(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)
Dobândirea senzaţiei Creatorului prin desprinderea de trup
Avem posibilitatea să-L percepem pe Creator şi să ne delectăm prin El, numai dacă devenim identici prin calităţi cu El. Dar egoismul nostru se împotriveşte acestui lucru: „ce voi câştiga din această muncă în care am investit atâtea forţe?” „De ce să cred că cineva deja a dobândit lumea spirituală?” „Oare este adevărat ceea ce spun acei Mekubalim, că este posibilă dobândirea sferelor spirituale, şi cunoaşterea Creatorului?” „Oare un om obişnuit, ca mine, poate dobândi acest lucru?”
Toate argumentele egoismului sunt adevărate în ceea ce-l priveşte, omul nefiind capabil să dobândească un grad spiritual cât de mic fără ajutorul Lui. Ajutorul Creatorului este exprimat prin înţelegerea imensităţii şi atotputerniciei Lui. Dacă măreţia Creatorului ar fi fost aparentă în lumea noastră, toţi am fi fugit către El, şi am fi făcut pe placul Lui, chiar fără a fi plătiţi, cu toţii am fi fost în situaţia de Maşpia al Menat LehaŞpa’a, adică “a dărui de dragul de a dărui”.
Însă, dat fiind că această măreţie nu este aparentă, (Şhina be Galuta), omul nu poate face nimic doar de dragul Creatorului. Mintea se apreciază numai pe sine, trupul, şi nimic în afara lui, astfel trupul fiind cel mai important, de ce oare să aleagă să muncească de dragul altcuiva, în loc să se delecteze prin plăcerile trupului. În lumea noastră, numai copiii sau cei slabi de înger lucrează fără salariu. Copiii progresează prin muncă, iar bolnavii se întremează, se reabilitează prin muncă.
Plăcerea este urmarea unei dorinţe care a precedat-o. Omul care posedă totul, neavând nici o dorinţă, nu va putea ajunge la plăcerea pe care o aduce numai o împlinire a dorinţelor, de aceea nu este fericit, ba se simte chiar nenorocit. Dacă am măsura fericirea prin bogăţie şi posesii, vom concluziona că cei mai fericiţi sunt cei săraci, care se pot entuziasma din orice !
Astfel, Creatorul nu ne apare dintr-o dată, pentru ca omul să-şi creeze în el nevoia faţă de El. Atunci când un om decide să păşească pe calea care conduce spre Creator, în loc de calea spre propria satisfacţie şi voluptate, va avea parte nu de puţine suferinţe în urma acestei decizii. Durerile sunt destinate să adâncească credinţa omului în bunătatea şi atotputernicia Creatorului, prin „credinţa deasupra raţiunii”, adică împotriva senzaţiilor şi ideilor sale. Intenţia este ca omul să se ridice dasupra propriilor suferinţe, concentrându-se pe însemnătatea spirituală a Scopului Creaţiei, şi pe drumul pe care vrea să-l urmeze – împotriva dificultăţii inimii şi a minţii de a îndreptăţi această alegere prin argumente logice.
Nu este voie să ne minţim spunând că suferinţele prin care trecem nu ar fi suferinţe. Totuşi nu este potrivit să ne aşteptăm imediat la revelarea Creatorului, ca răsplată pentru durerile suferite. Ideile şi faptele omului trebuie să treacă dincolo de persoana sa şi de căutarea căilor de evadare din suferinţă. Astfel paralel cu „deconectarea” de trup, trebuie să ne străduim să-L percepem pe Creator şi scopul Lui.
Omul trebuie să primească suferinţa ca pe o condiţie sine qua non pentru creşterea credinţei în Providenţa Divină şi în necesitatea de a face totul pentru Creator. Atunci va avea parte de revelarea Creatorului, şi de perceperea Luminii Creatorului, întrucât El apare doar în dorinţe altruiste. Creatorul ni se reveleaza în idei lipsite de egoism, detaşate de sine, pentru că doar idei exterioare, altruiste, creează identitatea dintre om şi caracteristicile Creatorului – Hiştavut haŢura.
În măsura în care omul pretinde să i se dea viaţa, să fie salvat din chinuri, iată că el este încă sub stăpânirea egoismului. Însă pe măsură ce va aduna forţe să-i mulţumească Creatorului pentru aspectele pozitive din viaţa lui, va avea şansa ca Creatorul să i se dezvălui ca “revelare individuală” – Hitgalut Pratit Şel haBore.
Este dificil de acceptat faptul că suferinţa este ajutorul dat de Creator, dacă nu avem „credinţa deasupra raţiunii”.
Trebuie să ţinem minte că lipsa de „aparenţă” a Creatorului şi suferinţele, sunt de fapt rezultatul învelişului egoist al omului. De la Creator primim doar plăcere, dar condiţia pentru a o percepe este dobândirea altruismului, prin părăsirea totală a egoismului – prin crearea vaselor „credinţei deasupra raţiunii”. Cine nu merge pe acest drum, suferă la nesfârşit.
După ce a investit atâtea eforturi în studiu şi în munca spirituală, omul se aşteaptă bineînţeles la răsplata potrivită. Dar iată, în locul acesteia, are parte de stări dificile şi dureroase.
La un anumit grad spiritual, a beneficia de plăcerea provenită din altruism, este cu mult mai dificil decât a renunţa la plăceri materiale, egoiste, prima fiind cu mult mai puternică. Este greu să acceptăm faptul că durerile reprezintă ajutorul dat de Creator. Trupul ţipă „ajutor, salvaţi-mă”, dar numai ajutorul Lui îl poate salva pe om din dificultăţile vieţii. Nu are rost să cerem rezolvarea acestor probleme, ci trebuie să pretindem de la Creator să ne dea „credinţa deasupra cunoaşterii” – Emuna lema’ala me haDa’at. Deci trebuie să cerem puterea de a accepta acţiunile Creatorului, chiar dacă sunt opuse necesităţilor materiale ale trupului; trebuie să ne rugăm pentru a primi puterea de a crede că totul este sub Guvernarea Creatorului, El fiind cel care creează situaţiile noastre, anume pentru a ne face să progresăm spiritual.
Pe drumul spre asocierea spirituală cu Creatorul, Mekubal-ul trece prin stări dificile, suferinţe sufleteşti, fizice, etc. Dar atunci când devine capabil să creadă prin Emuna lema’ala me haDa’at, că aceste suferinţe au ca scop dorinta Creatorul să-l atragă la El, el va reuşi să-şi accepte starea. Prin acceptarea propriei stări, atunci când nu va mai dori să-şi schimbe starea prezentă cu voluptăţile egoiste, atunci i se va revela Creatorul în toată Splendoarea şi Măreţia Lui.
(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)