că toată înțelepciunea și tot ce este prețios vine în lume în cantități mici. Prin urmare, suntem atenționați să păstrăm punctele de vedere ale tuturor indivizilor, datorită incapacității majorităţii de a distinge ce este bine și ce este rău în ea.

CRITICA ATRAGE SUCCESUL; LIPSA CRITICII DUCE LA DEGENERARE

În continuare, trebuie să adăugăm că realitatea ne înfăţişează o opoziție perfectă între lucrurile fizice și conceptele și ideile care privesc tema de mai sus. Deoarece problema unității sociale, care poate să fie sursa bucuriei și reușitei, se aplică mai ales între trupuri și între chestiunile trupeşti din oameni, iar separarea dintre acestea este sursa tuturor calamităţilor și nenorocirilor.

În cazul conceptelor și al ideilor, însă, lucrurile se petrec exact invers: unitatea și absenţa criticii este considerată sursa tuturor eșecurilor și obstacolul ce se pune în faţa oricărui progres și fertilitate intelectuală. Asta întrucât formularea concluziilor corecte este rezultatul în special al unor cât mai multe controverse şi diferenţe de opinii. Cu cât există mai multe discordanţe între păreri și cu cât există mai multe critici, cu atât cunoașterea sporeşte și problemele  se apropie mai mult de a fi verificate și clarificate.

Degenerarea și eșecul inteligenței își au rădăcina numai în lipsa criticii și dezacordului. Aşadar, în mod evident, toată baza succesului fizic o constituie măsura unității societății, iar baza succesului inteligenței și cunoașterii îşi are sursa în diferenţele și dezacordul dintre oameni.

Rezultă că, atunci când omenirea își va atinge scopul, cu privire la reuşita trupurilor, aducându-le la gradul de iubire totală pentru ceilalți, toate trupurile din lume se vor uni într-un singur trup și o singură inimă, după cum stă scris în articolul “Pacea”. Numai atunci, toată fericirea care i-a fost menită omenirii se va dezvălui în toată gloria ei.

Dar spre deosebire de asta, trebuie să fim atenți să nu aducem punctele de vedere ale oamenilor atât de aproape, încât dezacordul și atitudinile critice să nu mai existe între cei înțelepți și cunoscători, căci iubirea trupului aduce cu sine, în mod firesc, și o apropiere a punctelor de vedere. Iar dacă atitudinea critică și dezacordul dispar, va înceta și orice progres în ceea ce privește conceptele și ideile, iar sursa cunoașterii din lume va seca.

Aceasta constituie o mărturie a obligației pe care o avem de a fi precauți în ceea ce privește libertatea individului cu privire la concepte și idei. Căci întreaga dezvoltare a înțelepciunii și a cunoașterii se bazează pe această libertate a individului. Astfel, suntem atenționați să o protejăm cu mare grijă, la fel ca pe fiecare formă din noi, pe care o numim “individ”, adică forța particulară a unei singure persoane, numită generic “voința de a primi”.

MOȘTENIREA ANCESTRALĂ

Toate detaliile imaginilor pe care le include această voință de a primi, pe care am definit-o ca “sursă”, sau Primul Factor, a căror semnificație include toate tendințele și obiceiurile moștenite de la strămoșii săi, pe care îi imaginăm ca pe un lanț lung de mii de oameni care au trăit vreodată și care stau unul după altul. Fiecare dintre ei este o picătură esențială a strămoșilor individului, iar această picătură aduce fiecăruia toate achiziţiile spirituale ale strămoșilor sai în “medulla oblongata” (creierul alungit), numit “subconștient”. Astfel, individul din fața noastră are, în subconștientul său, toate miile de moșteniri spirituale de la toți indivizii reprezentați în acel lanț, care sunt strămoșii săi.

Astfel, așa cum fața fiecărui individ este diferită, la fel diferă și punctele lor de vedere. Nu există doi oameni pe pământ care să aibă păreri identice, pentru că fiecare individ are o avere măreață și sublimă moștenită de la strămoșii săi și din care alții nu au nicio părticică.

În consecinţă, toate aceste achiziţii sunt considerate a fi averea individului, iar societatea e atenționată să îi păstreze savoarea și spiritul, pentru a nu fi șterse de mediu. Mai degrabă, fiecare individ ar trebui să își păstreze integritatea moștenirii sale. Atunci, contradicția și opoziția dintre oameni va rămâne veșnic, pentru a asigura mereu atitudinea critică și progresul înțelepciunii, care constituie beneficiul omenirii și dorința ei eternă și adevărată.

Și după ce am ajuns la o anumită măsură de recunoaștere a egoismului omului, pe care l-am determinat ca fiind o forță și o “voință de a primi”, acesta fiind punctul esențial al ființei pure, am aflat la fel de clar, din toate punctele de vedere, și care este averea originală a fiecărui trup, pe care am definit-o ca “moștenire ancestrală”. Acest lucru se referă la toate tendințele și calitățile potențiale care au ajuns în “sursa” sa prin moștenire, care este substanță primordială a fiecărui individ, adică sămânța inițială a strămoșilor săi. Acum vom clarifica cele două aspecte din voința de a primi.

DOUĂ DISCERNĂMINTE: A) POTENȚIAL, B) CONCRET

Mai întâi, trebuie să înțelegem că, deși acest egoism, pe care l-am definit că „voința de a primi”, este însăși esența omului, el nu poate exista în realitate nici măcar o secundă. Căci ceea ce numim “potenţial”, adică starea de dinainte de a trece de la potențial la concret, există numai în gândul nostu, adică numai gândul poate să îl determine.

Dar, de fapt, nu poate să existe în lume nicio forță reală care este latentă și inactivă. Asta pentru că forța există în realitate numai atunci când e revelată în acțiune. În același fel, nu putem să spunem despre un copil că e foarte puternic, dacă el nu poate să ridice nici cea mai ușoară greutate, ci putem spune că vedem în acel copil posibilitatea ca, atunci când va crește, să manifeste o putere foarte mare.

Spunem, însă, că acea forță pe care o găsim la om când a crescut a fost prezentă în organele și în trupul său încă de când era copil. Însă forța aceea era ascunsă și nu era evidentă. Este adevărat că, în mintea noastră, am putea să determinăm (puterile destinate să se manifeste), de vreme ce mintea le afirmă. Însă în trupul efectiv al copilulului e clar că nu există nicio forță, atâta vreme cât în acțiunile copilului nu se manifestă nicio putere.

La fel și pofta. Această forță nu va apărea în trupul omului în realitatea efectivă, atunci când organele nu pot să mănânce, adică atunci când omul este sătul. Însă, chiar și atunci când cineva e sătul, forța poftei tot există, fiind ascunsă însă în trupul omului. După o vreme, după ce mâncarea a fost digerată, ea reapare și se manifestă de la potențial la concret

Însă o astfel de situație de a determina o forță potențială care încă nu a fost dezvăluită efectiv, aparține manifestărilor prin care gândul percepe. Ea, însă, nu există în realitate, căci atunci când suntem sătui, simțim foarte clar că forța poftei a dispărut, iar dacă o vom căuta, nu o vom găsi nicăieri.

Astfel, nu putem să prezentăm un potențial ca subiect, care există în și de la sine, ci doar ca predicat. Ca urmare, atunci când o acțiune apare în realitate, în acel moment, forța se manifestă în acțiune.

Cu toate acestea, în mod necesar, găsim aici, în procesul de percepție, două lucruri: un subiect și un predicat, adică potențialul și concretul, cum ar fi forța poftei, care este subiectul, și imaginea mâncării, care este predicatul și acțiunea. În realitate, însă, ele apar ca una singură. Nu se va întâmpla niciodată ca forța poftei să apară la cineva fără ca acesta să-şi imagineze mâncarea pe care vrea să o mănânce. Astfel, avem două jumătăți ale aceluiași lucru. Forța poftei trebuie să se îmbrace în acea imagine. Aşadar, observăm că subiectul și predicatul sunt prezente în același timp și devin absente în același timp.

Acum înțelegem că voința de a primi, pe care am prezentat-o ca egoism, nu înseamnă că ea există că atare într-o persoană, ca o forță a poftei care dorește să primească sub forma unui predicat pasiv. Mai degrabă, aici este vorba despre subiect, care se îmbracă în imaginea obiectului de mâncat și a cărui acțiune apare sub forma lucrului care este mâncat și în care se îmbracă. Numim acea acțiune “dorință”, adică forța poftei, dezvăluită în acțiunea imaginației.

La fel și cu tema noastră – voința generală de a primi, care este esența însăși a omului. Ea apare și există numai îmbrăcându-se în formele obiectelor care probabil vor fi primite. Întrucât atunci ea există ca subiect – și nu în alt fel. Numim această acțiune “viață”, adică vitalitatea omului, ceea ce înseamnă că forța voinței de a primi se îmbracă și acționează în interiorul obiectelor dorite. Iar măsura dezvăluirii acelei acțiuni este măsura vieții sale, după cum am explicat în acțiunea pe care o numim “dorință”.

DOUĂ CREAȚII: A) OMULUL, B) SUFLETUL VIU

Din cele de mai sus, putem să înțelegem clar versetul: “Domnul Dumnezeu a făcut pe om din tărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet (Nefeş) viu (Haya)” (Geneza 2:7). Aici găsim două creații:

1. Omul în sine; şi
2. Sufletul viu în sine.

Versetul spune că, la început, omul a fost creat din țărână, o colecție de molecule în care se află esența omului, adică voința sa de a primi. Acea forță, voința de a primi, este prezentă în fiecare element al realității, după cum am explicat mai sus. La fel, toate cele patru niveluri: mineral, vegetal, animal și vorbitor au apărut din acestea. În această privință, omul nu are niciun avantaj față de vreo altă parte a creației, şi acesta este înțelesul versetului, prin cuvântul “țărână”.

Însă deja am văzut că această forță, numită “voința de a primi”, nu poate să existe fără să se îmbrace și să acționeze într-o entitate dorită, iar această acțiune se numește “viață”. Și în consecinţă, vedem că înainte ca omul să ajungă la formele umane de primire a plăcerii, care diferă de cele ale altor animale, el încă este considerat un individ fără viață, mort, întrucât voința sa de a primi nu are niciun loc în care să își îmbrace și să își manifeste acțiunile, care sunt manifestările vieții.

Acesta este înțelesul versetului, “i-a suflat în nări suflare de viaţă”, care este forma generală a primirii potrivită pentru oameni. Cuvântul Nişmat (respirație) vine de la cuvântul Samin (a plasa) fundamentul pentru el, care este precum “valoare”. Iar originea cuvântului “suflare” o înţelegem din versetul: “Duhul luiDumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viață” (Iov 33:4) – vezi comentariul lui MALBIM. Cuvântul “suflet” (Neşama) are aceeași structură sintactică pe care o au cuvintele “absenţă” (Nifkad), “acuzat” (Ne’eşam) și “acuzată” (Ne’eşama – termenul feminin pentru Ne’eşam).

Iar înțelesul cuvintelor “i-a suflat în nări” este acela că El insuflă un suflet (Neşama) în internalitatea sa și o apreciere a vieții, care este suma formelor vrednice de a fi primite în voința sa de a primi. Apoi, acea forță, voința de a primi, cuprinsă în moleculele sale, și-a găsit un loc în care să se îmbrace și în care să acționeze, adică în acele forme de primire pe care le-a obținut de la Creator. Iar această acțiune se numește “viață”, după cum am explicat mai sus.

Versetul se încheie spunând, “şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Asta înseamnă că, de vreme ce voința de a primi a început să acționeze prin măsurile acelor forme de primire, viața s-a manifestat instantaneu în el, iar el “a devenit un suflet viu”. Însă înainte de obținerea acelor forme de primire, deși forța voinței de a primi a fost imprimată în el, el încă este considerat a fi un trup fără viață, întrucât nu are niciun loc în care să apară și să se manifeste în acțiune.

După cum am văzut mai sus, deși esența omului e doar voința de a primi, totuși, aceasta este luată ca jumătate dintr-un întreg, căci ea trebuie să se îmbrace într-o realitate care îi iese în cale. De aceea, ea și imaginea posesiunii pe care o descrie sunt una, literalmente, căci altfel nu ar putea să existe nicio clipă.

Prin urmare, când mașinăria trupului e la punctul ei culminant, adică în jurul vârstei de mijloc, “ego”-ul său stă drept, în picioare, în toată dimensiunea care i-a fost imprimată la naștere. Din această cauză, el simte în el o măsură mare și puternică a voinței de a primi. Cu alte cuvinte, tânjește după mari bogății și onoare și după tot ce îi iese în cale. Este aşa din cauza perfecțiunii ego-ului omului, care atrage forme de structuri și concepte în care se îmbracă și prin care se susține.

La jumătatea vieții, însă, încep zilele declinului care, după conținutul lor, sunt zilele morții omului. Asta pentru că persoana nu moare într-o clipă, la fel cum nu și-a primit viața într-o clipă. Mai degrabă, lumânarea sa, care este ego-ul, se ofilește și moare puțin câte puțin, iar împreună cu el mor și imaginile posesiunilor pe care dorește să le primească.

Omul începe să renunțe la multe achiziţii la care a visat în tinerețe și renunță treptat la unele dintre cele mai mari, conform declinului său de-a lungul anilor. În cele din urmă, în zilele bătrâneții, când umbra morții plutește peste toată ființa sa, individul se află în “vremuri fără nicio atracţie”, căci voința sa de a primi, ego-ul său, s-a ofilit. Nu mai rămâne din el decât o mică scânteie, ascunsă vederii de haina unei posesii. Prin urmare, în acele zile nu există atracţie sau speranță pentru niciun fel de imagine a primirii.

Astfel, am dovedit că voința de a primi, împreună cu imaginea obiectului pe care se așteaptă să-l primească sunt unul și același lucru. Iar manifestarea lor este egală, statura lor este egală, la fel ca și lungimea vieții lor.

Însă există o distincție semnificativă aici, în ceea ce privește forma supuşeniei la momentul declinului vieții. Acea supuşenie nu e un rezultat al saturării, ca în cazul unui individ care renunță la mâncare atunci când e sătul, ci un rezultat al disperării. Cu alte cuvinte, când ego-ul începe să moară în timpul zilelor declinului, el își simte propria slăbiciune și moartea care se apropie. Drept urmare, el renunță și își abandonează visele și speranțele tinereții.

Observați cu atenție direfența dintre aceasta și docilitatea datorată saturării, care nu provoacă nicio jale și nu poate fi numită “moarte parțială”, ci e ca un lucrător care și-a terminat treaba. Dar renunțarea din disperare e plină de durere și supărare și, ca urmare, poate fi numită moarte “parțială”.

ELIBERAREA DE ÎNGERUL MORȚII

Acum, după tot ce am învăţat, găsim un mod de a înțelege, cu adevărat, cuvintele înțelepților atunci când au spus, “Harut (cioplit) în tăbliţele de piatră”; a nu se pronunța Harut (cioplit), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.”

S-a explicat în articolele “Matan Tora” și “Arvut” că, înainte de a fi dată Tora, ei și-au asumat renunțarea la orice proprietate privată în măsura exprimată în cuvintele, “o Împărăție de Preoți”, iar scopul întregii creații – contopirea cu El în echivalență de formă cu El: așa cum El dăruiește și nu primește, la fel și ei vor dărui și nu vor primi. Acesta este gradul cel mai înalt al stării de  Dvekut (alipire), exprimat în cuvintele “popor Sfânt”, după cum este scris la sfârșitul articolului “Arvut” (garanţia reciprocă). Deja am ajuns să ne dăm seama că esența omului, adică egoismul său, definit ca voință de a primi, este numai jumătate și poate să existe doar când e îmbrăcată în imaginea unei posesii sau a speranței de a poseda. Căci numai atunci este completă și poate fi numită “esența omului”.

Astfel, atunci când copiii lui Israel au fost recompensați cu starea complete de Dvekut, în acea împrejurare sfântă, vasele lor de primire au fost golite complet de orice posesie lumească, iar ei au fost alipiți Lui în echivalență de formă. Asta înseamnă că ei nu aveau nicio dorință de posesie pentru sine, ci doar în măsura în care puteau să dăruiască mulţumire, astfel încât Creatorul lor să fie încântat de ei.

Și cum dorința lor de a primi s-a îmbrăcat într-o imagine a acelui obiect, ea s-a îmbrăcat în el și s-a legat cu el în unitate completă. Drept urmare, ei au fost cu siguranță eliberați de îngerul morții, căci moartea este, în mod necesar, o absență și o negare a existenței unei anumite entităţi. Însă numai atâta timp cât există o scânteie care dorește să existe pentru propria sa plăcere putem să spunem despre ea că acea scânteie nu există, pentru că ea a devenit absentă și a murit.

Cu toate acestea, dacă în om nu există o astfel de scânteie, ci toate scânteile esenței sale se îmbracă în dăruire pentru încântarea Creatorului, atunci el nu este nici absent, nici mort. Căci chiar și atunci când trupul este anulat, el este anulat doar cu privire la auto-satisfacerea în care este îmbrăcată voința de a primi, care poate să existe numai în el.

Însă atunci când împlineşte scopul creației și când Creatorul primește încântare de la el, de vreme ce se face voia Lui, esența omului, care se îmbracă în încântare pentru El, este recompensat cu desăvârşita eternitatea, la fel ca şi El. Astfel, el a fost răsplătit cu eliberarea de îngerul morții. Acesta este înțelesul cuvintelor din Midraș (Midraș Raba, Șemot, 41, Item 7): “Libertatea față de îngerul morții.” Iar în Mișna (Avot, Capitolul 6): “Harut (cioplit) în tăbliţele de piatră; a nu se pronunța Harut (cioplit), ci mai degrabă Herut (libertate), pentru a arată că sunt eliberați de îngerul morții.”

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Prima ascundere (descriere): fața Lui nu este revelată; adică Creatorul nu se manifestă față de om conform cu Numele Lui – Cel Bun care Face Numai Bine. Mai curând este contrarul – El îi dă o boală omului sau îl face să sufere din cauza venitului insuficient, sau pentru că mulți vor să le înapoieze banii împrumutaţi, făcându-i viața amară. Toată ziua lui este plină de griji și necazuri. Sau omul suferă din cauza sănătăţii şubrede ori pentru că nu este respectat. Orice plan îşi face, nu reuşeşte să-l ducă la bun sfârșit, fiind în permanenţă frustrat.

În felul acesta, evident că omul nu vede Fața Bună a Creatorului, şi este aşa dacă el este convins că anume Creatorul este cel care îi face lui aceste lucruri, fie ca pedeapsă pentru încălcări ale legii, fie pentru a-l răsplăti în cele din urmă. Este conform versetului: ”pe cel iubit de Domnul, El îl corectează”, și la fel: ”cei drepţi  încep prin a suferi, deoarece Creatorul dorește să le dea în cele din urmă o mare pace”.

Totuși, omul nu cade în greşeala de a spune că toate acestea vin peste el datorită destinului orb, sau naturii, fără vreun motiv sau explicaţie. Mai degrabă, omul îşi întărește convingerea că urmare a Providenţei Lui, Creatorul îi produce toate acestea. Asta se consideră, totuşi, că-L vede pe Creator din spate.

Dubla ascundere, la care cărțile se refera ca fiind “ascunderea în ascundere”, înseamnă că omul nu poate vedea nici măcar spatele Creatorului. El spune, mai degrabă, că a fost părăsit de Creator care nu mai veghează asupra lui.  Omul atribuie destinului orb şi naturii toate suferinţele prin care trece, întrucât  căile Providenţei devin atât de complexe în ochii săi, încât îl conduc către negare.

Aceasta înseamnă (de exemplu) că omul se roagă și face acte de caritate pentru necazurile sale, dar nu i se răspunde în niciun fel. Și tocmai atunci când încetează să se mai roage pentru necazurile sale, el primeşte răspuns. Ori de câte ori omul răzbeşte şi, crezând în Providență, își îmbunătățește faptele, norocul se întoarce de la el și îl prăbuşeşte iarăşi fără milă. Iar atunci când omul neagă și începe să-și înrăutățească faptele, el are foarte mult succes și este lipsit de griji.

Omul nu își asigură cele necesare într-o manieră potrivită, ci prin înșelăciune sau prin profanarea Şabatului. Sau, toţi cunoscuții care respectă Tora și Mitzvot (poruncile) sunt săraci, bolnavi și sunt disprețuiți de oameni. Acești devotaţi poruncilor (Mitzvot) i se par a fi nepoliticoşi, lipsiți de inimă și atât de ipocriți încât nu poate suporta să se afle printre ei nici-o secundă.

Dimpotrivă, toţi cunoscuţii cei răi, care-i batjocoresc credința, au mare succes, sunt înstăriţi și sănătoşi. Ei nu cunosc boala; sunt inteligenți, virtuoși și manieraţi. Sunt fără griji, încrezători și liniștiți tot timpul, zi de zi.

Când Providența aranjează lucrurile în această manieră pentru un om, se numește “ascundere în ascundere”. Asta, pentru că atunci omul cedează sub propria apăsare și nu-și poate întări credința că durerea sa vine de la Creator pentru un motiv anume, care este ascuns. În cele din urmă, individul eșuează, devine necredincios și afirmă că Creatorul nu veghează deloc asupra creaturilor Lui și tot ce vedem, există  datorită destinului și naturii oarbe. Asta înseamnă să nu vezi nici măcar spatele Creatorului.

DESCRIEREA REVELĂRII FEȚEI

De îndată, însă, ce omul descoperă mirodenia – Lumina pe care  o absoarbe în trupul său – prin întărirea în credința în Creator, el se va arăta demn de Providență, cu Fața Lui revelată. Asta înseamnă că Divinitatea îl tratează pe om potrivit cu Numele Său,  “Cel Bun care Face Bine”.

Astfel (de exemplu), omul primește din abundență, de la Creator, binele și pacea adâncă și este mereu mulțumit. Iar asta pentru că dobândeşte un trai uşor şi împlinit, fără să mai trăiască experienţa necazurilor sau tensiunii, nu mai cunoaște boala, este deosebit de respectat de ceilalţi, duce până la capăt orice-şi pune în minte, fără efort și reușește în tot ce-și propune.

Iar când dorește ceva, omul se roagă și i se răspunde imediat, căci El răspunde întotdeauna la orice cerere pe care omul I-o adresează și nici-o rugăciune nu este respinsă. Când omul se întăreşte prin fapte bune, el reușește încă şi mai bine, iar atunci când este neglijent, succesul îi scade proporțional.

Toţi cunoscuţii omului sunt cinstiţi, sunt înstăriţi și sănătoşi. Sunt deosebit de respectaţi în ochii oamenilor și nu au nici-o grijă. Sunt liniștiţi tot timpul, zi de zi. Sunt deștepţi, corecţi iar omul se simte binecuvântat să se afle printre ei.

Dimpotrivă, toţi cunoscuţii săi care nu urmează calea Torei au un trai sărăcăcios, probleme din cauza datoriilor mari și nu reușesc să aibă nici-un moment de odihnă. Sunt bolnavi, suferinzi și lipsiţi total de respect în ochii oamenilor. Aceştia i se par fără minte, nemanieraţi, nevolnici și cruzi cu oamenii, necinstiţi și atât de lingușitori încât este de nesuportat să fii cu ei.

Numele Lui ne arată că El este binevoitor cu toate creaturile Sale, în toate formele pe care le poate lua binele, suficient pentru fiecare gen de primitor dintre cei ai lui Israel. Cu siguranță, plăcerea unuia nu este asemenea plăcerii altuia. De exemplu, unul care se angrenează în înţelepciune, nu se va bucura de onoare și bogație, iar un altul care nu e preocupat de înțelepciune nu se va bucura de mari realizări și plăsmuiri ale minţii. Astfel, El dăruiește bunăstare și onoare unuia și realizări minunate ale minţii, celuilalt.

Cererea omului de a i se întări credința în Providența Lui asupra lumii, în timpul perioadei de ascundere, îl va aduce către examinarea cărților, a Torei și la tragerea de acolo a Luminii şi a înţelegerii modului în care să-şi întărească credinţa în Providența Lui. Aceste iluminări și concluzii pe care omul le primeştee prin Tora, sunt numite “mirodenia Torei”. Când acestea se adună într-o anumită măsură, Creatorul se îndură de om și pogoară asupra lui spiritul de Sus, adică  Abundența Superioară.

DESCRIEREA ASCUNDERII FEȚEI

1. Chinurile din cauza venitului insuficient, sănătăţii şubrede, degradărilor, eșecurilor în împlinirea planurilor și a insațisfacției în plan emoţional, cum ar fi neparticiparea la necazurile unui apropiat.
2. Rugăciunea rămasă fără răspuns. Insatisfacţia resimţită când acţiunile cuiva se îmbunătăţesc şi satisfacţia când acestea se înrăutăţesc. Obţinerea susţinerii cuiva într-o manieră necinstită: înşelând, furând sau profanând Şabatul.
3. Toţi cunoscuţii cinstiţi ai omului sunt săraci, au sănătatea șubredă și au degradări de tot felul, în timp ce cunoscuţii săi cei răi îşi bat joc de el în fiecare zi, mergându-le bine ca sănătate, bunăstare, trăind o viaţă fără griji.
4. Toţi cunoscuţii neprihăniţi, care respectă Tora și Miţvot, i se par cruzi, egoişti, ciudaţi sau proşti din naştere și lipsiţi de politeţe şi ipocriţi. A fi cu ei este de nesuportat fie chiar şi în Grădina Edenului, şi nu poate să le suporte prezenţa nici-o secundă.

DESCRIEREA REVELĂRII FEȚEI

1. Primirea din abundență a binelui și a păcii și obținerea unui trai ușor și împlinit. Omul nu simte niciodată lipsurile sau boala, fiind respectat oriunde s-ar duce, împlinind cu ușurință orice plan îşi pune în minte.
2. Atunci când se roagă, omul primeşte imediat răspuns la rugăciuni. Atunci când îşi îmbunătăţeşte calea omul devine o persoană plină de succes iar dacă își înrăutățește drumul, pierde şi succesul.
3. Toţi cunoscuţii săi care urmează calea cea dreaptă sunt înstăriţi, sănătoşi, nu știu ce e boala, sunt foarte respectaţi de oameni și trăiesc în pace și liniște. Iar cunoscuţii care nu urmează calea cea dreaptă sunt săraci, plini de necazuri și suferinţe, bolnavi și decăzuţi în ochii oamenilor.
4. Omul îi consideră pe toţi cunoscuţii merituoşi ca fiind inteligenţi, manieraţi, rezonabili, cinstiţi și plăcuţi, astfel încât este o delectare să se afle printre ei.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)