(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)
Aceasta este următoarea: perceperea timpului îşi are originea în „urcuşurile” şi „căderile” spirituale, care depind de cantitatea de Lumină primită; „Locul”, destinat să fie umplut în viitor cu Lumina Creatorului, determină în Lumea noastră senzaţia distanţei. Lumea ne este influenţată de nenumărate forţe spirituale, care dau senzaţia de timp, care depinde de variaţii ale acestor influenţe. Entităţile spirituale distincte, nu se pot reuni decât prin echivalarea calităţilor lor.
Astfel, ele acţionează una după alta. Mai întâi acţionează entitatea spirituală aflat în gradul superior, şi aşa mai departe, în ordine descendentă. Acţiunile lor au drept rezultat perceperea timpului în lumea noastră.
Salvarea spirituală soseşte ca perfecţiune, avându-şi originea în însăşi durerea îndulcită. Noi definim plăcerile ca ceva bun, iar suferinţele, ca ceva rău. Suferinţa spirituală este izvorul progresului, al dezvoltării spirituale a omului.
Durerea îndulcită, constituie originea perfecţiunii care soseşte ca o salvare spirituală. Atunci când „linia stângă” se reîntoarce la „linia dreaptă”, ea transformă durerea în voluptate, fericire şi Spaţiu Spiritual.
Motivul acestuia este faptul că fiecare entitate este compusă atât din egoism cât şi din altruism, percepute ca apropiere, respectiv ca îndepărtare de Creator.
Sunt multe exemple în Tora, care descriu apropierea de Creator prin „sacrificiu” – (Korban, apropiere, în ebraică): sacrificarea Templului, sacrificarea lui Isac, etc.
(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)