Autor: arhiprofesor

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Stâncă puternică a Izbăvirii mele

Articolul Nr. 13, 1984-85

În cântecul de Hanuka spunem: „Stâncă puternică a izbăvirii mele, să te slăvesc pe Tine este o încântare, reclădeşte Casa mea de Rugaciune şi acolo noi îţi vom aduce o ofrandă de recunoştinţă”. Cântecul începe cu cuvinte de slavă, „să Te slăvesc pe Tine este o încântare” si apoi încep cu cuvintele rugăciunii „reclădeşte Casa mea de Rugăciune”.  

Apoi revine la cuvintele de mulțumire şi slăvire: „şi acolo noi îţi vom aduce o ofrandă de recunoştinţă”.

Aşadar, sunt aici trei lucruri, similare cu ordinea din rugăciune:

1. Prima treime din Optsprezece (o parte de rugăciune) este slăvirea şi mulţumirea.
2. A doua treime o reprezintă motivele.
3. Ultima treime este încă o dată slăvirea și multumirea.

De aceea, începem cu prezentul, după cum este spus: „Ca să Te slăvesc pe Tine , este o încântare”, adică, Îţi mulţumim şi Te slăvim, pentru binele pe care l-am primit de la Tine. Este cum au spus înţelepţii noştri: „Omul ar trebui întotdeauna să-L slăvească pe Creator, şi apoi să-L roage” (Brahot [Binecuvântări], 32).

Motivul este că, acela care crede că Creatorul este îndurător şi milostiv, şi că El doreşte să facă bine creaturilor, are loc de rugăciune. De aceea, noi trebuie întâi să dovedim slava Creatorului, adică însăşi omul va trebui să dovedească slava Creatorului. Asta nu înseamnă că Creatorul va trebui să vadă că omul Îl slăveşte, fiindcă Creatorul nu are nevoie de oameni, ci omul însuşi trebuie să vadă slava Creatorului, şi, apoi îi poate cere Lui, fiindcă atitudinea Lui e să facă bine creaturilor Sale.

Deci, după ce am spus: „să Te slăvesc este o încântare”, urmează rugăciunea, şi spunem: „Reclădeşte Casa mea de Rugăciune”.

Ce este „Casa mea de Rugăciune”? Înseamnă după cum e scris: „chiar şi pe ei o să-i aduc la Muntele Meu Sfânt, şi o să-i fac să se bucure în Casa Mea de Rugăciune”. „Muntele Meu Sfânt”, Har (munte) provine din cuvântul Hirhurim (gânduri/cugetări), cu alte cuvinte, El le va aduce gânduri de Kduşa (sfinţenie)—astfel că toate gândurile lor vor fi doar la Kduşa.

„Şi îi voi face pe ei fericiţi, în Casa Mea de Rugăciune”, este inima omului, astfel încât, acolo va fi un loc al prezenţei Divinităţii. Divinitatea este numită „Rugăciune”, după cum este ştiut că Malhut este numită Rugăciune, aşa cum este scris: „Iar eu sunt toată Rugăciune”.

După „Reclădeşte Casa Mea de Rugăciune”, urmează „şi acolo Îţi vom aduce ofranda noastră de recunoştinţă.” Rezultă că întâi este slăvirea, apoi urmează rugăciunea, şi iarăşi slăvirea, ca şi ordinea rugăciunii care se încheie cu slăvire şi mulţumire.

Dar ce poate acela să facă dacă el doreşte să înceapă cu slăvire, însă inima lui este închisă şi simte că este plin de greşeli şi nu poate deschide gura ca să cânte şi să slăvească? Sfatul este să meargă deasupra raţiunii şi să-şi spună că totul este „acoperit cu Hasadim (milostenii).” Cu alte cuvinte, va trebui să spună că totul este Hesed (har/milă), dar îi este ascuns lui fiindcă el nu este pregătit încă să vadă încântarea şi plăcerea pe care Creatorul Le-a pregătit creaturilor Sale.

Şi după ce el a motivat slăvirea Creatorului – adică el crede, dincolo de raţiune, că totul este bunătate și milostenie – el va trebui să se roage ca Creatorul să-i corecteze inima ca să devină „Casa Mea de Rugăciune”, adică, vor apărea acolo îndurările Creatorului. Aceasta se numeşte „ revelarea de Hasadim”

Şi apoi: „Acolo vom aduce ofrandă de mulţumire”, adică el va mulţumi pentru că a avut privilegiul să i se ofere vasele de primire. Aceasta se numeşte: „Acolo vom aduce ofrandă de mulţumire”, pentru că a fost răsplătit cu sacrificarea dorinţei lui de primire. În schimb, a venit dorinţa de dăruire, care este numită „locul Templului”.

Dar lucrul cel mai important pentru om, este ca întâi să aibă dorinţa de a sacrifica dorinţa de primire. Şi din moment ce dorinţa de primire este însăşi esenţa Creatorului, creatura o iubeşte şi este foarte greu pentru ea să înţeleagă că ea trebuie să fie anulată fiindcă altfel este imposibil să fie răsplătită cu ceva spiritual.

În corporal, vedem că omul, în ceea ce-l priveşte, are o dorinţă, o lipsă care vine din interiorul corpului său, şi mai are o dorinţă pe care o dobândeşte din exterior, nu de la el însuşi. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi existat nimeni în afara lui care să nască în el această dorintă, nu ar fi simţit niciodată că ar fi avut nevoie de ea, însă oamenii din exterior nasc în el această dorinţă.

De exemplu, o persoană singură, tot va dori să mănânce, să bea, să doarmă, și tot așa, chiar şi când nu sunt alţi oameni în jurul său. Dar, dacă sunt oameni împrejur, este o noţiune de ruşine, pe care i-o impun ceilalţi. Atunci persoana trebuie să mănânce şi să bea ceea ce îl obligă oamenii din jurul său.

Aceasta este vizibil în primul rând la îmbrăcăminte. Acasă, o persoană poartă ceea ce îi este confortabil. Dar când se afla printre oameni, trebuie să se îmbrace în concordanţă cu felul pe care îl agrează ceilalţi. Nu are nicio şansă să aleagă, fiindcă ruşinea îl obligă să urmeze moda lor.

La fel este şi în spiritualitate. Un om are în interiorul lui o dorinţă a lui. Cu alte cuvinte, chiar şi când este singur şi nu sunt oameni împrejur ca să-l influenţeze sau de la care să absoarbă câteva dorinţe, el primeşte o trezire şi arde de dorinţa de a fi servitorul Creatorului. Dar propria-i dorinţă, probabil că nu este suficient de mare, astfel încât să nu fie nevoie s-o întărească şi să poată lucra cu ea ca să obţină scopul spiritual. De aceea, exista o cale – ca şi în corporal – de a întări această dorinţă, prin  oamenii din jur, care îl vor obliga să le urmeze vederile şi spiritul.

Aceasta este făcută prin unirea cu oameni pe care el îi vede că au, de asemenea,  nevoie de spiritualitate. Şi dorinţa lui este ca acei oameni din jurul lui să nască în el o dorinţă şi astfel el să primescă o dorinţă mărită pentru spiritualitate. Cu alte cuvinte, suplimentar dorinţei pe care a avut-o în interior, el primeşte şi o dorinţă pentru spiritualitate pe care ei au născut-o în el şi, atunci el dobândeşte o dorinţă imensă, cu ajutorul căreia poate obţine scopul.

Prin urmare, iubirea pentru prieteni este acolo unde fiecare om din grup, în afara faptului că are o dorinţă proprie, dobândeşte şi dorinţa de la prieteni. Aceasta este o mare realizare care poate fi obţinută doar prin iubirea pentru prieteni. Dar, omul trebuie să aibă mare grijă să nu se afle printre prieteni care nu au dorința de a se autoexamina, aceasta fiind temelia muncii lor – indiferent dacă este pentru dăruire sau primire – şi să vadă dacă fac acţiuni în scopul de a găsi calea adevărului, care nu este altceva decât calea dăruirii.

Doar într-un asemenea grup este posibil să inserezi prietenilor dorinţă de dăruire, adică, fiecare să absoarbă această lipsă de la prieteni, pe care el însuşi o simte ca pe lipsă a puterii de dăruire şi, oriunde merge, el să caute cu nerăbdare un loc în care, poate, cineva va fi în stare să-i dea dorinţa de dăruire.

Prin urmare, când vine într-un grup în care toată lumea este însetată de puterea de  dăruire, fiecare primeşte această putere de la toţi ceilalţi. Aceasta este considerată primirea puterii din exterior, ca adaos la puterea mică pe care omul o are în el.

Dar, opus acesteia, există o forţă din exterior, de la care este interzis să primeşti orice sprijin, chiar dacă această forţă pe care el o poate primi din exterior îi va da combustibil pentru muncă. Omul trebuie să fie foarte atent să nu o primească. Şi el trebuie să aibă mare grijă, deoarece corpul tinde să primească putere de muncă exact de la oamenii din exterior. Asta vine către om atunci când el aude că se spune despre el, că: este o persoană virtuoasă, sau un discipol înţelept, sau un om cu frica de Divinitate, sau, când se spune despre el că este o persoană care caută adevărul. Când un om aude aceste lucruri, că munca sa este apreciată, aceste cuvinte îi dau tăria de a munci, fiindcă primeşte onoruri pentru munca lui.

Şi, atunci el nu mai are nevoie de credinţa peste raţiune şi de puterea dăruirii, adică să-l ajute Creatorul şi aceasta să fie motivaţia lui. În locul acestui lucru, el primeşte combustibil din exterior. Cu alte cuvinte, oamenii din exterior îl obligă să se angajeze în Tora şi Mitzvot (porunci).

Aceasta este noţiunea de umil – unul din motivele ei este că în umilinţă nu va fi nicio hrană pentru cei din exterior. De aceea omul trebuie să umble umil, după cum este scris: „Şi să umbli umil cu Domnul Dumnezeul tău”.

Cei din exterior sunt oamenii care se află în afara lui. Ei se hrănesc din munca lui – adică, după ce omul aude că este respectat – el învaţă să muncească pentru cei din exterior şi nu pentru Creator. Este aşa, fiindcă omul nu mai are nevoie de Creator ca să-l aducă mai aproape de munca Lui fiindcă el acum funcţionează datorită oamenilor din afară, care îi dau combustibil ca să studieze şi să lucreze pentru ei. Cu alte cuvinte, ei sunt aceia care îl obligă să muncească, şi nu este Creatorul cel care îl obligă să muncească pentru El. Din contră, ceilalţi îl forţează să muncească pentru ei şi astfel ei îl vor respecta, etc.

Rezultă că acest lucru este tot una cu a munci pentru un dumnezeu străin. Adică, ei îi comandă să muncească pentru răsplata respectului şi a aprecierii pe care ei i-o vor da în schimbul angajării în Tora şi Mitzvot. Asta înseamnă că dacă ei nu cunosc munca lui, şi el nu vede că există cineva care observă că el este angajat în Tora, nu există nimeni care să-l oblige să muncească. Asta se numeşte „constrângerea celor din exterior” şi acesta este motivul pentru care omul trebuie să muncească într-o formă ascunsă.

Dar, munca într-o formă ascunsă nu este de ajuns. Deşi acum este adevărat că doar Creatorul îl obligă să facă munca sfântă, mai trebuie să mai fie şi altceva: un om trebuie să muncească nu cu scopul de a primi recompensă. Aceasta este o problemă cu totul diferită fiindcă este împotriva naturii noastre. Suntem creaţi cu natura numită „dorinţă de primire”. Dar acum trebuie să muncim doar în scopul dăruirii şi să nu primim nimic pentru noi.

Pentru aceasta trebuie să căutăm o societate în care fiecare crede că trebuie să muncim pentru a dărui. Dar, aceasta este o forţă mică în interiorul unui om, el trebuie să caute oameni care la rândul lor caută aceste puteri. Atunci, uniţi, fiecare din ei poate primi putere de la ceilalţi, şi asta este tot ceea ce are omul nevoie. Apoi, Creatorul îi va trimite ajutor de Sus, astfel încât noi vom fi capabili să mergem pe calea dăruirii.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Fă-ţi un Rav şi cumpără-ţi un prieten – 2

Articol Nr. 08, 1984-1985

Considerând ce am discutat în articolul nr. 1 (1984-5), trebuie să elaborăm puţin.

Trebuie să discernem între a) om; şi Creator; b) un om şi prietenul său; şi c) un om şi restul oamenilor, care nu sunt prietenii lui, deşi, se spune, „Toţi ai Israelului sunt prieteni”.

La un moment dat, găsim cuvintele, „fă-ţi Rav (profesor/persoană importantă) şi cumpără-ţi prieten,” sunt calea corecţiei, şi altă dată, calea este în cuvintele, „Şi judecă pe orice om favorabil”. (Avot, Capitol 1). Să înţelegem diferenţa între „fă” şi „cumpără,” şi sensul judecării favorabile.

Ar trebui să interpretăm „fă”, ca venind să elimine din raţiune. Este aşa, fiindcă cum poate determina raţiunea ceea ce este bun pentru mine atunci când ea nu poate înţelege dacă ceva merită sau nu făcut? Sau vice versa, dacă raţiunea le consideră ca egale, cine va hotărî pentru o persoană ce să facă? Aşadar, acţiunea poate decide.

Ar trebui să ştim că sunt două căi înaintea noastră: să lucrăm pentru a dărui sau să lucrăm pentru a primi. Sunt părţi în corpul omului care îi spun, „vei reuşi în viaţă dacă lucrezi pentru a dărui, şi ăsta este modul în care te vei bucura de viaţă.” Acesta este argumentul înclinaţiei bune, aşa cum au spus înţelepţii noştri „Dacă faci aşa, vei fi fericit în lumea asta şi fericit pentru lumea următoare.”

Şi argumentul înclinaţiei rele este opus: este mai bine să lucrezi pentru a primi. În acea stare, numai forţa denumită „acţiunea care este deasupra raţiunii” hotărăşte, nu intelectul sau emoţia. Aceasta este motivul pentru care „a face” este numit „deasupra raţiunii” şi „deasupra raţionalului” şi asta este forţa denumită „credinţa care este împotriva intelectului”.

„Cumpără” este conform raţiunii. În mod normal, oamenii vor să vadă ce vor să cumpere, aşa că vânzătorul le arată bunurile şi ei negociază dacă merită sau nu preţul pe care comerciantul îl cere. Dacă nu cred că merită, ei nu cumpără. Aşadar, a cumpăra este conform raţiunii.

Acum vom explica subiectul „Rav” şi subiectul „prieten.” Un prieten este ceva numit „societate”, când oamenii se adună şi vor să se unească. Asta se poate întâmpla prin echivalenţă de formă, prin faptul că toţi se vor îngriji de dragostea pentru ceilalţi. Prin asta, ei se unesc şi vor deveni unul.

Aşadar, când o societate stabileşte să devină un singur grup, vedem că oamenii care se gândesc să creeze o astfel de societate caută de obicei oameni care sunt la fel în viziune şi atribuţii şi pe care îi văd mai mult sau mai puţin egali. Altfel, nu-i vor accepta în grupul pe care vor să îl stabilească. Şi apoi începe munca de iubire pentru prieteni.

Dar, dacă nu sunt echivalenţi cu ţelul societăţii de la început, înainte chiar să intre în societate, nu se poate aştepta să iasă ceva din acea legătură. Numai dacă a fost o egalitate aparentă între ei înainte să intre în societate se poate spune că ei încep să se străduiască în munca de iubire pentru ceilalţi.

Între om şi Creator

Între om şi Creator, ordinea începe cu „Fă-ţi un Rav,” şi apoi, „Cumpără-ţi un prieten.” Cu alte cuvinte, mai întâi cineva trebuie să creadă deasupra raţiunii că Creatorul este măreţ, aşa cum este scris în Zohar (p 185, paragraf 191 în Comentariul Sulam), „Frica, cea care este noţiunea de bază, înseamnă că omul ar trebui să se teamă de Îndrumătorul său deoarece El este măreţ şi conduce.”

În măsura în care omul crede în măreţia Creatorului, care este numit „Mare”, el are puterea, să dea pentru a „cumpăra,” însemnând să cumpere în ciuda iubirii de sine pentru a obţine echivalenţă de formă, denumită Dvekut (adeziunea) cu Creatorul. Şi asta se numeşte Haver (prieten): cineva care este în Hibur (legătură/conexiune) cu Creatorul.

Când sunt cumpărate lucruri materiale, trebuie să dăm bani, onoare, sau pur si simplu să facem un efort pentru a le obţine. La fel, când o persoană doreşte să cumpere legătura cu Creatorul, trebuie să abandoneze dragostea de sine, deoarece, altfel, nu poate obţine echivalenţa de formă.

Când cineva vede că nu este potrivit pentru a face concesii ca să cumpere echivalenţa de formă, nu înseamnă că s-a născut cu un caracter slab şi, de aceea, nu-şi poate depăşi iubirea de sine. Dimpotrivă, greşala este în „Fă-ţi Rav,” adică el nu lucrează la noţiunea de credinţă, deoarece, pe măsura importanţei credinţei lui în măreţia Creatorului va fi puterea lui să facă concesii.

Mai mult, cineva trebuie să ştie că dacă doreşte să măsoare nivelul de credinţă, îl poate vedea în gradul de concesii pe care le poate face în dragostea de sine. Apoi, îşi va cunoaşte nivelul în munca credinţei deasupra raţiunii. Asta se aplică între om şi Creator.

Între om şi prietenul său

Între om şi prietenul său, ar trebui să începem cu „Cumpără-ţi prieten,” şi apoi „Fă-ţi  Rav.” Asta este aşa deoarece atunci când un om caută un prieten, ar trebui mai întâi să-l examineze să vadă dacă chiar merită să se conecteze cu el. Până la urmă, vedem că a fost făcută o rugăciune specială în referitoare la prieten, pe care o spunem după binecuvântări în rugăciune, „… Ţine-ne departe de om rău şi de prieten rău”.

Asta înseamnă că înainte ca cineva să îşi ia un prieten, trebuie să-l examineze în fiecare mod posibil. În acel moment, trebuie să-şi folosească raţiunea. De aceea nu este spus, „Fă-ţi prieten,” deoarece „a face” implică deasupra raţiunii. De aceea, în ceea ce priveşte omul şi prietenul său, el ar trebui să se ducă cu raţiunea lui şi să examineze cât de mult poate dacă prietenul este în regulă, aşa cum ne rugăm în fiecare zi, „ţină-ne departe de om rău şi de prieten rău.”

Şi când omul vede că merită să se conecteze cu el, trebuie să plătească pentru a se conecta cu acela, adică să facă concesii în dragostea de sine, şi, în schimb va primi puterea de dragoste pentru alţii. Şi apoi, se poate aştepta de asemenea, să fie recompensat cu iubirea pentru Creator.

După ce el s-a conectat cu un grup de persoane care doresc să obţină nivelul de iubire pentru Creator, şi doreşte să ia de la ei puterea ca să muncească pentru a dărui şi să fie impresionat de cuvintele lor despre necesitatea obţinerii iubirii pentru Creator, trebuie să considere fiecare prieten din grup ca fiind mai mare decât el.

Este scris în cartea, Matan Tora (Dăruirea Torei, p 143), că cineva nu este impresionat de societate, sau să le acorde apreciere pentru ceva, decât dacă consideră societatea ca fiind mai mare decât el însuşi. Acesta este motivul pentru care fiecare trebuie să simtă că este cel mai mic dintre ei toţi, deoarece, cineva care este măreţ nu poate primi de la cineva care este mai mic decât el, cu atât mai puţin să fie impresionat de cuvintele lui. Dimpotrivă, numai cel mic este cel care este impresionat apreciindu-l pe cel mai mare.

Rezultă că în al doilea stadiu, când fiecare trebuie să înveţe de la ceilalţi, acolo este problema de „fă-ţi Rav.” Asta deoarece, ca să fie în stare să spună că prietenul său este mai mare decât el însuşi, trebuie să folosească „a face,” care este a face fără motiv, deoarece numai deasupra raţiunii poate spune că prietenul său este la un nivel mai înalt decât el. De aceea, între om şi prietenul său, ordinea este să se înceapă cu ţinerea de „cumpără-ţi prieten”, şi apoi, „fă-ţi Rav.”

Între un om şi ceilalţi oameni.

Mishna ne spune, “Fă-ţi Rav, cumpără-ţi prieten şi judecă pe orice om favorabil” (Avot, Capitolul 1)

Am explicat că între un om şi prietenul său ordinea este că mai întâi te duci şi îţi cumperi un prieten – şi am explicat că a cumpăra este conform raţiunii – şi apoi trebuie să te angajezi în “fă-ţi Rav.” Iar între om şi Creator, ordinea este, mai întâi “fă-ţi Rav,” şi apoi, “cumpără-ţi prieten.”

Trebuie să pricepem sensul spunerii că pe orice om “judecă-l favorabil.” Este asta cumpărare sau facere? Conform celor de mai sus, trebuie să interpretăm înţelesul la “şi judecă pe fiecare persoană favorabil” ca este “a face,” nu “a cumpăra.”

De exemplu, să presupunem că sunt mulţi oameni într-o comunitate, şi un mic grup dintre ei decide că vor să se unească într-o societate care se angajează în dragostea de prieteni. Şi să spunem de exemplu, că sunt 100 de oameni în comunitate, şi zece decid să se unească. Ar trebui să examinăm de ce anume acei zece indivizi decid să se unească şi îi exclud pe alţii din adunare. Este aşa fiindcă găsesc că acei oameni sunt mai virtuoşi decât restul oamenilor din comunitate, sau pentru că sunt mai răi decât ceilalţi şi trebuie să facă acţiuni ca să se ridice pe scara Torei şi a fricii?

Conform cu ceea ce a fost menţionat mai sus, putem interpreta că motivul pentru care acei oameni au fost de acord să se unească într-un singur grup care să se angajeze în iubirea pentru prieteni este deoarece fiecare simte că au o singură dorinţă care le poate uni toate punctele de vedere, astfel încât să primească puterea pentru dragostea pentru ceilalţi. Este o maximă faimoasă a înţelepţilor noştri, “Aşa cum feţele lor sunt diferite, punctele lor de vedere diferă”. Aşadar, aceia dintre ei care au fost de acord să se unească într-un grup, au înţeles că nu este o aşa mare distanţă între ei, în sensul că recunosc necesitatea de a munci în iubire pentru ceilalţi. De aceea, fiecare dintre ei va putea face concesii în favoarea celorlalţi, şi se pot uni în jurul acestui lucru. Dar restul persoanelor nu au înţeles necesitatea muncii la iubirea pentru ceilalţi; aşadar, nu se pot lega cu ei.

Prin urmare, rezultă că atunci când se angajează în unitatea iubirii pentru prieteni, fiecare examinează la celălalt raţiunea şi atribuţiile sale, să vadă dacă se califică sau dacă e vrednic pentru a se alătura societăţii în care acei oameni au decis să poată intra. Este aşa cuminteriorul raţiunii ne rugăm, “Ţine-ne departe de om rău şi de prieten rău”.

Reiese că el se mândreşte faţă de ceilalţi oameni din comunitate. Cum este permis? În definitiv, este împotriva unei legi explicite care spune, “Rabbi Levitas, om din Yavne, ar spune, ‘Fii foarte, foarte umil’” (Avot, Capitolul 4).

Rabbi Yehoshua Ben Perahia spune despre asta, “‘Judecă pe fiecare om favorail’ (Avot, Capitolul 1) înseamnă că în ceea ce priveşte restul oamenilor, ar trebui să meargă deasupra raţiunii, ceea ce se numeşte “a face”, adică, a acţiona fără să raţioneze. Este aşa, deoarece raţiunea sa îi arată că ei nu sunt atât de potriviţi precum oamenii cu care s-a asociat şi asta este ceea ce fiecare îşi spune lui însuşi. Aşadar, fiecare se mândreşte considerându-se deasupra celorlalţi. Sfatul pentru asta este ceea ce el spune, “Şi judecă pe orice om favorabil.”

Asta înseamnă că, în ceea ce îi priveşte pe restul oamenilor din comunitate, ar trebui să-i judece favorabil, şi să spună că, într-adevăr sunt mai importanţi decât el, şi că este greşeala lui că nu poate aprecia măreţia şi importanţa celor mulţi, denumit de înţelepţii noştri, “orice om.” Aşadar, conform raţiunii, nu le vede măreţia, şi am spus că între un om şi prietenul său ar trebuie să fie “cumpărare.” Totuşi, trebuie să folosească “a face,” care este deasupra raţiunii. Şi aceasta se numeşte, “judecă pe orice om favorabil.”

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Fă-ţi un Rav şi cumpără-ţi un prieten – 1

Articolul Nr. 1, 1984-85

În Mishnah (Avot, 1), Yehoshua Ben Perachia spune “Fă-ţi un Rav (învăţător), cumpără-ţi un prieten, şi judecă fiecare om după o scală de merit”. Vedem că sunt aici trei lucruri:

1. Fă-ţi un Rav;
2. cumpără-ţi un prieten;
3. judecă fiecare om după o scală de merit.

Asta înseamnă că în afară de a-şi face lui un Rav, este încă ceva în plus ce trebuie să facă el în relaţia cu colectivul. Cu alte cuvinte, angajarea în iubirea prietenilor nu este de ajuns. În plus, el va trebui să fie atent cu fiecare om şi să-l judece după o scală de merit.

Trebuie să întelegem diferenţa de exprimare dintre “a face”, “a cumpăra”, şi „după o scală de merit”. „A face” este un lucru practic. Asta înseamnă că mintea nu e deloc implicată aici, doar acţiunea. Cu alte cuvinte, chiar dacă omul nu este de acord cu lucrurile pe care doreşte să le facă, ci din contră, mintea îl face să vadă că nu este o acţiune care să merite, asta se numeşte a face, adică forţă pură, fară niciun pic de creier, fiindcă este împotriva raţiunii omului.

În consecinţă, noi va trebui să interpretăm relaţia cu munca prin faptul că omul are nevoie să-şi asume împărăţia cerului, şi aceasta se numeşte “acţiune”. Este ca punerea jugului pe un bou ca să are pământul. Deşi boul însuşi nu vrea să facă această muncă, noi totuşi îl forţăm.

La fel şi cu împărăţia cerului, şi noi va trebui să ne forţăm şi să ne înrobim pe noi înşine pentru că este porunca Creatorului, fară nicio potrivire sau motiv. Este aşa fiindcă omul trebuie să accepte împărăţia cerului nu pentru că corpul simte că îi va veni ca rezultat vreun profit, ci cu scopul de a da mulţumire Creatorului.

Dar cum poate fi corpul de acord cu asta? Din acest motiv munca trebuie să fie deasupra raţiunii. Este numită „Fă-ţi un Rav”, deoarece acolo va trebui să fie împărăţia cerului pentru că “El este mare si conduce”.

Este scris în Zohar (“Introducere la Cartea Zohar” ), ‘“Frica este cea mai importantă, omului să-i fie frică de Cel de Sus pentru că El este mare şi conduce, este Esenţa şi Rădăcina tuturor lumilor, şi toate sunt fără nicio urmare faţă de El’. De aceea, omul va trebui să se teamă de Creator, pentru că el este mare şi conduce peste tot. El este mare pentru că El este rădăcina din care provin toate lumile, iar măreţia Lui este văzută din acţiunile Sale. Şi El conduce peste tot fiindcă toate lumile pe care Le-a creat, amândouă, şi cea de sus şi cea de jos, sunt considerate ca fiind nimic faţă de El, pentru că ele nu au adăugat nimic la esenţa Lui”.

De aceea, ordinea pentru om în muncă este să înceapă cu “Fă-ţi Rav,” şi să ia asupra lui povara împărăţiei cerului, deasupra logicii şi deasupra raţiunii. Asta se numeste „a face”, adică doar acţiunea, în ciuda dezaprobării corpului. Apoi, “cumpără-ţi un prieten”. Cumpărarea este doar atunci când omul doreşte să cumpere ceva; el trebuie să dea ceva ce deja a obţinut. El dă ceea ce a avut de ceva timp şi în schimb cumpără un obiect nou.

Este asemenea muncii lui Dumnezeu. Pentru ca omul să obţină Dvekut (adeziune) cu Creatorul, ceea ce înseamnă echivalenţa de formă, ca în “Aşa cum El este milostiv, fii şi tu la fel milostiv” el trebuie să renunţe la multe lucruri pe care le are pentru a cumpăra unirea cu Creatorul. Asta înseamnă “Cumpără-ţi un prieten”.

Înainte ca omul să-şi facă Rav, adică împărăţia cerului, cum poate el să-şi cumpere  prieten, adică legătura cu Ravul? La urma urmei, el nu are încă Rav. Doar după ce şi-a făcut Rav există acolo un punct în cererea corpului să facă concesii şi astfel să cumpere alipirea, fiindcă doreşte să aducă mulţumire Creatorului.

Mai mult de atât, noi va trebui să înţelegem că el are puterea să urmărească “cumpără-ţi prieten” exact în aceeaşi măsură cu măreţia Ravului. Asta fiindcă el este dispus să facă concesii astfel încât să se lege cu Ravul exact în aceeaşi măsura în care simte importanţa Ravului, fiindcă atunci el înţelege că obţinerea Dvekut (alipirii) cu Creatorul merită orice efort.

Rezultă că, dacă omul vede că nu poate birui corpul fiindcă el crede că nu este deajuns de puternic, fiindcă a fost născut cu o natură slabă, nu este aşa. Motivul este că el nu simte măreţia ravului. Cu alte cuvinte, el nu are încă importanţa împărăţiei cerului, aşa că el nu are putere să se ridice deasupra pentru ceva care nu este foarte important. Dar pentru un lucru important, oricine poate ceda lucruri importante pe care le iubeşte ca să primească ce are nevoie.

De exemplu, daca un om este foarte obosit şi se duce la culcare în jur de ora 11, dacă se trezeşte la 3 dimineața, desigur că va spune că nu are energie să se scoale să studieze pentru că este foarte obosit. Şi dacă se simte puţin slăbit şi are un pic de temperatură, corpul cu siguranţa nu va avea nicio putere să se ridice la timpul la care a fost programat să se scoale.

Dar dacă omul este foarte obosit, se simte bolnav, şi dacă se duce să se culce la miezul nopţii, dar este trezit la ora 1 am şi i se spune că, “Este un incendiu în curte; şi e gata să cuprindă şi camera ta! Se trezește imediat şi în schimbul efortului său își salvează viaţa”, el nu va căuta nicio scuză că e fără sens, obosit, sau bolnav. Din contră, chiar dacă este foarte bolnav, el va face orice efort să-şi salveze viaţa. Evident, corpul are energia să facă tot ceea ce poate ca să obţină ceea ce doreste, pentru că va obţine un lucru important.

De aceea, în timp ce lucrează la “Fă-ţi Rav” omul crede că asta e “Pentru ei sunt vieţile noastre şi durata zilelor noastre”. În măsura în care el simte că aceasta este viaţa lui, corpul are destulă putere să se ridice deasupra tuturor obstacolelor, aşa cum  scrie în alegorie. Pentru acest motiv, în toate muncile omului, în studiu sau în rugăciune, el va trebui să concentreze toată munca lui pentru a obţine măreţia şi importanţa Ravului. Multă muncă şi multe rugăciuni vor trebui facute numai pentru acest lucru.

În cuvintele Zohar-ului asta se numeşte “ridicarea Divinităţii din praf”, ceea ce înseamnă ridicarea împărăţiei cerului, care este coborâtă în praf. Cu alte cuvinte, omul nu pune un lucru important în ţărână, pe când ceva care este neimportant este aruncat în ţărână. Şi fiindcă împărăţia cerului, numită “Divinitate”, este “coborâtă în partea cea mai de jos” s-a spus în cărţi că, înainte de fiecare acţiune spirituală, omul trebuie să se roage pentru a “ridica Divinitatea din praf”. Asta înseamnă rugăciunea prin care noi vom considera împărăţia cerului ca fiind importantă şi asta va fi folositor pentru Ea în acţiune, şi o va ridica la importanţa Sa.

Acum putem înţelege ce spunem de rugăciunea de Roş Haşanah (Anul Nou), “Dă glorie poporului Tău”. Asta pare destul de curios. Cum este permis să te rogi pentru onoare? Înţelepţii noştri au spus, “Fii foarte, foate umil”, deci, cum ne putem ruga  Creatorului să ne dea glorie?

Ar trebui să interpretăm că ne rugăm ca Creatorul să dea gloria lui Dumnezeu „poporului Tău”. Noi nu avem nicio glorie dumnezeiască, dar “Oraşul lui Dumnezeu este coborât jos de tot”, numit “Divinitatea în praf”. De asemenea noi nu avem  importanța reală a noţiunii “Fă-ţi Rav.” De aceea, de Roş Haşana, în momentul când luăm asupra noastră Împărăţia Cerului, noi cerem Creatorului să dea gloria lui Dumnezeu „poporului Tău”, pentru ca poporul lui Israel să simtă gloria Creatorului. Și atunci, vom fi capabili să ţinem Tora şi Miţvot în totalitate.

De aceea, ar trebui să spunem, “Dă gloria lui Dumnezeu poporului Tău,” adică El va da gloria lui Dumnezeu poporului lui Israel. Asta nu înseamnă că El va da gloria   Israelului poporului lui Israel, ci că Creatorul va da gloria lui Dumnezeu poporului lui Israel, fiindcă asta este tot ceea ce avem nevoie ca să simţim importanţa şi măreţia Dvekut-ului cu Creatorul. Dacă noi avem această importanţă, fiecare om va fi capabil să facă eforturi şi nu va mai fi nimeni în lume să spună că nu are putere să-şi salveze viața şi că vrea să rămână un animal, dacă el simte că acea viaţă este un lucru foarte important fiindcă el se poate bucura de viaţă.

Dar dacă omul nu simte că acea viaţă are sens, multă lume alege să moară. Este așa fiindcă niciun om nu poate experimenta suferinţa în viața sa fiindcă este împotriva scopului creaţiei, deoarece scopul creației a fost „Să facă bine creaturilor Sale”, adică ele să se bucure de viață. De aceea, când cineva vede că nu poate fi fericit acum, sau cel puțin mai târziu, el comite suicid pentru că el nu are scopul vieţii.

Rezultă că tot ceea ce ne lipseşte pentru a simți măreția Creatorului este, “Fă-ţi Rav”. Atunci, oricine va fi capabil să ajungă la scop, adică să adere la El.

Și noi va trebui de asemenea să interpretăm cuvintele lui Rabi Yoşua Ben Perahia- care spune trei lucruri : 1) Fă-ţi Rav. 2) Cumpără-ţi prieten. 3) Judecă fiecare om după o scală de merit – în scopul iubirii prietenilor.

Ar avea sens să crezi că prietenia se referă la doi oameni de acelaşi nivel în aptitudini și calităţi, deoarece atunci, li se pare mai ușor să comunice şi se unesc ca unul. Şi atunci, “Ei şi-au ajutat fiecare prietenul” ca doi oameni care fac un parteneriat şi fiecare investeşte energie egală, resurse și muncă. Apoi, profiturile sunt de asemenea împărţite egal între ei.

Dar, dacă unul este superior celuilalt, adică el investește mai mulți bani sau mai multă competenţă, sau mai multă energie decât celălalt, împărțirea profiturilor este de asemenea inegală. Acesta este numit “o treime de parteneriat” sau “un sfert de parteneriat”. De aceea, nu este considerat un parteneriat real pentru că unul este de un statut mai mare decât celălalt.

Rezultă că, parteneriatul real este când fiecare face plata necesară cumpărării prietenului său – adică exact atunci când amândoi au un statut egal, și amândoi plătesc egal. Este ca o afacere din lumea corporală, când amândoi dau totul în mod egal ori nu poate fi un parteneriat real. De aceea “Cumpără-ţi prieten” este când poate exista unire – când fiecare îşi cumpără prietenul său – doar când ei sunt egali.

Dar, pe de altă parte, este imposibil să învețe unul de la altul dacă nu vede că celălalt este mai mare decât el. Dar dacă celălalt este mai mare, el nu poate fi prietenul său, ci Ravul său, în timp ce el este considerat student. Atunci poate învăța cunoștințe sau virtuți de la celălalt.

De aceea este spus, “Fă-ţi Rav și cumpără-ţi prieten”; amândoi trebuie să existe. Cu alte cuvinte, fiecare ar trebui să-l privească pe celălalt ca prieten, și atunci este loc pentru cumpărare. Asta înseamnă că fiecare trebuie să îi plătească prin cedare celuilalt, precum un tată care renunţă la odihna lui, muncește pentru fiul său, cheltuieşte banii pentru fiul său, şi face totul din cauza iubirii.

Dar aceasta este iubirea naturală. Creatorul dă iubirea naturală pentru ridicarea copiilor şi astfel să fie continuitate în lume. Dacă de exemplu, tatăl ar ridica copiii pentru că este o Miţva (poruncă), copiii săi ar avea hrană, îmbrăcăminte, și alte lucruri care sunt necesare pentru copii ca urmare a faptului că omul este obligat să ţină toate Miţvot. O dată el va ţine Miţvot, iar altădată va face doar minimul, şi copiii lui vor muri de foame.

De aceea Creatorul dă părinţilor iubirea naturală pentru copiii lor, pentru a exista continuitatea lumii. Asta nu este tot una cu iubirea prietenilor. Aici fiecare trebuie să facă el însuşi eforturi mari pentru a crea în inima lui iubirea pentru prieteni.

Este tot una cu “Şi cumpără-ţi prieten”. Odată ce înțelege, cel puţin intelectual, că  are nevoie de ajutor și că nu poate face munca sfântă, ca urmare a faptului că înțelege cu mintea lui, el începe să cumpere, să facă concesii de dragul prietenului.

Este aşa, fiindcă înțelege că munca este întâi de dăruire pentru Creator. Dar, este împotriva naturii lui, pentru că omul este născut cu dorinţă de primire doar pentru propriul său beneficiu. De aceea ne-a fost dat remediul prin care să mergem de la iubirea de sine, la iubirea pentru ceilalți, și prin asta el poate ajunge la iubirea pentru Creator.

De aceea, el poate găsi un prieten la nivelul său. Dar după aceea, să-şi facă prietenul Rav, adică să simtă în el, că prietenul său este la un grad mai ridicat decât el, însă asta este ceva ce omul nu poate vedea, anume că prietenul său este ca un Rav şi el este ca un student. Dar dacă nu-şi priveşte prietenul ca pe un Rav, cum va învăţa de la el? Asta se numeşte “A face” adică este o acţiune fără minte. Cu alte cuvinte, el trebuie să accepte, peste raţiune, că prietenul său este mai mare decât el, și asta înseamnă „A face,” adică, acțiune deasupra rațiunii.

În eseul, “Un discurs pentru Completarea Zohar-ului,” este scris, “Pentru a primi prima condiţie, fiecare student trebuie să se simtă cel mai mic dintre prieteni. În acea stare el poate primi aprecierea măreţiei celui mare”. De aceea, el este explicit afirmând că fiecare va trebui să se vadă pe sine ca cel mai mic dintre studenţi.

Şi totuşi, cum poate omul să se vadă pe sine ca cel mai mic dintre studenţi? Aici se potriveşte doar deasupra raţiunii. Asta se numeşte “ Fă-ţi Rav,” adică fiecare dintre ei este considerat faţă de el Rav, iar el este privit numai ca student.

Acesta este un mare efort, fiindcă este lege că defectele celorlalți sunt mereu vizibile în timp ce propriile noastre defecte sunt întotdeauna ascunse. Și totusi, el trebuie să-i considere pe ceilalți ca fiind virtuoşi, și asta este util pentru el ca să accepte ceea ce a spus sau a făcut celălalt şi să învețe din acţiunile celorlalți.

Dar corpul nu este de acord cu asta pentru că de câte ori cineva trebuie să învețe de la altul, adică de la unul situat mai sus decât el, acela îl obligă la muncă, iar corpul refuză părerile şi acţiunile altuia. Deoarece corpul vrea să se odihnească, este mai bine şi mai convenabil pentru el să omită opiniile şi acţiunile prietenului şi astfel nu va trebui să facă efort.

De aceea, acest lucru se numeşte, “Fă-ţi Rav.” Deci, ca prietenul să-ţi fie Rav, tu trebuie să îl faci. Cu alte cuvinte, nu este după raţiune, fiindcă raţiunea afirmă altfel, şi uneori îi arată lui chiar opusul, cum că el poate fi ravul și celălalt studentul. De aceea este numit “ Fă-ţi” adică fă şi nu gândi.

3) “Şi judecă fiecare om după o scală de merit”.

După ce am spus, “ Cumpără-ţi prieten”, rămâne întrebarea, “Dar cum este cu restul oamenilor?” De exemplu, dacă un om alege câțiva prieteni din comunitatea lui şi îi lasă pe ceilalți și nu se unește cu ei, întrebarea este, “Cum ar trebui el să-i trateze?” Până la urmă, ei nu sunt prietenii lui şi, de ce nu i-a ales el? Ar trebui poate să spunem că el nu a găsit virtuți în ei care să merite să-l facă să se unească cu ei, adică,  el nu îi apreciază.

Deci, cum ar trebui el să-i trateze pe restul oamenilor din comunitatea sa? Şi, se aplică la fel și pentru restul oamenilor care nu sunt din acea comunitate, cum ar trebui el să-i trateze? Rabi Yoşua Ben Perahia spune despre asta, “Şi judecă pe fiecare om după o scală de merit” adică omul trebuie să îi judece pe fiecare după o scală de merit.

Faptul că el nu găseşte calități în ei, aceasta înseamnă că nu este vina lor. Din contră, nu este în puterea lui să fie capabil să vadă meritele publice generale.

Din acest motiv, el vede în funcţie de calităţile sufletului său. Asta este adevărat în funcţie de obţinerea sa, şi nu în funcţie de adevăr. Cu alte cuvinte, există un astfel de lucru ca adevărul însusi, independent de ceea ce obţine omul în cauză.

Există adevărul pe care fiecare îl obţine în funcţie de ajungerea sa, adică adevărul se schimbă în funcţie de cel care îl obţine. Înseamnă că este un subiect care se schimbă în funcţie de schimbarea stărilor din cel care obţine.

Dar adevărul real nu s-a schimbat în esenţa lui. Acesta este motivul pentru care fiecare om poate obţine acelaşi lucru în mod diferit. De aceea, în ochii mulţimii, poate fi aceea că mulţimea este în regulă, dar el vede diferit, în funcţie de propriile lui  calităţi.

De aceea, el spune, “Şi judecă pe fiecare om după o scală de merit”, însemnând că el va trebui să-i judece şi pe toți ceilalți, pe lângă prietenii lui, în mod favorabil- că ei sunt toţi merituoși, iar el nu are nicio plângere în ceea ce privește purtarea lor, dar, pentru el însuși, el nu poate învăţa nimic de la ei pentru că el nu are nicio echivalenţă cu ei.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Agenda Adunării – 1

Articol Nr. 17,  Partea a II-a,1984

La începutul adunării, trebuie să fie o agendă. Fiecare trebuie să vorbească cât de mult poate despre importanţa societăţii, descriind profiturile pe care societatea i le va da şi lucrurile importante pe care speră că societatea i le va aduce şi pe care el, nu le poate obţine de unul singur, iar în funcţie de asta este cum apreciază el societatea.

Este aşa cum au scris înţelepţii noştri (Berachot 32), “Rabbi Shamlai a spus, ‘Omul trebuie totdeauna să slăvească Creatorul, şi apoi să se roage.’De unde am primit asta? De la Moise, aşa cum este scris, ‘Şi L-am implorat atunci pe Domnul.’ Este de asemenea scris, ‘O Doamne Dumnezeule, Tu ai început,’ şi este scris, ‘Lasă-mă să  trec, mă rog Ţie, şi să văd Ţara cea bună.’”

Şi motivul pentru care noi trebuie să începem cu slăvirea Creatorului este pentru că e natural când cineva îi cere ceva celuilalt să existe două condiţii:

1. Ca el să aibă ceea ce îi cer, precum bogăţie, putere şi renumele de a fi bogat şi prosper.
2. Ca el să aibă o inimă bună, adică dorinţă de a face bine celorlalţi.

De la un astfel de om tu poţi cere o favoare. De aceea, ei spun, “Omul trebuie totdeauna să slăvească Creatorul, şi apoi să se roage.” Asta înseamnă că, după ce omul crede în măreţia Creatorului, crede că El are fel de fel de plăceri ca să le dea creaturilor, şi că El doreşte să facă bine, atunci este pertinent să spunem că el se roagă la Creator, care, cu siguranţă îl va ajuta fiindcă El doreşte să dăruiască. După asta Creatorul poate să îi dea acestuia ceea ce îşi doreşte şi, de asemenea, omul poate fi sigur că rugăciunea îi va fi acceptată de Creator.

La fel este şi cu iubirea pentru prieteni, la începutul adunării, când ne adunăm, noi trebuie să îi lăudăm pe prieteni, să lăudăm importanţa fiecăruia dintre ei. În măsura în care noi recunoaştem măreţia societăţii, omul poate aprecia societatea.

“Şi apoi roagă-te” asta înseamnă că fiecare trebuie să se examineze pe sine şi să vadă cât efort oferă el societăţii. Iar apoi, când ei văd că tu nu ai nicio putere să faci ceva pentru societate, acolo este locul de rugăciune la Creator pentru ca El să te ajute şi să- ţi dea puterea şi dorinţă să te angajezi în iubirea pentru ceilalţi.

Şi apoi, toţi ar trebui să se comporte ca în ultimele trei din cele “Optsprezece Rugăciuni”. Cu alte cuvinte, după ce am pledat în faţa Creatorului, Zohar spune că în ultimele trei din cele “Optsprezece Rugăciuni” omul va trebui să creadă ca şi cum Creatorul deja i-ar fi admis cererea şi el a fost plecat.

În iubirea pentru prieteni ar trebui să credem la fel: După ce ne autoexaminăm şi urmăm cunoscutul sfat al rugăciunii, noi ar trebui să credem că rugăciunii noastre i s-a răspuns şi să ne bucurăm cu prietenii noştri ca şi cum toţi prietenii fac un singur trup. Şi, aşa cum corpul nostru doreşte ca toate organele sale să se bucure, noi vrem acum ca, de asemenea, toţi prietenii noştri să se bucure.

Aşadar, după toate calculele vine vremea bucuriei şi a iubirii pentru prieteni. În acel timp fiecare ar trebui să se simtă fericit, ca şi cum tocmai ar fi încheiat un târg foarte bun care îi va aduce mulţi bani. Şi este obiceiul ca în asemenea moment el să ofere de băut prietenilor.

La fel şi aici, fiecare are nevoie ca prietenii lui să bea şi să mănânce prăjituri, etc. fiindcă acum este fericit şi doreşte ca şi prietenii lui să se simtă bine. Aşadar, despărţirea din adunare va trebui să fie într-o stare de bucurie şi entuziasm.

Aceştia merg pe calea unui “timp al Torei,” şi a unui “timp al rugăciunii.” “Timp al Torei” înseamnă plenitudine, când nu există nicio lipsă. Acesta este numită “dreapta,” după cum este scris, “La mâna Lui dreaptă era o lege de foc.”

Iar, “timp al rugăciunii” este numit “stânga,” fiindcă un loc al lipsei este un loc care are nevoie de corecţie. Aceasta se numeşte “corecţia Kelim (vaselor)”. Dar în starea de „timp al Torei”, denumită “dreapta,” nu este loc pentru corecţie, şi de aceea Tora este numită “dar.”

Se obişnuieşte să se dea cadouri unei persoane iubite. Şi este de asemenea un obicei să nu iubeşti pe cineva care are lipsă. De aceea, într-un “timp al Torei,” nu este loc pentru gânduri despre corecţie. Aşadar, când se pleacă de la adunare, ar trebui să fie ca în ultimele trei din “.Optsprezece Rugăciuni “ Din acest motiv, toţi vor simţi plenitudinea.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Astăzi vă ridicaţi, voi toţi

Articol Nr. 19, 1984

Interpreţii întreabă despre cuvintele, „Astăzi vă ridicaţi, voi toţi …căpeteniile voastre, triburile voastre, bătrânii voştri şi ofiţerii voştri, fiecare om al Israelului”. Începe cu forma de plural „voi”, şi se termină cu forma de singular, „fiecare om al Israelului.” Autorul cărţii Lumină şi Soare, spune că, folosindu-se forma de plural şi forma de singular, se referă la problema iubirii prietenilor. Deşi printre voi sunt „căpetenii, triburi,” etc., totuşi nimeni nu vede în el însuşi un merit mai mare decât în oricare om al Israelului. În schimb, toţi sunt egali şi nimeni nu se plânge de celălalt. Din acest motiv, de Sus, ei sunt de asemenea, trataţi ca atare şi, de aceea, o abundenţă mare este împrăştiată jos.

Acesta este modul nostru de a studia totul într-un subiect. Rezultă că un om trebuie să-şi asume greutatea Împărăţiei Cerului ca un taur povara şi ca un măgar încărcătura, adică mintea şi inima. Cu alte cuvinte toată munca omului ar trebui să fie pentru a dărui.

În consecinţă, dacă cineva munceşte pentru a dărui, şi nu îşi doreşte nicio recompensă în schimb, cu excepţia slujirii în munca cea sfântă fără speranţa să-i fie dăruit ceva în plus faţă de ceea ce are, atunci, el nu are nicio dorinţă pentru o muncă în plus. Cu alte cuvinte, primind o oarecare cunoaştere fiindcă merge pe calea cea dreaptă, este cu siguranţă o cerere justă, şi totuşi el renunţă la ea, chiar dacă astfel doreşte să meargă cu ochii închişi şi să creadă în Creator. Şi ceea ce poate, face, şi e mulţumit cu soarta sa.

Şi el chiar simte că sunt oameni care au o oarecare înţelegere în munca Creatorului, în timp ce el, vede că este complet gol. Cu alte cuvinte, de multe ori el simte un gust bun în muncă, şi în acest timp simte că este în starea de „căpeteniile voastre.” Altfel spus, simte că acum a atins un nivel din care este imposibil să mai cadă într-o stare de umilinţă, o stare în care, dacă îşi doreşte să se angajeze în munca lui Dumnezeu, trebuie să facă eforturi mari pentru a-şi obliga corpul, fiindcă lucrurile pe care le face atunci sunt prin constrângere, fiindcă el nu are nicio dorinţă de muncă, iar corpul său îşi doreşte doar să se odihnească şi nu-i pasă de nimic.

În schimb, atunci când el simte că deja a ajuns să ştie cu adevărat că nu este nimic în lume în afara muncii de dăruire, atunci cu siguranţă el găseşte gust bun în muncă. Şi atunci când îşi cercetează stările anterioare, el nu poate înţelege că acum este într-o stare de urcare. De aceea, după toate calculele, el decide că acum este imposibil ca vreodată să mai simtă vreo cădere.

Dar uneori, după o zi, o oră, sau câteva minute, cade în aşa o stare de umilinţă, că nu poate simţi imediat că a căzut din starea lui înaltă în „adâncimea marelui abis.” Doar, după o oră sau două, vede dintr-odată că a căzut de la cel mai înalt nivel, adică de la certitudinea anterioară că era cel mai puternic om, şi că este ca oricare om al lui Israel, adică, asemenea unui om oarecare. Apoi, el începe să caute sfat în inima lui: „Ce-ar trebui să fac acum?”, „Cum mă pot ridica la starea de Gadlut (mărire- maturitate) pe care o aveam înainte?”

În acel moment, omul ar trebui să meargă pe calea cea dreaptă – să zică, „Starea mea actuală fiind de umilinţă cumplită, înseamnă că am fost anume aruncat afară de Sus, ca să ştiu dacă vreau într-adevăr să fac munca cea sfântă de dăruire, sau, dacă doresc să fiu servitorul lui Dumnezeu fiindcă găsesc asta mai recompensator decât alte lucruri.”

Apoi, dacă omul poate spune, „acum vreau să muncesc pentru a dărui, şi nu vreau să fac munca cea sfântă pentru a primi vreo recompensă pentru ea, în schimb, stau să fac munca sfântă ca orice om al Israelului, adică prin rugăciune sau prin lecţia de zi cu zi, şi nu am timp să mă gândesc cu ce intenţie studiez sau mă rog, ci, pur şi simplu voi observa acţiunea fără nicio intenţie specială.” În acel moment, el reintră în munca sfântă pentru că acum el vrea să fie servitorul lui Dumnezeu fără nicio precondiţie.

Asta înseamnă ceea ce a fost scris, „Astăzi vă ridicaţi, voi toţi” adică, toate prin câte ai trecut, toate stările pe care le-ai trăit – fie stări de Gadlut (măreţie) sau stări de mai puţină măreţie (Gadlut), care au fost considerate intermediare şi tot aşa. Tu iei toate aceste detalii şi nu compari un nivel cu altul, pentru că ţie nu-ţi pasă de nicio recompensă ci numai să faci voinţa Creatorului. El ne-a comandat să observăm Mitzvot (poruncile) şi să studiem Tora, şi asta este ceea ce facem, la fel ca orice om obişnuit al Israelului. Cu alte cuvinte, starea în care el se află chiar acum, e la fel de importantă pentru el ca aceea când a crezut că este în Gadlut. Atunci, „Domnul Dumnezeul tău face cu tine această zi”.

Asta înseamnă că atunci Creatorul face cu el un legământ. Cu alte cuvinte, tocmai în momentul când omul acceptă munca Lui fără nicio condiţie şi e de acord să facă munca cea sfântă fără nicio recompensă, ceea ce se numeşte „predare necondiţionată,” acesta este momentul când Creatorul face legământ cu el.

Baal HaSulam ne-a explicat modalitatea încheierii unui legământ: Când doi oameni văd că se iubesc unul pe altul, fac legământ între ei că dragostea lor va rămâne întotdeauna. Şi el a întrebat, „Dacă se iubesc şi înţeleg că această dragoste nu-i va părăsi, de ce acest legământ? Adică, de ce fac acest legământ, cu ce scop? Altfel spus, ce câştigă prin încheierea unui legământ? Este doar un ritual sau este pentru vreun profit?

El a spus că motivul facerii legământului este acela că acum ei înţeleg că este în  interesul fiecăruia să se iubească unul pe celălalt pentru motive pe care acum ei le văd – că fiecare îl simte pe celălalt şi îi pasă numai ca celuilalt să-i fie bine – aşa că fac un legământ.

Şi fiindcă acum nu are nicio plângere împotriva prietenului său, sau nu ar face legământul, ei îşi spun unul altuia „este avantajos pentru noi ca să facem un legământ odată pentru totdeauna.” Cu alte cuvinte, dacă va mai fi vreodată o situaţie în care unul are nemulţumiri faţă de celălalt, amândoi îşi vor aminti de legământul ce l-au făcut atunci când iubirea era revelată între cei doi.

La fel, chiar dacă în mod normal ei nu mai simt iubirea, aşa cum au făcut-o atunci, ei îşi vor reaminti încă vechea iubire şi nu se vor uita la starea în care se află de obicei. În schimb, se vor reîntoarce la a face câte ceva pentru celălalt. Acesta este avantajul legământului. Astfel, chiar şi când iubirea care era între ei şi-a pierdut intensitatea, pentru că au făcut legământ, ei au puterea să redeştepte iubirea strălucitoare pe care o aveau înainte. În acest fel, îşi asigură spatele unuia altuia în viitor.

Rezultă că facerea unui legământ este pentru viitor. Este cu un contract pe care ei îl semnează şi pe care nu vor putea să îl regrete când vor vedea că legăturile dintre ei nu sunt aşa cum erau, că această iubire le-a dat lor o mare plăcere când îşi făceau bine unul altuia, dar acum, fiindcă iubirea a fost degradată, ei sunt neputiincioşi şi niciunul nu poate să facă ceva pentru celălalt.

Dar dacă îşi doresc să facă ceva pentru prietenii lor, ei trebuie să ia în considerare  încheierea legământului pe care l-au făcut înainte şi din cauza asta ei vor trebui să reconstruiască iubirea. Este ca atunci când un om semnează un contract cu prietenul lui, iar contractul îi uneşte în aşa fel că ei nu se pot despărţi.

Prin urmare, „Astăzi vă ridicaţi, voi toţi .” Cu alte cuvinte, el se gândeşte la detalii, „Căpeteniile voastre, triburile voastre, bătrânii voştri şi ofiţerii voştri, fiecare om al lui Israel.” Asta înseamnă că toate gradele înalte pe care le-a avut sunt considerate acum de el ca fiind o stare de „fiecare om al lui Israel,” şi îşi asumă acea stare ca atunci când el se afla în stări pe care le considera bune. El spune, „acum îmi fac partea, şi sunt de acord că Creatorul îmi va da ce vrea El şi nu voi avea nicio critică.” În acel timp, el este recompensat cu facerea unui legământ. Altfel spus, conexiunea rămâne permanentă deoarece Creatorul a făcut un legământ cu el pentru toată eternitatea.

Conform celor spuse mai sus, noi vom interpreta versetul, „Lucrurile secrete aparţin Domnului Dumnezeul nostru, dar lucrurile care sunt revelate ne aparţin nouă şi fiilor noştri pentru totdeauna, fiindcă noi vom putea face toate cuvintele acestei legi.” Va trebui ca noi să înţelegem ce vine să ne spună acest verset. Nu putem spune că el vine să ne spună că noi nu putem şti ce este ascuns şi numai Creatorul ştie. Nu putem spune asta fiindcă fără verset noi vedem că nu ştim ce ne este ascuns nouă. Deci, ce ne spune acest verset?

Este cunoscut că este un lucru care este ascuns şi un lucru care este revelat. Înseamnă că partea activă a ceea ce facem este atunci când putem vedea dacă o facem sau nu. Şi dacă corpul nu vrea să facă acea Mitzva (poruncă), este o tactică – omul se poate forţa pe sine, adică se constrânge să facă porunca împotriva dorinţei lui. Rezultă că constrângerea este relevantă faţă de lucrurile revelate.

Partea ascunsă este intenţia în Mitzva. Asta omul nu poate vedea, adică ceea ce  celălalt intenţionează în timp ce face. Este la fel cu omul însuşi, cel care acţionează. Nici el nu poate şti, decât dacă se minte pe sine în timp ce face. Crede că nu are alt scop şi că astfel este complet dedicat Creatorului. Dar cu acţiunea denumită „partea revelată,” nu este relevant să vorbim despre un om care se minte crezând că poartă Tefilin când în fapt nu este Tefilin. Similar, o femeie nu se poate minţi pe sine că aprinde lumânările de Shabbat când în fapt nu le aprinde.

Dar cu intenţia, se poate spune că cineva se poate minţi pe sine. El crede că lucrează în Lishma (pentru numele Ei) când de fapt este complet în Lo Lishma (nu pentru numele Ei). De asemenea, nu poate fi constrângere pentru că omul nu poate să-şi constrângă gândul să gândească ceea ce vrea el. Cu lucrurile care aparţin emoţiei şi cunoaşterii, omul este neputincios. Nu îşi poate forţa mintea să înţeleagă într-un mod diferit decât o face sau să simtă diferit decât o face.

Acum putem înţelege chestiunea de mai sus, anume că tot ce este lăsat pentru noi este partea practică. Aceasta este numită „Lucrurile care sunt revelate ne aparţin nouă şi fiilor noştri pentru totdeauna, fiindcă noi vom putea face toate cuvintele legii.” Ni se porunceşte să facem acţiunea, adică, fapta este ceea ce ni s-a poruncit să facem, chiar şi forţat.

Dar despre intenţie, „denumită partea ascunsă,” în aceasta, niciun om nu are vreo părere sau o hotărâre. Deci ce ar trebui să facem noi ca să respectăm şi partea ascunsă? Aici tot ceea poate cineva să facă este testarea, adică să se examineze pe sine să vadă dacă face totul pentru a dărui, sau dacă corpul rezistă scopului de a dărui. Simte că este îndepărtat de asta ca urmare a faptului că nu este nimic pe care să-l poată face singur, chiar dacă el plănuieşte să facă, toate tacticile pentru a fi în stare să urmărească dăruirea nu-l ajută.

Despre aceasta vine să ne spună versetul, că această chestiune de Lishma, denumită „partea ascunsă,” îi aparţine Domnului Dumnezeul nostru. Cu alte cuvinte, numai Creatorul îl poate ajuta, fiindcă nu este absolut nicio posibilitate ca el însuşi să poată să o realizeze. Nu este la îndemâna omului deoarece este deasupra naturii. De aceea versetul spune, „Secretele aparţin Domnului Dumnezeul nostru,” adică îi aparţin Lui, fiindcă Creatorul va trebui să ne dea această forţă denumită de „dăruire”.

De aceea înţelepţii noştri au spus (Kidushin 30), „Înclinaţiile omului îi biruiesc puterile în fiecare zi şi caută să-l condamne la moarte, aşa cum este spus ‘Cel păcătos îl pândeşte pe cel drept, şi caută să-l nimicească,’ şi dacă ‘Creatorul nu îl ajută, nu îl va putea răzbi’, aşa cum este scris: ‘Domnul nu-l va lăsa în mâinile lui.’”

Chestiunea „căutării să-l nimicească” înseamnă că doreşte ca omul să facă totul pentru a primi, ceea ce înseamnă să fie separat de Viaţa Vieţilor. În mod natural omul rămâne o fiară. De aceea înţelepţii noştri au spus, “Păcătoşii sunt consideraţi morţi în timp ce sunt în viaţă.” Rezultă că se consideră „mort” când intenţia lui este de primire. Aceasta este considerată separare. A fi răsplătit cu Dvekut (adeziune), înseamnă să i se acorde puterea de a dărui – să aibă un asemenea lucru – pe care doar Creatorul i-l poate da; şi nu este în puterea omului să-l obţină.

De aceea înţelepţii noştri au spus, “înclinaţiile omului îl biruiesc în fiecare zi şi caută să-l nimicească”, şi „dacă Creatorul nu îl ajută, nu îl va putea răzbi aşa cum este spus: ‘Domnul nu-l va lăsa în mâinile lui.’” Din ceea ce am explicat vom înţelege versetul, „Secretul aparţine Domnului Dumnezeul nostru, dar lucrurile care sunt revelate ne aparţim nouă şi fiilor noştri.” De aceea numai acţiunea este cea pe care noi o facem, iar partea ascunsă este cea pe care Creatorul o face.

Dar este totuşi ceva pentru noi de făcut în legătură cu ceea ce este ascuns, astfel încât Creatorul să ne dea partea ascunsă. Acest lucru urmează legea că totul are nevoie de  trezire de jos. Este lege că nu este lumină fără Kli (vas), adică nu este împlinire fără lipsă. Nu poţi să adaugi nimic decât dacă este un spaţiu gol, şi atunci tu poţi pune în el ce vrei. Dar dacă nu este niciun gol, niciun spaţiu gol, cum putem noi adăuga ceva?

De aceea, mai întâi trebuie să constatăm că nu avem vas de dăruire denumit „dorinţa de a dărui,” şi de aceea aceasta este lumina noastră. Aşa cum am explicat în articolele anterioare, principala răsplată este să obţinem dorinţa de dăruire denumită „Lumina Reflectată,” aşa cum este spus, „Întreaga răsplată pe care o sperăm este Lumina Reflectată” (Prefaţa generală la Pomul Vieţii).

De aceea, dacă dorinţa de dăruire este denumită „Lumină”, atunci, această lipsă în care el vede că nu are puterea de a dărui, este denumită „Kli.” El simte că asta este ceea ce nu are, adică vede ce pierde neavând această putere denumită „puterea de a dărui.” Deci lipsa este construită în el conform senzaţiei sale. Asta se numeşte „Kli” şi „gol” pentru că aici – unde lui îi lipseşte puterea de a dărui – este loc să intre această senzaţie. Aceasta este denumită „sosirea Luminii în Kli.”

Totuşi noi trebuie să ştim că primirea acestui Kli necesită multă muncă. Avem Kelim (vase-plural), denumite „lipsuri” pe care dorim să le umplem. Ele sunt denumite „Kelim (vase) ale iubirii de sine,” însemnând că dorim să primim împlinire. Acestea sunt Kelim foarte importante deoarece vin din partea Creatorului care le-a creat prin „existenţă din absenţă” deoarece El doreşte să facă bine creaturilor Sale, adică doreşte să le dăruiască împlinire. Dar cum poate dărui împlinire când nu este nici un loc gol în care să fie primită? Din acest motiv, El a creat aceste vase (Kelim) de existenţă din absenţă pentru a aşeza plăcerea şi încântarea în ele. Rezultă că aceasta este esenţa vasului (Kli) pe care l-a creat Creatorul.

Dar deoarece acest Kli este denumit „dorinţă de primire,” el a vrut să aibă echivalenţă de formă cu Creatorul, denumită „Dvekut (adeziune).” De aceea, acest Kli a fost decăzut din a fi un Kli de primire a abundenţei superioare. Acum este nevoie de un nou Kli pentru primire, care se îmbracă în fostul Kli, şi numai prin amândouă – acoperind dorinţa de dăruire în interiorul dorinţei de primire – va fi un Kli adecvat pentru primire.

Precedentul Kli, denumit „dorinţa de primire,” a venit de la Emanator şi cel de jos nu are nicio parte în munca dorinţei de primire, ci totul vine de la Emanator. La fel, al doilea Kli, denumit dorinţa de a dărui, vine şi el numai de la Emanator, şi cel de jos nu poate adăuga, tot ca şi în primul Kli, denumit „dorinţă de primire”. Dar diferenţa este că vasul de dăruire trebuie să aibă mai întâi cererea de la cel de jos, care îl caută pe Creator să-i dea un Kli nou. Pe primul Kli nu l-a avut fiindcă i-a fost dat fără nicio trezire din partea celui de jos.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Referitor la importanţa prietenilor

Articolul 17, Partea 1, 1984

În ceea ce privește importanţa prietenilor în societate şi cum să-i apreciem, adică cu ce fel de importanţă trebuie să-şi privească fiecare prietenul său. Bunul simţ ne dictează, că dacă cineva îşi priveşte prietenul ca fiind pe un nivel mai jos decât nivelul său, atunci el va dori să-l înveţe pe acesta cum să se poarte într-un mod mai virtuos decât calităţile pe care prietenul le are. Deci, el nu poate fi prietenul lui ci îşi poate lua prietenul ca student şi nu ca prieten.

Iar dacă cineva îşi vede prietenul ca fiind la un nivel superior faţă de al său, şi vede că poate dobândi calităţi bune de la acesta, atunci prietenul îi poate fi Rav şi nu prieten.

Aceasta înseamnă, că doar atunci când omul îşi vede prietenul la acelaşi nivel cu al său, atunci el îl poate accepta pe celălalt ca prieten şi se poate uni cu el. Aceasta, fiindcă prietenii se află amândoi în acelaşi stadiu. Aşa ne dictează bunul simţ. Cu alte cuvinte, ei au aceleaşi puncte de vedere şi astfel decid să se unească. Atunci, amândoi acţionează îndreptându-se către scopul pe care amândoi doresc să-l obţină.

Sunt ca doi prieteni care gândesc la fel şi care fac o afacere împreună, astfel încât acea afacere să le aducă profit. În acel stadiu ei simt că au puteri egale. Dar dacă unul dintre ei va simţi că este mai competent decât celălalt, atunci el nu va vrea să-l accepte pe acesta ca pe un partener egal. În schimb ei ar crea un parteneriat procentual, în concordanţă cu puterea şi calităţile pe care unul le posedă faţă de celălalt. În acel stadiu, parteneriatul este de treizeci şi trei sau treizeci şi cinci de procente, şi deci nu se poate spune că sunt egali în afacere.

Dar în iubirea pentru prieteni, atunci când prietenii se obligă să creeze unitate între ei, înseamnă clar că ei sunt egali. Aceasta se numeşte „unitate”. De exemplu, dacă ei fac afaceri împreună şi hotărăsc ca beneficiul să nu fie distribuit în mod egal, numim aceasta „unitate”? În mod clar, o afacere în iubirea prietenilor va fi atunci când profiturile şi posesiunile prietenilor sunt egal controlate de către aceştia. Ei nu ar trebui să ascundă sau să tăinuiască nimic unul faţă de altul, ci totul să fie cu iubire, prietenie, încredere şi pace.

Dar în eseul, „Un discurs pentru completarea Zoharului”, este scris: „Măsura măreţiei, vine cu două condiţii:

1. să ascultăm întotdeauna şi să primim aprecierea societăţii, pe măsura măreţiei ei;
2. mediul va trebui să fie măreţ, după cum este scris:

„În mulţimea de oameni este slava Regelui’ “.

Pentru a accepta prima condiţie, fiecare student trebuie să simtă că el este cel mai mic dintre toţi prietenii, şi, doar atunci el va fi capabil să primească aprecierea măreţiei de la toţi. Aceasta este astfel, deoarece acela care este mai mare, nu poate primi de la cel mic, şi cu atât mai mult să fie impresionat de cuvintele acestuia. Doar cel mic este impresionat de aprecierea celui mai mare.

Şi în ceea ce priveşte a doua condiţie, fiecare student trebuie să preamărească meritele prietenului, ca şi cum acela ar fi cel mai mare din generaţie. Atunci, mediul înconjurător îl va influenţa aşa cum ar face un mediu măreţ din moment ce calitatea este mai importantă decât cantitatea.

Rezultă că în privinţa iubirii de prieteni, ei se ajută unul pe altul, adică este suficient pentru fiecare să îl privească pe prietenul său ca având acelaşi nivel cu al său. Dar deoarece fiecare ar trebui să înveţe de la prietenii săi, intervine aici noţiunea de Rav şi discipol. Din acest motiv, el ar trebui să-şi considere prietenul ca fiind mai măreţ decât el.

Dar cum poate cineva să-l considere pe prieten mai mare decât pe sine, dacă vede că meritele sale le depăşesc pe cele ale prietenului său, că este mult mai talentat şi că are calităţi naturale mai bune? Există două moduri de a înţelege acest lucru:

1. El are credinţă mai presus de raţiune: de îndată ce şi-a ales prietenul, el îl apreciază pe acesta mai presus de raţiune.
2. Într-un mod mai natural – prin raţiune. Dacă s-a decis să-l accepte pe celălalt ca prieten şi lucrează cu sine ca să îl iubească, atunci este normal ca din cauza iubirii să vadă doar lucrurile bune. Si chiar dacă prietenul are şi părţi rele, el nu le poate observa, după cum este scris: „iubirea acoperă toate fărădelegile”.

Vedem că un om poate vedea lucrurile rele la copiii vecinului său, dar niciodată pe ale copiilor proprii. Şi când cineva vede vreo greşeală în copiii lui, imediat el se opune prietenului său şi începe să enumere meritele propriilor săi copiilor.

Şi întrebarea este, care e atunci adevărul? Până la urmă, există meritele copiilor săi şi de aceea omul se supără când cineva vorbeşte despre copiii lui. Problema este că, după cum am auzit de la tatăl meu, că într-adevăr fiecare om are şi bune şi rele. Şi amândoi, şi vecinul şi tatăl, spun adevărul. Doar că vecinul nu îi tratează pe copiii celuilalt aşa cum face tatăl lor, fiindcă el nu are aceeaşi iubire pentru ei, cum are tatăl.

De aceea, când îi vede pe copiii celuilalt, vede doar defectele lor, deoarece asta îi provoacă mai multă plăcere. Şi asta fiindcă el poate arăta că este mai virtuos decât alţii pentru că are copii mai buni. De aceea vede el doar defectele celorlalţi. Ceea ce vede el este adevărat, doar că vede doar lucrurile care-l bucură.

Dar tatăl, de asemenea vede doar adevărul, doar că el se referă la partea bună pe care o au copiii lui. Nu vede defectele copiilor fiindcă acestea nu îi aduc nicio plăcere. Deci, el spune adevărul despre ceea ce vede în copiii săi. Şi fiindcă el se referă doar la lucrurile care îl pot mulţumi, vede doar virtuţile.

Rezultă că, dacă cineva îşi iubeşte prietenii, legea iubirii spune că vrea să vadă doar meritele acesTora şi nu greşelile lor. De aceea, dacă el vede în prietenii săi greşelile, nu este un semn că prietenii ar greşi, ci că greşeala este în el şi, deoarece iubirea sa pentru prieteni este imperfectă, el vede greşelile acesTora.

De aceea, acum el nu ar trebui să se uite la corecţia prietenului său,ci el însuşi are nevoie de corecţie. Rezultă din toate cele de mai sus, că lui nu ar trebui să-i pese de corectarea greşelilor prietenului său, pe care el le vede în acesta, ci el însuşi va trebui să corecteze greşeala pe care a făcut-o în iubirea pentru prietenul său. Şi când se corectează pe sine, el va vedea doar meritele prietenului şi nu greşelile acestuia.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Referitor la dăruire

Articol Nr. 16, 1984

Să explicăm problema dăruirii. Când un om serveşte pe cineva pe care lumea îl consideră important, cel important nu trebuie să îl recompenseze pentru serviciile lui. Din contră, un serviciu mare făcut unui om important este considerat de către el ca şi cum ar fi fost răsplătit. Asta înseamnă că dacă omul ştie că aceea este o persoană importantă, deja el se bucură de serviciu şi nu are nevoie mai departe de o recompensă pentru serviciul său. Serviciul însuşi este în schimb plăcerea lui.

Dar dacă serveşte o persoană obişnuită, omul nu simte nicio plăcere în serviciu şi trebuie să fie recompensat pentru acesta. Asta înseamnă că dacă face acelaşi serviciu pentru o persoană importantă, el nu are nevoie de recompensă.

Dacă, de exemplu, o persoană importantă vine cu avionul şi mulţi oameni aşteaptă sosirea lui, iar el poartă o valiză mică şi dă valiza cuiva să o ducă la maşina care îl va duce acasă. Cel ce duce valiza cu siguranţă va refuza să primească ceva de la el deoarece plăcerea obţinută din serviciul său este mai mult decât cei o sută de dolari pe care cel important îi dă lui.

Dar dacă el ar fi fost o persoană de rând, nu l-ar fi servit nici chiar pentru bani. În schimb, i-ar fi spus, “sunt hamali aici; îţi vor căra valiza la maşină, cât despre mine, este sub mine să te servesc. Dar fiindcă aceasta este treaba hamalilor, vor fi bucuroşi să te ajute dacă îi plăteşti”.

Prin urmare pentru aceeaşi acţiune a sa, există o diferenţiere, o distincţie semnificativă, nu în act, ci pentru cine o face – dacă o face pentru o persoană importantă. Asta depinde numai de importanţa acelui individ în ochii omului, însemnând ce simte el faţă de importanţa acelei persoane. Nu contează dacă înţelege el că este o persoană importantă sau dacă ceilalţi din jur spun că este o persoană importantă; asta deja îi dă lui puterea să-l servească fără să aibă nevoie de vreo răsplată.

Conform celor de mai sus, ar trebui să înţelegem adevărata intenţie a celui care serveşte persoana importantă. Este intenţia lui să se bucure servindu-l, fiindcă îl  consideră un mare privilegiu, sau, este pentru că primeşte o plăcere mare servindu-l? De la care sursă vine plăcerea de a servi o persoană importantă? El nu ştie. Totuşi, vede ceva natural – anume că este o mare plăcere aici – aşa că, vrea să îl servească.

Cu alte cuvinte, scopul lui este să vrea ca acea persoană să se bucure fiindcă este o persoană importantă, sau vrea să îl servească pentru că îi aduce plăcere? Adică, dacă ar fi putut avea prin alte mijloace aceeaşi plăcere pe care o primeşte din servirea lui, el ar fi abandonat acest serviciu fiindcă vrea să îl servească deoarece simte că aici a putut găsi o senzaţie bună şi, de aceea îl serveşte?

Întrebarea este dacă serviciul ar fi pentru că vrea ca persoana importantă să se simtă bine şi plăcerea pe care o primeşte din a-l servi fiind numai un rezultat, iar scopul său nu este pentru el însuşi, ci numai pentru ca persoana importantă să se simtă bine. Sau, de fapt, nu ia în considerare persoana importantă, şi toate calculele sale sunt despre câtă plăcere poate obţine el din asta?

Şi dacă întrebăm, “Contează cu ce intenţie lucrează el?” Răspunsul este că trebuie să ştim ce înseamnă vasele de dăruire.

Sunt trei judecăţi pe care le găsim într-un act de dăruire.

1) El se angajează în dăruirea către alţii – fie cu corpul său, fie cu banii lui – pentru a fi recompensat pentru asta. Cu alte cuvinte, serviciul în sine nu este suficient ca să-i dea plăcere. În schimb, vrea să i se dea onoare în schimbul muncii de dăruire. Pentru asta, are putere să muncească. Dar dacă nu ar fi fost sigur că va primi onoare în schimb, nu ar fi făcut ceea ce face pentru alţii.

2) El se angajează în dăruirea pentru ceilalţi şi nu doreşte să i se dea nicio recompensă pentru munca sa, adică un alt lucru, sau altceva. El se mulţumeşte să facă acte de dăruire. Este felul lui să se bucure să facă bine altora şi, asta este toată plăcerea lui. Cu siguranţă, acesta este un nivel mai mare decât primul deoarece vedem de aici că face lucruri cu scopul de a face bine altora. Ar trebui să o numim, “A dărui pentru a dărui”.

Totuşi, dacă privim puţin mai adânc şi cercetăm adevărata sa intenţie în a dărui altora, el face toate acele fapte fiindcă vrea să se simtă bine, adică pentru dragostea de sine, deoarece de felul lui se bucură de actele de dăruire, sau, scopul său este de a se bucura când alţii se simt bine?

Cu alte cuvinte, se bucură când alţii au o dispoziţie bună şi de aceea încearcă să le facă bine altora, pentru ca ei să fie mulţumiţi şi să se bucure de vieţile lor? Şi dacă din întâmplare vede că un alt om, care are mai mult succes decât el în a face ceea ce doreşte el să facă pentru concetăţenii lui, o să renunţe el la plăcerea sa de a face acte de dăruire şi să încerce să îl lase pe celălalt să o facă?

Dar, dacă acea persoană care se angajează în acte de dăruire fără să dorească nicio recompensă pentru munca sa, nu ar putea face concesia de a lăsa pe celălalt om să facă acele lucruri pentru concetăţenii săi, deşi ştie că acela este mai compentent, nu putem încă să numim asta “a dărui pentru a dărui,” deoarece, în final, dragostea de sine este factorul determinant.

3) El munceşte fără a dori să primească vreo recompensă. Şi, atunci când vede că este o altă persoană care este mai competentă, el renunţă la plăcerea sa de a dărui celorlalţi şi îi pasă numai de binele celorlalţi. Asta se numeşte “a dărui pentru a dărui.”

Aşadar, este o cercetare mai amplă care trebuie făcută aici despre adevărata intenţie a omului: dacă doreşte bucuria pentru sine şi de aceea îl serveşte pe cel important, sau, dacă intenţionează să facă plăcere persoanei importante.

Ca să lămurim diferenţa de mai sus, putem înţelege problema primtr-un om, care îşi imaginează că cineva este o persoană foarte importantă şi, de aceea doreşte să-i facă plăcere, astfel încât acela să poată fi bucuros şi, pentru asta, el doreşte să îl servească. Dar în timpul serviciului pe care îl face pentru el, el însuşi este într-o bună dispoziţie şi se simte fericit. Acum simte că toate plăcerile pe care le poate simţi în viaţa sa sunt nimic în comparaţie cu ceea ce simte acum fiindcă serveşte cea mai importantă persoană din lume şi, nu are cuvinte să descrie împlinirea pe care o simte pentru că doreşte să facă acea persoană să fie într-o bună dispoziţie.

Acum se poate autocerceta, adică să vadă care este scopul său dorind să dea mulţumire persoanei importante – îi pasă de propriul său bine, adică vrea să îl încânte pe acela deoarece asta i-ar da lui voie bună – sau, scopul lui este numai ca persoana importantă să se bucure şi să fie încântată, şi el, numai datorită măreţiei acelei persoane, are o mare dorinţă să o servească?

Astfel, deşi în timpul serviciului simte marea plăcere care rezultă cât face serviciul, totuşi, dacă el ştie că mai este cineva care i-ar oferi mai multă plăcere persoanei importante dacă l-ar servi, el va renunţa la plăcerea pe care o poate simţi în timpul serviciului. În schimb, el doreşte din toată inima ca celălalt să facă acest serviciu fiindcă asta i-ar aduce mai multă încântare celui important, decât dacă l-ar fi servit el.

Prin urmare, rezultă că dacă el este de acord să renunţe la serviciul său – chiar dacă simte o mare plăcere, dar, pentru beneficiul persoanei importante şi ca să îl mulţumească mai mult, el renunţă fiindcă nu se gândeşte la sine ci numai la beneficiul persoanei importante – asta înseamnă că nu are nicio intenţie de iubire de sine. În schimb, totul este pentru a dărui şi nu se are în vedere pe sine. În acel moment, el are o analiză completă, pentru că nu se poate înşela şi, asta se numeşte, “dăruire completă”.

Totuşi, ar trebui să ştim că asta nu se poate obţine de unul singur. Dimpotrivă, se spune despre asta (Kidushin, 30), “Înclinaţia omului îl înfrânge în fiecare zi şi caută să îl omoare, după cum este spus, ‘păcătosul îl priveşte pe cel drept, şi caută să-l ucidă.’ şi, dacă Creatorul nu l-ar fi ajutat, nu ar fi biruit, după cum este scris, ‘Domnul nu-l va lăsa în mâna lui.’”

Asta înseamnă că în primul rând omul trebuie să vadă dacă are puterea să ajungă să fie capabil să acţioneze în scopul de a dărui mulţumire Creatorului. Apoi, când a ajuns deja să realizeze că nu poate să obţină asta de unul singur, acel om îşi concentrează Tora şi Mitzvot într-un singur punct, care este “Lumina care îl Reformează,” fiindcă aceasta va fi singura recompensă pe care o vrea de la Tora şi Mitzvot. Cu alte cuvinte, recompensa pentru munca lui va fi darea de către Creator a aceastei puteri numită “puterea de a dărui.”

Este lege că cineva care face un efort, adică îşi anulează odihna, îl face pentru că vrea ceva, deoarece ştie că fără muncă nu i se va da, deci trebuie să muncească. Din acest motiv, un om care se străduieşte să respecte Tora şi Mitzvot cu siguranţă trebuie să îi lipsească ceva şi acesta este motivul pentru care aplică Tora şi Mitzvot, ca să obţină prin asta ceea ce doreşte.

În consecinţă, cineva trebuie să fie atent şi să se gândească la ce vrea – care este recompensa pe care o vrea pentru munca sa – înainte să îşi înceapă munca de servire a Creatorului. Sau, mai simplu, care este motivul care îl determină să se angajeze în Tora şi Mitzvot? Apoi, când determină ce are nevoie, pentru ce trebuie să se străduiască, omul începe să se gândească foarte adânc până când este dificil pentru el să ştie ce vrea cu adevărat.

Acesta este motivul pentru care sunt mulţi oameni care, atunci când încep să analizeze scopul muncii lor, nu pot determina adevăratul scop. Din acest motiv, ei spun, “De ce să ne extenuăm cu cercetarea?” Într-adevăr, ei muncesc fără niciun scop şi spun, “Muncim pentru lumea (viaţa) următoare.”

Şi ce este lumea următoare? “De ce să ne gândim la asta? Noi doar credem că este bună şi ne mulţumim cu atât. Când primim recompensa lumii următoare, atunci vom şti ce este. De ce să intrăm în cercetări?”

Numai cei puţini spun că este o problemă de Dvekut (adeziune) cu Creatorul, şi ca să obţină Dvekut ei trebuie să obţină echivalenţa de formă, însemnând “Aşa cum El este milostiv, şi tu eşti milostiv”. Şi apoi, începe să încerce să obţină echivalenţa de formă – toate acţiunile lui să fie pentru a dărui – fiindcă numai atunci restricţia şi ascunderea care există în lume sunt luate de la el şi el începe să simtă Kedusha (Sfinţenia).

Dar când începe să obţină nivelul de dăruire în munca sa, vede că este foarte departe de el, că nu are nicio dorinţă pentru un gând, cuvânt sau faptă care să aibă capacitatea de a fi îndreptate spre dăruire. Şi, apoi, nu ştie ce să facă ca să obţină puterea de a dărui şi, de fiecare dată când adaugă efort, vede că întreaga problemă este departe de el. Într-un final, realizează că nu este omeneşte posibil ca el să o obţină.

În acel moment realizează că numai Creatorul îl poate ajuta, şi numai atunci el înţelege că trebuie să se angajeze în Tora şi Mitzvot pentru a primi recompensă. Şi recompensa pentru munca sa va fi darea de către Creator a puterii de a dărui. Aceasta este recompensa la care speră deoarece vrea să obţină Dvekut (alipirea) cu Creatorul, care este echivalenţa de formă, adică dăruirea.

Şi acesta este singura recompensă la care speră – ca prin sârguinţa sa în Tora şi Mitzvot să i se dea ceea ce nu a putut obţine de unul singur, şi, are în schimb nevoie să o primească de la altcineva. Este precum munca în lumea fizică: deoarece cineva nu poate obţine bani de unul singur, el munceşte şi, în schimb, i se plăteşte cu bani. De asemenea, în spiritualitate, ceea ce nu poate obţine singur trebuie ca cineva să-i dea, aşadar, asta este ceea ce numim noi “recompensă.”

Deci, când omul doreşte să obţină calitatea de a dărui fiindcă doreşte să obţină Dvekut-ul (alipirea) cu Creatorul, şi nu poate obţine această calitate, ci are nevoie să-i fie dată de Creator, ceea ce vrea să-i fie dat, se numeşte “recompensă.” Şi, deoarece este lege că dacă cineva doreşte recompensă trebuie să facă efort şi să muncească, el respectă Tora şi Mitzvot ca să îi fie dată această recompensă numită “puterea de a dărui” adică, să iasă din iubirea de sine şi să primească dorinţa de a avea puterea să se angajeze numai în iubirea pentru ceilalţi.

Acesta este înţelesul la, “Omul trebuie să se angajeze mereu în Tora şi Mitzvot în Lo Lishma (nu pentru numele Ei), căci de la Lo Lishma se ajunge la Lishma (pentru numele Ei) deoarece Lumina din Ea îl reformează.” Aşadar, prin munca în Tora şi Mitzvot ca să obţină Lishma, el, muncind mai întâi, va obţine nivelul de Lishma. Acesta este motivul pentru care este recompensat cu Lumina din Ea care îl reformează, şi, se consideră că i s-a dat de Sus puterea de a dărui.

Totuşi, ar trebui să întrebăm, “De ce trebuie el mai întâi să se străduiască şi apoi i se dea Lumina Torei? De ce nu i se dă Lumina Torei imediat, astfel încât să îl reformeze instantaneu? De asemenea, de ce să se străduiască pentru nimic şi să piardă timpul pentru nimic? Nu ar fi fost mai bine dacă i s-ar fi dat Lumina la începutul muncii, adică să fi primit Lumina imediat şi să fi început munca în Lishma?”

Problema este că nu există Lumină fără Kli (vas), şi Kli înseamnă dorinţă. Cu alte cuvinte, când o persoană are o dorinţă şi tânjeşte să-şi satisfacă dorinţa, aceasta se numeşte “Kli”. Numai atunci, când are un Kli – însemnând o dorinţă pentru împlinire – se poate spune că i se dă umplerea şi că este mulţumit cu umplerea ce i-a fost dată, deoarece asta este ceea ce şi-a dorit. Recompensa este considerată împlinire când dorinţa primeşte. Mai mult, măsura importanţei împlinirii depinde de măsura dorinţei. Şi, cineva se bucură de împlinire pe măsura suferinţei.

Din acest motiv, este imposibil să i se dea omului Lumina care să-l reformeze când nu are deloc dorinţă pentru ea. Asta fiindcă a-l reforma înseamnă că va pierde puterea iubirii de sine şi va primi puterea iubirii pentru ceilalţi.

Dacă omul nu are dorinţa de a ieşi din iubirea de sine, şi i se spune, “Munceşte şi în schimb nu vei avea nicio dorinţă pentru iubirea de sine,” nu o consideră ca pe o recompensă. Din contră, el crede că pentru munca pe care a făcut-o pentru Stăpân, ar fi trebuit să fie recompensat. Dar în schimb, i se dă ceva foarte rău, şi într-atât de mult, încât va pierde instantaneu toată iubirea de sine. Cine ar fi de acord cu asta?

Din acest motiv, când este cineva care studiază în Lo Lishma, prin asta corpul îl va însoţi, deoarece omul este dispus să renunţe la o plăcere mică pentru a obţine o plăcere mare. Dar, prin natura sa, omul este incapabil să-şi imagineze plăcerea dacă nu se bazează pe iubirea de sine. De aceea i se spune că va fi recompensat pentru că se angajează în Tora şi Mitzvot. Asta nu este o minciună, căci cu siguranţă va fi recompensat. Cu alte cuvinte, i se spune că pentru efortul său în Tora şi Mitzvot, va fi recompensat, şi ăsta este adevărul, căci cu adevărat va fi recompensat, dar recompensa va fi schimbată.

De exemplu, un tată îi spune copilului, “dacă eşti băiat bun, îţi voi cumpăra o maşină, o maşină de plastic”. Apoi, tatăl pleacă peste hotare şi se întoarce câţiva ani mai târziu. Băiatul deja a crescut şi vine la tatăl său şi îi spune “Tată, înainte să pleci peste hotare, mi-ai promis o maşină de jucărie, din plastic”. Aşadar, tatăl se duce şi îi cumpără o maşină adevărată, una cu care poate călători pe distanţe lungi.

Fiul este deja isteţ şi înţelege că acum nu este timpul pentru o maşină de plastic, ci pentru o maşină adevărată. Se consideră ca fiind decepţionat de tatăl său? Desigur că nu! În schimb acum, băiatul vede că atunci când era copil putea să înţeleagă numai un cadou mărunt.

Aici, de asemenea, se începe cu o recompensă măruntă, denumită Lo Lishma, adică aşteaptă să fie recompensat cu ceva ce este fără valoare în comparaţie cu adevărata recompensă pe care o va primi, adică să fie recompensat cu Lishma, care este Kli-ul în care poate primi încântarea şi plăcerea pe care Creatorul doreşte să i le împărtăşească. Acestea sunt adevăratele plăceri.

Prin urmare, spunându-i să lucreze în Lo Lishma, adică să primească o recompensă, asta este adevărat, însemnând că atunci când are intenţia de a dărui, va fi de asemenea recompensat. Singurul fals este adevărata recompensă. În timp ce omul este în Lo Lishma crede că i se va da o altă recompensă fiindcă Kli-ul care primeşte este denumit “iubire de sine”.

Dar apoi, când omul creşte, începe să înţeleagă că vasele (Kelim) care de fapt primesc recompensa sunt vasele (Kelim) de dăruire, că tocmai prin aceste Kelim sunt primite încântarea şi plăcerea. Atunci, simte că este cel mai fericit om din lume, şi recompensa pe care dorea să o primească în timp ce era în Lo Lishma putea fi o recompensă potrivită pentru un copil mic.

Aşadar, când este învăţat că primeşte recompensă şi plăcere pentru munca în Lo Lishma, nu se consideră minciună, fiindcă el nu pierde nimic deoarece recompensa lui a fost schimbată cu una mai mare. Noi trebuie doar să explicăm că Lo Lishma, adică această recompensă, nu este numele adevărat, aşa cum crede el. În schimb recompensa are un alt nume decât ce a crezut el. Totuşi, o recompensă rămâne o recompensă şi ea nu este schimbată, numai numele recompensei se schimbă – de la o recompensă falsă şi imaginară la o recompensă reală.

Din toate cele de mai sus, rezultă că lucrul principal de care omul are nevoie în schimbul muncii sale în Tora şi Mitzvot este pentru ca Creatorul să îi dea vasele de dăruire pe care el nu le poate obţine de unul singur deoarece sunt împotriva naturii. Dar, acesta este un dar de Sus, adică recompensa va fi aceea că mereu va aştepta momentul când poate aduce mulţumire Creatorului. Şi fiindcă aceasta este recompensa pe care el o aşteaptă, aceasta se numeşte “recompensa lui”.

Ca să înţelegem cele de mai sus, va trebui să ne uităm în “Prefaţa Generală la Copacului Vieţii” (Paragraf 3) unde este scris, “Rădăcina întunericului este Masach, în Kli de Malchut, şi rădăcina recompensei este înrădăcinată în Lumina Reflectată care vine din Zivug de Hakaa”.

Acolo El oferă rădăcina la ceea ce vedem în această lume, adică tot ceea ce vedem în această lume este o ramură care provine din rădăcinile de la Lumile Superioare. El spune acolo, “Rădăcina muncii pe care omul o simte în această lume provine din rădăcina Masach-ului în Kliul de Malchut”.

Asta înseamnă că, Kli-ul pe care îl au creaturile este numit “dorinţa de a primi plăcerea,” pe care Creatorul a creat-o din cauza dorinţei Lui de a-şi încânta creaturile Sale. Astfel, El a creat în creaturi dorinţa de a primi plăcere. În Sefirot-urile superioare, asta se numeşte Malchut.

După aceea, învăţăm că a fost un Tzimtzum (restricţie). Asta înseamnă, că cineva nu vrea să fie primitor deoarece vrea să aibă echivalenţă de formă cu Creatorul; de aceea, a fost făcută lege în Kedusha (Sfinţenie) că nimic nu este primit decât dacă are intenţia de a dărui.

Acesta este înţelesul corecţiei Masachului (ecranului). Deoarece vorbim despre Lumina Superioară, a nu dori să se primească Lumină se numeşte  „ecran”(“Masach”). Este ca atunci când omul aşează o cortină sau un voal atunci când soarele străluceşte prea puternic şi el nu doreşte să primească lumina soarelui, aşa că soarele nu va străluci în casă.

Aşadar, când vorbim despre Luminile Superioare, deşi Malchut a avut o mare dorinţă şi poftă de a primi Lumina plăcerii, ea totuşi a renunţat la plăcere, neprimind-o, deoarece ea dorea echivalenţă de formă. Asta se numeşte “muncă,” adică, să facă ceva împotriva dorinţei ei – oprindu-se din primirea plăcerii.

În lumea fizică, de asemenea, când omul trebuie să renunţe la plăcere, se consideră efort. De exemplu, dacă o persoană se bucură de odihnă, şi dacă dintr-un motiv trebuie să renunţe la odihnă şi să facă ceva, asta se numeşte “muncă.”

El ne arată, de asemenea, când ramura corporală primeşte o recompensă, de unde este ea înrădăcinată în lumile superioare. El ne arată că rădăcina recompensei provine din Lumina Reflectată – dorinţa de a dărui care iese din Zivug de Hakaa care a avut loc între Lumina Superioară şi Masach şi Aviut (consistenţă), (Studiul celor zece Sfirot, Partea 4, Paragraf 8). El scrie, “Îmbrăcarea Luminii Reflectate vine ca rezultat a două forţe”.

În spiritualitate, Zivug de Hakaa (cuplare prin lovitură) înseamnă că dacă două lucruri sunt opuse unul faţă de celălalt, sunt considerate ca lovitură (Hakaa). Asta înseamnă că, pe de o parte, cineva vrea cu adevărat lucrul acela deoarece el vede că asta îi va da o imensă plăcere, dar, pe de altă parte, el trece peste şi nu o primeşte, deoarece vrea echivalenţă de formă.

Într-adevăr, sunt aici două dorinţe: 1) Dorinţa cuiva de a primi plăcere, şi 2) dorinţa pentru echivalenţă de formă. Şi din acestea două, se naşte un lucru nou, denumit “îmbrăcarea Luminii Reflectate”. Cu această forţă, el poate mai târziu să obţină abundenţa superioară deoarece această Lumină Reflectată este Kliul potrivit pentru primirea recompensei.

Cu alte cuvinte, cu acest Kli, el are două lucruri: 1) Primeşte plăcerea care se găseşte în abundenţa superioară venită din gândul creaţiei, acela de a face bine creaturilor Sale. 2) În acelaşi timp, se găseşte în echivalenţă de formă, care este al doilea discernământ pe care el îl are din recepţia abundenţei.

Din toate cele de mai sus, vedem că toată recompensa este numai Lumina Reflectată, care este puterea de a dărui pe care cel de jos o primeşte de la Cel de Sus, şi pe care el o numeşte “Lumina Reflectată,” însemnând ceea ce cel de jos îi dă Celui de Sus. Aceasta înseamnă că abundenţa care a venit iniţial de la Creator este numită “Lumină Directă,” aşa cum este scris, “Dumnezeu a creat omul drept.” Adică este aşa cum învăţăm, că gândul creaţiei a fost de a face bine creaturilor Lui, însemnând pentru cei de jos primirea abundenţei, şi asta se numeşte “drept”.

Dar primitorii abundenţei îşi doresc echivalenţa de formă, de aceea avem o corecţie denumită “Lumina Reflectată”. Asta înseamnă că cel care primeşte abundenţa nu o primeşte fiindcă doreşte să se bucure, ci fiindcă doreşte să dăruiască Celui de Sus. Cu alte cuvinte, precum Cel de sus doreşte ca primitorul să se bucure, primitorul abundenţei intenţionează să returneze plăcerea dăruitorului, însemnând pentru Cel de Sus bucuria împlinirii Gândului Său. Prin urmare, rezultă că recompensa este în primul rând Lumina Reflectată, adică puterea de dăruire pe care cel de jos o primeşte de la Cel de Sus.

Dar, în continuare trebuie să înţelegem de ce spunem că Kliul, care este numit “puterea de a dărui,” este întreaga recompensă. În definitiv, “recompensă” implică ceva ce este primit. Spunem, “Lucrez pentru plată,” sau spunem că scopul creaţiei este de a face bine creaturilor Lui, însemnând că vor primi recompensă. Şi aici spunem că recompensa este numită “puterea de a dărui.” Şi ce înţelegem? Că recompensa care urmează pentru om ar trebui să fie împărţită în dobândirea Divinităţii şi a secretelor Torei, şi tot aşa. Dar de ce spune el că recompensa este în  obţinerea puterii de a da, adică, puterea de a dărui? Mai mult, ne spune că asta provine de la rădăcina superioară, denumită “Lumina Reflectată.”

Este cunoscută legea că vaca vrea să alăpteze mai mult decât vrea viţelul să sugă. Aşadar, rezultă că, Creatorul doreşte să le dea creaturilor mai mult decât vor ele să primească. Aşadar cine este împiedicat? Trebuie să ne amintim că Tzimtzum (Restricţia) a apărut pentru ca creaturile să fie în echivalenţă de formă. Aceasta este  corecţie pentru evitarea pâinii ruşinii care provine din rădăcina noastră, deoarece Creatorul este doar dăruire şi nu primire, fiindcă El nu are nevoi şi nu este niciun fel de primire în El. Aşadar, în conformitate cu legea care există în natura noastră – că fiecare ramură vrea să se asemene cu rădăcina sa – când cel de jos trebuie să facă o acţiune care nu este prezentă în rădăcină, el simte neplăcere.

Prin urmare, omul pentru a primi abundenţa, care este lumină şi plăcere, nu trebuie să facă ceva pentru asta deoarece Creatorul vrea să-i dea creaturii mai mult decât vrea  creatura să primească. Dar creatura, din cauza ruşinii, nu are niciun Kli (vas) în care să se bucure de plăcerile care i se vor da. Prin urmare, singura recompensă de care are  nevoie este Kliul denumit “puterea de dăruire.” Aşadar, tot ceea ce ne trebuie sunt Kelim (pluralul de la Kli), şi nu Lumini, şi de aceea recompensa este în primul rând puterea de dăruire.

Însă, ca să obţinem Kliul, denumit “dorinţa de dăruire,” avem nevoie de dorinţă, adică, să simţim că avem nevoie de acest Kli. De aceea, trebuie mai întâi să ne angajăm în Tora şi Mitzvot în Lo Lishma, şi asta este munca noastră – să vedem că tot ceea ce facem este pentru binele propriu, fără nicio intenţie de a dărui.

Şi apoi vedem că avem nevoie de puterea de dăruire şi vrem o recompensă pentru munca noastră – Creatorul ne va da această recompensă – dorinţa de a dărui. Şi când avem puterea, vom putea primi încântarea şi plăcerea care este deja disponibilă şi pentru care nu trebuie să muncim deloc deoarece ne-o dă Creatorul. Dar pentru ca omul să se ridice din treaptă în treaptă, trebuie să primească de fiecare dată puterea de a dărui şi, apoi, nu-i mai lipseşte nimic.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Uneori numim spiritualitatea “un Suflet”

Articolul Nr. 13, 1984

Trebuie să înţelegem de ce uneori spiritualitatea este numită “suflet” [Ebraică: Neshama], după cum este scris, “ Trup şi suflet”, şi uneori, numim spiritualitatea  „suflet” [Nefesh], aşa cum este în, “ Şi tu Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău.”

De obicei, când vorbim de spiritualitate, vorbim despre calitatea superioară, care este acolo, şi ea e Neshama, astfel că omul va şti că a fost gata pregătit pentru el un grad ridicat, care este Neshama, pentru a evoca în inima lui dorinţa de a-l dobândi, şi pentru ca să se întrebe care este motivul pentru care el nu l-a obţinut încă.Apoi, omul va ajunge să afle că tot ceea ce avem nevoie pentru a obţine spiritualitatea este echivalenţa de formă.

Corpul este născut în natura iubirii de sine, ceea ce reprezintă nepotrivirea de formă cu Creatorul, pe care o obţinem doar dăruind. De aceea, el trebuie să-şi purifice corpul şi să ajungă la echivalenţa de formă astfel încât, el să dorească de asemenea, să facă acţiuni care ţin doar de dăruire. Prin asta el va fi apt să obţină gradul ridicat numit Neshama. Din acest motiv, noi vorbim întotdeauna folosind termenii de corp şi Neshama (suflet).

Dar când ne referim la ordinea în muncă urmând gradele corpului vine şi gradul Nefesh. Acesta e motivul pentru care textul spune “Şi tu Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toata inima ta şi cu tot sufletul tău (Nefesh),” pentru că acesta este următorul grad care urmează corpului.

De aceea se spune,  “ Cu toată inima ta,” iar ulterior “Cu tot sufletul tău.” Cu alte cuvinte, respectivul trebuie să vrea să dăruiască tot ce are Creatorului. Dar dupa aceasta, dacă el obţine un grad mai ridicat, însemnând Ruach [spirit], şi apoi Neshama, el tot va trebui să vrea să dăruiască totul Creatorului. Dar textul începe cu primul grad care vine dupa corp.

Tot ceea ce omul posedă trebuie să dea Creatorului. Aceasta înseamnă, că el nu face nimic pentru propriul său beneficiu, ci totul este de dragul Creatorului. Asta înseamnă că toate faptele lui sunt doar pentru a dărui, în timp ce el este complet nesemnificativ şi  totul este făcut de dragul Creatorului.

Acum puteţi întelege ce este scris în Zohar (Teruma [Contribuţie], p 219, Articol 479 în Comentariul Scării) “Cu tot sufletul tău. ‘El întreabă, ‘Ar fi trebuit spus, ‘În sufletul tău,’ ce este ‘Cu tot sufletul tău?’ De ce spune ‘ Cu’?’ I se răspunde că asta vine să includă Nefesh, Ruach, Neshama. Asta înseamnă ‘Cu tot sufletul tău,’ unde ‘tot’ înseamnă ceea ce cuprinde Nefesh”.

De aici, vedem că Zohar interpretează ‘tot’ pe care Tora l-a pus pentru noi, şi vine să ne spună că Nefesh şi Ruach sunt incluse în Neshama. Dar, intentionat, el începe cu Nefesh, fiindcă după corp urmeaza Nefesh. Dar când vorbim în general despre spiritualitate, ne referim la ea ca Neshama, după cum este scris “Şi a suflat în nările lui Neshama („suflet” sau „respiraţie”) de viaţă.”

Pentru a obţine gradul NRN (Nefesh–Ruach–Neshama), trebuie să mergem pe calea dăruirii şi să încercăm să ieşim din iubirea de sine. Aceasta se numeşte “calea adevărului” ceea ce înseamnă că, procedând astfel vom obţine calitatea de adevăr care există în Providenţa Sa şi care se comportă faţă de noi prin calitatea mărinimiei.

Calitatea de adevăr este numită “ Sigiliul Creatorului este adevărul.” Acest lucru  înseamnă că obiectivul muncii Creatorului, munca Sa în creaţia lumilor – aceea de a face bine creaturior Sale – este ca omul să obţină calitatea de adevăr a Lui. Omul va şti că a atins plenitudinea dupa ce a obţinut de bună voie îndrumarea Creatorului, chiar dacă el are abundenţă. Dar, de asemenea, el va trebui să vadă că şi alţii au abundenţă, însemnând că toţi au abundenţa completă.

Acest lucru este prezentat în “ Introducere la Studiul celor Zece Sfirot (Articolul 150), “Al patrulea discernământ despre iubire, este iubirea necondiţionată, care este eternă. Este aşa fiindcă după ce el a judecat întreaga lume favorabil, iubirea este eternă şi absolută. În această stare nu poate fi acoperire şi ascundere în lume pentru că acolo este un loc de dezvăluire completă a Feţei, aşa cum este scris, ‘Învăţătorul tău nu se va mai ascunde pe Sine şi ochii tăi îl vor vedea pe Învăţătorul tău’, fiindcă el ştie deja toate relaţiile Creatorului cu toţi oamenii sub forma Providenţei adevărate care apare din numele Său ’Binele care face bine celui bun şi celui rău”.

Prin urmare, rezultă că dacă omul ajunge la perfecţiunea completă, el obţine starea lui adevărată. Dar, există grade premergătoare înaintea acestuia, aşa cum este scris în „Introducere le Studiul celor Zece Sefirot”, că primul discernământ este pocăinţa din frică. Este scris despre asta (Articol 63), “Primul grad de obţinere al dezvelirii Feţei, adică obţinerea şi simţirea recompensei şi pedepsei Providenţei după modul în care El, care cunoaşte toate tainele, va depune mărturie că omul nu se va întoarce înapoi la prostie, este numit “pocăinţă din frică”. Atunci păcatele lui devin pentru el greşeli şi el este numit ‘drept incomplet’ sau ‘ mediu.”

Dar, în acord cu cele de mai sus, există încă un semn că omul merge pe calea adevărului – starea negării. Cu alte cuvinte, deşi omul vede ca acum este într-o stare proastă, asta este! Înainte să înceapă să meargă pe calea adevărului, el s-a simţit mai aproape de Kedusha (Sfinţenie), iar acum, când a început să păşească pe aceasta cale el se simte mult mai departe. Dar, potrivit cunoscutei legi “Sfinţenia este în creştere, nu în descreştere”, se ridică întrebarea, “De ce acum, când merge pe calea adevărului simte că regresează în loc să simtă că progresează, cum ar trebui să fie dacă merge pe calea adevărului? Cel puţin, el ar trebui să nu decadă din starea sa anterioară.”

Răspunsul este că acolo trebuie să existe întâi absenţă înainte să fie prezenţă. Asta înseamnă că întâi trebuie să fie un Kli (vas), care este numit “lipsă” şi apoi acolo va fi locul de umplere a lipsei.

De aceea, la început, omul trebuie să meargă mai departe şi să se aducă de fiecare dată pe sine cât mai aproape de adevăr. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când merge mai departe el vede situatia lui astfel: ca fiind scufundat în iubirea de sine şi, de fiecare dată, va trebui să vadă mai clar că iubirea de sine este rea pentru că iubirea de sine este cea care ne împiedică să dobândim încântarea şi plăcerea pe care Creatorul le-a pregatit pentru noi, fiindcă asta este ceea ce ne separă pe noi de Creator.

În consecinţă, putem întelege de ce omul gândeşte acum că regresează, acum când a pornit pe calea adevărului, dar el trebuie să ştie că nu este aşa, ci el avansează spre adevăr. Înainte, când munca lui nu s-a bazat pe dăruire şi credinţă, el era departe de a vedea adevărul. Dar acum, el trebuie să ajungă să simtă răul din interiorul său, după cum este scris, “Nu va fi niciun Dumnezeu străin în tine.”

Înţelepţii noştri au spus, “Cine este Dumnezeul străin din corpul omului? Este înclinaţia rea”. Cu alte cuvinte, în interiorul omului, dorinţa de primire este cea mai rea.

Şi apoi, când a obţinut recunoaşterea răului, el poate spune că începe să se corecteze. Rezultă că înainte să ajungă în răul său la un grad pe care el să nu îl mai poată tolera, nu a fost nimic de corectat. De aceea, el are într-adevăr un drum lung înainte spre adevăr, pentru a se vedea pe sine cu adevărat.

Şi când omul vede răul din sine într-o măsură pe care nu o mai poate tolera, el începe să caute cum să iasă din el. Dar singurul mod pentru un om al Israelului este să se întoarcă spre Creator şi astfel El îi va deschide ochii şi inima şi îl va umple cu abundenţa sublimă, aşa cum au spus întelepţii noştri, “Cel care vine să fie purificat, este ajutat”.

Apoi, când el primeşte ajutor de la Creator, toate lipsurile sale vor fi umplute cu lumina Creatorului şi omul începe să se ridice în gradele sfinţeniei, fiindcă nevoia a fost deja pregatită în interiorul lui atunci când a ajuns să-şi vadă adevărata lui stare. Deci, acum este loc să-şi primească plenitudinea.

Şi apoi, omul începe să vadă cum în fiecare zi, în raport cu munca lui se ridică mai sus. Dar, noi trebuie să trezim întotdeauna ceea ce inima uită, ceea ce este nevoie pentru corectarea inimii – Iubirea pentru prieteni – scopul nostru fiind obţinerea iubirii pentru ceilalţi.

Acesta nu este un lucru plăcut pentru inimă, care este numită “iubirea de sine”. De aceea, când este o întâlnire a prietenilor trebuie să ne reamintim să ne punem întrebarea, adică fiecare va trebui să se întrebe pe sine, cât de mult am avansat noi în iubirea pentru ceilalţi şi cât de mult am făcut noi pentru a înainta în aceasta problemă.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Referitor la importanţa Societăţii

Articolul Nr. 12, 1984

Este ştiut că, deoarece omul este mereu printre oameni care nu au nicio legătură cu munca pe calea adevărului, ci, din contră, le sunt mereu ostili celor care merg pe calea cea dreaptă, şi, deoarece gândurile oamenilor se întrepătrund, punctul de vedere al celor care se opun căii adevărului îi influenţează pe cei care au ceva dorinţă să meargă pe calea adevărului.

Aşadar, nu este altă soluţie decât să îşi întemeieze o societate separată pentru ei, care  să fie mediul lor, adică o comunitate separată, care nu se amestecă cu alţi oameni a căror opinie este diferită de cea a acelei societăţi. Şi ei trebuie să-şi reamintească mereu lor înşişi problema importanţei scopului societăţii, astfel încât să nu urmeze majoritatea, pentru că, urmarea majorităţii este natura noastră.

Dacă societatea se izolează de restul oamenilor, dacă nu au nicio conexiune cu alţi oameni referitoare la chestiuni spirituale şi contactul cu ei se referă numai la lucrurile pământeşti, nu li se vor amesteca punctele de vedere, fiindcă ei nu vor avea nicio conexiune referitoare la religie.

Dar când omul se află printre oameni religioşi şi începe să converseze şi să argumenteze, el imediat îşi amestecă punctele de vedere cu ale lor. Viziunile lor îi pătrund în minte în aşa măsură încât nu va putea să judece că acestea nu sunt punctele lui de vedere, ci ale oamenilor cu care a fost conectat.

De aceea, în materie de muncă pe calea adevărului, el trebuie să se izoleze de alţi oameni. Aceasta deoarece, calea adevărului necesită o întărire constantă, fiindcă este opusă părerilor lumii. Viziunea lumii este cunoaşterea şi primirea, în vreme ce viziunea Torei este credinţă şi dăruire. Dacă cineva fuge de asta, el uită imediat toată munca pe calea adevărului şi cade într-o lume a iubirii de sine. Numai într-o societate în forma de „ajutor reciproc” fiecare membru al ei primeşte puterea de a lupta împotriva viziunii lumii.

Găsim asta şi în cuvintele Zoharului (Pinhas, p 31, punctul 91, şi în Sulam): “Când un om locuieşte într-un oraş populat cu oameni răi, şi nu poate ţine poruncile Mitzvot Torei, şi nu reuşeşte în Tora, el se mută şi se dezrădăcinează din acel loc şi se replantează într-un loc cu oameni buni, cu Tora şi cu Mitzvot. Asta fiindcă Tora este numită „pom”, aşa cum este scris “ pom al vieţii este ea pentru cei care o ţin.” Iar omul este un pom, aşa cum este scris, “Căci omul este pomul câmpului”, fiindcă Mitzvot din Tora sunt asemenea fructelor. Şi ce scrie în ea? “Numai pomul pe care îl cunoşti că nu este de mâncare, pe acela poţi să-l tai şi să-l distrugi, pe el poţi să-l tai din această lume şi să-l tai din lumea cealaltă.”

De aceea, el trebuie să se dezrădăcineze din locul în care sunt oameni răi, pentru că nu va putea să reuşească acolo în Tora şi Mitzvot, şi să se planteze undeva, unde sunt oameni drepţi, şi va reuşi în Tora şi Mitzvot.

Şi omul pe care Zoharul îl compară cu pomul câmpului, precum pomul câmpului, suferă de la vecinii răi. Cu alte cuvinte, trebuie să tăiem permanent buruienile rele din jurul nostru care ne afectează şi, trebuie de asemenea, să ne ţinem departe de mediile rele, de oamenii care nu agreează calea adevărului. Ne trebuie o privire atentă, aşa încât să nu fim atraşi să îi urmăm.

Aceasta se numeşte calitatea de “izolare”, atunci când omul se află în gândurile “autorităţii unice,” numită calitatea “dăruirii”, şi nu a “autorităţii multiple,” care este calitatea iubirii de sine, numită “două autorităţi” – „autoritatea Creatorului” şi „autoritatea propie”.

Acum putem înţelege ce au spus înţelepţii noştri (Sanhedrin, p38), “Rav Yehuda a spus, ‘Rav a spus ‘Adam ha Rishon a fost eretic,’ aşa cum este scris, ‘şi Domnul Dumnezeu a chemat omul şi i-a spus: ‘unde eşti tu?’’ unde ţi-a plecat inima? ’”

În interpretarea lui Rashi, “eretic” se referă la tendinţa către idolatrie. Şi în comentariul, Etz Yosef (Pomul lui Iosif), este scris, “Când scrie, ‘Unde, unde ţi-a plecat inima?’ este erezie, aşa cum este scris, ‘nu merge după inima ta,’ asta este erezie, când inima lui se apleacă spre partea cealaltă”.

Şi toată această problemă este foarte încurcată: Cum poate fi spus că Adam ha Rishon avea aplecare spre idolatrie? Sau, conform comentariului Etz Yosef, că el era în forma “nu merge după inima ta,” este asta erezie? Conform cu ceea ce învăţăm despre munca lui Dumnezeu, că aceasta este doar cu scopul de a dărui, dacă un om munceşte pentru a primi, această muncă ne este străină nouă, fiindcă noi trebuie să muncim numai pentru a dărui, şi el a luat totul în scopul primirii.

Acesta este înţelesul la ceea ce a spus el – că el nu a reuşit în a “nu merge după inima ta.” Cu alte cuvinte, omul nu putea lua hrană din Pomul Cunoaşterii în scopul dăruirii, ci a primit hrana din Pomul Cunoaşterii în scopul primirii. Aceasta este denumită “inimă,” adică inima doreşte să primească numai pentru mulţumirea proprie. Şi acesta a fost păcatul Pomului Cunoaşterii.

Pentru a înţelege această chestiune, vezi introducerea la cartea Panim Masbirot. Şi din aceasta putem înţelege beneficiul societăţii – ea poate introduce o atmosferă diferită – să munceşti numai în scopul dăruirii.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Totdeauna să vinzi grinzile casei tale

Articolul Nr. 9, 1984

“Rabinul Yehuda a spus, ‘Rav a spus, ‘Totdeauna omul să vândă grinzile casei lui şi să îşi ia încălţări pentru picioarele lui’” (Shabbat, 129).

Trebuie să înţelegem exact ce înseamnă „grinzile casei lui” şi care este importanţa  încălţărilor, într-atât ca să merite să-şi vândă grinzile casei pentru ele, adică, să aibă posibilitatea să-şi ia pantofi pentru picioarele lui.

Trebuie să explicăm asta pe calea muncii. Astfel, „grinzile casei” (korot bait) vine de la cuvântul Mikreh (eveniment), adică, tot ceea ce trece peste om în casa lui. Noi judecăm felul omului prin două calităţi – prin cunoastere, şi anume prin intelect, si prin emoţii, adică prin ceea ce sime în inima lui, fie că e fericit sau nefericit.

Aceste întâmplări pe care le trăieşte, trezesc în om întrebări despre viaţa de zi cu zi. Ele se pun între om şi loc, şi, desigur, între om şi prietenul lui.

Între om şi loc, adică, el se plânge Creatorului că nu-i satisface toate nevoile, adică, ceea ce crede omul că-i lipseşte, Creatorul trebuie să-i satisfacă. Şi asta datorită legii generale care spune că El este bun şi face bine. Dar, uneori omul se plânge fiindcă simte invers – că starea lui este întotdeauna mai rea decât a altora, că ceilalţi sunt pe o treaptă mai înaltă decât are el.

Rezultă, că el este în starea numită “spioni”, adică, vorbeşte despre Conducerea Superioară fiindcă el nu simte în viaţa lui acel bine şi acea plăcere, şi este greu pentru el să spună, “Numai binele şi îndurarea mă vor însoţi tot restul zilelor vieţii mele.” Rezultă, că el este în starea numită “spioni”.

Înţelepţii noştri au spus despre asta (Berachot [Binecuvântări], 54), “Omul trebuie să  binecuvânteze răul aşa cum binecuvântează binele”, fiindcă baza Iudaismului este construită pe credinţa deasupra raţiunii. Adică, să nu te bazezi pe ce te îndeamnă mintea să gândeşti, să spui, şi să faci, ci pe credinţa într-o Providenţă înaltă şi binevoitoare. Şi, cu siguranţă, prin justificarea Providenţei, omul este mai târziu răsplătit cu simţirea încântării şi a plăcerii.

Baal HaSulam a spus o alegorie despre ceea ce are omul de reproşat şi de cerut de la Creator şi cum El nu-i răspunde la dorinţe. Este asemenea omului care merge pe stradă cu un copil mic, iar copilul plânge amarnic. Toţi oamenii de pe stradă se uită la tatăl copilului şi se gândesc, “Cât de crud este acest om care îşi poate auzi fiul plângând fără să-i acorde nicio atenţie? Plânsetele copilului fac să le pară rău până şi oamenilor de pe stradă pentru el, dar acestui om, care este tatăl său, nu. Şi există o lege, “Aşa cum un tată are milă pentru copiii lui”.

Plânsetele copilului au făcut pe oameni să se ducă la tată şi să-l întrebe “Unde îţi e mila?” Atunci tatăl sau a răspuns, “Ce pot să fac dacă fiul meu, pe care-l ţin ca pe lumina ochiului meu, îmi cere să-i dau un ac să-şi poată zgâria ochiul pentru că are o mâncărime? Pot fi eu numit “crud” fiindcă nu i-am îndeplinit dorinţa, sau pentru că nu i-l voi da, ca să nu-l înfigă în ochi şi să rămână orb pentru totdeauna?”

Prin urmare, trebuie să credem că tot ceea ceea ce ne dă Creatorul, este pentru binele nostru, că trebuie să ne rugăm pentru cazul în care Creatorul va ridica aceste  probleme de pe noi. Dar, trebuie să ştim că rugăciunea şi îndeplinirea rugăciunii sunt două chestiuni separate. Cu alte cuvinte, dacă facem ceea trebuie, Creatorul va face ceea ce este bine pentru noi, ca şi în alegoria de mai sus. Este spus despre aceasta, “Şi Domnul va face ceea ce Lui i se pare bine”.

Acelaşi principiu se aplică şi pentru un om şi prietenul său, în sensul că el ar trebui să vândă grinzile casei lui şi să-şi pună pantofi în picioare. Cu alte cuvinte, omul trebuie să vânda grinzile casei, adică toate evenimentele pe care le-a trăit în casa lui pentru  iubirea de prieteni.

Un om poate să aibă întrebări şi plângeri referitoare la prietenul său, deoarece el lucrează devotat în iubirea de prieteni, dar încă nu vede niciun răspuns din partea tovarăşilor săi care nu îl va ajuta în niciun fel. Ei nu se comportă conform întelegerii lui referitoare la iubirea de prieteni, adică fiecare să vorbească cu tovarăşul său într-o formă politicoasă, aşa cum este printre indivizii distinşi.

De asemenea, referitor la acţiuni, el nu vede nicio acţiune din partea prietenilor pe care să o poată privi în raport cu dragostea de prieteni. În schimb, totul este normal, aşa cum este printre oamenii obişnuiţi, care încă nu au un interes să se adune şi să se decidă să construiască o societate în care există iubire pentru prieteni, unde fiecăruia să îi pese de starea de bine a celuilalt.

Astfel, el vede că nu este nimeni la care să privească ca la unul care s-a angajat în iubire de prieteni. Şi, cum el simte că este singurul care merge pe calea cea dreaptă, şi se uită la toţi ceilalţi cu dispreţ şi batjocură, această stare se numeşte “spioni”. Adică, el îşi spionează colegii pentru a vedea dacă ei se comportă corespunzator faţă de el, conform cu principiul “Iubeşte-ti aproapele”. Şi, din moment ce el aude constant, că prietenii predică toată ziua că dragostea faţă de ceilalţi este cel mai important lucru, el vrea să vadă dacă şi fac ceea ce zic.

Şi atunci, el vede că totul este un lucru din buze. El descoperă că până şi în vorbire nu există iubire pentru cel de lângă el, şi acesta este lucrul cel mai mic în iubirea pentru ceilalţi. De exemplu, dacă pune cuiva o întrebare, acela îi răspunde în treacăt, indiferent, nu în felul în care cineva îi răspunde unui prieten. Mai degrabă, totul este rece, ca şi când ar vrea să scape de el.

Şi nu mă întreba, “Dacă te gândesti la dragostea faţă de ceilalţi, de ce îţi pui problema dacă prietenul tău te iubeşte, ca şi când dragostea pentru prieteni ar fi stabilită pe baza iubirii de sine şi, de aceea, vreau să văd ce a câştigat iubirea mea de sine din acest aranjament?”Acestea nu sunt gândurile mele. Dimpotrivă, chiar îmi doresc iubirea pentru ceilalţi.

De aceea am fost interesat de înfiinţarea acestui grup, ca să văd că fiecare în parte se angrenează în iubirea pentru cei din jur, ca prin ea, puţina forţă pe care o am în dragostea faţă de ceilalţi să crească, iar eu să am puterea să mă angrenez în iubirea faţă de cei din jur mai puternic decât aş fi putut pe cont propriu. Dar acum văd că nu am câştigat nimic, fiindcă văd că nici măcar unul nu face bine. Deci, ar fi mai bine dacă nu aş fi cu ei şi nu aş fi învăţat din acţiunile lor.

Prin asta aflăm răspunsul dacă societatea este făcută din oamenii care trebuie şi, când ei s-au adunat, acolo trebuie să fie cineva care a vrut anume să înfiinţeze acest “mănunchi”. Aşa că, el a selectat aceşti oameni pentru ca să vadă dacă sunt potriviţi unul pentru celălalt. Cu alte cuvinte, fiecare dintre ei avea o scânteie de iubire pentru ceilalţi, dar scânteia nu poate să aprindă lumina iubirii şi să strălucească în fiecare, aşa că au fost de acord că prin unire, scânteile vor deveni o flacără mare.

Prin urmare acum, şi el, de asemenea, spionându-i pe ei, ar trebui să vină şi să spună, “Aşa cum ei toţi au fost într-un singur gând când s-a înfiinţat grupul, că trebuie să meargă pe calea iubirii pentru ceilalţi, aşa este şi acum.” Şi când fiecare îşi judecă  favorabil prietenul, toate scânteile se vor aprinde încă o dată şi va fi iarăşi o flacără mare.

Este aşa cum a spus Baal HaSulam odată când a fost întrebat despre legământul pe care îl fac doi prieteni, aşa cum găsim în Tora (Gen 21:27), “Şi Avraam a luat oi şi boi, şi i-a dat lui Abimeleh; şi ei doi au făcut un legământ.” El a întrebat, “Dacă cei doi se iubesc unul pe celălalt, desigur că îşi vor face bine unul celuilalt. Si, desigur, atunci când nu este dragoste între ei, fiindcă ea s-a diminuat din anumite motive, ei nu îşi fac bine unul celuilalt. Deci, cum ajută legământul dintre ei?”

El a răspuns că legământul pe care îl fac nu este pentru acum, din moment ce acum este simţită dragostea între ei şi deci nu este nevoie să facă legământ. Dar, de aceea încheierea legământului se face pentru viitor. Cu alte cuvinte, este posibil ca după un timp, ei să nu mai simtă iubirea aşa cum o simt acum, dar îşi vor păstra relaţiile ca înainte. Pentru asta se face legământul.

Putem vedea că şi acum, ei nu simt iubirea aşa cum era când s-a format societatea, fiecare trebuie să depăşească punctul său de vedere şi să meargă peste raţiune. Prin aceasta, totul va fi corectat şi fiecare îşi va judeca prietenul favorabil.

Acum putem înţelege cuvintele înţelepţilor noştri, care spuneau, “Omul trebuie întotdeauna să vândă grinzile casei lui şi să-şi pună încălţări în picioare.” Min’alim [încălţări] vine din cuvintele Ne’ilat Delet [a încuia uşa], care înseamnă închidere. Odată ce omul şi-a spionat prietenul – Rigel [spionat] vine de la cuvântul Raglaim [picioare] – el ar trebui „Să vândă grinzile casei sale”, adică tot ceea ce s-a întâmplat casei sale în conexiunea dintre el, cel care îşi calomniază prietenii, şi prietenul său, adică, spionările pe care el le-a făcut.

Apoi, „Vinde totul” înseamnă ştergerea tuturor elementelor pe care spionii i le-au adus şi, în schimb, i-au pus încălţări în picioare. Înseamnă că el trebuie să încuie spionii ca şi când nu ar mai exista în acel loc, iar el, va da de o parte toate întrebările şi dorinţele pe care le are în legătura cu ei. Iar apoi, totul va veni la locul său, în pace.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)