(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)
Fără altruism şi fără ecran, Creatorul poaye fi simţit prin intermediul “Luminii Înconjurătoare”
În interiorul tuturor frazelor din cartea Torei, se ascunde descrierea minuţioasă a drumului apropierii de Creator şi a reunirii cu El. Întrucât senzaţia imperfecţiunii noastre provine din lipsa recunoaşterii măreţiei Creatorului, povestirile din Tora, care descriu grandoarea sa, trezesc în noi atracţia faţă de El, atracţie care trezeşte dorinţa de a-l percepe, şi de a ne contopi cu El.
Cu toată dorinţa noastră de a-L simţi pe Creator, deocamdată nu suntem echipaţi cu mijloacele necesare pentru asta, neavând în noi sentimente altruiste, şi nu avem „ecranul”, care să respingă Lumina Creatorului. Atâta timp cât nu ne-am asimilat aceste însuşiri, vom avea parte de Lumina Creatorului numai de la distanţă. Acest mod de percepere a luminii se numeşte Ohr Makif – Lumina Înconjurătoare.
Ohr Makif poate lumina omul in timp ce el este încă, prin însuşirile sale, departe de Creator. Ohr Makif este întotdeauna mai mare decat lumina interioară (Ohr Pnimi) care se primeşte prin intermediul ecranului. Asta întrucât Ohr Makif Îl reprezintă pe însuşi Creatorul, în timp ce Ohr Pnimi, lumina interioară, Neşama, sufletul, îl luminează pe om cu condiţia să aibă forţe altruiste, această lumină fiind numai o fracţiune a Luminii Creatorului, pe care omul a dobândit-o prin rectificarea, într-o oarecare măsură, a însuşirilor sale.
Cum poate să primească lumina Creatorului un om care încă nu a fost rectificat? Răspunsul este simplu: doar prin Lumina Înconjurătoare, luminând din depărtare, acţiune care are loc prin înălţarea Creatorului în ochii Omului, care ii atribuie Lui tot ce i se întâmplă. În orice situaţie omul trebuie să înţeleagă că totul provine de la Creator şi că „nu este nimic în afară de El” (Eyn Od Milvado).
Toate faptele omului trebuie să fie directionate astfel încât să nu gândească niciodată că ele ar fi rezultatul întâmplării, sau mâna destinului. Trebuie mereu să-L aibă în gând pe Creator, şi faptul că El este atotputernic, şi El determină cele ce i se întamplă – El şi nu oamenii sau stările, şi nici propriile sale fapte.
Creatorul îi vine omului în ajutor numai atunci când acesta strigă după ajutor din adâncul inimii
Nu ne este permis să atribuim scrierilor Torei interpretări personale, şi nicidecum să identificăm în cele descrise, evenimente petrecute în lumea noastră. De exemplu, se povesteşteşte despre Pathia, care a sosit într-un oraş şi a adunat în jurul său un grup de indivizi „goi pe dinăuntru”, pe care i-a condus în deşert. Pathia, însemnând cel care deschide, are rolul de a deschide ochii oamenilor, spre a-şi vedea golul din viaţă, deşertăciunea existenţei lor, spre a căuta să le readucă sufletele, înţelesul vieţii, pe drumul studiului spiritualităţii.
În cartea lui Eremia, Creatorul spune omului, „mergi după mine în deşert”; deşertul reprezintă viaţa uscată, deşartă, fiind lipsită de spiritualitate. Cand omul recunoaşte în acest fel că viaţa sa este fără valoare, el caută uşurare şi salvare chiar şi într-o picătură de apă. Revelarea spirituală, oricât de mică, are aparenţa „apei vieţii pentru un suflet obosit”.
Povestea principală a noastră constă în Legenda Exodului din Egipt: Povestea robiei spirituale faţă de Faraon, adică egoismul nostru. Cand Faraon a murit, omul înţelege că egoismul nu-i este favorabil, el înţelege că este ucis, sacrificandu-şi viaţa pe altarul său, şi astfel a murit egoismul, simbolizat de către Faraon în ochii Omului.
Înainte de a-şi identifica inamicul în ego, omul consideră viaţa sa ca pe ceva bun. Chiar şi după eliberarea din robia egoismului, din când în când, în momente de cădere spirituală, el plânge după castronul de mâncare, carnea şi pâinea de care avusese parte în Egipt, adică pe vremea cand a fost în slujba egoismului. Câtă vreme Faraon (egoismul) era viu în inimă – tot timpul în care stăpânea – ideile şi principiile, faptele şi gândurile omului erau hotărâte de către Faraon. Aceasta este interpretarea vieţii de sclavie în Miţrayim (în Egipt; Miţrayim, cuvânt provenit de la Miţ, esenţă, şi Ra, rău). Omul nu este capabil să înţeleagă de la sine că înrobirea sa de către natura egoistă nu este în favoarea sa, decât după ce este salvat de Creator, prin „moartea lui Faraon”. Creatorul îi aduce omului în cale stări prin care i se clarifică în ce măsură ego-ul său îi sabotează viaţa. Aceasta cunoaştere conduce la faptul că în momentul dispariţiei acestui simbol, el simte că nu are forţa să continue în existenţa aceasta de muncă grea, lipsită de sens.
După moartea lui Faraon, fiii lui Israel nu mai puteau lucra din greu, nici măcar o singură zi. „Şi au oftat, gemut, fiii lui Israel din cauza muncii”, întrucât au descoperit că nu mai pot face nici măcar o mişcare fără ca ego-ul lor să se bucure de aceasta. Creatorul îi sare omului în ajutor, numai când Adam (omul) cere, invocă ajutorul Său din profunzimea inimii, acest lucru fiind posibil numai în măsura în care a ajuns la limita extremă a puterii de a înduea. Acest ajutor soseşte în mod surprinzător, dintr-odată. Omul nu are nici o posibilitate de a afla când îşi va vărsa lacrima din urmă, căci „ajutorul Divin este ca o clipire a pleoapelor”.
(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)