(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)
Cabala defineşte ca „naştere spirituală”, prima revelaţie din partea omului, a lumii spirituale inferioare, lumea cea mai de jos. Cu alte cuvinte, transcenderea de către om a graniţei „lumii noastre”, la nivelul inferior al lumii spirituale. Dar spre deosebire de nou-născutul biologic, pruncul spiritual nu va muri niciodată, ci continuă mereu să se dezvolte.
Omul se poate cunoaşte pe sine numai din momentul în care are parte de conştiinţă. Nici o clipă înainte de asta el nu există ca entitate conştientă. În etapele dinainte de a fi conştient, născut, inclusiv naşterea, omul nu are capacitatea de a percepe şi a cunoaşte cu adevărat. Noi dobândim numai cunoaşterea dezvoltării prezente, dar nu formele ei precedente.
Cabala descrie toate gradele anterioare Emanaţiei. Descrierea începe cu starea în care există numai Creatorul, şi continuă cu crearea de către Creator a Sufletului Comun, primordial (Neşamah Klalit); trece apoi prin „cascada” căderii spirituale a Sufletului Comun, care se rostogoleşte de sus în jos, ajungând în gradul spiritual minim, ultimul nivel (treaptă) al lumii spirituale inferioare. Cabala nu descrie nivelurile următoare: dobândirea de către omul aflat în „lumea noastră”, a gradului inferior al lumii spirituale, iar de aici pană la dobândirea stadiului original al emanaţiei.
Nu sunt comentate gradele în sensul ascendent pe scara spirituală, întrucât înălţarea are loc conform cu aceleaşi legi care guvernează desfăşurarea şi apariţia sufletului, pe nivelurile spirituale de sus în jos, dar în sens invers. De asemenea, studiul şi înălţarea spirituală se efectuează de către fiecare om în mod individual, fiecare grad spiritual fiind perceput şi dobândit în manieră personală, unică, din momentul naşterii şi pană la desăvârşirea creşterii spirituale.
Astfel, o dată cu terminarea procesului de creştere şi avansare, când omul dobândeşte perfecţiunea privind rectificarea însuşirilor cu care s-a născut, sufletul omului se reîntoarce la Creator şi se contopeşte cu El într-o reunire totală, denumită „echivalenţă de formă” (Hiştavut haŢura). Reunirea aceasta este atât de deplină, încât sufletul pare să dispară, ca şi înaintea emanaţiei sale. Deci, sufletul trebuie să se înalţe de jos în sus, urmând aceleaşi grade pe care a coborât urmare a emanării sale: de la naşterea spirituală, până la contopirea totală cu Creatorul, trebuie să ne „căţărăm” spre Creator pe acelaşi drum pe care am coborât. Primul grad, începând de jos, se numeşte în Cabala “naştere”; iar ultimul grad, cel mai înalt, se numeşte Gmar Tikun (sfârşitul rectificării). Toate gradele intermediare au numele unor locuri şi personaje cunoscute din Tora (Tanah) sau poartă numele specifice sferelor (Sfirot) sau lumilor spirituale.
Cel drept, pe parcursul rectificării, realizează total care este natura sa adevărată, şi rădăcina sa, sub forma sa primordială – sufletul său.
Din cele de mai sus reiese că omul nu este în stare să cunoască Creaţia în totalitatea ei, inclusiv să se cunoască pe sine însuşi, ca parte a acesteia, fără a ajunge să cunoască mai întâi scopul Creaţiei, gradele evoluţiei ei, de la început şi până la sfarşit. Întrucât omul cercetează universul doar din şi prin sine însuşi, existenţa cunoscută lui este singura parte din univers pe care o cercetează. Capacitatea omului de a cerceta Lumea este deci limitată !
Limitarea sa este datorită şi caracteristicii inerente omului din naştere, care îl duce la evitarea confruntării cu părţile lui negative, ignorate de el în mod firesc, întrucât întâlnirea cu acestea i-ar provoca o durere mai mare decât ar putea suporta.
În cercetarea entităţilor, este necesar să descriem şi părţile negative ale lor, iar omul care fuge de acestea, din cauza înclinării extraordinare de a-şi ignora dezavantajele şi infirmitatea, nu va reuşi să dobândească perspectiva adevărată, în ce priveşte obiectul cercetat.
Numai Mekubalim, care exersează rectificarea însuşirilor lor, pentru a se ameliora şi pentru a dobândi însuşirile Creatorului, doar ei îşi descoperă în mod treptat propriile limite, înfruntându-le cu ochii larg deschişi; mărimea descoperirii este direct proporţională cu capacitatea de a se rectifica. Însuşirile care au fost rectificate, de fapt nu-i mai aparţin celui care le-a rectificat şi astfel pot fi revelate de aceasta.
Asta nu înseamnă că omul nu vede lipsurile altora; dimpotrivă. simţul critic faţă de ceilalţi este foarte ascuţit şi el resimte chiar o mare plăcere în a găsi imperfecţiuni la semenii săi. Totuşi, nu-i este în putinţă să răsfrângă asupra fiinţei sale proprii, defectele semenilor săi, nefiind în stare să suporte recunoaşterea însuşirilor negative în sine însuşi.
Se poate concluziona că nimeni pe lume, în afară doar de un mekubal, nu se cunoaşte cu adevărat, numai acesta fiind cel care dobândeşte, în decursul procesului de rectificare, natura sa adevărată, originea şi rădăcina sa primordială – sufletul său (Neşama).
(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)