(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)
De la “bucuria luminiţei” până la “credinţa deasupra raţiunii”
Întrucât Creatorul este Lumina, emanatul a fost creat ca fiind umplut de „lumina plăcerii”. La început, lumina plăcerii a umplut întreaga existenţă a primului emanat – egoismul. Mai târziu, Creatorul a limitat difuzarea Luminii şi a ascuns-o. Drept rezultat, haNivra a început să simtă, în locul luminii, senzaţii precum durerea, vidul, întunericul, tânjirea, şi în genere suferinţa cauzată de nesatisfacerea dorinţelor de a dobândi plăcere şi pace. Pentru a-l menţine pe om într-o oarecare bucurie de a trăi, i-a fost lăsată posibilitatea unei mici cantităţi de plăcere, numită Ner Dakik – iluminare, licărire, reprezentată de micile plăceri lumeşti. Purtaţi de subconştient, noi toţi alergăm după Lumina Emanatorului – Ohr haBore. Noi suntem sclavii acestei pasiuni naturale, rezultată prin ascunderea Creatorului. Această aparentă ascundere nu este întâmplătoare. Dacă Lumina Sa ne-ar fi umplut, în mod automat am fi fost sclavii acestor plăceri, şi în mod inevitabil ne-am fi pierdut independenţa. Cu toate acestea chiar şi independenţa primită nu este perfectă, până ce nu vom ajunge la dorinţa de a ne reuni cu El.
Această independenţă faţă de Lumină, este umbrită de stăpânirea absolută a egoismului asupra vieţii noastre, asupra sentimentelor şi a ideilor noastre. Astfel, liberul arbitru poate functiona doar în două stări:
1. atunci când omul nu este conştient de prezenţa divinităţii, deci nu simte că totul este sub puterea Creatorului şi
2. atunci când omul s-a împotrivit cu succes propriului ego, şi este pe deplin conştient de guvernarea Providenţei divine, fiind armonios reunit cu aceasta.
Liberul arbitru lucrează evident prin refuzul său de a renunţa la această stare, dorinţa sa este de a permanentiza acest grad .
Şi noi, în lumea noastră, avem iluzia liberului arbitru, în vreme ce Creatorul nu este aparent. La fiecare pas pe drumul spiritualităţii, este necesară interiorizarea senzaţiei unicităţii guvernării divine, „nu este nimeni în afară de El!” (Eyn Od Milvado!). Senzaţia independenţei şi a existenţei separate a fiecăruia dintre noi, provine din egoismul nostru. Desprinderea din cătuşele ego-ului este condiţia dobândirii Divinului şi a reunirii cu acesta, astfel devenind o parte integrantă a Creatorului.
Primul pas înspre spiritualitate, îl reprezintă senzaţia „absenţei” Creatorului care se ascunde şi constă în a crede că toată această stare este doar o iluzie subiectivă a simţurilor, care sunt instrumentele omului; aceasta este, însă, perioada destinată lui în mod special, pentru a indice progresul. Un om la începutul călătoriei spirituale, trebuie să accepte măcar faptul că există un adevăr dincolo de aparenţe. Adevărul aşteaptă să fie cuprins de el, în vasele sale (Kelim), pas cu pas, centimetru cu centimetru, spre rectificarea spirituală a însuşirilor.
Plăcerea care urmează să fie trăită în timpul studiului, este încă ascunsă celui care îşi cultivă propria rectificare, Creatorul Însuşi fiindu-i ascuns. Acest lucru are scopul de a-l căli pe om pentru Credinţa deasupra raţiunii. Prin acceptarea faptului că neplăcerea resimţită acum se datorează voinţei Creatorului, omul face primul pas spre înălţarea spirituală. Cu toată suferinţa în care se află inima sa golită şi chinuită, contrar bunului simţ al raţiunii, omul ţinteşte prin toată fiinţa sa la dobândirea senzaţiei Creatorului, la a ajunge aproape de El. El transcende spre Emuna Lema’ala Me haDa’at (credinţa deasupra raţiunii), se asociază cu doriţa sa autentică de a-L percepe pe Creator. Şi într-adevăr, Creatorul i se dezvăluie în toată splendoarea Sa! Astfel se realizează legătura cu Creatorul, aceasta fiind destinaţia fiecărui om, chiar dacă este inconştient de acest dor.
În mod paradoxal, însăşi neplăcerea presupusă de studiul în vederea evoluţiei spirituale, aduce cu sine naşterea speranţei conştiente şi senzaţia urgenţei împlinirii acestui scop, acela de a ajunge la Creator! Dorinţă adevărată care îl duce irezistibil, cu o mare forţă, atât de necesară, către revelarea Lui.
Forţa credinţei este de fapt capacitatea unei persoane de a-L percepe pe Creator.
Ea este direct proporţională cu potenţialul de a crede, în ciuda celor mai grele suferinţe, atunci când omul găseşte puterea de a-L invoca din adâncul inimii, unde credinţa sa rămane neclintită. Omul acesta, când se roagă, nu cere altceva decât să poată să-şi menţină credinţa deasupra raţiunii, având o unică plăcere în viaţă – spiritualitatea. El cere să-i fie permis acest mod de a crede, deasupra raţiunii, chiar după ce i se va revela Creatorul şi Îl va cunoaşte.
(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)