(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)
Yirat haBore – Frica de a se fi îndepărtat de Creator
Diferenţa dintre muncitorul salariat şi sclav, constă în faptul că primul se gândeşte în timpul muncii la recompensă, a cărei mărime o ştie, şi la scopul muncii sale, pe care îl înţelege. În schimb, sclavul nu primeşte nici o recompensă, în afara elementelor fundamentale necesare traiului, nu are nici o posesiune, întrucât atât el cât şi tot ce are, aparţin stăpânului său. De aceea, dacă în ciuda acestora, sclavul munceşte cu devotament, este semnul cel mai explicit că îşi iubeşte stăpânul, dorind să-l mulţumească.
Scopul nostru în munca spirituală este să ajungem astfel încât să ne raportăm faţă de Creator, precum sclavul faţă de stăpânul căruia îi este devotat. Asupra muncii noastre spirituale nu trebuie să aibă vreo influenţă nici frica de pedeapsă, nici eventualitatea vreunei recompense. Să nu ne dorim senzaţia Lui, ca pe o răsplata. Nici să nu dorim ca El să ştie despre cele ce am făcut de dragul Lui. Deci, îndepărtarea de goana după favoruri, ajunge atât de departe încât omul nici nu examinează răsplata în urma muncii sale. Încrederea în împlinirea dorinţei Creatorului, credinţa că El este fericit, îi este de ajuns.
În acest fel de a munci nu este loc pentru Sachar veOneş, “plată şi pedeapsă”. Plata se cuvine omului pentru munca depusă, ea nu se poate găsi în abundenţă. Omul depune eforturi şi munceşte pentru un anumit salariu, pe care nu l-ar primi fără efortul respectiv. Omul nu poate susţine că a muncit din greu pentru a găsi o piatră, dacă în jur se află mii de pietre. În acest caz nu este vorba de un efort depus, şi nu există recompensă. Pentru a găsi, însă, o piatră preţioasă este nevoie de multă muncă. În acest caz, se depune energie, şi se primeşte recompensa respectivă.
Lumina Creatorului se revarsă răsfrângându-se peste întreaga Creaţie. Noi înotăm în oceanul de Lumină, fără să avem capacitatea de a o sesiza. Plăcerile de care avem parte, deşi constituie doar o mică iluminare din infinit, ne ajung datorită bunătăţii Creatorului. Fără plăcere nu am putea trăi, ci ne-am pune pur şi simplu, capăt vieţii. Iluminarea aceasta se revarsă în anumite obiecte, îmbrăcându-se în ele, şi noi suntem atraşi către acestea ca prin nişte sfori fermecate. Obiectele nu au o valoare proprie, precum ne dăm seama după ce ne-am încântat deja cu ele, încetând să mai fim atraşi, nemaidorindu-le.
Cauza faptului că noi percepem numai un „firicel de Lumină”, şi nu totalitatea Luminii Creatorului, constă în Egoismul nostru, care funcţionează ca un ecran. După legea „echivalenţei de formă”, în locul unde domnesc dorinţele noastre egoiste, nu putem avea senzaţia Luminii. Numai atunci când calităţile şi dorinţele a două entităţi sunt egale, chiar identice în esenţa lor, ele se pot percepe una pe cealaltă. Şi în lumea noastră vedem că persoanele aflate la niveluri diferite de gândire şi dorinţe, nu se pot înţelege una cu cealaltă. Dacă omul ar avea calităţile Creatorului, el ar înota într-un ocean de infinită încântare şi de cunoaştere absolută.
Dacă însuşi Creatorul umple întreaga realitate, se poate concluziona că nu este nevoie să Îl căutăm, ca şi cum am căuta un obiect de preţ. Dacă conceptul de muncă este distinct de căutarea Creatorului, El fiind peste tot, iată că şi tema salariului îşi pierde înţelesul. Creatorul neaflându-se în percepţia noastră, ci în credinţa noastră, nu se poate spune că ne-am fi primit prin aceasta şi răsplata, chiar încântându-ne cu El şi percepându-L. Adică, în măsura în care nu depunem efort, Creatorul fiind peste tot, nici recompensa nu ni se cuvine. Astfel, se pune întrebarea: care este răsplata pentru munca investită, pentru efortul de a acţiona împotriva naturii egoiste?
Aşadar, conform legii echivalenţei de formă, creată de El, noi nu avem capacitatea de a-L percepe. Oare care este scopul acestei legi? Rostul ei este să ne scutească de „ruşine”, în timp ce ne delectăm cu Creatorul, căci sentimentul de înjosire, de ruşine, nu poate fi suportat de om. Umilirea ego-ului este de nesuportat, Eu-l fiind baza esenţei noastre, iar în clipa în care acesta este umilit, identitatea noastră este ştearsă, anulată, Eu-l nostru ar dispărea, şi cu el împreună ar dispărea omul. Atunci când omul ajunge la nivelul în care tot ceea ce îl interesează este cum să dăruiască mereu Creatorului, acest gând este singurul care îl preocupă. El nu face decât să caute noi mijloace prin care poate dărui şi mai mult Creatorului. Atunci îi este revelat faptul că a fost creat de Creator cu scopul de a-L încânta, iar Creatorul nu are altă dorinţă şi preocupare decât să aducă bucurie creaturii – omului. Cu această revelaţie, omul primeşte şi acceptă toate voluptăţile posibile, doar pentru scopul de a-I produce bucurie Creatorului, de a-I satisface voinţa.
În acest caz nu mai este loc pentru a se ruşina că primeşte plăcerea, căci trăirea voluptăţii are doar un scop, acela de a-I satisface dorinţa Creatorului, dorinţa de a ne bucura. În acest fel omul devine egal în calităţile sale cu Creatorul, şi astfel „ecranul” egoismului dispare. Acesta este rezultatul atingerii gradului spiritual în care omul este capabil de a dărui încântare, asemenea Creatorului. Astfel, salariul pe care trebuie să-l pretindă omul în schimbul efortului depus, este în mod necesar calitatea de altruism – dorinţa de a dărui fericire, ca şi dorinţa Creatorului în ce ne priveşte.
Acest grad, inclusiv calităţile care ne-au situat în acest grad, se numeşte Yirat haBore sau „teama plină de reverenţă” faţă de Creator, (Yira însemnând frică amestecată cu respect). Teama altruistă spirituală, şi toate calităţile opuse egoismului, care aparţin doar entităţilor spirituale, nu se aseamănă de loc cu cele simţite de noi, şi cu calităţile noastre. Yirat haBore este frica pe care o resimte omul de a fi îndepărtat de Creator.
Aceasta nu este o teamă de a dăuna unor interese personale, şi nici teama de a rămâne egoist, aceasta din urmă fiind şi ea o teamă egoistă; Yirat haBore este o frică fără nici un interes personal. Este frica de a nu face cele ce trebuiesc îndeplinite de dragul Creatorului. Această frică este o calitate altruistă a entităţii spirituale. Ea este diferită de frica egoistă bazată pe neîmplinirea dorinţelor noastre.
Atingerea calităţii de Yirat haBore şi a forţei de a dărui, trebuie să fie motivaţia eforturilor depuse de om. Mai târziu, prin intermediul calităţilor dobândite, omul primeşte spre satisfacţia Creatorului toate bucuriile care fuseseră pregătite anume pentru el. Această stare se numeşte Gmar haTikun.
(înapoi la Cartea URMEAZĂ-ŢI INIMA – click)