Autor: arhiprofesor

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

Malchut that is clothed in the worlds is called Ani (me/I). It hangs down to Assiya, which is the separation, where each person feels as a separate entity, sensing the “self,” and by its expansion wishes to conquer the entire world for one’s own will and pleasure. This is the power of the shattering in Assiya, “I will rule,” meaning from holy sparks that were not yet sorted. It is called “the serpent’s skin,” which is the good and bad in the Noga shell.

There are two souls in the creature, in which one acquires. They clothe in two spirits: the “vital soul” and the “intellectual soul.” One is from the Noga shell, and one is a part of God above. It is also called “The soul of every flesh is its blood,” and this is the vital soul. The intellectual soul is the point in the heart (prior its completion, as in, “And my heart is awake”). And because the vital soul extends from the Noga shell, it is called “coincidental,” the opposite of eternal. The holy soul is called “eternal,” which is a part of God above.

The Difference between the Bodies of Idol Worshippers and the Bodies of Israel

Now we should scrutinize according to what is written, “One does not lift a finger below unless one is mentioned above.” It is also written that “the nations are as a drop of a bucket, and are counted as the small dust of the balance.” How can both be observed, for it is obvious that Providence and the dust of the balance or the drop of a bucket do not go together, as there is no thought without an action in the Creator, or an action without a purpose even in people?

Indeed, this is why there is a difference between the bodies of idol worshippers and the bodies of Israel. The body of a servant of the Creator is judged by Him in private Providence, to the Creator’s will, the desired purpose. For this reason, although the body is an inconsequential hell from its onset, it still appeared in the Creator’s thought as a tool for work. But the bodies of idol worshippers, which are unfit for serving the Creator, and which are not eternal, private Providence is unified in them only in general, and not in particular. It is as one who weighs meat on scales: he knows in his mind that over time some dust will be left on the balance, but that thought is not regarded as such because it is without an intention, for why would he need the dust, and he does not need the body at all!

Let me offer an example: A person buys a box with letters for printing, and gives them to the worker to print books with them. It follows that all the printing is done by the landlord’s supervision, although he is not the operator.

But it is one thing with motionless letters, for which they are not under the landlord’s monitoring, as they are never his intention, and all the thoughts regarding the above kind were only on actions, but not on emptiness and nothingness. And also, the merit of the landlord is not diminished by inactive letters, since he is not the operator, naturally. However, the merit of the operator does indeed diminish because he is idle and makes little use of the blessing that extends from the direct preparation that he gives to him.

The lesson is that the printing operator is the vital soul, which extends from the Noga shell with two forms—good or bad—and the points are taken from the point in the heart, while the body of the letters are from the spaces of the whole world.

Ani (me/I)—Anochi (also me/I)

If the printer draws near to good neighbors, who give him ways and hints of good combinations, that printer acquires a new form, called “one golden pan of ten shekels, full of incense.” The form of the initial feeling of the Ani is swallowed in a new form of Anochi [1], and this is the reward for his good act. At that time his merit reaches the merit of the author, like an uneducated printer who prints books. Over time, by looking in the books for his own needs, becomes educated and writes books like his prior landlords, as well as gives his books to other printers, and raises their pay.

But if the printer is in a bad environment, and he is made to print bad combinations, punctuated from the shell of the point in their hearts, the left hollow, he becomes as lost and forsaken as they are, like the dust of a bucket.

A Coincidental Form and an Eternal Form

By that you can understand that the printer and the box of letters are all coincidental and not eternal, and the author does not take them into consideration in and of themselves at all. It is just as one who hires an employee to do some work does not regard the beauty of his face or his appearance, for they are not the issue. What is important is his strength and loyalty, and on that the landlord’s guidance focuses, and not on the rest of his qualities, which are merely coincidental in regard to him (although they are to be noticed for other discernments: for mating, and for being liked by friends, and this is regarded as the general). The focus of his author’s thought is in direct, undistorted combinations due to work, so they are fit to disclose the wisdom concealed in those combinations, so all who sees them will acquire his form by himself and will become as wise as he. His intention to create a new creation, as spiritual as Himself, is similar to the desire of corporeal beings—man, fowl, and beast—to preserve the species.

This is the meaning of the keeping of the soul for eternity, regarded as the one Chaf (one of the Hebrew letters) that the printer purchased. It is the “new Anochi,” for then it acquires a new form, as the author himself, and makes by himself good and steadfast combinations, full of blessing and light. The combinations remain for eternity as vessels of Hochma, and his one Chaf, which is his Anochi, is filled abundantly with pleasures of joy, gladness, and preciousness, which are his lot eternity.

It follows that knowing and choosing come as one, since the printer has no freedom of choice, for he is printing other people’s books and not his own. However, when he is rewarded with taking off that form and putting on the form of Anochi, he becomes one of the chosen among the nation, chosen by the God above, as it is written in the Midrash, “‘And therefore choose life,’ as one who takes his son’s hands, places them on a good portion, and tells him, ‘Choose this for yourself,’ as it is written, ‘And therefore choose life.’”

We might say that his knowledge necessitates the act, and if he knew that the Ani would acquire the Anochi, then he would be compelled to acquire it. If so, what is the reward for his actions? This is the meaning of “If you walk contrary to Me, I will walk with rage against you,” to teach you that the acquired form is a new spiritual being that is made by taking off the corporeal form. Any printer who gives his coincidental form and is ready for the Creator, the Creator is ready to take off his coincidental form and replace it with a new, spiritual one, creating in him a new heart and a new spirit.

This is so with one who prints good books, and focuses on benefiting from them in eternity. But with one who prints bad combinations, who focuses on enjoying them and what has already been imprinted in him at birth, he clings to the pollution (lit. nocturnal ejaculation) in an inconsequential, passing world. And therefore, “I, too, will walk against you with rage.”

Thus, it is clear to you that this question has nothing to do with spirituality, for it is impossible to derive from corporeality. For example, if the Creator knows that Reuben will have a son, then Reuben must have a son even without the coupling of male and female. Such a thing is unthinkable, since we should say according to the nonsense of this question that He knew everything you’d do after all the scrutinies, and that you are compelled.

And the printer who clings to the pollution necessarily falls under the rage, as well, and we should not say that he does not deserve to be punished, since he has no choice or free will, for the punishment is the form he is in, as in prior to creation and absence. It is not a punishment from the Creator, but that He did not create one who does not want to be created and take off his coincidental form and adopt a new, spiritual, eternal form.

In that regard, we could ask about the affliction of the souls in Hell. This relates to the point in the heart before it is included in its root. It must emit its pollution from the material world, which is a bitter punishment for it, and not revenge. On the contrary, it is a great salvation. This is very deep and understand it as Arvut [(mutual guarantee) could also mean “pleasantness”], as general.

No Plurality in the Essence of Eternity

…Indeed, one who sows for bread is not meticulous in choosing the place, the particular place, but in the positive relation between the place and his seed, and any place where he sows and finds sufficient bread, and he is content without profit and without even a little of the value of the place itself, for it is the same everywhere. This is the meaning of what one must say, “The world was created for me,” since the whole world is rewarding for him. The whole world was created only to command this, since there is no plurality in the essence of eternity, and all the forms of the souls are one and unique essence. It is so because there is no “part” in spirituality, and the whole issue of deficiency and correction is a new creation made by taking off the old form. These are the entertainments of the Creator, as in “The king is glorified in the multitude of the people.”

Understand that there is no plurality of entertainment in the Creator in the general redemption of the entire world at once, more than the redemption of one soul at one time. It is so because remote people and bodies were not added without time, for one at a time is called “two couplings,” of heaven and of earth. Two people at one time are called “one coupling,” and the soul is jointly theirs, completely equally, without subtraction or addition, as in luck, time, cause, or age, for all who are born at the same time share the same sign (fortune).

Thus, it is clear that the main purpose of the creation of the 6,000 years is to multiply generations and times in which the couplings will change and multiply, but not to multiply bodies. Otherwise, it will be difficult, for He could have created all the bodies of the 6,000 years in one year. Moreover, it is known … so the bodies are renewed, and the first ones themselves incarnate and come in time and in generations, meaning their “vital soul,” which is the root of the speaking.

Therefore, he does not care at all which body will disclose the desire as long as the desire is disclosed, by whomever it is disclosed. It is just as it does not matter what the face of the printer looks like, as long as the book is printed. But the printers themselves, who are numerous in the world, are as the drop of a bucket and the dust of the scales, consumed and lost by their own rage. However, we do need a printer who is capable in his work, and anyone who takes on the work takes his reward from the complete one, and knowing does not necessitate his face in particular, but rather everyone whose heart is kind will raise a donation to the Lord, and the more one hurries, the better it is, in and of itself.

Creation Is Primarily the Eternity in Creation

Explanation: The Creator is omnipotent, and therefore although the creatures are as beasts, still, one who is rewarded with annulling one’s will before the Creator’s will, He gives him and creates within him a new spirit and a new heart, and enthrones him over all His works, as in “By Me kings reign.” It is similar to a viceroy, to whom all the governance of the state is given, and one who is favored by that rewarded one, He takes him from the providence attributed to the shells, and places him under the Providence that is established for eternity, and He will do the will of those who fear Him. This is the meaning of “As I create worlds, so the righteous create worlds.”

It is so because creation is primarily about the eternity in creation, where the eternal in the first creation of this world, meaning Adam HaRishon, the Creator’s creation, is attributed to the Creator. But from Adam onward that creation is given to the righteous in each generation. They are the ones leading the worlds as they wish and desire, and “a righteous sentences and the Creator executes.”

Know that for this reason, the providence of corporeality need not change at all, since spirituality is not bounded by the corporeal boundary, and it is fitting for completion over all the boundaries in the corporeal reality.

This is why the world is filled with immeasurable corpses, to such an extent that even if 600,000 righteous are established, they will still be able to engage in creating new worlds. However, everything follows the internality, which is Providence, where the righteous establishes and the Creator executes. And the sense of surplus on that will be as the drop of a bucket or as the dust of the scales, and Nature cannot regard what is worthless.

The vital soul is regarded as corrupted and about to be burned, without the value of being. It is called “pollution” (lit. nocturnal ejaculation) to imply that the sensation of being of his own self is under rage of pollution, and incidental. However, a soul that acquires a part of God above is called “being,” and this is the meaning of “to give to those who love Me being (substance), and to fill their treasuries.” Only of this being can we speak, and not of all the shells that preceded its making, whose being is merely coincidental, present during the work, and finally destroyed. The heaven and earth will wear out like a garment, and only the acquired desire will remain for all eternity.

By that “being” is the plurality according to the generations and times, as incarnations. For this reason there is no division in the innovation of the “being” between one body and all the bodies in the world, since analysis and plurality are dependent on “times.”

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

1) RULES

General and Particular

The scrutiny of the educated in creation, in the first concept, is defined as emulating the work of the Creator. The work of the Creator is called “Providence,” or the “nature of creation.”

They are not called “body,” but rather “simple matter of flesh and blood in its still (inanimate) form,” completely amorphous. It is so because anything that is called by the name, “form,” is regarded as a spiritual force and is not a body.

This gives us a law by which all bodies are equal. However, as Earth is a single body that cannot be divided into many—for we do not find any change of form in it from one part to another—the still cannot be divided into many elements.

Also, all the power of multiplication in the world is a wonderful, spiritual force. For this reason, anything that is general is suitable and praiseworthy, for it comes from the spiritual force, and anything that is particular is contemptible and lowly. This designates the difference between a selfish person and one who is dedicated to one’s nation.

There is no doubt that the merit of the collective is defined by its power of multiplicity, for if we have decided that the power of multiplicity is a spiritual and important matter, then if the multiplicity is greater, he is more important.

It follows that one who is dedicated to one’s nation is more important than one who is dedicated to one’s town, and one who is dedicated to the world is more important than one who is dedicated to one’s nation. This is the first concept.

Birth in Spirituality

Therefore, as there is birth for an individual, in relation to the construction of the bodies, there is birth for the collective. This is done by renewal of the spiritual force, meaning development of the concepts is birth for the collective, for in the spiritual, disparity of form divides the worlds from one another. This birth means arriving at the world of correction.

The Exodus from Egypt Is Called Birth

If we are speaking of the multiplication in the spiritual essence, it is similar to the corporeal case of being born from the mother’s womb—which is a dark and spoiled world, with all kinds of filth and unpleasantness—into a world lit up by perfection, the world of correction.

By that we understand the meaning of the preparation as defined in the kingdom of the priests, who have come to it by the prophecy of Moses, and for which they were rewarded with freedom from the angel of death and the reception of the Torah. At that time they needed a new birth into the air of the enlightened world, called in the verse, “A pleasant land, good and broad.”

Born Dead

That newborn was born dead because after the pregnancy—which is the iron melting pot and the enslavement in Egypt—came the birth. But they were still unfit to breathe the spirit of life from the enlightened world, where they were guaranteed to come, until the count began, and the war with Amalek, and the trials with the water, etc., and they arrived at the Sinai desert. Sinai (as our sages said) means Sinaa (hatred), for they are pronounced the same, meaning the affliction entailed in every illness.

The Birth to Father and Mother

At that time they became worthy of breathing the spirit of life, and the prophecy, “And you shall be unto Me a kingdom of priests and a holy nation,” came true in them. First, the kingdom of priests, to revoke their personal possessions, and subsequently the holy nation, which is to bestow contentment upon their Maker through “love your neighbor as yourself.”

In corporeality, the newborn falls into loving and loyal hands, who are the father and the mother, who guarantee its sustenance and health. Likewise, once each one has been prepared with 600,000 who care for one’s sustenance, they breathe the spirit of life, as it is written, “And Israel encamped there before the mount,” and RASHI interpreted, “as one man with one heart.”

2) POSTERIOR AND ANTERIOR

Man’s eyes are before him. This implies that he can look only to the future, in a manner of growth from below upward. However, he cannot look behind him, in the manner of conception, from above downward (as it is written about Lot, “Look not behind you”).

For this reason, man is denied any real knowledge because he is devoid of the beginning. He is like a book whose first half is missing, so its content cannot be understood at all. The whole advantage of those who attain is that they are rewarded with attaining the conception, too, meaning the progression from above downward.

Man includes everything, and it is evidently seen when he looks and contemplates something. Everyone knows that he is not looking outside his own body and ideas whatsoever, yet he attains the whole world, knows what people think, assesses how to be liked by them, and adapts himself to their wishes.

In order to know that, he only needs to look inside himself, and he already understands his contemporaries. It is so because everyone is equal, and a person contains all the people within. The restriction on one’s knowledge is that one does not know one’s own conception nor remembers anything from that time so as to be able to say anything about it.

The Fiftieth Gate

This is the meaning of the verse, “and you will see My back, but My face shall not be seen.” Moses attained the meaning of conception, meaning all the discernments from above downward, in full. It is called “the posterior of the spiritual worlds,” and all he lacked was to look at the “face,” as well, meaning to see the future through the end of the correction. This is called “fifty gates of Bina,” since the level of Bina is one hundred gates, and Bina is named by Kabbalists, Ima (mother), as she is the mother of the whole world. One who is rewarded with attaining all one hundred gates in her is rewarded with the revelation of completeness.

Their fifty gates from behind are the conception, meaning the progression from above downward, and their fifty gates from before are the necessary path of development through the end of correction. At that time, “The whole earth shall be full of the knowledge of the Lord,” and “They shall teach no more each man his neighbor and each man his brother saying ‘Know the Lord,’ for they shall all know Me, from the least of them to the greatest of them.”

This is the meaning of Moses’ prayer, “Show me please Your glory,” meaning all fifty gates of Bina from within. And the Creator said to him, “You shall see My back”; it is enough that you see all fifty in My posterior, from above downward. “But My face shall not be seen,” since you will not see all the fifty from before, “For man shall not see Me and live,” meaning before it is due time, when the vessels have fully adapted and developed.

Prior to that, one must die by seeing this because the vessels will not be able to receive that great light and will be cancelled. This is the meaning of what is written, “Fifty gates of Bina (intelligence) were created in the world, and all but one were given to Moses.”

But in spirituality there is no lack. Rather, it is all or nothing, as in “A slightly broken vow is a completely broken vow.” But in the end, when the measure of the vessels grow and develop sufficiently, they will be fit for attaining the fiftieth gate. (You should also know that there are two kinds of attainment: prophecy and wisdom. With respect to wisdom, Moses attained what all the sages attained. But with respect to prophecy, he could not attain. It is about that that our sages said, “A sage is preferable to a prophet,” and they also said that Solomon attained the fiftieth gate.)

The Soul Begets the Body: Conception and Growth

We find two progressions in a sown wheat:

1) From the time it is placed in the ground, when it begins to strip itself of its form. This is regarded as begetting, until it becomes naught, meaning the substrate of negation of its progenitors’ form, and the actual becomes potential. Until then it is regarded as conception, extending from the progression from above downward.

2) When it comes to the final point, the growth begins. This is the progression from below upward, until it obtains the level of its progenitor.

General and Particular Are the Same

General and particular are as identical as two drops in a pond. It is so both externally, in the state of the planet in general, and internally, for even in the smallest atom we find a complete system of sun and planets circling it, just as in the universe. Likewise, man is the internality of the world, and you find within man all the images of the upper worlds, Atzilut, Beria, Yetzira, and Assiya. It is as Kabbalists said, “Atzilut is the Rosh (head), Beria is up to the Chazeh (chest), Yetzira is from there to Tabur (navel), and Assiya is from the Tabur down.

For this reason, there is a progression from above downward in man’s conception, too, meaning a slow expansion from the progenitor, the mother, until one completely detaches from her as one emerges to the world, moving from operating to operated, from the authority of the progenitor to one’s own authority.

At that time begins the progression from below upward, the days of nursing, when still attached to the mother’s breasts, until the form is fully completed in the final level of the progenitors.

However, Adam HaRishon (the first man) was a creation of the Creator. He was certainly not born from a woman, but from the dust of the earth, as were the rest of the first creations, who were formed from that dust, as it is written, “All was from the dust.” And yet, that dust extends from the upper worlds that precede it.

It is so because above, too, there are light and vessel. The light is in the forms in the reception, and the vessel is the will to receive those suitable forms. That vessel, which is the will to receive, is never constant, neither in terms of importance, nor in terms of an independent reality that stands in and of itself, but only with what it receives. For this reason, it has no more merit than what is being received.

For example, a poor man who wishes to acquire wealth is no more important than a poor man who is content with his lot and does not aspire for wealth. On the contrary, he is worse than him because the will to receive becomes one with the received matter, and they are only two halves of one thing. When each half is separated, it has no value in itself, which you can discuss with or negotiate.

3) WHAT IS A SOUL?

The Law of Development according to the Wisdom of Kabbalah

It is impossible to examine anything before you see it from its beginning to its end. And since one feels only what comes from within (just as physicians have found that the colors are not the same in both eyes, but there is rather an agreement here), therefore, first one must know oneself through and through, at least since the time of conception (impregnation) to the time of adulthood. And because this is not so, for one begins to know oneself only when becoming a complete human being, one is therefore devoid of the ability to self-scrutinize.

No Person Knows Himself

The second reason is that to know something you must primarily observe its negative qualities. And one cannot see one’s own faults (and to the same extent that one can borrow from what one sees in others, one looks in a mirror that does not illuminate). It is so because anything bad that one must receive comes to one as pleasure, for otherwise he would not receive it. Also, it is a law that wherever there is pleasure, a person does not regard it as bad, except after many experiences that develop in them. However, this requires days and years, as well as memory, conclusions, and observations, of which not everyone is capable. For this reason, no person knows himself.

But Kabbalists have attainment, and attain a matter in full. That is, they are rewarded with attaining all those degrees in reality that one can attain. This is considered that they have attained a matter in full, and that complete matter is called a “soul.”

That Soul Is the Possession of Adam HaRishon

I have already explained above, in item 2, that the worlds are attained in two ways—from above downward and from below upward. First, one attains from above downward, the hanging down of the soul. Subsequently comes from below upward, being the attainment itself.

The first progression is called Ibur (impregnation) because it is tantamount to a drop that gradually detaches from the father’s brain, and is impregnated in the mother until it emerges to the world. This is regarded as the last degree from above downward, meaning taking into consideration the cause of the newborn. After all, until then it was still connected in some part to its mother and father, meaning the cause, and as it came into the world it became independent, and this is the order from above downward.

And the reason for all that is that His thought is unique. Hence, all incidents are the same, and the general is similar to the particular.

Conception and Growth of a Body as a Soul

From the moment of one’s birth, when at the farthest point, begins the return to attainment, from below upward. This is called the “Law of Development,” and it follows the exact same ways and inlets that descended from above downward.

Kabbalists attain it, but to corporeal eyes they seem as ordinary states—slow, gradual—until one’s level grows to become like one’s father and mother. At that time one is regarded as having attained all the degrees from below upward, meaning a complete degree.

4) FROM ABOVE DOWNWARD AND FROM BELOW UPWARD

The Growth Testifies to the Conception

And since the two progressions, from above downward and from below upward, are as similar as two drops in a pond, we can understand the progression from above downward by observing the progression from below upward, which is the second progression of the development, namely the growth.

Thus, you find that there are four states in the four worlds, ABYA, beginning with Assiya, such as when examining the progression of the growth of a fruit from the planting to its complete ripening.

1) Before the signs of ripening appear in it, which are all the laws of the states in the fruit. This is the world of Assiya.

2) From the time when you can eat it and be satiated, although it is still tasteless. This is Yetzira.

3) From the time when some flavor can be detected in it. This is Beria.

4) From the time when its full flavor and beauty appear, and it is Atzilut. This order is from below upward.

Every Emanated and Born Comes in Two Ways

The whole issue of from above downward and from below upward that was explained in the four worlds, ABYA, applies even to the smallest item in the worlds, meaning in every cause and consequence. A cause is the father, the root, the agent. A consequence means that it was operated and done by the cause. For this reason, it is regarded as an offspring, a branch, or an extension and cause.

The meaning of these two progressions is understood in the particular just as in the general. From above downward is a way of separating the cause from its consequence until it emerges and becomes an authority on its own. And from below upward is the law of development that awakens it to grow from below upward until it attains its cause. That is, it becomes completely equal to it.

As we have explained above, the corporeal father and offspring that comes from the father’s brain to the birth is the time of the ascent from below upward. You should discern likewise in all four types: still, vegetative, animate, and speaking.

As it is in the emanation of the elements of spirituality, so it is in all the worlds. It is so because from one [Ehad (unique)] emerges the Yechida (also unique), and all the ways that that Yechida received necessitate all the subsequent successions, both in the general and in the particular.

5) EMULATING CREATION

Birth of the Happy Humanity

When looking at the seal of the work of creation, we find there the words, “Which God has created to do.” This means that the work of the Creator, which is set in the creation before us, is given to us in order to do and to add to it. Otherwise, the words “to do” would have been completely redundant and meaningless, and it would have to say, “For in it He rested from all His work which God has created.” So why were the words, “to do,” added here? It must be that this verse teaches us that the full extent of the work that the Creator has left in creation is in the exact measure, no more and no less, but the extent that enables us to perform its development and completion by ourselves.

In truth, our entire development in creation is but emulation of it. All the flavors and beauty of colors that we innovate and devise are but emulation of the tasteful colors that we find in colors. And likewise, from where does the carpenter know about making a four legged table, if not by emulating the work of the Creator, who has made creations that stand on four legs? Or, from where would he know about combining two pieces of wood if not by emulating the organs of the body, which are joined together, so he went and built in the wood accordingly?

People observe and study the reality set before us in perfect reason and beauty. Afterward, when they understand it, they emulate and do likewise. Subsequently, that example becomes a basis for another example, until man has created a handsome world full of inventions.

By looking at creation, planes were built with wings similar to birds. A radio was built to receive sound waves like the ears. In short, all of our successes are presented before us in creation and in reality as is, and all we need is to emulate it, and do.

Reality and the Existence of Reality Deny One Another

Reality—meaning reality in general, and all its parts that are created as creations in relation to that which belongs to their existence—we find that it is well set up, with every beauty and pleasantness, without any deficiency whatsoever. Truly, an enlightened world. But when we place opposite that the existence of this reality, meaning the manners by which these creations feed and sustain themselves, they are awry, disordered, tasteless, and very unrestrained. However, we have already explained about reality and the existence of reality in general in the essay, “The meaning of Unity,” and learn it from there.

Conclusion and Birth

From all this you should know that the general is always equal to the particular, that the Creator in and of Himself does not feel the multiplicity, as He is always in the singular authority, and you can conclude the benefit of the collective from that of the individual.

And as the existence and birth of the individual—which the Creator has set up naturally—is tested from the moment of birth and emergence to the place that the Creator has prepared, which is called “this world,” it is considered that He has made certain that one will fall into the hands of loyal lovers who will tend, heal, and care for all of one’s needs in complete devotion and love.

The same is true of the collective. If it wishes to be born and emerge to the world corrected for the whole collective, it is necessary to see that this general child falls into the hands of loyal parents who will love it just as devotedly as would a father and a mother, meaning through the commandment of love of others. This is similar to the preparation for the giving of Torah.

However, here we will engage only in the human species, and see how much of the pleasantness and good the work of the Creator has sets up concerning one’s existence, to keep one until one is worthy of being called upon, in the shape of a working human. And when we take the order of one’s own existence, how much of the loathed and terrible is in it—wherever one turns, one condemns, and one’s very existence is built on the ruin of one’s neighbor.

6) THE CORRECTED AND THE NEEDY OF MAN’S WORK

Which God Has Created to Do

Know that the Creator needed the work of creation only to the extent that human power could not work there. Similar to digestion, the Creator created everything in such a way that the digestion of the food in our stomach happens without effort on our part.

However, from the point where one can work—as this is all the flavor and contentment of the Creator, who wanted to enjoy His work, meaning to fashion creations that can add, delight, and please like Him, but has no wish whatsoever to cook our food, which is on the stove for us without our awareness, since we can do it by ourselves.

This is similar to a teacher and a student, where the whole intention of the teacher is to give the student the strength to be like him, and to teach other students, like him. Also, the Creator is pleased when His creations create and innovate like Him. Yet, our whole power to innovate and develop is not real innovation. Rather, it is a type of emulation. And the more the emulation matches the work of nature, to that extent is our level of development measured.

From this we know that we have the power to correct ourselves, the existence of reality, like nature’s pleasant example of reality. The proof of that is that if the Creator had not worked His full Providence in that discernment, too, for “Is the Lord’s hand short?” but it is rather necessary that in this place, which is our own correction, we are able to correct ourselves.

7) MOVEMENT AS A SIGN OF LIFE

Still, Vegetative, Animate—Speaking

With regard to spiritual life, people are divided into two: 1) still, vegetative, animate; 2) speaking. The still, vegetative, and animate are regarded as completely lifeless. The speaking is regarded as living.

Life is the power of movement. It is known that the beginning of life is done by two completely opposite actions.

When the speaking is born, it is also regarded as lifeless, until it is awakened through pushes, since its vessels are ready to receive life and movement while still in the mother’s womb. Upon the emergence to the world, the air of the world affects it with chilliness to which it is not accustomed, which causes the awakening of the contraction.

And after the first contraction it must spread once more to its former measure. These two things—contraction and expansion—are the first step that gives it life.

However, sometimes, due to weakness of the birth, the fetus weakens and the contraction is not awakened in it, since the reception of the chilliness of the air of the world is too weak to affect its contraction. This causes it to be born dead, meaning that it still did not have a place and a reason for life—which begin with contraction—to clothe in it.

Without internal contraction there is no expansion. It is so because it by no means expands more than its boundary, so there is no movement. And the sign of a creature that is ready for the light of life is that it at least has the power to contract for some reason. At that time comes the light of life and makes the expansion, and the first movement of life occurs. For this reason, movement will not cease from it and becomes a living, moving being.

That first movement is called “a soul,” meaning the spirit of life that breathes in his nostrils, as it is written, “and breathed into his nostrils the breath of life.”

However, the still, vegetative, and animate do not possess that power to make an internal contraction, for whatever reason. And because this is so, it is impossible for the light of life to clothe in them and cause expansion.

He has given an inexorable law that without contraction and expansion, the vessel will not be able to expand beyond its boundary. For this reason, the still, vegetative, and animate are destined to be forever lifeless.

But the speaking is truly fit for life. However, it is born dead, as was said above, since it requires some reason and cause that will act upon it and at least make the first contraction. This happens to it by the cold air that comes to it from Torah and good deeds.

The Quality of the Contraction

The contraction should be by the power of the creature itself. We discern two kinds of contraction: 1) contraction as a result of an external cause, such as coolness; 2) contraction that comes from the vessel itself.

1) As you see when spanking and pressing the newborn to wake it up, although each press and spank causes a contraction in the newborn’s body, the expansion returns. It does not return because of the light of life, but because of the structure of the vessel itself, which must always maintain its exact boundary and custom. For this reason, when some element comes and presses it, the vessel has the power to return to its place, by the force that causes its positive boundary.

2) But if the contraction happens from within the vessel itself, and not due to an external cause, then it cannot return to its previous boundary whatsoever because the contraction that took place in it was from its own structure. Thus, it is impossible for it to return to its original boundary.

The Creator is the exception, meaning that a new, personal light should expand in it, return it to its custom, where that light is added to the original light, to be in it permanently. That is, each time it contracts, the light returns and causes it to expand to its previous size. That light is called “life.”

Two Contractions—Partial and General. Opposite Them, Two Expansions

The blood is the soul. It is so because the red color needs the white color to connect to it, and then it is called “blood.” Before it has permanently joined it, it is not regarded as blood because at that time there are lying and rising in it. This is so because its nature is O-Dem (two Hebrew words that mean “or blood” or “or stillness”), and then irregular rising is painted in it, which is only called “the color O-Dem,” from the words, “Be still for the Lord.” For this reason, the colors fall from it again and it becomes white, colorless, which is irregular lying (resting).

And when the two join, they become tendons of life’s blood.

When the two become tendons of life’s blood, making the contradictions in it, one becomes the living soul, meaning the O is cut off from the Odem (red), leaving Dam (blood) permanently. And yet, the lying and rising that were before conjoin even now, in this blood.

Hence, we discern two kinds in blood: red and white. That is, the same red and white that were operating one at a time before, have now conjoined and made that blood, which is called a “living soul.” Know that this is the meaning of the partial contraction and partial expansion, which are called Nefesh (soul) and Ruach (spirit).

However, that light, which made the expansion—the partial of the soul—is a general, wonderful upper light. For this reason, it fills and complements every kind of contraction inscribed in that structure.

It is known that there was already white in that body, in the part that is unfit to receive the O-Dem color (red), since … of the red were robbed and fell when they join together in vain, etc. For this reason, once the light has completed the first expansion of the light of the above mentioned living soul, it refills that old contraction that was made in it initially. This is what is called “general expansion,” or “tendons of the brain,” extending from the red material, whose form has been completely wiped away.

This is the meaning of what is written, “And breathed into his nostrils” (in Hebrew it is written, “noses”), two noses. The first nose is of red-white. The second nose is of the white that is completely wiped away. “And the man became a living soul,” first out of the red-white nose, which is the blood and the first expansion, but finally it was the soul of life because it expanded in the second nose, as well, the wiped away white, which is a soul and regarded as GAR.

You should also know that the first expansion of tendons of blood relates to the bottom, bodily brain, called marrow, which is there. …operating without one’s awareness since the intermediate state, from the first nose to the second nose, is the time of nurturing of … … and then the light works completely without one’s awareness, for he has not attained his soul.

And the second expansion in the tendons from marrows kept for it as the second oppositeness, which is called the “second nose,” is the relation of the upper brain: … … to the three Mochin that operate consciously in him. This is called …

Oppositeness between Head and Body

It has been explained that in the tendons from the marrow, the red is on the right. This is the color and the being that is formed on this paper. The white is the complete left, for the second nose is also erased from it, and even the color disappears from it, so that the red is the being and the white is the absence.

The opposite of it is blood tendons, since the red is the left, meaning O that has been joined in advance, and as “river and maybe.” Conversely, although the white is lying, this image still becomes right and rising. For this reason, it is an eternal soul, which does no longer needs color. And the red color that remains and is inscribed in advance has now been put to the left, in Gevura. It is called Dam (blood) without the O (of Odem [red]), so that the white is on the right, for there no need, and the red color will not occur in it, and the red is regarded as left, only Gevura, which is called “blood.”

Here you need to understand that the Reshimo (recollection) of the abovementioned red in the first nose—and their tendons, which rose to the left, after the second nose, regarded as soul—is erased and permanently passes away from this structure. For this reason, the head, the brain, is white without any red at all.

Ibur (Conception)

During pregnancy, the fetus is merely a vegetative. Its movements are not regarded as movements of life, since the movements are done by its mother, of which the fetus is part.

Its environment is called “abdomen,” and the mother is the boundary of the environment that is cast upon it, and it eats what its mother eats, etc. And the birth begins with the head.

The Essence of Life

Knowing the living is the self-essence. Movement is defined by contraction (see above) for no creation can extend its boundary even as a hairsbreadth.

This extends from the head, for there the giving of this power is restricted to slightly less than its boundary, regarding the question.

You should know that as long as another force contracts it below its size, this does not make the inanimate animate. Rather, it must contract of its own. But how can this be while it is still inanimate? This requires a prayer to be rewarded with the upper force.

By that we can understand the concealed under the surrounding light, and the meaning of “for man shall not see Me and live,” for the living can move, and if it still cannot contract then it is not alive, but still. This is the meaning of “The righteous’ death is with a kiss,” meaning they lose the power of contraction.

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

A-ţi aminti şi a uita, a păstra şi a pierde

În timpul exilului, considerat „lumea feminină”, munca este în păstrare. Iar cel care dă greș în munca sa poate pierde ceea ce i se dă. Iar Dvekut (alipirea) în această lume constă din forța păstrării, iar podoaba forței păstrării – din înălţarea emoției, precum și din cea a integralității sale și a puterii propriei Dvekut.

Cu toate acestea, în viitor, nu va exista nicio frică de a pierde ceva sau a fi deposedat, căci moartea va fi înghițită pentru totdeauna. Iar aici, munca se limitează la „aducerea aminte”. Și deși, în consecință, o formă ar fi trebuit să fie suficientă, natura trupului este aceea de a se plictisi de aceeași formă. Prin urmare, formele trebuie să fie îmbrăcate și dezbrăcate pe rând, astfel încât trupul să pară că are o formă diferită de fiecare dată, pentru a-i spori dorința. Acest lucru este similar cu blocarea privirii calului în timp ce dă ocol pietrei de măcinat, pentru a nu-l plictisi.

Acest lucru este dintre cele mai profunde și mai grave, întrucât este simplu: voința Lui din perspectiva celui care-L slujeşte este vrednică de laudă. Se știe totdată că, cu cât munca este mai aproape de natură, cu atât este mai bună. Regula este aceea că, dacă iubirea unuia dintre doi iubiți crește în măsură completă și absolută, adică „firesc și desăvârşit”, întreaga forță a iubirii se va stinge în celălalt.

Și deși raţiunea sa îi va arăta în mod evident măsura iubirii iubitului, în schimb, capacitatea lui de a-și iubi aproapele nu va spori deloc. Dimpotrivă, în funcție de senzația desăvârşirii iubitului, simțirea iubirii va muri treptat în el, pentru că nu se va teme de el, întrucât iubirea acestuia este absolută. De aceea, măsura spiritualității, iubirea naturii însăşi a celui iubit va fi anulată și alterată.

Într-adevăr, voința Lui este aceea de a proclama iubirea Lui, lasând însă loc pentru „extinderea graniţelor iubirii”.

Cele două sunt cvontrarii, întrucât atunci când iubirea lui devine cunoscută, ea capătă un aspect obligatoriu, ca iubire perfectă și firească. Prin urmare, nu rămâne niciun spațiu pentru muncă, întru extinderea iubirii, întrucât iubitul desăvârşit și loial este nemulțumit de recompensa primită de la cel iubit în schimbul iubirii sale, așa cum este scris: „Dacă eşti drept, ce îi vei da?”

Mai mult, atunci când cel iubit simte că iubitul său are dorința de a-i întoarce iubirea în schimbul unei recompense, acel loc devine deficitar întrucât atunci când există dorința de recompensă, iubirea lui se schimbă dacă lipseşte recompensa. Astfel, iubirea nu este absolută. Der aceea, nu este desăvârşită și firească, ci condiționată. Atunci când condiţiile sunt anulate, iubirea este anulată şi ea, aşa cum într-o: „viziune a păcii, nu există nicio pace”.

Se știe, în mod evident, că cel blestemat nu se lipeşte de cel binecuvântat, așa cum este scris: „El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi!” (Daniel, 2:21) Și ogligaţia de a adăuga și extinde desăvârşirea nu se referă deloc la unul care este deficitar, ci la trudnicul cu adevărat desăvârşit. Iar acest trudnic desăvârşit, pare să nu mai aibă deloc loc pentru muncă.

Acesta este sensul „aducerii aminte”, ca atunci când cineva îi spune celui pe care-l iubeşte: „Aici este un sac plin cu nestemate, pentru a-mi arăta iubirea”. În felul acesta, cel iubit se străduiește să socotească cu exactitate suma nestematelor, pentru a descoperi și iubirea din propria sa inimă. În felul acesta, iubirea însăși nu se schimbă deloc atunci când munca sa nu este măsurată, din moment ce el o are deja.

Totuși, pentru a-i întoarce o oarecare recompensă celui care îl iubește, el ţine în mână nestematele cât mai mult astfel încât să-l răsplătească prin a-i arăta întotdeauna marea măsură a iubirii. În acest fel, sentimentele iubirii ajung întotdeauna de la unul la altul și sporesc, în timp ce esența nu este schimbată.

Acesta este sensul adoptării diferitelor combinații. Deși esența este aceeași, aceea de a nu pierde sau altera nici măcar o scânteie minusculă a potențialei dezvăluiri a „forțelor ascunse care există întotdeauna în materie”, ea apare de fiecare dată în noi combinații, pe care ochiul corporal nu le-a văzut niciodată. Prin asta, materia capătă o nouă aromă și se pune pe sine în valoare pentru a suferi și a se reface mereu și perpetuu. Este ca şi când ar exista mai multe  mâncăruri, din care materia este satisfăcută și dorește să reproducă acea formă de mai multe ori, sau în mai multe combinaţii, întrucât arome noi sunt întotdeauna disponibile pentru ea.

Acum înțelegem asocierea materiei dintr-un trup și un suflet. Datorită materiei, în care „uitarea” este înrădăcinată, și chiar mai rău, datorită stingerii oricărui fel de iubire absolută, a faptului că oferă sufletului spaţiu pentru muncă obligatorie, însemnând a reveni de fiecare dată în ale combinații. Altfel, imperfecţiunea va ajunge și la suflet, din cauza măștii la nivelul rădăcinilor materiei. Și chiar dacă iubirea în sine este perfectă și desăvârşită, se pare că este acoperită din cauza materiei. Și prin faptul că este obligată să revină și să o ia de la capăt, adăugirile sporesc dincolo de fond, iar graniţele iubirii se extind în mod minunat.

Nu există nicio soluție pentru asta, decât aceea de a-și arăta în mod evident iubirea, cu mare muncă și cu mare forță, întrucât materia nu are un alt limbaj, în afară de emoții. Prin urmare, în măsura emoțiilor sale, iubirea sa se constrânge să întoarcă recompensei o muncă sublimă și o mare forță. Prin urmare, atunci când sufletul simte iubirea Sa completă și desăvârşită, necondiționată de nimic, lucrarea materiei cade în întregime, pentru că „Cel Unic nu plătește pentru nimic”. Aceasta este o lege în natura corporală (pentru a face loc). De aceea, în acel moment, substanța se străduieşte în recunoștință și abandonare în funcție de sentimentele sale, asta înseamnând o repetată slavă şi mulțumire.

Și conform celor menționate mai sus, cel în cauză obosește de la prima combinație și prima aromă, ceea ce îi diminuează senzaţia şi de aici diminuarea gratitudinii, până când chiar sistează această biată muncă. Și din moment ce rămâne fără muncă și vede iubirea absolută, plasează acea Klipa a egipteanului, strict deasupra.

Ulterior, în a doua generație, a existat exact aceeași Klipa ca şi în prima generație, cu Klipa adăugată a Edomiţilor, însemnând a nu reveni şi a nu repeta deloc, așa cum era obiceiul din prima generație, care, cu toate acestea, avea un motiv bun pentru dezvăluirea sentimentului din gratitudine.

Dar „a treia generație care le este născută poate intra în adunarea Domnului”, întrucât în a treia generație acel loc este revelat. Adică, în sfântul Atik, învelișul chivotului era considerat tronul milei și cele două erau sesizate împreună. Asta înseamnă că a-ţi face un loc pentru muncă dezvăluie cu promptitudine o mare măsură a luminii iubirii, car de acum încolo va ști că împiedicarea întoarcerii unei recompense împiedică lumina iubirii. Din acest motiv, el face eforturi până când află întoarcerea recompensei, chiar și atunci când se află într-o stare de desăvârşire, întrucât, împotriva voinței sale, trebuie să rezolve enigma din întreg și nu este nimeni care să fie întregul. De acum înainte, el este un instrument pregătit pentru muncă.

Am putea spune că există loc pentru ca slujitorul desăvârşit să slujească în alte trupuri pentru a le desăvârşi, întrucât nu există desăvârşire completă în Natură, dat fiind că Natura împuterniceste revelarea, adică întoarcerea efectivă a recompensei, prin urmarte el nu va fi dependent de punctul de vedere al altora, ca nu cumva să nu fie găsit. Dar acela care găsește capacitatea de a sluji în el însuși slujește întotdeauna lui D-zeu și nu se odihnește niciodată. Și în această măsură lumina aceea a iubirii Sale este întotdeauna nesfârșită, nu se termină niciodată.

Două Puncte

Două puncte pentru orice aspirație: unul din absență și celălalt din saturaţie. Diferența dintre ele este că acela a cărei aspirație decurge din teama de absență – în vreme ce se ridică până la cele mai înalte, cele mai alese niveluri – atunci când este, totuşi, obosit, îi mulţumeşte pe cei mai săraci dintre săraci și mănâncă până la saturaţie, și pentru a-l acoperi pe Atik şi astfel nu va fi o absenţă. Dar aspirația care decurge din punctul de saturaţie, ceea ce înseamnă că acela nu va avea o lipsă şi, în orice caz, în acel moment nu se mulțumește cu puțin, și aspiră doar la cele mai alese lucruri din realitate. Și dacă nu este la acest nivel, ci mai degrabă la unul obișnuit, el nu va dori să muncească și să se străduiască deloc pentru asta.

De pildă: Unul care are înclinaţie spre a face muzică este deficitar până când dobândește abilitatea necesară. Nu se va odihni până nu va dobândi un anumit nivel de a cânta. Și chiar dacă i se spune că nu are nicio speranță în a deveni un muzician renumit, ci doar unul obișnuit, tot nu va renunța la aspirația lui și se va mulțumi cu mai puțin, practicând cel puțin la nivelul care îl poate dobândi. Dar cel care nu are nicio înclinație spre a face muzică și nu simte niciun apetit pentru astfel de cunoștințe, în cazul în care un muzician l-ar întrebă dacă i-ar place să facă muzică, el îi va răspunde chiar înainte ca acesta să-şi termine întrebarea: „Nu am nicio îndoială că nu voi dobândi măreția în această învățătură, și dacă aş fi doar un cântăreţ obişnuit, ar fi lumea incompletă fără mine?”

Într-adevăr, este încorporat în om de către Providența Lui faptul că orice aspirație care apare după punctul de saturaţie nu va fi de dorit, cu excepția celor mai alese lucruri din acel moment.

Prin aceasta vom înțelege o problemă profundă: deși generațiile scad ca valoare, ele se extind în direcţia deficienței dorite și a rectificării finale. Este aşa întrucât primele generații, care erau precum fiii lui Adam, ei înșiși au avut o mare și teribilă deficiență în preîntâmpinarea lucrării dumnezeiești. Din acest motiv, aspirația lor de a-L sluji a rezultat din deficiența lor. Aşadar, ei nu s-au extins în aspirația lor, de teama de a nu o pierde în întregime și au fost fericiți și mulțumiți de puținul pe care l-au dobândit. De aceea au avut mișcări reduse și de scurtă durată în activitatea lor, căci, urmare a recunoașterii de către ei a marilor valori, s-au mulţumit cu puțin.

Acesta este înţelesul decăderii ca merit a generațiilor până când s-a ajuns la contracția finală în generația noastră, când înțelepciunea autorilor este murdărită și cei care se tem de păcat sunt detestaţi. În această stare, mulțimea se simte mulțumită și nu se simt deloc obligaţi să muncească întru D-zeu și nici nu simt deloc lipsa Lui. Chiar și cei care se angajează în muncă, o fac doar din obișnuință. Ei nu au nici setea şi nici aspirația de a găsi vreo fărâmă de cunoaştere în munca lor.

Și dacă un înțelept le-ar spune: „Vino, lasă-mă să te învăț înțelepciunea, să înțelegi și să te instruiesc în Cuvântul lui D-zeu”, ei vor răspunde imediat: „Știu deja că nu voi fi ca Raşbi și prietenii săi și hai să lăsăm lucrurile așa cum sunt și aș vrea să pot respecta totul literal.” Se spune, însă, despre aceștia: „Părinții au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au străpezit dinţii” (Ieremia, 31:29) pentru că se angajează în Tora și Miţvot (porunci) fără ca fructele să fie coapte, iar dinții copiilor lor se vor străpezi complet şi se întreabă de ce au nevoie de această muncă. Este din cauza ta, și nu din cauza Lui, şi tu, de asemenea, le vei străpezi dinţii. Asta este forma generației noastre, de care ne ocupăm.

Dar, prin ceea ce este scris și explicat mai sus, veți înțelege că în acest creuzet putem fi foarte plini de speranță, întrucât de acum încolo, fiecare învățat a cărui inimă tânjeşte după munca în D-zeu nu se va afla deloc printre cei care se mulțumesc cu mai puțin, întrucât punctul aspirației sale nu rezultă din absență, ci din punctul de saţietate. Din acest motiv, toți cei care vin să se agațe de Tora și Miţvot nu se vor mulțumi cu altceva decât să fie primii din generație, adică să-l cunoască în concret pe Creator. Ei nu vor vrea deloc să-și irosească energia în munca oamenilor obișnuiți, ci doar în cea mai de ales muncă – adevărata apropiere de Creator și să știe în mintea lor că este Creatorul Cel care i-a ales.

Într-adevăr, în generația noastră nu găsim oameni care să muncească cu adevărat, cu excepția celor puțini aleși care au fost deja înzestrați cu un suflet dumnezeiesc, o parte din D-zeu Cel de sus. Este așa cum a scris poetul: „Genunchi ai mei sunteţi curaţi, întinzându-vă din izvorul pâraielor / numele celui care te alege, să mergi înaintea Lui / etc. … Sânteţi înaintea Lui ca toţi aceia care stau în faţa Lui / care se apropie de Domnul. Genunchi ai mei, voi știţi voia celui având acelaşi gând / numele cunoştinţei lucrurilor voastre și al răsplatei în fiece clipă.„

Dar cei care nu au atins acest merit onorabil și înălțat nu au deloc dragoste sau teamă în muncă. Nu a fost așa în generațiile anterioare, întrucât slujitorii Creatorului nu au aspirat deloc la un nivel atât de înalt și fiecare a slujit Creatorului așa cum a înțeles el.

Prin asta veți înțelege că rectificarea a început de fapt înainte de primirea Torei, în generaţia deșertului. Acesta este motivul pentru care a existat o uriaşă trezire în acea generație, „Este dorința noastră să ne vedem regele”, așa cum este scris în Midraş (interpretare). Dar atunci au păcătuit, însemnând că au aşteptat un mesager, spunând: „Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim” (Exodul, 20:19).

Acesta este sensul spargerii tăbliţelor și a tuturor exilurilor. Dar în generația lui Mesia, această chestiune va fi corectată, întrucât acea trezire va reveni, iar atunci când Îl vor dobândi, nu vor mai păcătui pentru că au suferit deja de două ori pentru toate păcatele lor.

Scopul dorit este nimeni altul decât cel mai ales dintre cele alese. Acesta este înțelesul versetului: „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare”. (Ieremia, 31:34) Aceasta va fi prima condiție pentru toți cei care încep munca.

Cuvintele mele nu se referă la cei care se angajează să muncească și să lucreze în beneficiul oamenilor și cu atât mai puțin pentru a-și satisface poftele vrednice de dispreţ. Mai degrabă, se adresează celor care simt că nu merită să trudească pentru oameni, ci doar pentru Creator.

Este aşa întrucât există multe aspecte în ziua judecății:

• 1) satisfacerea pasiunilor materiale,
• 2) ajutarea oamenilor,
• 3) îmbunătățirea propriilor cunoştinţe, sau ale altora.

Dar toate acestea sunt forțe de ascundere ale feței Creatorului, căci toate sunt nimic în comparație cu meritul Creatorului, desigur.

Dobândirea unui lucru adevărat

Există o substanță spirituală, pe care sunt cioplite literele rugăciunii. Substanța este albul cel mai alb al pergamentului. Se mai numește „foc alb”, ceea ce înseamnă că parcă acea culoare albă ar veni prin foc și se transformă în foc, zdrobind și așezându-se cu toată puterea.

Literele sunt scântei ale temerii şi iubirii. Adică, lipsa fricii și iubirea sunt evidente și simţite. Acesta este înţelesul focului negru, întrucât această culoare pare a fi mai deficitară și ascunsă decât restul culorilor. De aceea, la început, aceasta a fost priveliştea.

Inițial, s-a văzut pergamentul alb, care este impregnat suficient cu putere și cu alb. Acesta este înţelesul revelării coroanei și strălucirea ei în Asiya. Înţelesul lui Asiya este pergamentul, ca și în versetul: „Și prepuțul ea nu îl va împrumuta de la vecinul ei”, într-unul care „s-au unit”. Dezvelirea coroanei este adevărata iubire revelată, până la Duchra (partea masculină a) lui Arich Anpin, iar spargerea înseamnă literele fricii. Trebuie înţeles că aceasta este cu adevărat cartea Cerului.

Trebuie ştiut că este adevărat din orice perpsectivă am privi. De aceea, un om nu va dobândi cu adevărat ceva ce nu-i lipseşte sau care nu constituie pentru el o deficienţă reală. Din acest motiv, orice dobândire care nu înseamnă pentru el decât ceva în plus nu este considerată o dobândire adevărată, întrucât nu este deficitar fără acel plus. Prin urmare, este un neadevăr în muncă, în efort, întrucât pare să fie ceva de care omul are cu adevărat nevoie.

Acesta este motivul pentru care învățăturile exterioare nu constituie o înțelepciune adevărată. Adică, munca pentru a dobândi o astfel de învăţătură trebuie să fie în condiții desăvârşite, ca pentru ceva de care omul are nevoie și găsește cu adevărat. Atunci, însă, când a găsit-o și a dobândit-o, constată că nu era deloc deficient fără ea. Prin urmare, este un neadevăr și o falsitate.

Nu este acelaşi lucru cu Înțelepciunea de a-I sluji Creatorului. Dimpotrivă, omul nu știe deloc cum să-i simtă absența în adevărata sa formă. Doar când o găsește el vede cât de deficient era fără această înţelepciune. Acesta este motivul pentru aceasta constituie o dobândire reală din orice perspectivă.

Este similar cu cel care plătește pentru un obiect dublul valorii acestuia. El se plânge pentru că prietenul său l-a tras pe sfoară, iar această achiziție este falsă și frauduloasă, din moment ce imaginația l-a înşelat.

În ceea ce privește intențiile, nu medicul este acela care trebuie întrebat, ci pacientul, întrucât el este cel care are nevoie de Kduşa (sfințenie) și puritate în munca pentru Creator, în aşa fel încât să aibă intenţie, întrucât vor constitui pregătirea sufletului său pentru instalarea sfințeniei (Kduşa). Totodată, nu trebuie să ne întrebăm dacă Tora este bună sau dacă moravurile sunt bune sau dacă Îl vei „recunoaşte în toate căile tale”(Proverbe, 3:6), întrucât medicul poate să întrebe pacientul despre toate acestea. Dacă nu are dureri, atunci este sigur de vindecarea lui, deci pacientul este cel care știe. Acesta este înţelesul celor scrise în Zohar: „Un om nu trebuie să privească unde nu ar trebui”, ceea ce înseamnă că a privi, numai, nu-l face să simtă sfințenia și puritatea.

Acceptându-ne Înţelepţii ca martori de încredere

Există două feluri de aservire – una pentru lumină, iar cealaltă pentru Kelim (vase) – întrucât este imposibil să vorbim despre grade sau să le înțelegem când e vorba de lumini, cu atât mai puțin să spunem că cineva va fi răsplătit cu o oarecare lumină, întrucât nu există ceea ce numim a fi o parte în spiritualitate iar „un jurământ care a fost partial încălcat a fost încălcat în întregime”.

(Sunt uimit în acelaşi timp de o mintea activă și de un ministru. Una dă puterea de a se naște sămânța adulterului într-un adulter, iar celălalt oferă construcţii mărețe pe temelii false și fictive.) Mă refer la Aristotel, care a ordonat să fie glorificat când s-a ridicat la cer pentru creaţia sa bazată pe o fundaţie falsă, care a fost suficientă ca țintă pentru săgețile minții sale înguste și pentru epuizarea întregului său spirit. Asta i-a venit dat fiind că a văzut în cărţile lui Israel o înțelepciune profundă construită pe temeliile Cabaliştilor și s-a comparat pe sine cu ei ca un simplu imitator, arătând că meritul lui era la fel de mare, întrucât a mințit referitor la sine însuși. Dacă profeția ar fi fost adevărată, el ar fi fost gata pentru aceasta.

Drumul nostru nu este, însă, calea lui și un cabalist nu pleacă de la o temelie falsă, așa cum a pornit el de la fundamente greşite. Ba bine că nu, întrucât înțelepții noștri și învățăturile lor ne-au oferit o asemenea temelie în Cabala, ei sunt, însă, prin asta, precum nişte martori fideli, martori oculari și nimic mai mult. Mai degrabă, ei ne învață modul în care au fost recompensaţi prin faptul că au fost martori oculari. Iar când vom înțelege, înțelepciunea noastră va fi ca a lor și înțelegerea noastră va avea un fundament adevărat și real, pe baza căruia avem o construcţie glorioasă, veşnică.

Motivul acestei atitudini este acela că în toate lucrurile există o primă substanță și un prim concept. În ceea ce privește conceptele lumești, care sunt ascunse și cufundate în descrieri materiale, dobândim prin eliminarea formei, adică de la primul concept la cel de-al doilea concept și așa mai departe până la conceptul urmărit. Din acest motiv, pornim de la primul concept foarte ușor, ca de la o mică parte a întregului.

Nu este, însă, acelaşi lucru cu cele cereşti. Dimpotrivă, primul concept este cel mai greu de dobândit. El se numește Nefeş de Asiya, iar atunci când dobândim forma lui Nefeş de Asiya prin Cabala – căci dobândirea este refuzată de ceruri nebunului, dar prin Cabala este posibil. Prin ea învățăm Înțelepciunea cerească, şi atunci vom avea dreptul să dobândim fundamentul primit ca natură a lucrului ce este dobândit și va fi posibil să împăcăm ceea ce este primit în mod firesc alături de toate conceptele.

Însă fundamentul fictiv al înțelepciunii sale fictive nu poate fi dobândit, întrucât „Este suficient să vină din judecată pentru a fi așa cum este judecat.” Astfel, întreaga construcţie rămâne precum o clădire falsă a dizgrației veșnice.

Sufletul Prozelitului

Durerea pe care o simte un organ îndepărat este în timpul judecății, în momentul în care este îndepărtat. Ulterior, însă, toată durerea și lipsa rămân în întregul trup. În mod similar, un organ simte plăcere atunci când este conectat la noul trup, dar, ulterior, plăcerea îl părăseşte ca și cum ar fi murit și se întoarce la restul trupului. Așa se explică versetul „Căci toţi cei ce vor face vreuna din aceste spurcăciuni vor fi nimiciţi din mijlocul poporului lor” (Leviticul, 18:29) indicând faptul că orice durere și deficiență sunt numai pentru publicului larg, ca și cum ar fi fost tăiată din popor.

La fel, plăcerea sufletului prozelitului este numai atunci când se conectează la întreaga națiune, cea mai aleasă dintre naţiuni. Insă, atunci când se conectează pe deplin, plăcerea personală revine întregului.

Este o trimitere la ceea ce spun oamenii: „Un bătrân și un copil sunt egali”, ceea ce înseamnă că un începător în Înțelepciune este egal cu cel care este avansat, cu excepția împlinirii înțelepciunii, care servește Regelui său și nu lui însuși. Întreaga problemă este, însă, ce se petrece între timp, căci este o muncă a minții, în întregime pentru sine și pentru propria desăvârşire.

De pildă: slujitorii regelui și distinșii miniştri ai regelui îl slujesc cu toţii pe rege. Nu este acelaşi lucru atunci când ei învață pentru propria lor desăvârşire: ei muncesc pentru ei înșiși; este ca o casă plină de texte de înțelepciune și cântece de slavă. Atunci, însă, când acestea cad în mâinile celor superficiali, ei nu se laudă decât cu acea parte superficială ce le este dezvăluită de hârtie și o folosesc pentru nevoile lor demne de dispreț … pierzând o trăsătură prețioasă ce se află în ei înșiși și în întreaga lume datorită materialismului lor, stârnind astfel dispreț și mânie.

Inima simte și mai mult durerea atunci când înțelepții văd cu proprii lor ochi cum cei spurxaţi intră în casa înțelepciunii lui Israel și își iau partea superficială din cuvinte – însemnând acea parte frumoasă a cuvintelor – pentru lucrarea mâinilor lor: zadarnice și pretinse alegorii.

Aranjamentele înțelepciunii sunt stabilite în baza adevăratei Cabala, dobândite de cei versaţi. Forma înțelepciunii este dezbrăcată în munca unui meşter artizan (și, după părerea mea, dacă nu ar fi fost această oglindă, ei nu ar fi îndrăznit să-şi fabrice fundamentele din mintea lor), construind înțelepciunea pe temeliile falsității și pustii, așa cum a făcut-o Aristotel și grupul său în  ceruri și așa cum o fac oamenii … în corporalitate. Cu atât mai mult este aşa atunci când este vorba de cei care vin cu spurcăciunea dezvăluită, transformând înţelepciunea în țintă pentru săgețile prostiei lor, pentru a se lăuda în fața altora la fel de proşti ca ei. Nu pot fi iertați pentru asta.

Este un exemplu evident; nicio deficiență în lume nu este în vreun fel înregistrată în corporalitate. Mai degrabă, fiecare deficiență și integralitate este imprimată în spiritualitate. Adică, la începutul totalităţii ce va fi ilustrată în lume, El nu va avea nicio nevoie de a schimba vreun incident corporal, ci doar de a  binecuvânta spiritualul. De pildă, constatăm că omul își asumă mari suferinţe și lovituri pentru a ajunge să se îmbogăţească, chiar asumându-şi riscuri foarte mari. Apoi, împotriva voinței sale, puterea izvorâtă din speranţa de a se îmbogăţi îl subjugă și transformă răul într-un mare interes, până când în fiecare bucăţică a sufletului său el se pune în primejdie pentru a fi pregătit în vederea incertitudinii.

Prin urmare, nu este deloc departe dacă se apropie Creatorul – asta însemnând răsplata pentru muncă, atât cât se poate. El nu va simți nicio agonie sau durere în acest efort.

Trei Facţiuni

Tora este precum o lume întreagă, dintre care trei facțiuni se bucură în moduri diferite. Prima facțiune o constituie masele, care nu au fost pregătite să abstractizeze nicio formă, cu excepția cazului în care nu au nicio dorință pentru vreo formă, în afară de prima substanță din tot ceea ce umple lumea, şi care ajunge direct la simțuri și imaginație.

Cea de-a doua formă, pentru cea de-a doua facţiune este cea care a fost pregătită pentru a fi capabilă să abstractizeze forma materială și să ia și să se bucure de o altă formă, apropiată de spiritualitate, care se găsește dincolo de ea. Aceasta este o plăcere emoțională, intelectuală, adică provenind din concepte separate imprimate în aceste imagini materiale.

Cea de-a treia formă, pentru cea de-a treia facţiune, este una care a fost pregătită să dobândească forme generale din concepte disparate, imprimate atât în ​​forme spirituale, cât și în forme corporale. Acestea leagă un fir de altul și o extindere de alta coboarând în adâncime și ridicându-se la cer. Acest formă se obţine după abstractizarea celei de-a doua forme menționată mai sus.

În mod similar, trei forme de împlinire provin din Tora pentru cele trei facțiuni menționate mai sus. Prima facțiune este împlinită cu prima materie. Cea de-a doua facțiune este împlinită prin formă, iar cea de-a treia facțiune este împlinită prin includere, ceea ce înseamnă abstractizarea unei forme dintr-o formă și a unui fir dintr-un fir. Cu siguranță, cel care nu favorizează oamenii mai mult decât materia, nu va fi împlinit de Tora mai mult decât voința și realizările sale. Asta a vrut să spună Maimonide, anume că trebuie să înveți logica înainte de Înțelepciunea Adevărului.

Ştim, însă, şi constatăm, din experiență, că există o influență și o putere indirectă în lumina din ea, care te poate ridica dintrodată deasupra primei facțiuni până la gradul unui om din a treia facțiune. Drept urmare el lucrează pentru obținerea unui vârf de ac și obține o casă plină de argint și de aur.

Această Lume şi Lumea-care-va-veni

Nu există nicio diferență între această lume și lumea-care-va-veni, cu excepția faptului că una este temporară și cealaltă este veșnică. Nu există, însă, nicio posesie în această lume sau în lumea-care-va-veni, care să nu fie o chestiune spirituală distinctă. Desigur, măsura de acest fel pe care omul dobândit-o în lumea temporară va rămâne a sa în cea eternă. Aceasta este punctul de vedere al celor desăvârşiţi, și chiar şi Maimonide o recunoaște.

Acest lucru nu poate fi, însă, dezvăluit mulţimii, întrucât nu vor asculta și nu vor lua în seamă efortul de a lăsa acea porțiune mică imaginației lor stupide.

Este ca acel meșter al cărui auz nu este influențat de niciun sunet obișnuit din lume, cu excepția unui zgomot asurzitor. Dar, dacă toți muzicienii și cântăreții s-ar reuni, ei n-ar oferi auzului său decât un sunet brut și zgomotos și, mai ales, neplăcut.

În acelaşi timp, este imposibil să vorbești mulţimii despre ceva spiritual decât producând un zgomot lipsit sens. Cuvintele rațiunii nu-i vor ajuta, întrucât sufletele lor nu au fost pregătite să se bucure de forme care se ridică deasupra materialismului. Prin urmare, ei se agață doar de prima imagine a creației care este lângă ei, aceasta fiind grosiera corporalitate. Din acest motiv, cuvintele referitoare la lumea-care-va-veni trebuie să fie exprimate într-o manieră legată de aceast gen.

Prin urmare, este interzis să vorbești cu ei despre forma intelectuală în substanța eternului, căci substanța s-ar sparge, ei nu vor dobândi acea formă și le vor fi refuzate ambele. Din acest motiv, voi crea pentru ei o compoziție specială, care să ofere o descriere generală care să fie aproape de adevăr privind forma Grădinii Eden și a Iadului. După aceea, voi putea vorbi despre ce a rămas din suflet cu cei mai buni dintre ei.

Succinct vorbind, trebuie să știi că forma acestei lumi este una distinctă, spirituală, și nu este grosieră sau grosolană, decât în ​​ochii materialiştilor, dar nu din perspectiva Creatorului. Din acest motiv, omul găsește în el toate acele forme.

Rezultă că la sfârșitul rectificării, tocmai materia grosolană va fi cea dispărută, iar formele distincte din aceste imagini – atât din realitate, cât și din ordinea existenței realității, cum ar fi mâncarea și băutul – vor rămâne toate în eternitate, întrucât nimic nu se pierde cu excepția materiei și a fundamentelor ei.

În forme, însă, nu există nicio pierdere. Ele nu vor suferi deloc de ruina primei lor materii, care și-a îndeplinit deja partea. Iar dacă eşti unul din forma adevărată, este ușor să înțelegi cum să scoți formele din materialele spurcate din lume, cum ar fi adulterul, lăcomia și iubirea de sine, întrucât aceste forme vor rămâne în spiritualitate sub forma unei minţi distincte.

Ele vor rămâne în două discernimente: primul discernământ este orice formă de considerare personală. Cel de-al doilea discernământ este orice formă către un discernământ general.

Aceste forme sunt numite pentru totdeauna „carcasele celor răi”, așa cum este scris: „Şi, când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea”(Isaia, 66:24). Din asta putem înțelege cu ușurință formele sfințeniei. Aceasta este recompensa și pedeapsa și este simțită și de proprietar în această lume.

Dar după eliminarea formei menționate mai sus, există o altă abstractizare, care este mai generală. Este numită „lumea învierii” și „Nimic să fi fost văzut de ochi”, în care nici chiar profeții nu se angajează, dar pe care cel ce înţelege o primește de la un înțelept Cabalist.

Prin asta, vei înțelege următoarele cuvinte: „O încălcare nu stinge o Miţva (poruncă, faptă bună)”, întrucât purtătorul reunește ambele forme în lumea spirituală. Într-una se încântă, iar în cealaltă este judecat. Acesta este înţelesul spuselor: „Creatorul nu neagă răsplata niciunei creaturi.”

Și ceea ce a scris Maimonide, anume că există credință numai conform descrierii a ce se află în sufletul omului, vreau să spun că este prin virtutea darului dumnezeiesc, așa cum a discernut El cu privire la dobândirea luminii unul de la celălalt. Asta nu contrazice ceea ce am scris.

Aici am explicat împlinirea care se întâmplă primei și celei de-a doua facțiuni menționate mai sus. În ceea ce privește cea de-a treia facțiune, nu am explicat dar se deduce din cele spuse.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

“It is not the time for the livestock to be gathered. Water the sheep, and go, pasture them” (Genesis, 29:7). It is known that all the words of the righteous turn upwards, as it was said to him, “And it was revealed by the shepherds of Haran.” It is so because it was impossible to roll the stone from the mouth of the well of the revealing of Rachel before all the herds were gathered and the stone was rolled off from the well’s mouth.

In my humble opinion, it can be said that before each revelation, there must be covering, as in the darkness of the morning. For this reason, since Jacob arrived at the well of Rachel’s revealing to Jacob, he did not feel Rachel’s love as during the entire way, as he followed her with his cane through the Jordan.

This is why he set out for the upper well, for the well was blocked by the rock, and Jacob means elevating the externality. Hence, he set out to the externality. (This is the meaning of “And he sat on the well,” meaning sitting.)

He promptly stood in prayer, and a man set out to the shepherds of the flock. (Why, etc.,) “It is not the time for the livestock to be gathered. Water the sheep, and go, pasture them,” as in (Song of Song, 1:7), “Where do you pasture,” and “Where do you make it lie down.” And the reply came to him, “We cannot, until all the flocks have gathered.” That is, until Jacob achieves a coupling in externality, the whole of Israel, including the four mothers, are dependent on him alone. This is why his work was thus far alone, not in public, for he did not need any assistance from others and was the strongest in the work without ever being tired.

But at that moment, when it was his time to mate with Rachel to elicit seventy souls, he promptly felt weariness, and this is what he spoke and prayed about. (Indeed he knew) and this is the meaning of Jacob not rolling the stone from the well’s mouth prior to the disclosure of Rachel. However, upon Rachel’s disclosure before him, the Zivug Eynaim (coupling of the eyes) was completed. Therefore, at that time all of Israel were included in him. Thus, all the herds of that time had already gathered, and therefore, “[he] rolled the stone from the well’s mouth.”

But from then on, when the seventy souls of Jacob expanded into 600,000 souls, the matter returned to its initial state, requiring the gathering of all the herds in order to roll off the stone from the well’s mouth. And when the power of one part is missing, it causes weakness in the whole level. This is the meaning of (Braita de Rabbi Ishmael) an individual that requires a collective, and anything that was in the collective and has departed the collective, does not testify to itself, but departed in order to testify to the entire collective, since (Psalms, 103:15) “As for man … as a bud of the field, so he will bud.”

The whole point of the buds rise into a single flower, the collective of Jacob and the tribes, a complete bed. This places a unique boundary for each and every soul, as in receiving light from above in this world, in the work, and one is greater than the other, one is higher than the other, and no face is like another.

The depiction of those boundaries is identical to the image of the lines and dots of the flower, where the boundaries in each part and dot on the flower form the beauty of the flower. But when the dot or the part in the flower extends its boundary, whether a little or a lot, it makes the whole flower unsightly. It is impossible to take only part of the flower and examine it alone, for then that part has neither beauty nor glory.

This is the meaning of the allegory in The Zohar (The Sulam commentary, Nasso, item 19) about two who boarded a boat, and one was drilling under him. His friend admonished him, “Why are you drilling?” And that fool replied, “Why should you care? I am drilling under me!” But indeed, the individual spoils the beauty of the entire image.

From this we understand that in the ruin of the First Temple, the craftsman and the locksmith did not save the Temple from ruin because the majority of their contemporaries spoiled the beauty, though in them there was no flaw, for prophecy is not present in a flawed place, not even in the slightest.

This is the meaning of a prayer in public, that one must not exclude oneself from the public and ask for oneself, not even to bring contentment to one’s maker, but only for the entire public. It is so because one cannot extend one’s boundary while the boundaries of the rest of the buds of the flower remain where they are, for as smallness blemishes the beauty, so does greatness, since the boundaries of all the lines and circles of the flower must be related.

This is the meaning of (Psalms, 22:21) “Save my soul from the sword, my only one from the dog.” One who departs from the public to ask specifically for one’s own soul does not build. On the contrary, he inflicts ruin upon his soul, as in (Midrash Rabah, Ch 7, item 6), “All who is proud,” etc., for there cannot be one who retires from the public unless with an attire of pride. Woe unto him, for he inflicts ruin on his soul, for one who takes from the flower, not only does he condemn the beauty of the flower in general, that there is a flaw in their value, but even that specific part has no glory or beauty whatsoever, and no color in the eye will regard him.

For this reason, he ruins his soul, and also causes the giving of his Yechida (only one) to a dog, meaning BON, the parting of the points, while MA is the connection into a single flower, and Yechida is the one who receives the light of MA, and every person has a Yechida, meaning his own expansion.

This is what causes every boundary, meaning man’s sensation of himself as a unique self, meaning an only one. Indeed, at the root, he is called Yechida (only one) because there, all the souls of Israel are only one, one collective, as in “counting a number and there is no number,” and as in “collective and individual,” as in choice. And all that is required of one’s work is to extend upon himself the light of Yechida, which will be completed only when all the herds have gathered.

Even during work, when one prays alone, against his will he departs from the public and ruins his soul, which is from the Chazeh and below, as in the revealing and particularizing of the souls. Moreover, Yechida passes to the dog even at the root, as in the expanding of the name, BON, into (Isaiah, 56:10) “Dumb dogs cannot bark.” That is, their cry will not rise to the heaven whatsoever, to the Zivug of MA and BON, meaning to unite, but is rather given to a dog, meaning the separation, as in Hav! Hav! (bark, but also “give” in Hebrew) of the daughters of Hell.

This is the meaning of (Exodus, 10:23) “And all the children of Israel had light in their dwellings,” meaning their dwelling on the throne, which is from the Chazeh and below. It is a place where Hassadim are revealed and expand (for in NHY, the internality does not disappear and there are no intestines there), and also, “a dog will not bark” (Exodus, 11:7). That is, there was not even an awakening of anyone from the children of Israel to demand anything personal, as in Hav! Hav!, for no one needed anything because they did not feel as separate selves, and this was their power to come out of Egypt with a mighty hand.

Thus, every one must gather with all of one’s strength into the whole of Israel with every plea to the Creator in the prayer and in the work, for it is insolence and great disgrace to disclose one’s nakedness before, etc.

This is the meaning of (Exodus 20:23) “And you shall not go up by steps to My altar,” meaning as an individual, where one is above the other. And especially that he desires to boast over the seed of holiness, and a holy nation does not need him. He marches on the heads of the holy nation and demands greatness over them. This is a disgrace we must not mention henceforth.

Instead, he should include himself in the only one, the root of all of Israel, as in (Isaiah, 44:6) “I am the first and I am the last.” And then his strength is just as Jacob’s strength. At that time he will be able to roll the stone from over the well’s mouth with a mighty hand, and will water all the herds from a well of water, for the previous boundary will be lifted from all the souls of Israel, both below him and above him.

Moreover, the depictions of the boundaries of the flower that render glory and beauty will not change at all, for they will remain in their former depiction. But the boundary of the holiness in general will be expanded greatly, causing light to all the children of Israel in their dwellings. And then, even his own personal dog will remain dumb, for the light of beauty will appear, as in his dwelling place, meaning from the Chazeh and below, for so is the nature of the light of the collective that is on the individual who has been annulled with regard to his own individuality, and he does not feel himself.

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

CALIFICARE PENTRU HRĂNIREA SUFLETULUI

Este imposibil să ai grijă de trupul tău în lume fără să ai o anumită cunoaștere a naturii corporale, cum ar fi să ştii care medicamente sunt letale și care lucruri te ard și îţi fac rău, dar totodată să  cunoşti și să evaluezi ceea ce este în inima celui apropiat ţie, fără de care este imposibil să exişti în lumea materială.

Tot așa, sufletul omului nu poate exista în lumea care vine decât după ce şi-a însuşit într-o anumită măsură natura sistemelor lumilor spirituale, schimbările, asocierile și modurile de generare ale acestora.

Distingem în trup trei perioade: prima este cea din momentul nașterii, când nu ai nicio cunoaștere și tot ce trebuie să știi pentru a exista îţi vine de la tatăl și de la mama ta, iar ceea ce te susţine este grija şi înţelepciunea acestora. Aceasta este prima stare de Katnut (alăptarea).

A doua perioadă este aceea când ai crescut și ai dobândit unele cunoștințe. În acel moment, te poţi feri de lucrurile care îţi dăunează trupului păzindu-te atât prin grija tatălui şi a mamei dar și prin propria ta atenţie. Aceasta este a doua stare de Katnut.

A treia perioadă este starea de Gadlut (maturitate), când ai dobândit cunoștințe suficiente pentru viață, astfel încât să ai suficientă grijă de tine pentru a supraviețui. În acel moment, ieşi de sub autoritatea tatălui și a mamei și dobândești propria stăpânire de sine. Aceasta este cea de-a treia perioadă, starea de Gadlut.

Tot aşa, în ceea ce privește sufletul, omul se reîncarnează până când dobândește înțelepciunea adevărului în întregime. Fără asta, sufletul nu poate atinge nivelul său complet. Dar nu faptul că a dobândit cunoștințe este ceea ce îi ridică nivelul sufletului. Mai degrabă, natura inerentă a sufletului este aceea că nu el va crește prin propriul efort fără să fi dobândit înainte cunoștințele despre natura spirituală. Creșterea sa depinde de măsura cunoștințelor sale.

Motivul pentru care este așa îl constituie faptul că, dacă ar putea crește fără să cunoască, şi-ar putea face rău, tot aşa cum un prunc care este ignorant și de aceea nu poate merge. Dacă ar putea merge pe propriile picioare, s-ar putea arunca într-un foc.

Creșterea vine, însă, în primul rând prin faptele bune, care depind de dobândirea înțelepciunii adevărului. Astfel ambele – cunoașterea și faptele bune – depind de dobândirea înțelepciunii adevărului. Și, din acest motiv, ambele se reunesc. Acesta este sensul cuvintelor: „Dacă nu știți… mergeți mai departe”, „mergeți și vedeți”, etc.

Prin urmare, fiecare suflet complet dobândeşte toate sufletele de la Adam HaRishon până la sfârșitul corecției, tot așa cum îşi percepe cunoscuții și apropiaţii, iar în conformitate cu cunoștințele sale se protejează de ei sau se conectează și trăiește cu ei. Și nu este surprinzător că omul dobândeşte toate sufletele, întrucât spiritualitatea nu depinde de timp sau de loc și nu există acolo moarte.

TRUP ŞI SUFLET

Fiecare trup este nerăbdător și prost dispus, întrucât traiul său trece prin întrupări prin cei șapte ani de foamete și cei șapte ani de belșug. Constituie o lege inexorabilă faptul că anii foametei fac ca anii abundenței să fie uitați și trupul se reîncarnează între ei ca niște pietre măcinate de apă. Și o altă stare așteaptă peste toate astea – o stare prin care îşi imaginează că aproapele lui este fericit și mulțumit.

Acest lucru se întâmplă pentru că la baza lui, sufletul este măcinat între înclinația bună și înclinația rea. Se întrupează între acestea două, simțind uneori ușurare fiind cuprins de înclinația bună și suferind, alteori, o nouă stare în care este cuprins de  înclinația rea.

DOBÂNDIREA CUNOAŞTERII ÎN CORPORALITATE ȘI ÎN SPIRITUALITATE

Conexiunea dintre trup și suflet constă doar în faptul că în primul lucrurile se petrec în mod natural, de la sine, în timp ce în cel de-al doilea ele se întâmplă prin muncă și relația comună între spiritual și corporal.

Avantajul spiritualului asupra trupului este acela că, în corporalitate, există realitate chiar și fără a dobândi toate incidenţele, la fel cum lucrează percepția unui sugar, care fără să știe care este raţiunea nu va mânca ceva ce-i este dăunător. În plan spiritual, însă, nicio realitate nu este dobândită înainte de a cunoaşte evenimentele și rezultatele acestora. În aceeaşi măsură în care evenimentele sunt cunoscute, este şi dobândirea propriei măreţii a omului și aceea a realității spirituale înconjurătoare.

REVELAREA LUCRĂRILOR CREATORULUI – ÎN ASCUNDERE

„Eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui” (Proverbe 8:30). Înțelepții noștri au interpretat versetul ca însemnând, informând, că înainte de zilele lui Mesia, în vremea primirii de prozeliţi, meșterii ies în calea lor și fiecare meșter se joacă cu El. În chiar prima zi El dezvăluie lumina, în cea de-a doua El crează firmamentul, etc. Acestea cunt cele şase zile lucrătoare cu întreaga plăcere a odihnei din cea de-a şaptea zi, plasând-o pe aceasta în sfinţenie şi binecuvântând toate lumile.

Acesta este sensul celor spuse de înțelepții noștri, cum că înainte de a aduce primul fruct, toți meșterii stau în fața lor. Adică tocmai atunci când sunt numiți „înțelepți”. Cu toate acestea, meșterii nu stau în fața discipolilor înțelepților. Vino și vezi cât de mare este o poruncă la vremea ei.

Meritul Şabat-ului este că în acea zi se află binecuvântarea și sfințenia de a corecta toate zilele din săptămână. Și, deși pare că această corecţie depinde de zilele lucrătoare și nu de zilele de odihnă, în care nimeni nu munceşte, nu este așa. Mai degrabă, binecuvântarea și sfințenia Şabat-ului corectează zilele săptămânii.

Într-adevăr, fiecare corecție necesită în mod evident o muncă. Adevărul este, însă, că puterea Creatorului apare în întregul ei numai în ascundere, pentru că atunci când puterea ascunderii dispare din lume, perfecțiunea apare imediat de la sine. Și atunci când a împrăştiat tot ce se află pe firmament, toate acestea zboară pentru că puterea celui care le-a împrăştiat acolo este în spatele lui. Prin urmare, întreaga durată a acestui zbor este atribuită puterii lui. De asemenea, forța celui care le-a împrăştiat apare în acel moment.

În schimb, în ​​timpul întregii sale reveniri și căderii către pământ, puterea celui care le-a împrăştiat nu este atribuită în niciun caz căderii. Mai degrabă, totul revine la rădăcină, de la sine, fără niciun fel de ajutor.

În mod similar, în toate ascunderile, lucrarea Creatorului este evidentă. Dar la ​​revenirea în perfecțiune, nu este necesară nicio muncă sau putere, întrucât în absența forței care să intervină, ea revine la rădăcină și perfecțiune, de la sine.

Acesta este sensul versetului: „În ziua a şaptea, Dumnezeu   Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse” (Geneza 2:2). Adică, în acea zi, puterea lucrării Creatorului a fost înlăturată din lume, după ce a lucrat pentru a o stabili în forma din acel moment de-a lungul zilelor de muncă. Dar în ziua a șaptea, nicio putere nu a lucrat, ci a fost lăsată singură, așa cum este scris: „Îmi voi trage mâna la o parte” (Exodul 33:23). Astfel, în mod firesc, forța perfecțiunii este imprimată în mod special în acea zi, astfel încât puterea ascunderii nu va funcționa atunci.

DOBÂNDIREA FORMEI SPIRITUALE

Tot aşa, se petrec lucrurile în dobândirea formei spirituale. Cele două forme ale greşelii în această dobândire sunt:

1. că nu va fi în orice caz imaginară;
2. că va fi dobândită în afara oricărei îndoieli, aşa cum nu ne îndoim de propria noastră existenţă.

Denumirea de „spirituală” indică faptul că este asemănată cu vântul (în ebraică Ruah înseamnă atât „spirit” cât și „vânt”), unde, deși aerul nu are limite, asemănare sau aspect, nimeni nu se îndoiește de existența sa, deoarece viața omului depinde de el. Dacă aerul este aspirat dintr-o casă, în cazul în care un animal este dus acolo, acesta va muri. Prin urmare, existența sa este evidentă pentru că el constituie viața omului.

Și pornind de la corporal putem înțelege spiritualul: Esența minții interioare este similară cu interiorul trupului, care este numit „sufletul oricărui trup”, privit ca HaVaYaH cu deficiența sa.

Tot aşa, interioritatea minții, numită „sufletul intelectual”, este, de asemenea, HaVaYaH cu o deficienţă.

Este așa întrucât o astfel de ființă, care își simte existența, își simte şi deficiențele. Acest lucru nu se întâmplă la animale, care sunt complet lipsite de această percepție și sunt complet lipsite de sufletul intelectual și de interioritatea acestuia.

De aceea, el îşi simte deficiența în măsura necesară existenței sale fizice. Vitalitatea sa este măsurată de amploarea consistenței senzației de lipsă. Iar dacă nu simte o lipsă, nu se poate hrăni, nu își poate continua existența și moare. Mai mult decât atât, dimensiunea și sănătatea acestuia depind de senzația lipsei, precum cea a trupului material, unde acela care este sănătos are şi un apetit mai mare și, prin urmare, mănâncă mai mult, și astfel devine şi mai mare și şi mai sănătos.

NEVOIA DE A-L DOBÂNDI PE EMANATOR

Trebuie să cunoaştem încă şi lipsa pe care o simte sufletul intelectual. Dă-mi voie să spun că este nevoia de a-ţi dobândi emanatorul, întrucât este gravată în natura ta dorința de a-ţi cunoaște emanatorul și creatorul, deoarece aşa îţi simţi propria existență. Adică ai fost pregătit implicit pentru a căuta ce este mai sus.

Nu se poate spune că această lipsă nu este definită prin nevoia de a-ţi dobândi emanatorul ci, mai curând, că urmărește toate secretele și dorește să cunoască lucrurile supranaturale și încarnările și ce se află în inima aproapelui, ş.a.m.d.

Asta nu urmează regula pe care am enunţat-o mai sus, anume că internalitatea materiei este aceea care nu extinde sinele. Dacă ar fi aşa, o lipsă a dobândirii ar putea fi imaginată numai în creatorul său. Este clar, însă, că această dobândire este numai o lipsă interioară, ceea ce nu poate fi numit o „extensie”. Dar o cercetare asupra creaturilor constituie o extensie către altele, întrucât dacă nu ar fi existat creații în lume – adică ar fi fost singura creație – nu ar fi urmărit să le dobândească, oricare ar fi acestea.

Dar dobândirea emanatorului său este o deficiență în sine însăşi, aceasta fiind ființa sa. Adică se simte pe sine ca o ființă emanată. Toate incidenţele sale duc către sine însăşi și aceasta este deficiența pe care o simte – că va fi capabilă să-și dobândească emanatorul. Și în măsura în care percepe acea viziune, putem măsura cu exactitate dimensiunea propriului său corp.

DOBÂNDIREA EMANATORULUI

Este scris: „Căci nu ai văzut nicio imagine.” Asta necesită o interpretare, pentru că ce nebun, oare, ar crede și ar deduce că există vreo similitudine corporală în Creator? De fapt, însă, acesta este motivul pentru care există dobândire a Creatorului în lume, întrucât nu se poate naşte nicio dorință pentru ceea ce nu există în realitate.

Mai degrabă, putem discuta acest lucru în manieră spirituală și conform rânduielilor Lui, care sunt mai spirituale decât întreaga realitate. Acesta este semnificaţia minții, a cărei formă îl face pe om să facă distincţia între adevăr și neadevăr. Această distincție este numită „trupul minții”, în concordanţă cu percepția celor corporale. De aceea, acest discernământ a fost definit ca „parte a Celui de Sus”, care este cu adevărat lipsit de orice asemănare, dar este prins doar în simțuri și este numit „o decizie” sau „realitate”, sau „absența unei realităţi”, ceea ce este clarificat în legi și modalităţi. Versetul respectiv se numește „trupul minții și imaginea lui”. Putem spune în legătură cu asta că acest verset este parte a Celui de Sus, întrucât această imagine este inclusă în sinele omului și percepția lui despre sine și despre existența sa.

Imaginea din acest verset este o imagine completă și perpetuă a stării sale, care nu poate fi anulată complet sau cu ușurinţă. Ea poate fi numită „o formă probată și necesară, fără adăugiri sau diminuări.”

Acesta este sensul cuvintelor „«Eu, și voi nu veți avea» pe care le-am auzit de la Cel Atotputernic”. Cuvântul „Eu” include şi pe „voi nu veți avea”, ceea ce înseamnă că dacă lor le-ar fi fost dezvăluit anume Creatorul, nu ar fi fost imaginată nici o lege sau poruncă – „voi nu veți avea” – ci Creatorul li s-ar fi revelat prin propria Lui voinţă și nu ar fi constituit un imperativ.

Este tot aşa cum cineva care își arată averea prietenului său și îi spune: „Ti-o pot arăta, dar acum tu nu îmi recunoști bogăţia deloc. Așadar, obişnuieşte-te să îţi aminteşti acest chip și atunci o să vreau să îţi ofer o parte din bogăţia mea, lăsând la o parte faptul că vei vedea toată bogăţia mea, atât timp cât păstrezi acest chip în memoria ta. Adică nu ţe-am făcut să iei această hotărâre obligându-te la ceva pentru care nu există nici-un legământ. Mai curând, eu sunt legământul, căci tot pământul este al meu.” Tot ceea ce vede este prin simpla Lui voie. Atunci când vreau, nu îți vei aminti nici măcar ce ai văzut în viziunea ta. Și atunci când vreau, mă vei vedea mereu. Mai mult, îţi voi aminti și toate lucrurile uitate. Acestea face parte din minunile Creatorului, care nu pot fi imaginate de către niciun intelect, în sensul de a fi înțelese pe deplin utilizând aceeaşi minte a omului, și este în voia omului, fără a fi obligatoriu, să rămână puse în seama rânduielii Celui de Sus.

RECUNOAȘTEREA DOBÂNDIRII – NUMAI PE CALEA TOREI

Mă gândesc la cei care cercetează Divinitatea, a căror întreagă cercetare este pentru noi o ruşine, pentru că ei depun eforturi să aducă dovezi în sprijinul a ceea ce este cunoscut şi nu are nevoie de nicio dovadă, respingând și neluând în seamă ceea ce este ascuns negării ce ţine de limitările corporale.

Adevărul este că prima percepție nu are nevoie de nicio dovadă filosofică, întrucât este primul concept oriunde te-ai întoarce. Este ca şi când ai întreba pe cineva: „Cine a scris această carte minunată de înțelepciune?” Și el ţi-ar răspunde că, de fapt, nu există un astfel de înțelept în lume, ci tocmai s-a întâmplat că băiețelul său a vărsat cerneală pe acele pergamente, care apoi s-au răspândit sub formă unor litere, creând aceste combinații în legături de cuvinte minunate de înțelepciune.

Într-adevăr, toate ascunderile provin creaturilor de la Providența Lui, iar negarea lor face parte, de asemenea, din limitările corporale. Dar despre toate acestea ei păstrează tăcerea absolută, pentru că de fapt ea nu poate fi găsită decât pe ​​calea Torei și a Miţvot (porunci) și prin nicio altfel de cercetare în lume.

Trebuie ştiut şi faptul că existența realității trebuie să se extindă din senzația Providenței. Aceasta se numește „completă conştienţă”, care aduce cu sine dragostea Lui și benevolenţa Lui. Nu este la fel cu cea care se extinde prin cercetarea uscată, intelectuală; această cunoaștere nu adaugă și nu scade nimic.

Acesta este sensul celor spuse de înțelepții noștri, că există el cel prezent și el cel absent. Rezultă că toate sufletele lui Israel au fost prezente la poalele Muntelui Sinai, deoarece din acel eveniment se extind toate sufletele lui Israel de-a lungul generațiilor. Așa cum am spus, este vorba de sufletul trupesc, care este HaVaYaH și deficiența sa cu el. Extinderea vitalității sale depinde de determinarea deficienței, întrucât dacă ceea ce se vede nu ar fi pozitiv, sufletul intelectual nu ar mai fi deficitar. Astfel, nu ar putea să mănânce până la saturaţie și, prin urmare, ar fi anulate împreună.

Este de mirare, însă, că regula referitoare la lumina vederii este că dorința o însoțește imediat fără nicio forțare și imediat o hrăneşte pentru a întări această dorință, așa cum este scris, „ca zilele voastre să se înmulțească”, ceea ce înseamnă respectarea Torei și a legilor ei. În acest fel, legea referitoare la lumina vederii este evidentă ca și cum ar primit-o la Sinai astăzi, și în fiecare zi este la fel de nouă pentru ei, căci de aceasta depinde legea ei. Atunci, însă, când încalcă orice lege în Tora, ei rămân imediat în întuneric, ca nişte orbi care nu au văzut niciodată lumină.

ESENȚIA PERCEPȚIEI INTELECTUALE

Știm deja că oamenii, dotaţi cu intelect, cu trupuri, nu sunt deposedaţi de cunoaşterea privind emanatorul, oricare ar fi aceasta, la fel cum nu sunt deposedaţi de cunoaşterea apropiaţilor lor, care sunt la fel ca ei. Este așa întrucât un prieten, sau un frate, nu își desluşesc doar propriul lor spirit și propria interioritate, fără nici o îmbrăcăminte, căci mintea însăși este oricum ascunsă în propria ei îmbrăcăminte, adică în puterea imaginației.

Și pentru că omul nu are cum să-şi imagineze o formă spirituală, toată lumea respectivă este invizibilă pentru el. Și cu toate acestea, privirea lui se îndreaptă permanent către exterioritate, adică înspre ceea ce înseamnă trupul și mișcările fizice ale celui apropiat. Și, cu perseverență, ei vor ajunge să identifice pe de-a-ntregul toate gradele spirituale din ea, întrucât asta este tot ceea ce vrea să știe omul, și nu este vorba despre propria sa carne trupească, desigur.

Omul nu va simți nicio lipsă sau tristețe în a nu-și cunoaște mintea și gradele în forma ei spirituală reală, căci nu este obligat să-și cunoască aproapele mai mult decât se cunoaște pe sine. Ori el nu-şi dobândeşte nici măcar propria sa internalitate.

Din acest motiv, când creatura devine versată în toate legile naturii și determinantele sale corporale și le respectă cu sârguință, se poate spune că îl cunoaște pe Creator față la față. Este ca şi când ai vorbi cu un prieten, fiecare dintre părțile sale părând că se contopesc cu acesta prin similaritate, adică prin puterea de imaginație a formelor și mișcărilor intelectuale.

Și când cercetăm esența minții folosindu-ne cea mai bună capacitate a noastră, vom afla că prin strângerea laolaltă a fiinţelor spirituale, şi din această adunare împreună ea își extinde „manifestările”. Adică, tot ce înseamnă avantajul omului asupra animalului este că în om există un organ care poate strange în el laolaltă ființe spirituale.

În plus, avantajul unui individ asupra altuia se găseşte în măsura puterii susmenţionatei extinderi, și în formele ființelor însele, întrucât una dintre ele extinde ființe importante, în timp ce o alta – ființe nu atât de importante.

Diferența dintre o ființă spirituală și guvernanţă este aceea că o limitare a ființei este o imagine intelectuală care se extinde și este prezentă în mintea neschimbată a omului, ceea ce înseamnă că nu poate fi explicată prin evenimente care se întâmplă în timp.

În timp ce guvernanţa cade sub influența timpului și a locului. Este ca şi cum cineva care este în mod natural zgârcit poate face o donație mare o dată în viață, din cauza locului sau a momentului.

EXTENSII CARE SE ADUNĂ ÎN MINTEA OMULUI

Trebuie ştiut că prealabilul susmenţionat, pe care îl numim „mintea omului”, este ca o picătură din esenţa tuturor organelor și calităților trupului material. Ea devine atașată primelor extensii care se adună și se extind cu timpul în mintea cuiva.

De pildă, în timp ce încă este un copil, omul urmărește manifestările lumii și Creatorul ei. Unii dintre oameni devin cu timpul ataşaţi de cunoaștere, alții de bogăție, iar alții de putere. Dacă el alege calitatea cunoașterii, pentru că îi place, rezultă că a atras în sine însuşi o creație favorabilă, din care se vor extinde comportamente în consecinţă. Dar dacă se agaţă de bogăție, se spune că a atras în mintea lui o ființă spirituală inferioară.

Mai târziu, când crește, el constată că există mai multe măsuri. De pildă: Un om renunţă la toate posesiile sale materiale și se dedică învățăturii, în timp ce altul alege învățătura, angajându-se totuși şi în chestiuni lumești. Dacă copilul hrănește meritele primului, atunci a extins în mintea sa o fiinţă bună. Dar dacă îi dă întâietate celui de-al doilea, atunci a atras în sine o ființă inferioară.

După aceea vin tipurile de învățătură – de la Creator sau de la creaturi – iar apoi el verifică dacă să primească o recompensă sau nu. Toate aceste imagini sunt ființe create și din acea adunare laolaltă este făcută o substanţă unică, intitulată „minte”.

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

CONSTRUIND SOCIETATEA VIITORULUI

Există o alegorie despre nişte prieteni care se pierduseră în deşert şi erau flămânzi și însetați. Unul dintre ei a găsit o așezare plină din belșug cu toate bunătăţile. El şi-a adus aminte de bieţii săi frați, dar deja se îndepărtase de ei și nu știa locul în care se aflau ei. Ce a facut atunci? A început să strige tare și să sufle din corn; poate că bieţii săi prieteni flămânzi i-ar fi putut auzi vocea,   s-ar fi apropiat și ar fi ajuns la acea așezare plină din belșug cu toate bunătăţile.

La fel este și problema cu care ne confruntăm noi astăzi: am fost pierduți într-un teribil deșert împreună cu toată omenirea și acum am găsit o importantă comoară, plină de abundenţă, și anume comoara cărților de Cabala. Ele împlinesc sufletele noastre pline de dorinţă și ne umplu din belșug cu bogăţie şi armonie; suntem sătui și încă mai sunt şi altele.

Cu toate acestea, amintirea prietenilor noștri lăsați fără speranță în cumplitul deșert rămâne adânc în inimile noastre. Distanța este mare și cuvintele nu pot face legătura între noi. Din acest motiv, am creat acest corn care să sufle tare, pentru ca frații noștri să audă și să se apropie și să fie la fel de fericiți ca şi noi.

Să ştiți, fraților – trupul nostru – că esența Înțelepciunii Cabala constă în cunoașterea modului în care lumea a coborât din locul ei înalt, ceresc, până la starea noastră inferioară. Această realitate a fost necesară, căci „sfârșitul unei probleme se află  în primul gând”, iar Gândul Lui acționează instantaneu, întrucât El nu are nevoie de instrumente practice ca noi. Astfel, am fost emanați în Infinit într-o desăvârșită perfecţiune de la început și am ajuns în această lume (însemnând că asta este Gândul Creatorului de a face bine creaturilor Sale).

Prin urmare, este foarte ușor să găsim în Înțelepciunea Cabala toate corecțiile viitoare destinate să vină din lumile perfecte care ne-au precedat. Prin ea știm să ne corectăm căile de aici înainte. Meritul omului față de animal este că spiritul animalului coboară, ceea ce înseamnă că el nu vede decât înainte, fără ca intelectul și înțelepciunea să privească retrospectiv pentru a corecta viitorul.

Meritul omului față de animale este că spiritul omului urcă în trecut. Omul priveşte retrospectiv când se uită în oglindă și îşi vede defectele pentru a şi le corecta. În mod similar, mintea lui vede ceea ce a fost în trecut și își corectează conduita viitoare.

Aşadar, animalele nu evoluează; ele sunt încă, în aceeași stare în care au fost create, pentru că nu au, precum omul, oglinda prin care să vadă cum să corecteze lucrurile și, treptat, să evolueze. Omul se dezvoltă zi de zi până când meritul său este asigurat și înţeles. Dar toate acestea se referă la modalitățile naturale și superficiale, adică la natura realității noastre înconjurătoare, hrana noastră și treburile banale. Pentru toate acestea, mintea simplă este cumva suficientă.

Cu toate acestea, în lăuntrul nostru, deși evoluăm într-un fel, o facem împinşi de la spate, prin suferință și vărsare de sânge. Este astfel întrucât nu avem niciun artificiu prin care să căpătăm o oglindă prin care să vedem interiorul omului, oglindă pe care ei au avut-o în generațiile trecute.

Cu atât mai mult este aşa atunci când ne referim la lăuntrul sufletelor și al lumilor și la modul în care au ajuns ele la o prăbuşire atât de cumplită ca în zilele noastre; atât de mare este distrugerea, încât nu mai avem siguranța vieţii noastre. Vom fi supuși la tot felul de sacrificii și la moarte în viitorul apropiat și toţi recunosc că nu au idee de cum să prevină toate astea.

Să ne imaginăm, de pildă, că o carte istorică ar fi fost să fie găsită astăzi înfățișând ultimele generații începând cu 10.000 de ani în urmă, care ar descrie comportamentul atât al indivizilor, cât și al societății. Liderii noștri ar căuta orice idee pentru a aranja în felul acesta viața aici și am ajunge la „fără nici un strigăt în spaţiile noastre largi”. Corupția și suferința teribilă ar fi să înceteze și totul şi-ar căpăta locul în mod pașnic.

Acum, distinşi cititori, această carte se află aici înaintea voastră, într-un dulap. În ea se afirmă în mod explicit toată înțelepciunea statului și comportamentul în viaţa privată și publică aşa cum vor exista la sfârșitul zilelor. Este cartea de Cabala, unde sunt așezate lumile corectate. Ele au apărut perfect, după cum se  spune acolo, perfecțiunea apărând mai întâi din Creator, apoi fiind corectată şi ajungem la o perfecțiune absolută și de durată în Lumea Superioară.

Ea provine de la Creator, întrucât „sfârșitul unei probleme este în primul gând”. Fiindcă incompletul se extinde în mod gradual din complet, şi nu instantaneu, și, întrucât nu există absență în spiritualitate, toate rămân existente și se înfăţişează în forma și imaginea lor perfectă, în particular și în general, în Înțelepciunea Cabala.

Deschideți aceste cărți și veți găsi toate conduitele corecte care vor apărea la sfârșitul zilelor și veți găsi în ele lecția corectă prin care să aranjați și chestiunile banale din ziua de azi. Putem examina istoria și prin asta să corectăm viitorul.

Am văzut toate acestea și nu mai pot să mă rețin. Am decis să dezvălui căile de corectare ale viitorului nostru hotărât pe care      l-am aflat prin observație și citind în aceste cărți. Am decis să-i chem pe oamenii din lume cu acest corn și cred și sunt convins că va fi suficient pentru a-i aduce pe toți cei care merită să înceapă să studieze și să se adâncească în aceste cărți. Astfel, se vor condamna pe ei înșiși și întreaga lume la partea de de merit.

NECESITATEA ABDSOLUTĂ DE A ACCEPTA LUCRAREA LUI DUMNEZEU

Am spus deja că natura lucrurilor cere cu necesitate ca specia umană să ducă o viață socială. Este simplu. Cu toate acestea, ar trebui să examinăm poruncile pe care natura ne obligă să le respectăm ca urmare a acelei stări, adică aceea de a duce o viață socială.

În general, există doar două porunci (precepte) cu care ar trebui să ne implicăm în societate. Acestea pot fi definite prin denumirile de „primire și dăruire”. Înseamnă că fiecare membru este obligat prin natură să-și primească nevoile de la societate și, de asemenea, societatea să beneficieze de munca sa. Dacă cineva încalcă oricare dintre aceste două precepte, el va fi pedepsit fără milă.

Preceptul primirii necesită doar puțină atenţie, întrucât pedeapsa referitoare la el survine instantaneu. Astfel, nu îl vom neglija niciodată. Cu toate acestea, pedeapsa pentru cel de-al doilea precept, cel al dăruirii pentru societate, nu este încasată instantaneu. Mai degrabă ne survine indirect.

În consecință, acest precept nu este respectat așa cum se cuvine și, de aceea, umanitatea este prăjită pe o tigaie oribilă, iar foamea, ruina și revoltele oamenilor nu au încetat niciodată. Este uluitor faptul cum natura, ca un judecător competent, ne pedepsește având în vedere în acelaşi timp dezvoltarea noastră. La urma urmei, vedem cum pe măsură ce umanitatea evoluează, durerea și chinul pentru a ne asigura traiul și bunăstarea sporesc.

Avem, astfel, în fața noastră o bază empirică, științifică, care demonstrează că ni se comandă prin Providenţa Lui să păstrăm preceptul de a dărui aproapelui nostru cu inima și sufletul nostru cu o precizie totală. Niciunul dintre noi nu va munci într-o măsură mai mica decât cea necesară pentru a asigura succesul societății și fericirea acesteia.

Atâta timp cât vom fi leneşi în a o respecta în întregime, natura va continua să ne pedepsească și să se răzbune pe noi. Pe lângă bătăliile cu care ne confruntăm în această perioadă, trebuie să ținem cont și de sabia viitorului care stă deasupra capului nostru. Trebuie să tragem concluzia corectă, și anume că natura ne va învinge în cele din urmă și vom fi obligați să rspectăm preceptele sale în cea mai deplină măsură care se cere din partea noastră.

Un cârcotaş ar putea totuși să pretindă că până acum am demonstrat numai că omul trebuie să-şi slujească aproapele, dar unde ar fi dovada practică conform căreia el trebuie să adere la acest precept de dragul Creatorului? Într-adevăr, însăși istoria a venit în sprijinul nostru și ne-a furnizat fapte de netăgăduit, suficiente pentru o evaluare completă și concluzii indubitabile.

Cu toții putem vedea cum o societate atât de mare precum cea a Rusiei, cu sutele de milioane de oameni și un teritoriu care depășește întreaga Europă, fiind aproape a doua în ce priveşte resursele de materii prime, a fost de acord să ducă o viață în comun și a abolit efectiv proprietatea privată. Fiecare dintre ei nu are altă preocupare decât bunăstarea societății și, aparent, au dobândit virtutea dăruirii din partea fiecăruia pentru aproapele său, în sensul său cel mai complet, atât cât poate concepe mintea omenească.

Totuși, dacă am merge să vedem ce s-a ales de ei am constata că: acolo unde ar fi trebuit să existe progres, depăşind țările capitaliste, s-a decăzut mai jos ca niciodată. Până acum, au fost incapabili să ofere o viaţă de beneficii muncitorilor fie chiar și numai puțin peste ceea ce au cei din țările capitaliste. Mai mult, ei nu-și pot asigura nici măcar pâinea zilnică și nici nu au cu ce să-şi acopere trupul. Este într-adevăr năucitor, întrucât, judecând după bogăția acestei țări și mulțimea ei de oameni, era de presupus că nu se va ajunge la asta.

Cu toate acestea, există un singur păcat pe care această națiune l-a săvârșit şi pentru care Creatorul nu va avea iertare: toată această lucrare prețioasă și sublimă de dăruire pentru aproapele fiecăruia pe care ei au început să o urmărească ar fi trebuit să fie de dragul Creatorului, nu de dragul omenirii. Astfel încât, întrucât nu o fac pentru numele Lui, li se refuză dreptul de a exista prin natura însăși.

Să ne imaginăm ce ar fi fost dacă fiecare persoană din această societate ar fi fost la fel de nerăbdătoare să păstreze preceptul Creatorului în măsura deplină a cuvintelor: „Să iubeşti pe Domul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.” (Deuteronom 6:5) Să ne imaginăm, de asemenea, cum totodată, fiecare ar fi atent și ar fi gata să satisfacă nevoile și dorințele celor care le sunt apropiaţi, în aceeaşi măsură în care este imprimată în oameni voinţa de a-și satisface propriile dorințe, așa cum spune preceptul: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.

Dacă Creatorul ar fi fost scopul fiecărui muncitor în munca sa pentru binele comun și dacă muncitorul şi-ar fi droit să se alipească Creatorului, adică originii întregului adevăr, a bunătăţii, plăcerii și blândeții prin această lucrare pentru societate, nu există nici o îndoială că în câțiva ani ar fi depășit în bogăție toate națiunile lumii la un loc. Ei ar fi fost capabili să utilizeze materiile prime din solul lor bogat și, într-adevăr, ar fi dat un exemplu tuturor națiunilor; ei ar fi fost consideraţi binecuvântaţi de Creator.

Cu toate acestea, atunci când omul, dăruind aproapelui întreaga sa muncă, se bazează exclusiv pe bunăstarea societății, este o bază beteagă, întrucât cine și de ce s-ar strădui pentru colectivitate? Este imposibil să ne punem speranţa într-o forţă motivantă care ar proveni cândva dintr-un principiu uscat și lipsit de viață. Acest lucru este valabil atât pentru oamenii evoluaţi cât şi, mai ales, pentru cei neevoluaţi.

Astfel, ne confruntăm cu întrebarea: de unde şi-ar lua ţăranul sau muncitorul puterea motivantă care să-l determine să muncească, în vreme ce măsura pâinii de zi cu zi nu trebuie să crească sau să scadă în funcţie de energia consumată de om și nici în funcţie de vreo recompensă sau plată? (Puterea motivantă constituie o forță sau un scop. Ea este forța de operare care pune orice corp în mișcare și îi furnizează necesarul său de energie pentru a munci, așa cum este combustibilul pentru o mașină)

Este cunoscut celor care studiază ştiinţele naturii că omul nu face nici cel mai mic gest fără a fi împins de o forță motivantă, adică fără a avea un beneficiu cât de mic. De pildă, atunci când îţi iei mâna de pe scaun şi o pui pe masă, o faci numai pentru că eşti convins că prin aceasta vei resimţi o plăcere mai mare. Dacă nu ai gândi așa, ţi-ai lăsa mâna nemişcată pe scaun toată viaţa; cu atât mai mult este valabil atunci când e vorba să faci eforturi mai mari.

Dacă te-ai gândi că această problemă poate fi rezolvată prin desemnarea unor supraveghetori peste muncitori, pentru a-i pedepsi pe cei leneşi luându-le pâinea cea de zi cu zi, atunci ar trebui să te întrebi: „Unde vor găsi supraveghetorii înșiși puterea motivantă pentru a munci?“ Să stai nemișcat și să veghezi asupra altor oameni și să îi motivezi să muncească constituie, de asemenea, un mare efort, poate chiar mai mare decât munca în sine! Astfel, s-ar părea că cineva îşi doreşte să pornească mașina fără să o alimenteze.

Prin urmare, ei sunt în mod firesc sortiți pierzaniei. Legile naturii îi vor pedepsi pentru că ei nu se adaptează respectării poruncilor, adică pentru îndeplinirea acelor acte de dăruire pentru aproapele lor de dragul Creatorului, să le respecte şi să dobândească scopul creației, anume alipirea de El. .

S-a explicat că această alipire îi vine muncitorului ca o plăcere mereu mai abundentă, până la măsura necesară pentru ascensiunea în recunoașterea adevărului Lui. Ea se dezvoltă continuu până când omul dobândește măreaţa podoabă implicată în cuvintele, „nici n-a văzut vreodată ochiul aşa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine”. (Isaia 64:5)

Imaginează-ți dacă muncitorul și ţăranul ar fi avut acest obiectiv în fața ochilor, în timp ce lucrau pentru fericirea societății. Cu siguranță nu ar fi avut nevoie de supraveghetori peste ei, întrucât ar fi avut o putere motivantă suficient de mare pentru eforturi mai mari, suficient pentru a ridica societatea la un nivel de euforie sublimă.

Dacă este adevărat că înțelegerea acestei probleme într-o asemenea manieră necesită o mare atenţie și dispoziţii fiabile, este în acelaşi timp foarte clar că nu ar avea dreptul să existe din perspectiva unei naturi încăpățânate, fără compromisuri. Asta am vrut să demonstrez aici.

Astfel, am arătat în mod clar, din perspectiva rațiunii empirice și prin istoria reală care se desfășoară în fața ochilor noștri, că nu există absolut niciun remediu pentru omenire decât prin asumarea poruncii Providenței, și anume a-i dărui aproapelui pentru a aduce încântare Creatorului.

Cele de mai sus trebuie făcute în spiritul celor două verseturi: primul, „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuți”, constuituie atributul muncii însăși. Înseamnă că măsura efortului omului de  a-i dărui aproapelui său întru bunăstarea societății nu trebuie să fie mai mică decât măsura imprimată în el pentru a-și îngriji propriile nevoi. Mai mult, el ar trebui să pună, înaintea propriilor nevoi, nevoile celuilalt.

Al doilea verset este „Să iubeşti pe Domul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.” (Deuteronom 6:5) Acesta este scopul pe care trebuie să-l aibă el în fața ochilor în timp ce munceşte pentru aproapele lui. Înseamnă că el acţionează și se străduieşte doar pentru a fi plăcut Creatorului, așa cum spune versetul, și ei fac voia Lui.

„De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării” (Isaia 1:19), pentru că săracii vor înceta să mai fie săraci, și nimeni nu va mai fi chinuit și exploatat în țară; bucuria fiecăruia se va ridica tot mai sus, dincolo de orice măsură și grad.

Cu toate acestea, dacă refuzi și nu doreşti să fii parte din legământul lucrării Creatorului în cea mai deplină măsură, așa cum s-a explicat, atunci natura și legile ei sunt gata să se răzbune. Nu ne va lăsa să scăpăm, așa cum am arătat în mod clar, până când nu ne va învinge și nu vom accepta legea ei în orice ne spune.

Aşadar, am prezentat aici o cercetare științifică practică, construită în conformitate cu critica rațiunii empirice, cu privire la necesitatea tuturor oamenilor de a-și asuma opera Creatorului cu toată inima, cu tot sufletul și toată puterea lor.

PRINCIPIILE VIITOAREI SOCIETĂTI

1. Comunismul este un ideal, adică este moral. Scopul „de a munci fiecare după propriile capacităţi și a primi după propriile nevoi” atestă acest lucru.
2. Orice morală trebuie să aibă o bază care o face necesară; educația și opinia mulţimii sunt o bază foarte nesănătoasă, iar dovada acestui lucru este Hitler.
3. Întrucât orice idee a majorității va triumfa cu siguranţă, este inutil să spunem că o corectare a comunismului se poate face de către mulţimea majoritară. Astfel, ei ar trebui să stabilească nivelul moral al majorității mulţimii pe o bază care să necesite și să garanteze că niciodată comunismul corectat nu va fi corupt. Idealul predeterminat la om este insuficient, întrucât prea puțini îl posedă iar aceştia sunt nesemnificativi în comparație cu majoritatea mulţimii.
4. Religia este singura bază de încredere pentru a ridica nivelul colectivităţii la nivelul moral de a „munci după capacităţi și a primi după necesităţile morale”.
5. Comunismul trebuie să se îndepărteze de conceptul „Ce este al meu este al meu şi ce este al tău este al tău”, care este o lege sodomită, şi să ajungă la conceptul „Ce este al meu este al tău şi ce este al tău este al tău”, adică altruismul absolut. Când majoritatea mulţimii acceptă de facto această regulă, va fi timpul pentru a „munci după capacităţi și a primi după necesităţi”. Indiciul va fi acela că fiecare se va comporta ca un muncitor angajat. Aşadar, până când majoritatea oamenilor nu sunt pregătiți să dăruiască aproapelui, regimul comunist de tip altruist nu trebuie să fie instaurat.
6. Este interzisă naționalizarea bunurilor înainte ca mulţimea să fi ajuns la acest nivel moral. Colectivitatea nu va avea combustibil pentru muncă înainte să existe un factor moral fiabil în mulţime.
7. Dacă unuia i se interzice să-şi exploateze semenii, de ce ar trebui să i se permită unei națiuni să o facă? Ce tip de posesie justifică faptul ca o națiune să se bucure de pământ mai mult decât alte națiuni? Prin urmare, trebuie instaurat comunismul la nivel internațional.

Există indivizi care au fost privilegiaţi drept urmare a sârguinței, șansei sau moștenirii de la strămoși prin a avea mai mult decât cei neglijenți, destul de mulţi printre națiuni. De aceea, de ce ar trebui ca războiul împotriva unor indivizi să fie mai important decât împotriva națiunilor?

Cu alte cuvinte, ce privilegiu și proprietate a materiilor prime ale pământului poate avea o națiune faţă de altele? Cine a stabilit legea de ocupare a pământului, mai ales că a fost dobândită prin forța baionetelor și a săbiilor? De ce o naţiune ar trebui să exploateze o altă națiune dacă acest lucru este nedrept pentru fiecare individ în parte?

Într-un cuvânt, întrucât este vorba de anularea proprietății private, așa trebuie să fie pentru toate națiunile, căci numai atunci va exista pace pe pământ. Trebuie avut în vedere acest lucru: dacă posesiunea și legea moștenirii nu conferă individului drepturi de proprietate, de ce ar trebui acest drept să fie conferit unei națiuni întregi? De asemenea, tot aşa cum trebui să existe distribuire echitabilă între membrii unei națiuni, ar trebui să existe o distribuire echitabilă și egală la nivel internațional în ceea ce priveşte materiile prime, mijloacele de producție și proprietatea acumulată a tuturor națiunilor.

Nu ar trebui să existe diferențe între alb și negru, civilizat și primitiv, la fel ca între indivizii aceleași națiuni. Nu trebuie să existe nicio discriminare între indivizi, într-o națiune sau între toate națiunile lumii. Atâta timp cât există diferențe, războiul nu se va sfârși.

8. Întreaga lume constituie o singură familie. Sistemul comunismului în conformitate cu Tora ar trebui în cele din urmă să cuprindă întreaga lume într-un acelaşi standard de viață pentru toţi. În orice caz, procesul efectiv este unul gradual. Toate națiunile a căror majoritate acceptă practic aceste elemente de bază și care au fost deja aduse la dăruirea pentru semenii lor și vor avea o raţiune serioasă  pentru susţinerea mecanismului, pot intra imediat în sistemul comunismului internațional.

Toate națiunile care au intrat deja în cadrul comunismului internațional vor avea un acelaşi standard de viaţă. Surplusul de bunăstare sau o naţiune harnică vor îmbunătăţi standardul de viaţă al unei națiuni cu probleme sau săracă în materii prime și mijloace de producţie.

9. Forma economică și religioasă garantând comunismul va fi aceeaşi pentru toate națiunile. Asta înseamnă că forma religioasă a tuturor națiunilor trebuie mai întâi să-și oblige membrii să-i dăruiască aproapelui lor în forma presupusă de preceptul „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.

Scopul este ca cei dotați de la natură și norocoșii să nu profite mai mult de societate decât cei rămaşi în urmă. Aceasta va fi religia colectivă a tuturor națiunilor care vor fi cuprinse în cadrul comunismului, exceptând formele religioase care nu privesc viața economică.

În ceea ce privește alte aspecte de comportament, fiecare va avea propria sa formă, care n-ar trebui schimbată. Cu alte cuvinte: cu excepția preceptului „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, fiecare națiune îşi poate urma propria religie și tradiție și nu trebuie să se amestece una cu alta.

10. Legile colectivității, aceleaşi pentru toți, religia sunt următoarele:

• Omul ar trebui să muncească pentru bunăstarea oamenilor atât cât poate și chiar mai mult dacă este nevoie, până când nu mai există nici măcar un singur muritor de foame sau însetat în întreaga lume.
• Omul poate fi harnic, dar nimeni nu se va bucura de societate mai mult decât cei din urmă. Va exista un standard de viaţă acelaşi pentru toate sufletele.
• Deși există religie, însemnele onorurilor vor trebui împărţite conform cu religia; cu cât unul aduce mai multe beneficii societăţii, cu atât el va primi însemne mai înalte ale onoarei.
• Reţinerea de la a munci cu sârguință pentru a aduce beneficii societății va induce pedepsirea conform legilor societății.
• Toţi şi fiecare în parte sunt angajaţi în efortul de a crește standardul de viață din ce în ce mai ridicat al societății la nivel mondial, astfel încât toți oamenii din lume se vor bucura de viața lor și se vor simți din ce în ce mai fericiţi.
• Același lucru este valabil și pentru spiritualitate, deși nu toată lumea este obligată să se angajeze în spiritualitate, ci doar oameni speciali, după nevoi.
• Va exista un fel de curte supremă. Cei care vor dori să-și dedice munca pentru viața spirituală va trebui să li se permită acest lucru.

11. Lumea nu trebuie corectată în chestiuni religioase înainte să fi fost garantată corecția economică pentru întreaga lume.

12. Ar trebui să existe un program detaliat al tuturor regulilor menționate mai sus și al tuturor celorlalte reguli necesare în acest sens. Oricine intră în sistemul comunismului trebuie să depună un jurământ solemn să respecte toate aceste reguli întrucât Dumnezeu a poruncit așa. Omul trebuie, cel puţin, să se angajeze să-i învețe pe copii că aşa a poruncit Dumnezeu.

Cei care spun că idealul este suficient pentru ei trebuie acceptați și verificaţi. Dacă este așa, ei pot fi acceptaţi. Cu toate acestea, ei trebuie să promită să nu-și transmită căile eretice copiilor lor, ci să-i predea pentru a fi educați de către stat. Dacă cineva nu acceptă niciuna nici alta, nu ar trebui să fie acceptat, întrucât ar strica eforturile apropiaţilor și ar produce mai multe daune decât beneficii.

13. La început, trebuie să existe o mică comunitate a cărei majoritate vor fi altruiști în maniera descrisă mai sus. Înseamnă că ei vor lucra la fel de sârguincios ca și muncitorii angajaţi, zece-douăsprezece ore pe zi și mai mult. Fiecare va munci conform puterilor sale și va primi în funcție de nevoile sale.

Comunitatea va avea toate formele de guvernare ale unui stat. În acest fel, chiar dacă sistemul acestui gen de comunităţi va include întreaga lume și forţa brută a guvernului va fi revocată, nimic nu va trebui schimbat, atât în ce priveşte guvernarea cât şi munca.

Această comunitate va fi ca un punct focal global cu națiuni și state care se vor învârti în jurul ei până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Toți cei care intră în acest sistem al comunismului vor avea aceeași agendă și același liderşip ca și centrul. Vor fi ca o singură națiune în ce priveşte beneficiile, pierderile și cheltuielile.

14. Este absolut interzis ca oricare dintre comunităţi să apeleze la oricare dintre instituțiile din regimul forţei brute. Toate conflictele trebuie rezolvate între ele, adică între părțile interesate. Opinia publică, care condamnă egoismul, îi va condamna pe vinovați pentru exploatarea bunelor intenţii ale celor apropiaţi.
15. Comunismul de tip altruist va anula în sfârșit complet regimul forței brute, pentru că „fiecare a făcut ceea ce era drept în ochii săi”.(Judecători 21:25)⁽¹⁾ N-ar trebuie să ne surprindă, întrucât este de necrezut faptul că în educaţia copiilor fusese preferată formula bastonului, în locul explicaţiilor. Astăzi, însă, majoritatea oamenilor au acceptat acest lucru și renunţă la regula forței aplicată copiilor.

Asta se referă la copiii, care nu au nici răbdare, nici cunoștințe, dar este cu atât mai valabil când e vorba de un colectiv de oameni educați, informaţi, aduși la altruism. Cu siguranță nu vor avea nevoie de regimul forței brute. Într-adevăr, nu este nimic mai umilitor și mai degradant pentru un om decât să se afle sub guvernarea forței brute.

Nici măcar tribunalele nu vor fi necesare, cu excepția cazului în care se întâmplă un evenimente neobișnuit, atunci când cei apropiaţi nu vor influența un individ excepțional. În acest caz, vor fi necesari pedagogi speciali pentru a transforma acea persoană cu argumente și explicații despre beneficiile societății, până când respectivul va fi readusă pe linie.

Dacă cineva se încăpățânează să nu fie de niciun folos, atunci mulţimea celorlalţi se va îndepărta de el ca de un proscris, până când respectivul se va alătura regulilor societății. În caz contrar, el îi poate corupe și pe alții din societate.

Rezultă că, odată stabilită o comunitate în baza comunismului de tip altruist, cu o majoritate de oameni care și-au asumat în mod activ regulile, ei vor decide imediat să nu se aducă unul pe altul în faţa unei instanțe judecătoreşti, a unei agenții guvernamentale sau a oricărui alt tip de forță, şi mai degrabă, totul va fi rezolvat pe cale amiabilă. Aşadar, nimeni nu trebuie acceptat în societate înainte de a fi testat pentru a vedea dacă poate fi atât de crud, încât să nu poată fi educat în altruism.

16. Este un fapt că evreii sunt urâți de majoritatea națiunilor și au fost împuţinaţi de acestea. Este adevărat atât în ce priveşte cei religioși, cât şi laicii și comuniștii. Nu există nicio cale de urmat pentru asta în afară de aducerea adevăraei etici altruiste în inima națiunilor.
17. Dacă ai trăi pe o insulă de sălbatici pe care nu ai putea să-i faci să respecte legea şi ordinea decât prin religie, te-ai îndoi de ea și i-ai lăsa să se distrugă reciproc? La fel este și cu altruismul: toți oamenii sunt sălbatici și nu există nicio soluţie pe care ei să o accepte alta decât cu ajutorul religiei. Cine ar ezita în loc să-i lase să se distrugă reciproc cu bombe cu hidrogen?
18. Există trei elemente de bază în extinderea credinței:

1. ) Satisfacerea dorințelor;
2. ) Dovada;
3. ) Propaganda.

1. Satisfacerea dorințelor: în fiecare om, chiar necredincios, există o scânteie necunoscută care cere unificarea cu Creatorul. Când această scânteie se trezește uneori, îl împinge pe om să-L cunoască pe Creator sau să-L nege, ceea ce este acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, negarea lui Dumnezeu provine și din acea scânteie, căci fără ea, omul nu ar avea sentimente față de Dumnezeu. Altfel, ar trăi fără niciun gând privind Creatorul, fie el bun sau rău.

Dacă este cumva produsă satisfacerea acestei dorințe în acel om, el va fi de acord cu totul. La asta trebuie adăugar tot ce se referă la nemurirea sufletului, răsplata în lumea care vine, gloria individului și gloria națiunii, ceea ce înseamnă că el va ajunge să fie mândria națiunii.

1. Dovada: Nu există nimic pe lume fără ea, cu atât mai mult într-o epocă a bombei atomice.
2. Propaganda: Dacă este făcută eficient, poate înlocui și dovada. Prin urmare, trebuie angajați oameni care să  pună în circulaţie în mulţime cele de mai sus. În sprijinul propagării și circulaţiei acestor idei, trebuie menționate suferința, sărăcia, corupția și războiul, precum și văduvele și orfanii din lume, care caută salvarea.

Nu există niciun remediu pentru ei, decât în ​​comunismul de tip altruist. Într-o astfel de societate, oamenilor nu le va fi atât de greu să-și dedice întreaga lor viață, pentru a se salva de prăpăd și de chinurile teribile. Cu atât mai mult este valabil pentru tineri, ale căror inimi nu au fost îndobitocite de propriile neajunsuri. Aceştia o vor susține cu siguranță cu inima și sufletul lor.

19. Din cauza poftei de a avea posesii, este imposibil să se ajungă la comunismul de tip altruist fără să se treacă mai întâi prin comunismul de tip egoist, așa cum au arătat deja toate societățile care doreau să instaureze comunismul altruist, înainte de marxism. In orice caz, acum când o treime din lume au creat deja rudimentele unui regim comunist egoist, este posibil să se înceapă instituirea unui comunism altruist durabil bazat pe un fundament religios.
20. Este important să se facă o astfel de corecție, încât nimeni să nu își mai solicite cele de trebuinţă de la societate. În schimb, vor fi selectaţi aceia care vor examina nevoile fiecăruia și le vor asigura pentru fiecare în parte. Opinia publică îl va demasca pe cei care își revendică ceva pentru ei, cum sunt hoții şi nemernicii din ziua de azi.

Aşadar, gândurile fiecărui om vor fi dedicate în dăruirea pentru aproapele său, așa cum este natura oricărei edificări care o cultivă, chiar înainte de a simți nevoile celuilalt.

Toate acestea se bazează pe înţelegerea faptului că suntem ca orice alt animal în modul cum consumăm. Totodată, orice act în lume demn de dispreț îşi are originea în consum. Pe de altă parte, constatăm că toate faptele bune și fericite din lume provin din proprietatea actului de dăruire pentru cei apropiaţi.

Aşadar, trebuie să respingem gândurile parcimonioase de consum pentru sine și să ne populăm mintea cu gânduri de dăruire pentru semenii noştri, ceea ce este posibil în modul descris mai sus. Trebuie să avem în minte ideea că, dacă vrem să sărim pe o masă, trebuie să ne pregătim să sărim mult mai sus decât masa, şi atunci vom ateriza pe masă. Cu toate acestea, dacă vom vrea să sărim doar cât masa, vom rata săritura.

21. Indiscutabil, comunismul în formula egoistă nu este decât un pas pe o cale de genul „de la Lo Lishma la Lishma” (de la “nu în numele Ei” la “în numele Ei”). Eu spun, însă, că a sosit momentul pentru a doua etapă, și anume cea a comunismului altruist.

La început, el trebuie să fie instaurat într-o țară, ca model. După aceea, țările aflate în prima etapă îl vor accepta cu siguranță. Timpul este esențial, întrucât lipsurile și forța brută utilizate în comunismul de tip egoist descurajează cu desăvârşire cea mai mare parte a lumii culturale să adopte această metodă.

Aşadar, lumii trebuie să-i fie prezentat comunismul perfect și atunci, fără îndoială, majoritatea țărilor civilizate din lume îl vor accepta. Este foarte îngrijorător faptul că imperialismul va eradica din lume comunismul, dar dacă metoda noastră perfectă va fi făcută public cu adevărat, imperialismul va fi, cu siguranță, lăsat ca un împărat fără armată.

22. În mod evident, nicio viaţă socială stabilă și corectă nu este posibilă, exceptând cazul în care controversele dintre membrii societății sunt soluționate de majoritate. Prin urmare, rezultă că nu poate să existe un regim bun într-o societate decât dacă majoritatea este bună. O societate bună înseamnă că majoritatea din ea este bună, iar o societate rea înseamnă că majoritatea este rea. Așa cum am spus mai sus, comunismul nu trebuie să se instaureze înainte ca majoritatea oamenilor să funcționeze cu dorința de a dărui.
23. Nicio propagandă nu poate consolida o lege coercitivă asupra generațiilor viitoare și nici opinia publică sau instaurarea nu vor ajuta în acest caz, întrucât ele se deteriorează în mod natural, spre deosebire de religie, care în mod firec se întărește. Constatăm, din experiență, că națiunile care au acceptat religia mai întâi coercitiv și compulsiv, o respectă de bunăvoie în generația următoare. Mai mult, oamenii sunt dedicați și devotați.

Trebuie să înțelegem că, deși părinții noştri și-au asumat comunismul pentru că erau nişte idealiști, nu există nicio garanție că copiii lor îi vor urma în acest tip de regim. Fără să mai spun că, dacă părinții noştri au adoptat comunismul prin constrângere, așa cum este cazul în comunismul de tip egoist, asta nu va dura  generații ci, în cele din urmă, va fi răsturnat și revocat. Un regim nu poate fi impus decât prin religie.

24. Când spun că regimul comunist nu trebuie instituit înainte de a exista o majoritate altruistă, nu vreau să spun că ei vor fi de bună voie idealişti. Mai degrabă, înseamnă că îl vor susţine din motive religioase, pe lângă opinia publică. Această constrângere este una care va dura generații, pentru că religia este principalul factor de constrângere.
25. Mincinoşii sunt cei care spun că idealismul este o trăsătură umană naturală sau un rezultat al educației. Mai degrabă, este vorba despre o consecinţă directă a religiei. Dacă religia nu s-a extins atât de mult în lume, se datorează faptului că majoritatea lumii era barbară fără niciun fel de probleme de conștiință.

Cu toate acestea, după ce lucrătorii lui Dumnezeu au proliferat, urmașii agnosticilor au devenit idealiști. Astfel, idealistul păstrează preceptele părinților săi, dar sunt precepte orfane, adică fără să existe o poruncă. Dacă religia va înceta să existe în lume, toate guvernele ar deveni nişte “Hitler”; nimic nu le va sta în cale.

Diferența dintre religioși și idealiști este că faptele unui idealist sunt nefondate. El nu poate explica în mod convingător cuiva de ce preferă dreptatea și cine are nevoie de ea. Poate că este doar din cauza slăbiciunii inimii, după cum a afirmat filosoful Nietzsche. Acela nu ar putea exprima nici măcar un cuvânt cu oarecare sens și tocmai de aceea, Hitler și Stalin îl covârşesc. Religiosul, însă, va răspunde cu îndrăzneală că aceasta este porunca lui Dumnezeu și și-ar da şi sufletul pentru asta.

26. Comunismul de tip altruist este un lucru rar pentru spiritul uman. Prin urmare, națiunea cea mai nobilă, și anume națiunea lui Israel, trebuie să şi-l asume pentru a da un exemplu lumii. Nu din cauză că am fi mai potriviţi decât toate celelalte națiuni și nici pentru că suntem mai idealiști decât ei, ci pentru că am suferit de tiranie mai mult decât toate celelalte națiuni. De aceea noi suntem mai pregătiți decât ceilalţi să căutăm soluţii pentru a pune capăt tiraniei din țară.

Evreimea trebuie să ofere națiunilor ceva nou; este ceea ce se așteaptă de la întoarcerea lui Israel în țara lor. Nu este vorba de alte învățături, întrucât aici noi nu am inovat niciodată și am fost întotdeauna discipolii lor. Mai degrabă, este înțelepciunea religiei, a dreptății și a păcii. În aceasta, majoritatea națiunilor sunt discipolii noștri, iar această înțelepciune este atribuită numai nouă.

27. Națiunea este în pericol, deoarece fiecare va fugi care încotro înainte ca economia să se fi stabilizat. Nu toată lumea va suporta calvarul dacă vor putea trăi confortabil în alte țări bogate. Vor fugi încetul cu încetul de suferinţă până când nu va mai exista un număr suficient de mare pentru ca ţara să poată fi numită stat și vor fi înghițiți printre arabi.

Cu atât mai mult în ce priveşte Kibuţurile. Întreaga lor existență este construită pe idealism, care se va diminua în mod firesc în generațiile viitoare, întrucât idealurile nu sunt ereditare și, fără îndoială, vor fi distruse primele.

În metoda comunismului de tip altruist, idealul va străluci pentru fiecare om, oferindu-i o motivaţie suficientă pentru a îndura suferința. De asemenea, își vor putea controla sufletele și își vor reduce nivelul de trai atunci când este necesar. De asemenea, vor putea depune eforturi pentru a asigura stabilitatea economiei statului.

Mai mult decât atât, revenirea exilanţilor va continua din toate țările datorită îngrijorării, iar lupta pentru supraviețuire în alte țări îi va motiva să se întoarcă în mod pașnic și just în țara lor.

28. Dacă întregul Israel va adopta această religie, va fi posibilă reconstruirea Templului și restaurarea gloriei antice. Acest lucru ar demonstra cu siguranță tuturor națiunilor, chiar și arabilor, că Israel sunt îndreptăţiţi să se întoarcă în țara lor. Totuși, o revenire seculară, precum cea de astăzi, nu impresionează niciodată națiunile; există îngrijorarea că își vor vinde independența pentru a-și satisface nevoile, cu atât mai mult cu privire la cedarea din nou a Ierusalimului.
29. Orice metodă practică are nevoie şi de o hrană idealistă pe care să o contemplăm, adică de filozofie. Referitor la asta există deja o filozofie completă și pregătită, deși este destinată doar liderilor, adică Înţelpciunea Cabala.
30. Libertatea individului trebuie păstrată atâta timp cât nu este dăunătoare pentru societate. Totuși, cel care dorește să plece preferând o altă societăți nu trebuie reținut în niciun fel, chiar dacă nu face bine societăţii, deși lucrurile ar trebui făcute în aşa fel încât societatea să nu fie distrusă în totalitate.

REZUMAT

Voința de a primi imprimată în fiecare creatură se află în disparitate de formă faţă de Creator. De aceea sufletul a fost separat de ea ca un organ desprins din trup. Disparitatea de formă în spiritualitate este precum un topor care despică în corporalitate.

Prin urmare, este clar că ceea ce vrea Creatorul de la noi este echivalența de formă, moment în care ne alipim Lui încă o dată, ca înainte să fi fost creaţi. Înțelepții noștri au spus: „Aderă la calităţile Lui; întrucât El este milostiv,așa fii și tu milostiv.”

Schimbându-ne calităţile, care sunt în primul rând voința de a primi și adoptând însuşirile Creatorului, adică doar voinţa de a dărui, toate actele noastre vor fi în a face bine aproapelui nostru și în a beneficia cât putem de mult. Astfel, atingem obiectivul „de a ne alipi de El”, care este echivalența de formă.

Ceea ce face omul pentru sine, pentru subzistenţă, adică  minimul necesar pentru a-și întreține familia, nu este considerat a fi disparitate de formă, întrucât „necesitatea pentru subzistenţă nu este nici condamnată, nici lăudată”. Aceasta este marea revelație care va apărea în întregime doar în zilele lui Mesia. Când această învățătură este acceptată, vom obține completa izbăvire.

Am spus deja că există două căi pentru a dezvălui perfecțiunea: calea Torei și calea suferinţei. Aşadar, Creatorul s-a întâmplat să dea umanității tehnologia, până când au inventat atomul și bombele cu hidrogen.

Dacă distrugerea totală pe care sunt sortiți să o provoace nu este încă evidentă pentru toţi, atunci pot aștepta un al treilea război mondial, sau un al patrulea și așa mai departe. Bombele își vor face treaba și supravieţuitorii rămaşi după distrugere nu vor mai avea de ales decât să își asume această muncă, anume „că atât individul, cât și națiunea nu vor lucra pentru ei înșiși mai mult decât este nevoie în mod necesar pentru subzistenţa lor iar orice altceva o vor face pentru binele celorlalţi.” Dacă toate națiunile lumii sunt de acord cu asta, atunci nu vor mai exista războaie în lume, pentru că nimeni nu va mai fi preocupat de binele său, ci doar de binele celorlalţi.

Această învățătură a echivalenței de formă este învățătura lui Mesia. Se spune despre asta: „În vremurile de pe urmă… Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: «Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui!» Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate…” (Micah 4:1,2,3)

Rezultă că Mesia le va învăța lucrarea lui Dumnezeu în  echivalență de formă, care este învățătura și legea lui Mesia. „ El va hotărî între un mare număr de popoare” (Isaia 2:4) , ceea ce înseamnă că le va dovedi că dacă nu vor lua asupra lor lucrarea lui Dumnezeu, toate națiunile vor fi distruse de războaie.  

Dar, dacă acceptă învățăturile Lui, atunci se spune: „aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul.”(Isaia 2:4) Aşadar, dacă urmăm calea Torei și acceptăm învățăturile Lui, este de preferat.

Dacă nu o facem, atunci vom merge pe calea suferinţei, adică se vor dezlănţui războaiele cu bombe atomice și hidrogen și toate națiunile lumii vor căuta o cale departe de război. Atunci vor veni la Ierusalim, la Mesia și El îi va învăța această lege.

_______________

1. Nota trad.: deşi citatele (în limba română) din Tora sunt în general preluate din traducerea lui Cornilescu, în acest caz s-a tradus literal din limba engleză pentru a păstra sensul general al frazei. 

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina ARTICOLE BAAL HASULAM – click)

Before I clarify this exalted matter, it is important for me to note that although all the readers seem to consider it impossible to clarify and bring such a matter closer to the human mind, except by relying on abstract, philosophical concepts, as is usually the case in such scrutinies, since the day I have discovered the wisdom of Kabbalah and dedicated myself to it, I have distanced myself from abstract philosophy and all its branches as the east from the west. Everything that I will write henceforth will be from a purely scientific perspective, in utter precision, and by means of simple recognition of practical, useful things.

Although I will mention their words below, it will be only to indicate the difference between what the human mind can conjure up and what can be understood using the concepts of the Torah and the prophecy, which are based on practical foundations (as I have shown in “The Essence of the Wisdom of Kabbalah”).

I would also like to thoroughly clarify the terms “body” and “soul” as they truly are, since truth and sound mind are one and the same. This is because the truth is available for anyone, but only by the spirit of the Holy Torah and by removing all the distorted concepts that have taken root among the people. These are primarily taken from abstract methods from which the spirit of our Holy Torah is utterly removed.

THREE METHODS IN THE CONCEPTS OF BODY AND SOUL

In general, we find that the methods that abound in the world concerning the concepts of body and soul are gathered into three methods:

1) The Method of Faith

The method of faith argues that all that exists is the spirit, or the soul. They believe that there are spiritual objects separated from one another by quality. They are called “souls of people,” and that they exist independently, prior to dressing in a human body. Afterwards, when the body dies, the death does not apply to it, since a spiritual object is a simple object. In their view, death is but a separation of the elements comprising the object.

This is possible with physical objects, comprised of several elements which death disintegrates. But the spiritual soul, which is an utterly simple object, lacking any complexity, cannot be separated in any way, as this separation would annul its existence. Hence, the soul is eternal and exists forever.

The body, as they understand it, is like a clothing over this spiritual object. The spiritual soul clothes in it and uses it to manifest its forces: the good qualities and all kinds of concepts. Also, it provides the body with life and motion and guards it from harm. Thus, the body itself is lifeless, motionless, and contains nothing but dead matter, as we see it once the soul departs it—when it dies—and all the signs of life that we see in human bodies are but manifestations of the soul’s powers.

2) The Method of Believers in Duality

Those who believe in duality think of the body as a complete creation, standing, living, and nourishing, and safekeeping its existence in all that is required. It does not need any assistance from any spiritual object.

Yet, the body is not considered man’s essence. Man’s primary essence is the perceiving soul, which is a spiritual object, as in the view of the supporters of the first method.

The difference between these two methods is only in the concept of the body. Following the extensive developments in physiology and psychology, they have found that Providence has provided for all of life’s needs within the machine of the body itself. This, in their view, restricts the role of the soul’s functionality within the body solely to concepts and virtues of the spiritual kind. Thus, while they believe in duality, in both methods together, they say that the soul is the reason for the body, meaning that the body is a result, extending from the soul.

3) The Method of the Deniers

The method of deniers of spirituality, who acknowledge only corporeality. Supporters of this method completely deny the existence of any kind of abstract spiritual object within the body. They have evidently proven that man’s mind, too, is but a product of the body, and they depict the body as an electronic machine with wires that stretch from the body to the brain, and operate by encounters with external things.

Also, they send their sensations of pain or pleasure to the brain, and the brain instructs the organ what to do. Everything is run by wires and cords built for this task. They move the organ away from sources of pain and towards sources of pleasure. Thus, they clarify all of man’s conclusions from life’s events.

Also, what we feel as concepts and rationalities within our minds are but images of corporeal occurrences within the body. And man’s pre-eminence over all animals is that our minds are developed to such an extent that all the body’s events are depicted in our brains as images that we experience as concepts and rationalities.

Thus, the mind and all its deductions are but products that extend from the events of the body. In addition, there are proponents of the second method who completely agree with this method, but add the spiritual, eternal object to it, called “the soul that dresses within the machine of the body.” This soul is man’s essence, and the machine of the body is but its clothing. Thus, I have laid out in general terms all that human science has thus far contrived in the concepts of “body” and “soul.”

THE SCIENTIFIC MEANING OF BODY AND SOUL ACCORDING TO OUR HOLY TORAH

Now I shall explain this exalted matter according to our Holy Torah, as our sages have explained it to us. I have already written in several places that there is not a single word of our sages, not even in the prophetic wisdom of Kabbalah, that relies on theoretical bases. This is so because it is a known fact that man is naturally doubtful, and each conclusion that the human mind deems certain, it deems uncertain after some time. Hence, one doubles the efforts of one’s study and invents another inference and declares that as certain.

But if one is a genuine student, he will walk around this axis all of one’s life, since yesterday’s certainty has become today’s uncertainty, and today’s certainty become tomorrow’s uncertainty. Thus, it is impossible to determine any definite conclusions for more than a day.

REVEALED AND CONCEALED

Today’s science has sufficiently understood that there is no absolute certainty in reality. Yet, our sages arrived at this conclusion several thousand years earlier. Hence, concerning religious matters, they have guided and forbidden us to not only refrain from drawing any conclusions based on theory, but even prohibited us from being assisted by such theories, even by way of negotiations.

Our sages divided the wisdom into two matters: revealed and concealed. The revealed part contains everything we know from our direct consciousness, as well as the concepts built upon practical experience, without any assistance from scrutiny, as our sages said, “a judge has only what his eyes see.”

The concealed part contains all those concepts we had heard from trusted people or have acquired by ourselves through general understanding and perception of them. However, we cannot sufficiently approach it so as to criticize it with a healthy mind, with straightforward cognizance. And this is regarded as “concealed,” where we were advised to accept matters with “simple faith.” And with all that concerns religion, we have been strictly forbidden to even gaze at matters that could arouse us to scrutinize and study them.

Yet, these names, “revealed” and “concealed,” are not permanent names, applying to a certain kind of knowledge, as the uneducated think. Rather, they apply only to the human consciousness. Thus, one refers to all those concepts one has already discovered and has come to know through actual experience as “revealed,” and regards all the concepts that are yet to be recognized in this manner as “concealed.”

Thus, throughout the generations, all people have these two divisions. The revealed part will be permitted for study and research, as it relies on a true basis, and the concealed part is forbidden for even a shred of scrutiny, since one has no real basis there.

PERMITTED AND FORBIDDEN IN USING HUMAN SCIENCE

Hence, we who follow in the footsteps of our sages are not permitted to use the human science, except with knowledge that has been proven by actual experiences, and of whose validity we have no doubt. Therefore, we cannot accept any religious principle from the above three methods, all the more so concerning the concepts of body and soul, which are the fundamental concepts and the subject of religion as a whole. We can only accept concepts of life sciences taken from experiments that no man can doubt.

Clearly, such a proof cannot be found in any spiritual matter, but only in physical matters, set up for perception by the senses. Hence, we are permitted to use the third method, to an extent. It engages only in matters of the body, in all those deductions that have been proven by experiments, and which no one doubts. The rest of the concepts, which combine the reason of their method and other methods, are forbidden to us. One who uses them breaches, “Turn you not unto the idols.”

Yet, this third method is foreign and loathsome to the human spirit. There is hardly any truly educated person who is able to accept it. This is so because according to them, man’s humane form has been erased and vanished. Man has been made into a machine that walks and works by other forces. According to them, man has no free choice whatsoever, but is rather pushed by nature’s forces, and all his actions are compulsory. Hence, man has no reward or punishment, since no judgment, punishment, or reward apply to one who has no freedom of will.

Such a thing is utterly unthinkable, and not only for the religious, who believe in reward and punishment, since believing in His Providence, that all of nature’s forces are guided by Him, assures them that everything has a good and desirable cause. Yet, this method is even stranger in the eyes of the nonreligious, who believe that everyone is given to the hands of a blind, mindless, and aimless nature. These intelligent ones are like toys in its hands, led astray, and who knows where? Hence, this method has become despised and unaccepted in the world.

But you should know that the method of those who conceive duality came only to correct this above-mentioned wrong. For this reason, they have decided that the body, which is but a machine according to the third method, is not at all the real human. Man’s real essence is something altogether different—invisible and imperceptible to the senses. It is a spiritual entity, clothed and hidden within the body. This is man’s “self,” the “I.” The body and everything within it are considered possessions of that eternal and spiritual I, as they have written.

Yet, by their own admission, this method is lame, since they cannot explain how a spiritual entity, being the soul or the self, can move the body or decide anything concerning it. This is because following the philosophical precision itself, the spiritual has no contact whatsoever with the physical. It has absolutely no impact on it, as they have written themselves.

THE ACCUSATION AGAINST THE RAMBAM (MAIMONIDES)

Yet, even without this question, their method would have been forbidden among Israel, as we have explained above. It is important to know that the whole accusation of Rambam by Israel’s sages and the harsh judgment to burn his books, were not because they had any doubt of the righteousness and piousness of the Rambam himself. Rather, it was only because he used philosophy and metaphysics, which were at their peak at the time, as assistance in his books. The Rambam wished to save them from it, yet the sages did not agree with him.

Needless to say, today our generation has already recognized that metaphysical philosophy contains no real content upon which it is worthwhile to spend one’s time. Hence, it is certainly forbidden for anyone to take any spices from their words.

(înapoi la pagina ARTICOLE BAAL HASULAM – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(susţinut cu ocazia sărbătorii finalizării publicării comentariului Sulam (scara) la Cartea Zohar)

Se știe că scopul dorit al muncii în Tora și Mițvot este contopirea cu Creatorul, așa cum este scris, „şi să se alipească Lui”. Trebuie să înțelegem ce înseamnă starea de Dvekut (alipire) de Creator. La urma urmei, gândul nu are nicio percepție asupra Lui.

Într-adevăr, înțelepții noștri au discutat această întrebare înaintea mea, întrebându-se referitor la versetul, ” şi să se alipească Lui „: „Cum poate omul să se alipească Lui? La urma urmei, El este un foc mistuitor. „Și ei au răspuns: „Aderă la calitățile Lui; întrucât El este milostiv, aşa fii şi tu milostiv; pentru că El este plin de compasiune, fii şi tu plin de compasiune.”

Este uimitor cum au deviat înțelepții noștri de la textul literal? La urma urmei, este scris explicit „şi să se alipească Lui”. Dacă sensul ar fi fost acela de a adera la calitățile Sale, ar fi trebuit să scrie, „să adere la căile Lui”, aşadar de ce spune: ” să se alipească Lui?”

Fapt este că, în corporalitate, în care totul ocupă un spațiu, înțelegem starea de Dvekut ca fiind o apropiere ca loc, tot aşa cum înțelegem separarea ca fiind o îndepărtare ca loc. În spiritualitate, însă, unde nimic nu ocupă nici un spațiu, starea de Dvekut ca și separarea nu înseamnă apropierea sau îndepărtare ca loc, întrucât  nu este vorba de spațiu. Mai degrabă înțelegem starea de Dvekut ca echivalență de formă între două entităţi spirituale și înțelegem separarea ca o disparitate de formă între două entităţi spirituale.

Aşa cum un toporul despică și separă în două părţi un obiect corporal, prin îndepărtarea părților una de cealată, disparitatea de formă face o distincţie într-o entitate spirituală împărţind-o în două. Dacă disparitatea de formă între ele este mică, spunem că sunt puțin depărtate una de cealaltă. Iar dacă disparitatea de formă este mare, spunem că sunt foarte departe una de cealaltă. Iar dacă ele sunt de forme opuse, spunem că sunt la fel de depărtate una de cealaltă ca două extreme.

De exemplu, atunci când doi oameni se urăsc unul pe celălalt, se spune despre ei că sunt separați unul de celălalt precum este Estul de Vest. Iar dacă se iubesc unul pe celălalt, se spune despre ei că sunt atașați unul de altul ca un singur trup.

Iar asta nu se referă la apropierea sau la îndepărtarea ca loc. Mai degrabă, este vorba de echivalența de formă sau disparitatea de formă. Este aşa întrucât atunci când oamenii se iubesc unul pe altul, asta se datorează faptului că există între ei o echivalență de formă. Pentru că unul iubește tot ce iubește şi celălalt și urăște tot ceea ce urăşte celălalt, ei sunt atașați unul de altul și se iubesc unul pe celălalt.

Dacă există, însă, vreo diferență de formă între ei și unul dintre ei iubește ceva pe care celălalt îl urăşte, aceștia se urăsc unul pe celălalt și sunt îndepărtați unul de celălalt în măsura disparității lor de formă. Iar dacă sunt opuși, astfel încât tot ce iubește unul, celălalt urăște, se spune despre ei că sunt la fel de îndepărtați și separați ca și Estul de Vest.

Și descoperim că disparitatea de formă în spiritualitate acționează precum un topor care despică separând în materialitate. În mod similar, măsura depărtării ca loc și măsura separării între ele depinde de măsura disparității de formă dintre două enităţi spirituale. De asemenea, măsura stării de Dvekut a uneia faţă de cealaltă depinde de măsura echivalenței de formă dintre ele.

Acum înțelegem cât de mult au avut dreptate înțelepții noștri atunci când au interpretat versetul „şi să se alipească Lui”, ca aderare la calitățile Sale – așa cum El este milostiv, eşti şi tu milostiv; aşa cum El este plin de compasiune, tot aşa eşti şi tu plin de compasiune. Ei nu au deviat de la sensul literal al textului. Dimpotrivă, ei au interpretat textul exact în sensul literal, întrucât spiritual stărea de Dvekut poate fi descrisă doar ca echivalență de formă. De aceea, prin egalizarea formei noastre cu forma calităților Lui, noi devenim alipiţi de El.

De aceea su spus ei: „El este milostiv”. Cu alte cuvinte, toate acțiunile Lui sunt în dăruire și în beneficiul celorlalţi și deloc în beneficiul Lui, întrucât El nu are deficiențe care să necesite vreo satisfacere. El nu are nici de la cine să primească. În mod similar, toate acțiunile tale vor fi în dăruire și în beneficiul celorlalti. Astfel, îti vei egaliza forma ta cu forma calităților Creatorului, iar asta înseamnă starea de Dvekut spirituală.

În echivalența de formă menționată mai sus există un aspect al „minţii” și un aspect al „inimii”. Angajamentul în Tora și Mițvot pentru a da încântare Creatorului este echivalența de formă în minte. Este aşa întrucât Creatorul nu se gândește la El Însuși – dacă El există sau dacă El veghează asupra creaturilor Sale și alte asemenea îndoieli. În mod similar, cel care dorește să dobândească  echivalența de formă nu trebuie să se gândească la aceste lucruri, când este clar că Creatorul nu se gândește la ele, întrucât nu există o disparitate de formă mai mare decât aceea. Prin urmare, oricine se gândește la astfel de lucruri este cu siguranță separat de El și nu va dobândi niciodată echivalența de formă.

Asta este ceea ce au spus înțelepții noștri: „Lăsați toate acțiunile voastre să fie pentru Creator”, adică Dvekut cu Creatorul. Nu faceți nimic care să nu urmărească acest scop al lui Dvekut. Asta înseamnă că toate acțiunile tale vor fi în dăruire și în beneficiul aproapelui tău. În acel moment, vei dobândi echivalența de formă cu Creatorul – așa cum toate acțiunile Lui sunt în dăruire şi în beneficiul celorlalţi, tot așa, toate acțiunile tale vor fi numai în dăruire și în beneficiul celorlalţi. Aceasta este starea completă de Dvekut.

Am putea să ne întrebăm în legătură cu asta: „Cum poate fiecare acțiune să fie în folosul altora? La urma urmei, omul trebuie să muncească pentru a se susține pe sine și pe familia sa. „Răspunsul este că acele fapte pe care le face el din strictă necesitate, pentru a primi necesarul pentru propria subzistenţă, nu sunt nici de apreciat, nici de condamnat. Nu se consideră a fi ceva ce face el pentru el însuși.

Oricine se adânceşte în miezul lucrurilor va fi cu siguranță surprins de modul în care omul poate dobândi o echivalență de formă completă, astfel încât toate acțiunile sale să fie în dăruire pentru ceilalţi, în timp ce însăși esența omului este doar aceea de a primi pentru sine. Prin natura noastră, noi nu suntem capabili să facem nici măcar cel mai mic lucru în beneficiul altora. În schimb, când le dăm altora, suntem determinaţi să ne așteptăm ca, în final, să primim o recompensă care să merite efortul. Cu cât omul se îndoieşte mai mult de o eventuală răsplată, cu atât mai mult se va abține să acţioneze. Aşadar, cum este posibil ca fiecare acţiune a lui să fie numai în dăruire pentru ceilalţi și nu întru totul pentru sine?

Într-adevăr, trebuie să admitem că este un lucru foarte dificil. Omul nu-şi poate schimba natura propriei creații, care este doar aceea de a primi pentru sine, cu atât mai mult nu poate fi inversată natura omului de la o extremă la alta, adică să nu primească nimic pentru sine ci, dimpotrivă, să acționeze numai în dăruire.

Şi totuși, acesta este motivul pentru care Creatorul ne-a dat Tora și Mițvot, pe care ni s-a poruncit să le respectăm numai pentru a dărui încântare Creatorului. Dacă nu ar fi fost pentru angajarea în Tora și Mițvot Lişma (pentru numele Ei), să aducem încântare Creatorului cu ele și nu pentru noi înşine, nu ar fi existat nicio tactică în lume care să ne ajute să ne inversăm natura.

Acum putem înțelege rigurozitatea angajării în Tora și Mițvot Lişma. Dacă intenția unora în Tora și Mițvot nu este în beneficiul  Creatorului, ci pentru ei înşişi, nu numai natura voinței de a primi în sine nu va fi inversată ci, mai degrabă, voința de a primi în sine va fi mult mai mare decât aceea care le-a fost dată prin natura creației lor, aşa cum este explicat în introducerea la comentariul Sulam în primul volum (vezi acolo pct.30-31)

Dar care sunt virtuțile celui care a fost răsplătit cu starea de Dvekut cu Creatorul? Nu sunt specificate nicăieri, cu excepția unor aluzii subtile. Cu toate acestea, pentru a clarifica chestiunile în eseul meu, trebuie să le desluşesc un pic, atât cât este necesar.

Voi explica lucrurile printr-o alegorie. Trupul cu organele sale constituie un tot. În întregul său trupul schimbă gânduri și senzații cu fiecare dintre organele sale. De pildă, dacă întregul trup crede că un anumit organ ar trebui să-l servească și să-l mulțumească, acest organ va cunoaște imediat acest gând și va oferi plăcerea contemplată. De asemenea, dacă un organ gândește și simte că locul în care se află este incomod, restul corpului va ști imediat acel gând și senzație și îi va găsi un loc confortabil.

Cu toate acestea, în cazul în care un organ este îndepărtat din trup, el şi trupul vor deveni două entități separate; restul trupului nu va mai cunoaște nevoile organului separat de el, iar organul nu va mai cunoaște gândurile trupului, nu-l va folosi și nu-l va servi. Dar dacă ar veni un medic și ar reconecta organul la trup ca înainte, organul ar cunoaște din nou gândurile și nevoile restului trupului, iar restul trupului ar cunoaște încă o dată nevoile organului.

Conform acestei alegorii, putem înțelege meritul celui care a fost răsplătit cu starea de Dvekut cu Creatorul. Am demonstrat deja în „Introducere la cartea Zohar” (pct. 9), că sufletul este o iluminare care se extinde din Esența Lui. Această iluminare a fost separată de Creator prin îmbrăcarea ei de către El cu o voinţă de a primi. Este aşa întrucât Gândul Creației, acela de a face binele creaturilor Sale, a creat în fiecare suflet o voinţă de a primi plăcere. Astfel, această disparitate de formă a voinţei de a primi a separat această iluminare de Esența Lui și a transformat-o într-o parte distinctă de El. (această chestiune poate fi urmărită la sursă întrucât nu este aici locul să elaborăm pe tema asta).

Rezultă că fiecare suflet a fost inclus în Esența Lui înainte de a fi creat. Dar odată cu creația, adică cu dorința de a primi plăcerea care a fost insuflată în el, el a dobândit o disparitate de formă și a fost despărțit de Creator, a cărui singură dorință este să îi dăruiască. Acest lucru se întâmplă întrucât, așa cum am explicat mai sus, disparitatea de formă separă în spiritualitate, așa cum face toporul în materialitate.

Aşadar, acum sufletul este complet similar cu alegoria despre organul care a fost tăiat și separat de trup. Chiar dacă, înainte de separare, ele – organul și întregul trup – au fost un tot și au schimbat gânduri și senzații între ele, după ce organul a fost desprins din trup ele au devenit două entități distincte. Acum ele nu-şi cunosc gândurile și nevoile celuilalt. Este cu atât mai valabil după ce sufletul este îmbrăcat într-un trup al acestei lumi: toate conexiunile pe care le avea înainte de despărțirea de Esența Lui    s-au întrerupt și sunt acum ca două entități distincte.

Acum putem înțelege uşor meritul aceluia care a fost răsplătit cu aderarea la El încă o data, asta însemnând că el a fost recompensat cu echivalența de formă cu Creatorul prin inversarea voinței de a primi, imprimată în el, prin puterea Torei și Mițvot. Acesta a fost însăşi lucrul care l-a făcut distinct de Esența Lui. El a inversat-o și a transformat-o într-o voință de a dărui, şi toate acțiunile lui sunt numai în dăruire şi în beneficiul celorlalţi, întrucât și-a egalizat forma cu Creatorul. Rezultă că el este este exact ca organul care a fost odată desprins din trup și a fost reunit apoi cu trupul: cunoaște din nou gândurile restului trupului, așa cum făcea înainte de a fi separat de trup.

Aşa este şi sufletul: după ce a dobândit echivalența de formă cu El, cunoaște încă o dată gândurile Lui, așa cum le știa înainte de despărțirea de El din cauza disparității de formă a voinței de primire. Atunci, versetul, „cunoaște pe Dumnezeul tatălui tău” (1 Cronici 28:9) devine adevăr în el, căci atunci el este recompensat cu completa cunoaștere, care este cunoașterea dumnezeiască, fiind totodată răsplătit  cu toate secretele Torei, întrucât gândurile Lui constituie secretele Torei.

Asta este ceea ce a spus Rav Meir: „Oricine studiază Tora Lişma este răsplătit cu multe lucruri. Secretele şi miresmele Torei îi sunt revelate iar el devine precum un izvor veşnic curgător.” După cum am spus, prin angajarea în Tora Lişma, adică având drept scop  acela de a aduce încântare Creatorului prin angajarea sa în Tora și deloc în beneficiul propriu, omul este recompensat prin a deveni strâns lipit de Creator. Asta înseamnă că el va dobândi echivalența de formă, iar toate acțiunile sale vor fi în beneficiul celorlalți și în niciun fel pentru sine, la fel cu Creatorul, ale cărui acțiuni, fiecare în parte, sunt numai în dăruire şi în beneficiul celorlalți.

Astfel, omul revine la starea de Dvekut cu Creatorul, așa cum a fost sufletul înainte de a crearea sa. De aceea, el este recompensat cu multe lucruri și este răsplătit cu tainele și miresmele Torei, devenind un izvor veşnic curgător. Întrucât s-a reconectat cu Creatorul,  el cunoaşte încă o dată gândurile Creatorului, precum în alegoria despre organul ce a fost reconectat la trupul său. Gândurile Creatorului sunt numite “secretele şi miresmele Torei”. Astfel, cel care învaţă Tora Lişma este recompensat cu secretele şi miresmele Torei ce-i sunt revelate şi devine precum un izvor veşnic curgător datorită îndepărtării distincţiilor care îl separaseră de Creator, astfel încât el devine unu cu El din nou, ca înainte să fi fost creat.

Într-adevăr, întreaga Tora, revelată și ascunsă, constituie gândurile Creatorului, fără nici o diferență. Totuși, este ca atunci când unul este pe cale să se înece în râu, iar prietenul lui îi aruncă o funie ca să-l salveze. Dacă el apucă frânghia de capătul dinspre el, prietenul îl poate salva și îl poate scoate din râu.

Tot aşa este şi Tora. Reprezentând în totalitate gândurile Creatorului, ea este ca o frânghie pe care Creatorul o aruncă oamenilor pentru a-i salva și a-i scoate din Klipot (cochilii/coji). Capătul frânghiei dinspre tot poporul este Tora revelată, care nu are nevoie de intenție sau gândire. Mai mult decât atât, chiar și atunci când există o gândire defectuoasă în Mițvot, ea este încă acceptată de Creator, așa cum este scris: „Omul trebuie întotdeauna să se angajeze în Tora și Mițvot Lo Lişma (nu în numele Ei), întrucât de la Lo Lişma se ajunge la Lişma.”

Prin urmare, Tora și Mițvot constituie capătul frânghiei și nu există om în lume care să nu îl poată apuca. Dacă ţine strâns de el, adică este răsplătit cu angajarea în Tora și Mițvot Lişma, pentru a aduce încântare Creatorului și nu sieşi, Tora și Mițvot îl conduc la echivalența de formă cu Creatorul. Acesta este sensul cuvintelor „şi să se alipească Lui”.

În acel moment, omul va fi recompensat cu dobândirea tuturor gândurilor Creatorului, numite „secrete ale Torei” și „miresme ale Torei”, care constituie restul frânghiei. Cu toate acestea, el este răsplătit numai după ce a obținut starea de Dvekut completă.

Motivul pentru care comparăm gândurile Creatorului, adică secretele Torei și miresmele Torei, cu o frânghie îl constituie faptul că există multe grade în echivalența de formă cu Creatorul. Prin urmare, există multe grade în frânghie, pentru a dobândi secretele Torei. Măsura în care omul dobândeşte secretele Torei, adică de a cunoaște gândurile Lui, este precum măsură echivalenței de formă cu Creatorul.

În total, există cinci grade: Nefeş, Ruah, Neşama, Haya şi Yechida fiecare dintre ele fiind inclus în toate celelalte şi fiecare dintre ele conține cinci grade, iar fiecare dintre acestea conțin la rândul lor cel puțin douăzeci și cinci de grade.

Ele se mai numesc şi „lumi”. După cum au spus înțelepții noștri: „Creatorul este determinat să-i acorde fiecărui neprihănit 310 lumi”. Raţiunea pentru care gradele de dobândire a Lui sunt numite „lumi” este aceea că există două semnificații pentru numele Olam (lume):

1. Toți cei care ajung în acea lume au aceeași senzație, şi tot ceea vede, aude și simte unul, văd, aud și simt și toți ceilalţi care sunt în acea lume.
2. Toți cei care se află în acea lume „ascunsă” nu pot cunoaște sau dobândi nimic din altă lume.

Aceste două grade se găsesc, de asemenea, în dobândire:

1. Oricine a fost răsplătit cu un anumit grad, știe și dobândeşte în el tot ceea ce au dobândit cei care au ajuns în acest grad, în toate generațiile care au fost și care vor fi. El  are o dobândire comună cu ei ca și cum ar fi în aceeași lume.
2. Toți cei care ajung la acest nivel nu vor putea cunoaşte sau dobândi ceea ce există într-un alt grad. Este precum lumea aceasta: ei nu pot cunoaște nimic din ceea ce există în lumea adevărului. De aceea, gradele sunt numite „lumi”.

Prin urmare, cei ce au dobândit pot să compună cărți și să-și pună ceea ce au dobândit în forma unor scrieri, aluzii și alegorii. Acestea vor fi înțelese de toți cei care au fost răsplătiți cu gradele pe care le descriu cărțile și vor avea dobândiri comune cu ei. Dar cei care nu au fost răsplătiți cu măsura completă a gradului, ca şi autorii, nu vor putea să înțeleagă aluziile lor. Este cu atât mai adevărat pentru cei care nu au fost răsplătiți cu nicio dobândire un rezultat; ei nu vor înțelege nimic din acestea, întrucât nu au dobândiri comune.

Am spus deja că starea de Dvekut completă și dobândirea completă se impart în 125 de grade în general. În consecință, înainte de zilele lui Mesia, este imposibil să fii recompensat cu toate cele 125 de grade. Și există două distincţii între generația lui Mesia și toate celelalte generații:

1. Numai în generația lui Mesia este posibilă dobândirea tuturor celor 125 de grade, și în nici o altă generație.
2. De-a lungul generațiilor, cei care s-au înălțat și au fost răsplătiți cu Dvekut au fost puțini, după cum scriu înţelepții noștri referitor la versetul „am găsit unul singur dintr-o mie; o mie intră în cameră, şi unul iese să predea”, însemnând în starea de Dvekut și dobândire. În generaţia lui Mesia, însă, toţi şi fiecare în parte vor fi răsplătiţi cu starea de Dvekut şi cu dobândirea, așa cum s-a spus, „căci pământul va fi plin de cunoștinţa Domnului.” (Isaia 11:9) Şi „niciunul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaște pe Domnul!» Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare”. (Ieremia 31:34)

O excepție o constituie Raşbi și generația sa, autorii Cărţii Zohar, cărora li s-au acordat toate 125 de grade în totalitate, chiar dacă a fost înainte de zilele lui Mesia. S-a spus despre el și ucenicii săi: „Un înțelept este preferabil unui profet”. De aceea, în Zohar găsim adesea că nu va exista nimeni ca generația lui Raşbi până la generația Împăratului Mesia. Iată de ce compoziția sa a avut un impact atât de mare în lume, întrucât secretele Torei din ea ocupă nivelul tuturor celor 125 de grade.

De aceea, se spune în Zohar că această Carte va fi revelată abia la Sfârșitul Zilelor, zilele lui Mesia. Asta întrucât, aşa cum am spus deja, dacă gradele studenților nu sunt la măsura deplină a gradului autorului, ei nu vor înțelege aluziile sale, deoarece nu au un nivel comun al dobândirii.

Și deoarece gradul autorilor Zohar-ului este la nivelul complet de 125 de grade, ei nu pot fi înţeleşi înainte de zilele lui Mesia. Rezultă că nu vor exista dobândiri comune cu autorii Zohar-ului în generațiile care preced zilele lui Mesia. Aşadar, Zohar-ul nu a putut fi revelat în generațiile de dinaintea generației lui Mesia.

Iar asta este o dovadă clară că generația noastră a ajuns în zilele lui Mesia. Putem vedea că toate interpretările cărții Zohar înainte de a noastră nu au clarificat mai mult de zece procente din locurile dificile ale Zohar-ului. Iar în puținul pe care l-au clarificat, cuvintele lor sunt aproape la fel de abstracte ca și cuvintele Cărţii Zohar.

În generația noastră, însă, am fost răsplătiți cu comentariul Sulam (Scara), care este o interpretare completă a tuturor cuvintelor Zohar-ului. Mai mult, nu numai că este lăsată nicio chestiune neclară în întregul Zohar fără a o interpreta, dar clarificările se bazează pe o analiză directă pe care orice student intermediar o poate înțelege. Iar din moment ce Zohar-ul a apărut în generația noastră, este o dovadă clară că suntem deja în zilele lui Mesia, la începutul acelei generații despre care s-a spus „căci pământul va fi plin de cunoștinţa Domnului.” (Isaia 11:9)

Trebuie să știm că chestiunile spirituale nu sunt ca materia corporală, unde dăruirea și primirea vin împreună. În spiritualitate, momentul dăruirii și cel al primirii sunt distincte. Asta întrucât mai întâi a fost dăruirea de la Creator la primitor, și în această dăruire El i-a dat numai șansa de a primi. Primitorul, însă, nu a primit nimic, până când nu a fost sfințit și purificat cum trebuie, şi numai după aceea a fost recompensat cu primirea. Aşadar, este nevoie de ceva vreme de la momentul dăruirii până la cel al primirii.

În consecință, afirmația că această generație a ajuns deja la stadiul conform versetului „căci pământul va fi plin de cunoștinţa Domnului” se referă numai la dăruire. Până acum, nu am ajuns încă la o stare a primirii. Atunci când vom fi purificați, sfințiți și studiem și practicăm în cantitatea dorită, va veni timpul primirii și versetul „căci pământul va fi plin de cunoștinţa Domnului” se va fi împlinit cu adevărat în noi.

Totodată, se știe că izbăvirea și dobândirea completă sunt legate între ele. Dovadă este că oricine este atras de secretele Torei este de asemenea atras de țara lui Israel. De aceea ni s-a făgăduit că „pământul va fi plin de cunoștinţa Domnului”, numai la sfârșitul zilelor, în momentul izbăvirii.

Așadar, întrucât nu am fost răsplătiți cu un moment al primirii în dobândire completă, ci doar cu un moment al dăruirii, prin care ni s-a dat șansa de a dobândi completa împlinire, la fel se întâmplă şi cu izbăvirea. Am fost răsplătiți cu ea numai sub forma dăruirii. Fapt este că Creatorul a eliberat țara noastră sfântă de  străini și ne-a dat-o înapoi, dar nu am primit pământul în autoritatea noastră, întrucât momentul primirii nu a sosit încă, așa cum am explicat cu privire la completa dobândire.

Astfel, El a dat, dar noi nu am primit. La urma urmei, nu avem independență economică și nu există nicio independență politică fără independență economică. Mai mult, nu există izbăvire a trupului fără izbăvirea sufletului. Și atâta timp cât majoritatea poporului sunt captivi în culturile străine ale națiunilor și sunt incapabili să susţină religia și cultura lui Israel, și trupurile lor vor fi captive ale forțele străine. În acest sens, ţara este încă în mâinile străinilor.

Dovadă este faptul că nimeni nu este încântat de izbăvire, așa cum ar fi trebuit să fie cu izbăvirea după două milenii. Nu numai că cei din Diaspora nu sunt dispuși să vină la noi și să se bucure de izbăvire, dar o mare parte din cei care au fost izbăviţi și locuiesc deja printre noi așteaptă cu nerăbdare să se debaraseze de această izbăvire și să se întoarcă în Diaspora de unde au venit.

Astfel, chiar dacă Creatorul a eliberat ţara din mâinile națiunilor și ne-a dat-o, noi nu am primit-o încă. Nu ne bucurăm de asta. Dar prin această dăruire, Creatorul ne-a oferit o ocazie de izbăvire, de a fi purificaţi și sfințiţi și de a ne asuma lucrarea lui Dumnezeu în Tora și Mițvot Lişma. În acel moment, Templul va fi construit și vom primi ţara în autoritatea noastră. Și atunci vom trăi experienţa și vom simți bucuria izbăvirii.

Atâta timp, însă, cât nu am ajuns la asta, nimic nu se va schimba. Nu există nicio diferență între obiceiurile din prezent și cele din perioada în care ţara se afla încă în mâinile străinilor, în privinţa legilor, a economiei și în lucrarea lui Dumnezeu. Aşadar, tot ce avem este doar o oportunitate pentru izbăvire.

Rezultă că generația noastră este generația zilelor lui Mesia. De aceea ne-a fost dăruită răscumpărarea pământului nostru sfânt din mâinile străinilor. De asemenea, am fost răsplătiți cu revelarea cărții Zohar, care este începutul împlinirii versetului, „căci pământul va fi plin de cunoștinţa Domnului”. Și “niciunul nu va mai învăța … Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare”.

În orice caz, cu acestea două, am fost răsplătiți numai cu dăruirea din partea Creatorului, dar nu am primit nimic în mâinile noastre. În schimb, ni s-a oferit o șansă de a începe cu lucrarea lui Dumnezeu, de a ne angaja în Tora și Mițvot Lişma. Atunci vom fi recompensaţi cu marele succes care este promis generației lui Mesia, pe care nu l-au cunoscut toate generațiile de dinainte. Și atunci vom fi răsplătiți odată cu momentul primirii atât a dobândirii complete, cât și al completei izbăviri.

Astfel, am explicat pe deplin răspunsul pe care l-au dat înţelepţii noştri la întrebarea: „Cum poate omul să se alipească Lui? La care ei au spus că înseamnă «Se alipește calităților Lui»”. Acest lucru este valabil din două motive:

1. Starea spirituală de Dvekut nu exprimă o apropiere ca loc, ci în echivalență de formă.
2. Întrucât sufletul a fost separat de Esența Lui numai din cauza dorinței de a primi, pe care Creatorul imprimat-o în el, odată ce Creatorul a separat de el voința de a primi, el a revenit în mod firesc la starea de Dvekut cu Esența Lui.

Totuși, toate acestea sunt în teorie. De fapt, ei nu au răspuns la nimic explicând că este vorba de aderarea la calitățile Lui, ceea ce înseamnă a separa voința de a primi, imprimată în natura creaturii și a ajunge la voința de a dărui – opusul naturii sale.

Ceea ce am explicat, anume că cel care se îneacă în râu trebuie să apuce strâns frânghia și că, înainte să se angajeze în Tora și Mițvot Lişma într-un mod în care el nu se va mai întoarce la nebunie, nu se consideră că a apucat-o strâns, repune întrebarea: Unde va găsi omul motivația de a practica din toată inima numai pentru a aduce încântare Creatorului? La urma urmei, omul nu poate face nici măcar o singură mișcare fără să aibă un beneficiu pentru sine, întrucât o mașină nu poate funcționa fără combustibil. Iar dacă nu există mulţumirea de sine, ci numai încântarea Creatorului, el nu va avea nici combustibilul pentru a munci.

Răspunsul este acela că oricine dobândește suficient din măreția Lui, dăruirea pe care el o dă Creatorului este transformată în primire, așa cum este scris în Masechet Kiduşin (p.7): când este vorba de o persoană importantă, atunci când femeia îi dă bani se consideră pentru ea ca primire, iar ea este sfințită.

La fel se întâmplă atunci când este vorba de Creator: dacă omul dobândeşte măreţia Lui, nu există o primire mai mare decât încântarea Creatorului. Acesta este un combustibil suficient pentru a munci și a practica din toată inima pentru a-i aduce încântare Lui. În mod evident, însă, atâta timp cât omul nu a dobândit  suficient măreția Lui, el nu va privi încântarea Creatorului ca fiind o primire suficientă pentru el ca să-şi dea inima şi sufletul Creatorului.  

Prin urmare, de fiecare dată când intenționează cu adevărat doar să aducă încântare Creatorului și nu sie însuşi, el va pierde imediat puterea de a munci, ca şi cum ar fi o mașină rămasă fără combustibil, întrucât omul nu poate mişca nici un deget fără a avea un beneficiu pentru sine. Este cu atât mai greu când este vorba de o muncă în care să-ţi dai inima și sufletul, așa cum este dictat în Tora. Fără îndoială, nu va putea să facă asta fără să direcţioneze o parte din primire pentru propria plăcere.

Într-adevăr, a dobândi măreţia Lui într-o măsură în care această dăruire devine primire, după cum s-a menționat referitor la persoana importantă, nu este deloc dificil. Toată lumea cunoaște măreția Creatorului, care a creat totul și consumă totul, fără un început și fără un sfârșit și a cărui sublimitate este nesfârșită.

În orice caz, dificultatea constă din faptul că măsura măreției nu depinde de individ, ci de mediul înconjurător. De pildă, chiar dacă el ar fi plin de virtuți, dar mediul nu-l apreciază ca atare, omul va fi mereu deprimat şi nu va fi capabil să se mândrească cu virtuţile sale, deși nu are nici o îndoială că ele sunt reale. Invers, dacă el nu ar avea niciun merit, dar mediul îl respectă ca şi când ar fi un virtuos, el va fi plin de mândrie, întrucât măsura importanţei măreţiei este dată în întregime de mediul înconjurător.

Atunci când omul constată că mediul desconsideră lucrarea Lui şi nu apreciază măreţia Lui cum trebuie, el nu poate să-şi depăşească mediul. Aşadar, el nu poate dobândi măreţia Lui şi devine neglijent în munca sa, ca şi ceilalţi.

Neavând baza pentru a dobândi măreţia Lui, în mod evident el nu va fi capabil să muncească pentru a-L încânta pe Creator și nu pe sine însuși. Asta întrucât nu ar avea nici o motivație să muncească pentru că dacă “nu am muncit și am găsit, să nu crezi”. Singura soluţie în acest caz este fie să muncească pentru sine, fie să nu muncească deloc, întrucât a-I dărui încântare Creatorului nu este echivalent pentru el cu a primi.

Acum putem înțelege versetul: „Mulţimea poporului este slava Împăratului” (Proverbe 14:28) întrucât măsura măreției vine din mediu în două condiții:

1. Măsura aprecierii din partea mediului.
2. Dimensiunea mediului. Astfel, „Mulţimea poporului este slava Împăratului”.

Din cauza deosebitei dificultăţi în materie, înțelepții noștri ne-au sfătuit: „Fă-ţi un Rav⁽¹⁾ și cumpără-ţi un prieten.” (Pirkei Avot, Partea1, Capitolul 1, Mişna 6) Asta înseamnă că trebuie să-ţi alegi o persoană importantă și renumită să-ţi fie Rav, şi de la el să fii capabil să te angajezi în Tora și Mițvot, pentru a aduce încântare creatorului. Este aşa întrucât există două facilități pentru a avea un învăţător:  

1. Pentru că el este o persoană importantă, studentul poate să-i dăruiască încântare Lui, bazându-se pe sublimitatea Rav-ului, întrucât dăruirea devine ca o primire pentru el. Acesta este un combustibil firesc, astfel încât el să-şi poată spori mereu actele de dăruire. Şi odată ce se dezvoltă,  obișnuit în angajarea în dăruire pentru Rav, poate să facă transferul către angajarea în Tora și Mițvot Lişma și pentru Creator, căci obişnuinţa devine a doua natură.
2. Echivalența de formă cu Creatorul nu ajută dacă nu este pentru totdeauna, adică până când “Cel care cunoaște toate misterele va mărturisi că omul nu se va întoarce la nebunie”. Nu este așa în ceea ce priveşte echivalența de formă cu Rav-ul. Întrucât Rav-ul se află în această lume, în timp, echivalența de formă cu el ajută, chiar dacă este doar temporară, și mai târziu va deveni din nou plin de amărăciune.

Astfel, de fiecare dată când omul îşi egalizează forma cu Rav-ul lui, el se alipeşte lui pentru un timp. Drept rezultat, el dobândeşte cunoaşterea şi gândurile Rav-ului, în concordanţă cu măsura stării de Dvekut, așa cum am explicat în alegoria cu organul care a fost desprins din trup și a fost apoi reunit cu el.

De aceea, studentul poate să folosească dobândirea de către Rav a măreției Creatorului, care inversează dăruirea în primire și constituie suficient combustibil pentru ca el să-și dea inima și sufletul. În acel moment, şi studentul va putea să se angajeze în Tora și Mițvot Lişma cu inima și cu sufletul său, ceea ce constituie remediul care produce o stare de Dvekut eternă cu Creatorul.

Acum putem înțelege ceea ce au spus înțelepții noștri (Berachot 7): „Respectarea Torei este mai importantă decât studierea ei, așa cum este spus, «Elisei, fiul lui Șafat, este aici, cel care i-a turnat apă pe mâini lui Ilie». Nu a spus «învăţat», ci «turnat»”. Acest lucru este uimitor; cum pot fi nişte simple acţiuni mai importante decât studierea înțelepciunii și a cunoașterii?

Însă, în conformitate cu cele de mai sus, înțelegem întru totul faptul că slujirea cu trupul și sufletul pentru a aduce încântare Rav-ului său îl aduce pe om la starea de Dvekut cu acesta, adică la echivalența de formă. Astfel, el primește gândurile și cunoașterea Rav-ului „de la gură la gură”, care este starea de Dvekut a spiritului cu spiritul. Prin aceasta, omul este răsplătit cu o dobândire a măreției Sale suficientă pentru a transforma dăruirea în primire, pentru a avea destul combustibil pentru devoţiune, până când este răsplătit cu starea de Dvekut cu Creatorul.

Nu este acelaşi lucru referitor la studierea Torei cu Rav-ul, deoarece aceasta trebuie să fie pentru propriul beneficiu și nu conduce la starea de Dvekut. Este considerată a fi „de la gură la ureche”. Astfel, slujirea aduce studenților gândurile Rav-ului, iar studiul – numai cuvintele Rav-ului. Totodată, meritul servirii este mai mare decât meritul învăţării la fel cum importanța gândurilor Rav-ului este mai mare decât cea a cuvintelor Rav-ului și tot aşa cum transmiterea „de la gură la gură” este mai importantă decât cea „de la gură la ureche”.

Totuşi, toate acestea sunt adevărate dacă slujirea este cu intenţia de a dărui încântare Rav-ului. În cazul în care slujirea este, însă, cu intenţia de a beneficia pentru sine, o astfel de slujire nu-l poate aduce pe om la starea Dvekut cu Rav-ul, și cu siguranță studiul cu Rav-ul este mai important pentru el decât să-l slujească.

În orice caz, așa cum am spus despre dobândirea măreției Lui, un mediu care nu-L apreciază pe Creator în mod corespunzător îl slăbește pe individ și îl împiedică să dobândească măreția Lui. Iar acest lucru este valabil şi în cazul Rav-ului. Un mediu care nu apreciază în mod corespunzător Rav-ul îl împiedică pe student să capete aşa cum trebuie măreția Rav-ului lui.

De aceea, înțelepții noștri au spus: „Fă-ţi un Rav și cumpără-ţi un prieten”. Asta înseamnă că îţi poţi face un nou mediu pentru tine însiţi. Acest mediu te va ajuta să dobândeşti măreția Rav-ului tău prin dragostea prietenilor care-l apreciază pe Rav-ul tău. Prin discutarea de către prieteni a măreției Rav-ului, fiecare dintre ei primește senzația măreției sale. Astfel, dăruirea pentru Rav va deveni primire și o motivație suficientă într-o aşa măsură încât te va aduce să te angajezi în Tora și Mițvot Lişma.

Ei au spus despre asta: „Tora este căpătată prin patruzeci și opt de virtuți, prin slujirea înţelepţilor și prin meticulozitatea prietenilor”. Este aşa întrucât, în afară de slujirea Rav-ului, ai nevoie și de meticulozitatea prietenilor, adică de influența prietenilor, astfel încât ei te vor influenţa întru dobândirea  măreției Rav-ului tău. Este aşa întrucât dobândirea măreției depinde în întregime de mediul înconjurător, iar un individ nu poate face nimic în legătură cu asta.

În orice caz, există două condiții pentru a dobândi măreția:

1. Întotdeauna să asculți și să accepţi aprecierea mediului în măsura măreției lor.
2. Mediul ar trebui să fie mare, după cum este scris: „în mulțimea oamenilor este slava Împăratului.”

Pentru a primi prima condiție, fiecare student trebuie să se simtă ca şi când ar fi cel mai puţin important dintre toți prietenii. În acea stare, se poate primi aprecierea măreției de la toată lumea, întrucât cel important nu poate primi de la unul mai puţin important și cu atât mai puțin să fie impresionat de cuvintele sale. Mai degrabă, numai cel mai puţin important este impresionat de aprecierea celui important.

Iar pentru cea de-a doua condiție, fiecare student trebuie să preamărească virtuțile fiecărui prieten și să-l prețuiască ca și cum ar fi cel mai important din generație. Atunci mediul îl va afecta ca şi când ar fi un mediu important, aşa cum ar trebui să fie, întrucât calitatea este mai importantă decât cantitatea.

_______________

(1) Nota trad: un mare învăţător

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Asta cere o explicație amănunțită. Pentru a fi clar tuturor, voi alege să interpretez chestiunea prin ceea ce ni se dezvăluie din acest motiv și se extinde la noi aici în modul în care se manifestă acestă lume.

INTERIORITATE ȘI EXTERIORITATE

Fapt este că rădăcinile superioare își extind puterea prin concatenare până când ramurile lor apar în această lume, așa cum este scris în explicația despre ramură și rădăcină. În ansamblu, lumile sunt privite ca interioritate și exterioritate, ca o încărcătură grea pe care nimeni nu o poate ridica sau muta dintr-un loc în altul. Prin urmare, este bine să împărțim încărcătura în părți mici și să le transferăm după aceea pe rând.

Este la fel şi în chestiunea noastră: întrucât scopul creației este de neprețuit, pentru că o scânteie mică, cum ar fi sufletul omului, se poate ridica în dobândirea ei mai sus decât îngerii slujitori, așa cum au spus înțelepții noștri despre versetul: „Acum se poate spune despre Iacov şi Israel: «Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!»” Ei au interpretat că îngerii înalți îl vor întreba pe Israel: „Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu?”

EVOLUȚIA LUI ISRAEL (INTERNALITATEA) – UNUL CÂTE UNUL

Această abundență va veni la noi doar prin dezvoltarea pe rând. Ca și în alegoria de mai sus, chiar și cea mai grea încărcătură poate fi ridicată dacă o împărțim în părți mai mici și le ridicăm pe rând. Nu numai scopul general vine la noi în acest fel, dar chiar și scopul fizic, care este doar o pregătire pentru scopul general, vine la noi printr-o dezvoltare treptată și lentă.

Prin urmare, lumile au fost împărțite în interioritate și exterioritate, în care fiecare lume conține iluminări adecvate să funcționeze într-o dezvoltare lentă și sunt numite „interioritatea lumii”.

EVOLUȚIA NAȚIUNILOR LUMII (EXTERNALITATEA) — DINTR-O DATĂ

Vizavi de ele se află lumini care pot acționa numai dintr-odată; prin urmare, atunci când apar aici în ramurile lor lumești și li se dă controlul, nu numai că nu rectifică, ci chiar ruinează.

Înțelepții noștri numesc asta „necopt”, așa cum este scris despre Pomul Cunoașterii și Adam HaRişon, că ei au mâncat fructe necoapte. Asta înseamnă că este cu adevărat o plăcere delicată, nemăsurat de plăcută, și este menită să încânte omul, dar în viitor, nu în prezent, întrucât este încă în curs de creștere și dezvoltare. Acesta este motivul pentru care l-au comparat cu un fruct necopt, deoarece și smochinul, care este cel mai dulce și mai plăcut fruct, atunci când este consumat prematur, îţi va deranja stomacul și te va omorî.

Într-adevăr, ar trebui să ne întrebăm: „Cine este cel care aduce un astfel de act pe lume?” La urma urmei, se știe că nu există nicio acțiune în lumea noastră care să vină fără o aprindere în rădăcina superioară. Trebuie ştiut că asta este ceea ce numim „controlul exteriorității”, ca în versetul: „Dumnezeu a făcut şi pe una, şi pe cealaltă”. Conține o forță care împinge și se grăbește către revelația rânduielii interioare, așa cum au spus înțelepții noștri: „Pun asupra lor un rege precum Haman și împotriva voinței lor se vor pocăi”.

INTERNALITATEA ESTE POPORUL LUI ISRAEL

Odată ce am clarificat rădăcinile superioare, vom clarifica ramurile din această lume.Trebuie ştiut că o ramură care se extinde din interioritate este poporul lui Israel, care au fost aleşi ca operatori ai rectificării și ai scopului general. Ele conțin pregătirea necesară creșterii și dezvoltării până când ajung să miște națiunile spre atingerea scopului general.

EXTERNALITATEA SUNT NAȚIUNILE LUMII

Ramura care se extinde din exterioritate este restul națiunilor. Nu li s-au împărtășit calitățile care îi fac demni de a primi pe rând dirijarea dezvoltării scopului. Mai degrabă, ei sunt apți să primească rectificarea dintr-odată și la maximum, în funcție de rădăcina lor superioară. Prin urmare, când primesc stăpânirea de la rădăcina lor, ei distrug virtuțile copiilor lui Israel și provoacă suferință în lume.

UN SCLAV ȘI O ROABĂ

Rădăcinile superioare, numite „Externalitate”, așa cum am explicat mai sus, sunt în general numite o „slujnică” și un „sclav”. Acest lucru își propune să arate că ele nu intenționează să facă rău deloc, așa cum poate părea într-o observație superficială. În schimb, ele slujesc interioritatea precum un sclav, iar o slujnică își servește stăpâna.

REGULA EXTERNALITĂȚII ATUNCI CÂND ISRAEL NU CER PROFUNZIME ÎN MUNCA LOR

Controlul menționat mai sus al externalității este numit „exilul lui Israel printre națiunile lumii”. Prin el, li se impun națiunii israeliene multe forme de suferință, degradare și ruină. Vom explica, însă, pes curt, doar ceea ce este revelat ca urmare a unei observații generale, anume care este scopul general. Aceasta se referă la închinarea la idoli și la superstiție, așa cum este scris: „ci s-au amestecat cu neamurile și au învățat faptele lor”. Aceasta este cea mai teribilă și periculoasă otravă, care distruge sufletele lui Israel, întrucât le apropie deșertăciunile de rațiunea umană. Cu alte cuvinte, ei nu au nevoie de o mare profunzime pentru a le înțelege și astfel să pună bazele lucrării lor în inimile copiilor lui Israel. Deși un bărbat israelian este destul de incapabil să-și accepte vanitățile, în cele din urmă ele induc idolatrie și murdărie, până la o erezie flagrantă, până când spune: „toate fețele sunt egale”.

MOTIVUL PENTRU ASCUNDEREA CABALEI

Acum putem înțelege problema ascunderii înțelepciunii ascunse de ochii celor din afară, precum și ceea ce au spus înțelepții: „Un gentil nu trebuie învățat Tora”. Se pare că există o contradicție între asta și Tanna (marele înțelept din epoca timpurie e.n.) Devei Eliyahu, care a spus: „Chiar și un gentil, chiar un sclav și chiar o slujnică ce stă și învață Tora, Şhina (Divinitatea) este cu ei.” Aşadar, de ce au interzis înțelepții predarea Torei către gentili?

PREDAREA TOREI CĂTRE GENTILI

Într-adevăr, Tanna Devei Eliyahu se referă la un gentil convertit, sau cel puțin la unul care s-a dat înapoi de la idoli, de la superstiție. Înțelepții noștri, dimpotrivă, s-au referit la unul care nu s-a oprit din închinarea la idoli și a vrut să cunoască legea și înțelepciunea lui Israel pentru a-și întări și fortifica idolatria. Ai putea spune: „De ce ne-ar păsa dacă acest gentil a devenit mai evlavios în închinarea la idoli din cauza Torei noastre? Dacă nu ajută, ce rău va face?”

LAMENTAŢIA LUI RAŞBI

Într-adevăr, în legătură cu asta a plâns Raşbi înainte de a explica un secret important în înțelepciunea ascunsă, așa cum este scris: „Rabi Şimon a plâns: «Vai dacă spun și vai dacă nu spun. Dacă voi spune, păcătoșii vor ști să slujească idolilor lor; iar dacă nu spun, prietenii vor pierde chestiunea asta»”.

El se temea că această taină va ajunge pe mâinile închinătorilor la idoli, iar ei își vor îndeplini idolatria cu forța acestei înţelepciuni sfinte. Asta este ceea ce ne prelungește exilul și aduce asupra noastră toate necazurile și ruinele, așa cum vedem acum în faţa noastră, de vreme ce înțelepții neamurilor au studiat toate cărțile copiilor lui Israel și le-au transformat în delicatese pentru a le întări credința, adică înțelepciunea lor, numită „teologie”.

DOUĂ PREJUDICII DE LA DEZVĂLUIREA ÎNȚELEPCIUNII LUI ISRAEL CĂTRE NAȚIUNILE LUMII

Ei au făcut două greşeli:

1. Dincolo de a se îmbrăca în haina noastră, spunând că toată această înțelepciune este prin dobândirea propriului spirit sfânt, acești imitatori și-au câștigat reputația pe cheltuiala noastră. Prin asta, ei își întăresc învățătura falsă și obțin puterea de a nega Tora noastră sfântă.
2. Un rău și mai mare s-a întors asupra noastră: Cel care observă teologia lor descoperă în ea concepte și înțelepciune referitoare la lucrarea lui Dumnezeu care par mai adevărate și mai autentice decât în înțelepciunea noastră.

Asta se întâmplă din două motive: Primul este că sunt o societate mare, iar printre ei se numără filologi mari și pricepuți, care își cunosc munca: să facă lucrurile acceptabile pentru oamenii needucați. Filologia provine din învățături exterioare și, cu siguranță, o societate de opt miliarde de oameni poate produce filologi mult mai mulți şi mai mari decât poate societatea noastră de cincisprezece milioane. Prin urmare, cel care le observă cărțile se îndoiește că ar putea avea dreptate, sau chiar mai rău, desigur. Al doilea și cel mai important motiv este că înțelepții lui Israel ascund de mase înțelepciunea religiei, în spatele ușilor închise. Indiferent de cee ace fac ei, înțelepții fiecărei generații oferă maselor explicații simple și îi îndepărtează cu tot felul de trucuri de la dorința de a aborda și dobândi înțelepciunea ascunsă.

VAI, DACĂ SPUN

Ei fac asta de teamă că lucrurile vor cădea pe mâinile închinătorilor la idoli, așa cum a scris Rașbi: „Dacă le spun, păcătoșii vor ști să le slujească stăpânilor lor”. La urma urmei, suferim din plin chiar și pentru lucrurile minuscule pe care le-au furat din vasele noastre, care s-au infiltrat în ei dincolo de toată grija noastră.

MOTIVUL PENTRU ASCUNDEREA CABALEI

Acest lucru clarifică ce s-ar întâmpla cu noi dacă înțelepții noștri ar dezvălui tuturor înțelepciunea celor ascunse. Și din moment ce ne ascundem, atâta timp cât persoana noastră obișnuită nu este aptă să i se dea secretele Torei, el nu are nicio cunoaștere în înțelepciunea religiei. Prin urmare, o astfel de persoană este în mod evident inspirată și bucuroasă când găsește înțelepciunea și explicaț0iile mărunte în teologia lor, a cărei esență nu este decât o colecție de concepte furate din ascunsele noastre, cu delicii literare adăugate. Odată ce cineva vede acest lucru, el spune și neagă legea noastră practică și termină într-o erezie completă.

O SLUJITOARE CARE ESTE MOȘTENITOAREA STĂPÂNEI EI

Aceasta se numește „o slujitoare care este moștenitoarea amantei ei”, deoarece însăși puterea stăpânei – controlul interiorității – este prin forța înțelepciunii și cunoștințelor noastre, așa cum este scris, „ne distingem, eu și Poporul tău, din toți oamenii care sunt pe fața pământului.” Acum, roaba a făcut un pas înainte și se mândrește în public că este moștenitoarea acestei înțelepciuni. Să știți că această putere a lor este lanțul prin care leagă picioarele copiilor lui Israel în exilul sub stăpânirea lor.

LANŢURILE EXILULUI

Astfel, esența lanțurilor exilului și puterea lui provin din înțelepciunea Torei și secretele ei, pe care au reușit să le fure și să le așeze în vasele lor au trecut toată paza vigilentă pe care am pus-o. Cu ea, ei induc în eroare masele, spunând că au moștenit.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Se spune că există 600.000 de suflete și fiecare suflet se împarte în mai multe scântei. Trebuie să înțelegem cum de este posibil ca o entitate spirituală să fie divizată, întrucât inițial, a fost creat un singur suflet, sufletul lui Adam HaRishon.

În opinia mea, există într-adevăr un singur suflet în lume, așa cum este scris: „i-a suflat în nări suflare (suflet, suflare în ebraică) de viaţă.” (Geneza 2:7) Acest același suflet există în toți copiii lui Israel, complet în fiecare, ca şi în Adam HaRishon, întrucât o entitate spirituală este indivizibilă și nu poate fi tăiată – ceea ce este mai degrabă o trăsătură specifică lucrurilor materiale.

Într-un fel, a spune că există 600.000 de suflete și scântei ale sufletelor apare ca și cum sufletul ar fi împărțit de forța trupului fiecărei persoane. Cu alte cuvinte, mai întâi, trupul îl împarte și îşi refuză complet strălucirea sufletului, iar prin forța Torei și Miţvot (porunci), corpul este curățat și în măsura curățării sale, sufletul comun straluceşte asupra lui.

Din acest motiv, în trupul fizic au fost făcute două discernăminte: în primul discernământ, omul simte sufletul ca pe un organ unic și nu înțelege că acesta este întregul Israel. Aceasta este într-adevăr o deficienţă; prin urmare, constituie cauza alături de cele menţionate mai sus.

În cel de-al doilea discernământ, adevărata lumină a sufletului lui Israel nu strălucește asupra lui în toată puterea sa de iluminare, ci doar parțial, în măsura în care s-a purificat pe sine, revenind la colectiv.

Semnul corectării complete a trupului este atunci când omul simte că sufletul său există în întregul Israel, în fiecare dintre ei, căci cine oare nu se simte pe sine ca un individ, întrucât fiecare depinde de ceilalţi. În acel moment, el este complet, fără cusur și sufletul strălucește cu adevărat asupra lui, în puterea sa cea mai deplină, așa cum a apărut în Adam HaRishon, ca în „Cel care a suflat, a suflat din El”.

Aceasta este semnificaţia celor trei momente ale unui om:

1. O scânteie a unui suflet, acțiunea prin scânteiere, ca şi în interzicere și încuviinţare.
2. Un suflet anume, o parte din cele 600.000. Acesta este conturat definitiv, purtând însă deficienţa cu el. Asta înseamnă că trupul său nu poate primi întreg sufletul și se simte ca fiind distinct, ceea ce îi provoacă multă suferinţă de iubire.
3. Ulterior, el se apropie de integralitate, de sufletul comun, întrucât trupul a fost curățat și este dedicat în întregime Creatorului fără să interpună măsuri sau ecrane și fiind complet inclus în întregul lui Israel…

Am învăţat că „Dacă fie şi un singur om s-ar înfăţişa Stăpânului, în desăvârşită pocăință, Regele Mesia ar veni imediat”. Asta pare să însemne, după cum au spus (Cântarea cântărilor 1), că „Moise este egal cu 600.000”. Trebuie să înțelegem acest lucru, întrucât asta ar însemna că există de două ori 600.000 de suflete – sufletul lui Moise și sufletele lui Israel.

Adevărul este, însă, că nu există mai mult decât un suflet, așa cum se ştie prin măsura fiecărui suflet care se purifică și se curăță de necurătenia sa. Prin urmare, atunci când toate sufletele sunt corectate, vor atrage asupra lor întregul suflet superior din Aţilut către fiecare suflet în parte, întrucât o entitate spirituală este indivizibilă. În acel moment, „Și Domnul va fi împărat peste tot pământul” (Zaharia, 14:9). Aşadar, dacă fie şi unui singur suflet i se refuză puritatea desăvârşită, extinderea acestei Kduşa (Sfințenie) va fi incompletă în fiecare suflet din Israel.

Iar atunci când un singur suflet al lui Israel se purifică de toată necurătenia sa, el va atrage asupra sa întregul suflet din Aţilut şi, prin el, toate sufletele generației sale vor fi corectate. Acesta este semnificația faptului că o fiinţă este dependentă de celelalte, așa cum este scris (Sanhedrin 11), „Ar fi fost bine ca Şhina (Divinitatea) să fie asupra lui, dar generația sa era nevrednică de aşa ceva.”

Conținutul cuvintelor este întru totul năucitor, prin faptul că același suflet care a fost răsplătit cu purificarea se străduieşte imediat să sporească harul generației și le cere până când ridică întreaga generație la nivelul  propriului său merit.

Acesta este semnificaţîa cuvintelor „Moise este egal cu 600.000”. Pentru că era păstorul lor credincios, el a avut aceeași Kduşa pe care a meritat-o întreaga generație.

Într-adevăr, întregul se regăsește în fiecare element, întrucât în cele din urmă, toate sufletele se vor uni într-un singur discernământ, revenind la rădăcina lor spirituală. Prin urmare, toate miracolele și minunile și toate peregrinările pe care întreaga lume le-a trăit în cei 6.000 de ani ar trebui să fi fost trăite de fiecare suflet în parte. Un suflet bun îşi atrage către sine din toate discernămintele lui Kduşa de dinainte de el și după el, iar sufletul rău face contrariul.

Iar epocile care se schimbă sunt considerate a fi generații. Fiecare generație se comportă, însă, în funcție de judecătorul său, de mintea care o judecă, întrucât primește de la Kduşa din acea epocă.

De aceea, fiecare suflet îşi doreşte să atragă în el sufletele lui Moise, Aaron, Samuel, David și Solomon, în perioada a cărei experienţă o trăiește. În perioada exodului din Egipt și a primirii Torei, apare în el sufletul lui Moise; în cele șapte pe care le-au cucerit, sufletul lui Ioşua; iar în zidirea Templului, sufletul regelui Solomon etc.

Toate acestea nu se referă la sufletele menționate mai sus, în particular, ci conform regulii după care, aşa cum am spus, o entitate spirituală este indivizibilă, de îndată ce omul este răsplătit cu un suflet, el este răsplătit cu sufletul întregului Israel, dar în funcție de meritul și locul lui. Aşadar, într-un moment în care este răsplătit cu aceste minuni, el primește în sine abundența sufletului în acea revelaţie. De aceea, numele proprietarului acestei revelaţii este cu adevărat deasupra lui.

Ei au spus (Șabat 67; Baba Meţia 113): „Toți ai lui Israel sunt fii de rege.” De asemenea, „Un rege care moare, toţi ai lui Israel sunt demni de a fi rege” (Talmudul Ierusalmitean, Masechet Horaiot 3, 5). Acesta este un mare secret, întrucât în toate generațiile anterioare, care nu au fost decât o pregătire pentru Malhut, au fost necesare Kelim (vase) speciale pentru ungerea judecătorilor lor, cum ar fi sufletele lui Moise și Samuel. Dar scopul final depinde de întregul Israel, căci atunci când lipsește o parte minusculă dintr-o scânteie minusculă, finalul nu va putea să apară. Aşadar, toți ai lui Israel sunt demni de a fi regi, întrucât toţi sunt egali în acest adevărat discernământ.

De aceea, nu există un Kli (vas) special pentru a atrage acea integralitate, ci oricine îşi curăță și își purifică sufletul pentru a fi demn de a extinde revelarea lui Malhut în lume va fi cu adevărat numit regele David. Acesta este sensul cuvintelor „David, regele lui Israel, este cu adevărat viu” (Roş Haşanah 25), pentru că nu a murit deloc. Kli-ul său se află în fiecare suflet al lui Israel. Nu este tot așa cu sufletul lui Moise, care se găsește doar în ucenicii înțelepți din generație, precum și în profeți și preoți.

Aceasta este semnificaţia cuvintelor „ Un rege care moare, toţi ai lui Israel sunt demni de a fi rege” (Talmudul Ierusalmitean; Masechet Horaiot 3, 5). Acesta este, de asemenea, sensul excluderii mulţimii.

Aceasta este semnificația cuvintelor „Când se va apropia Mesia, insolența va crește” (Suta 49) și „Se vor asupri unii pe alţii, unul va apăsa pe celălalt, fiecare pe aproapele lui, tânărul va lovi pe cel bătrân şi omul de nimic pe cel pus în cinste” (Isaia 3: 5) ). Asta înseamnă că chiar și un copil provenit de jos va îndrăzni să extindă împărăţia Lui asupra lumii ca şi când ar fi unul dintre cei bătrâni şi demni de cinste ai generaţiei.

Este aşa întrucât, dacă cel de condiţie modestă, care are la rădăcina sa un suflet slab și josnic, își urmează inima și își purifică faptele pentru a fi demn, el va fi răsplătit cu extinderea întregului suflet al unei națiuni sfinte în sufletul său, cu toate minunile pe care națiunea sfântă le-a gustat până acum. Asta întrucât nu au fost decât pregătiri pentru această integralitate.

Aşadar, până şi acel suflet aparte trebuie să guste din toate, și el își va cumpăra lumea într-o oră datorită capacității acelei generații de a extinde coroana împărăţiei Lui, care conține totul: „Și toți au nevoie de deţinătorul vârfurilor și fiecare element al lui este necesar” (Berachot 64; Baba Batra 145).

Acesta este sensul cuvintelor lor: „ Dacă fie şi un singur om s-ar înfăţişa Stăpânului, în desăvârşită pocăință, Regele Mesia ar veni imediat”. Asta înseamnă că, dacă fie şi un singur om din generație, oricine ar fi fost acela, a fost răsplătit cu extinderea acestui suflet prin el însuşi, el va fi capabil să răsplătească întreaga sa generaţie, dat fiind că toți sunt implicaţi cu excepţia mulţimii, şi va putea să se roage mult şi să continue până când va fi răsplătit de dragul întregii sale generaţii.

Nu este la fel în cazul altor genuri de izbăvire, care nu au fost decât pregătiri și nu au aparţinut tuturor. De pildă, dăruirea Torei a aparținut mai ales generației deșertului și lui Moise. Orice altă generație, chiar dacă au fost mai merituoşi, nu vor extinde acel discernământ și nici o altă persoană în afară de Moise, întrucât între ele există o relaţie de interdependenţă.

Totuși, Mesia este pregătit pentru fiecare generație în parte. Din această cauză, El este pregătit ca fiecare persoană în parte să extindă discernământul lui Mesia, ca şi în „Toți cei care sunt implicaţi”, după cum am menționat mai sus.

Motivul este că ungerile se referă la corectarea vaselor (Kelim) și descrierea tuturor Kelim ca fiind egale, întrucât orice distincţie între ele se găseşte în ale lor HBD, în conformitate cu măsurile lor. Prin urmare, de la ministrul care vede fața regelui până la cel care stă în spatele pietrei de moară, toți sunt slujitori egali întru refacerea străvechii glorii, iar în asta nu există grade care să-i diferenţieze.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)