Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)
Măreţia cuiva depinde de măsura încrederii sale în viitor
Articol Nr. 9, 1986-87
Este scris în cartea Zohar (BeShalach [Când Faraon a trimis], p 64, şi în Comentariul Sulam, articol 216) „‚Apoi Moise…va cânta’. Ar fi trebuit să spună ‘a cântat.’ Şi răspunde ‘Dar acest lucru depinde de viitor, că a completat pentru acea legătură şi a completat pentru viitor, când Israel va fi slăvit acel cântat în viitor.’ ‘Această cântare’ este la feminin [în ebraică], dar ar fi trebuit să spună ‘acest cântec’ la masculin [în ebraică]. Şi răspunde ‘Această cântare este cea în care regina slăveşte Regele.’ Rabi Yehuda a spus ‘Aşadar este cântarea reginei către Rege, atunci de ce spune ‘Moise şi copiii lui Israel?’ În definitiv, regina ar fi trebuit să fie cea care slăveşte.’ Răspunde ‘Fericiţi sunt Moise şi Israelul, pentru că ei ştiu să slăvească Regele cum se cuvine.’”
Ar trebui să înţelegem răspunsul pe care îl dă despre ceea ce este scris în forma de viitor, că se referă la viitor. Ce vine să ne înveţe în muncă? Ar trebui să înţelegem de asemenea răspunsul pe care el îl dă despre motivul pentru care este scris „cântarea” la feminin, care se interpretează ca intenţia Malchut, însemnând că Malchut slăveşte Regele, despre care Rabbi Yehuda întreabă. Astfel, dacă intenţia lui este Malchut, de ce spune ‘Moise şi copiii lui Israel?’. Din acest motiv, el trebuie să interpreteze că intenţia lui este pentru Moise şi copiii lui Israel care ştiu cum să slăvească Regele pentru Malchut. Trebuie, de asemenea, să pricepem înţelesul lui Moise şi Israel trebuind să slăvească Regele pentru Malchut, şi de ce nu trebuie să slăvească Regele pentru ei înşişi, ci pentru Malchut.
Este ştiut că Moise este denumit “păstorul loial.” Baal HaSulam a interpretat că Moise a alimentat poporul lui Israel cu credinţă, şi credinţa este denumită Malchut (regat). Cu alte cuvinte, el a întipărit frica de cer, denumită “Împărăţia Cerului”, în poporul lui Israel. De aceea Moise este numit “păstorul loial”, după credinţă. Este scris despre asta “şi ei au crezut în Domnul şi în servitorul Său, Moise”, adică Moise le-a întipărit credinţa în Creator.
Este ştiut că nu se poate trăi din negativitate, ci din o atitudine pozitivă. Aceasta este aşa deoarece “proviziile” se referă la ceea ce o persoană primeşte şi se bucură să primească. Aceasta ajunge în noi din scopul creaţiei, denumit “Dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale.” De aceea, o persoană trebuie să primească încântare şi plăcere astfel încât să aibă ceva cu care să îşi desfete corpul. Aceasta este denumită “atitudine pozitivă”, adică umplere. Şi cu această umplere, ea îşi satisface nevoile.
Dar o persoană are nevoie şi de o lipsă. Altfel, nu există niciun loc în care lumina vieţii să poată intra. O lipsă este denumită “un Kli” (un vas). Asta înseamnă că dacă cineva nu are Kelim (vase), nu poate primi nimic. O lipsă este denumită “o dorinţă,” însemnând că îşi doreşte ceva şi simte că îi lipseşte acel lucru şi doreşte să îşi satisfacă nevoia. Măsura în care simte absenţa, şi măsura în care are nevoie să-şi satisfacă nevoia, aceasta este măsura lipsei lui. Cu alte cuvinte, o lipsă mare sau o lipsă mică depind de măsura simţului necesităţii al cuiva de a-şi satisface acea nevoie.
Aceasta înseamnă că dacă o persoană ajunge să simtă că îi lipseşte ceva, şi simte această senzaţie în fiecare organ, dar totuşi nu are o dorinţă puternică de a-şi satisface nevoia, sunt multe motive pentru care nu are acea mare dorinţă de a-şi satisface nevoia.
1. Le-a spus prietenilor nevoile sale şi simte că ele îi sunt necesare. Totuşi, prietenii i-au arătat că ceea ce are nevoie este de neatins. Aşadar, prietenii l-au influenţat cu părerile lor că trebuie să-şi accepte situaţia. I-au slăbit puterea de a birui ca să poată învinge obstacolele din drumul său spre a obţine ceea ce vrea. În consecinţă, au slăbit şi nevoia şi pofta, deoarece vede că nu va obţine niciodată ceea ce îşi doreşte. Din acest motiv, vede că este absolut imposibil să-şi satisfacă vreodată nevoia, acesta este motivul pentru care nu-şi obţine scopul – îl face să îi scadă pofta. Prin urmare, marea lui dorinţă a apus din cauza disperării.
2. Uneori, nici măcar nu le spune prietenilor ceea ce vrea, aude numai de la prieteni care vorbesc. Şi aude că ei au renunţat deja, şi îl afectează şi asta. Cu alte cuvinte, disperarea lor îl afectează şi el îşi pierde entuziasmul pe care l-a avut pentru a obţine Dvekut (adeziune) cât mai repede posibil. Astfel, el pierde voinţa.
3. Şi uneori, cineva gândeşte pentru sine, fără nicio bârfă din afară, dar vede că de fiecare dată când doreşte să se apropie de Kedusha (sfinţenie), când începe să analizeze, realizează opusul, că regresează în loc să înainteze. Şi asta îl face să-şi piardă forţa pentru muncă.
Rezultă că atunci se prăbuşeşte sub greutatea lui. Nu are nimic de la care să primească sprijin, deoarece vede numai întuneric şi negativitate. Aşadar, pierde spiritul vieţii pe care îl avea aparent când avea vitalitate, denumită „renaşterea sufletului.” Şi acum se simte mort din punct de vedere spiritual, însemnând că nu poate face nicio mişcare în muncă, ca şi cum ar fi fost mort cu adevărat.
Asta înseamnă că, chiar dacă acum vede adevărul, adică recunoaşterea răului, este negativ, şi din asta nu poate primi vitalitate, din moment ce proviziile corpului sunt făcute tocmai din atitudinea pozitivă. De aceea, cineva trebuie să meargă pe linia dreaptă din două motive: 1)să-şi reţină dorinţa de la a slăbi atunci când aude bârfe; 2) să primească vitalitate, care este tocmai din atitudinea pozitivă, însemnând că asta este ceva important şi că e o chestiune de integritate.
Totuşi, este dificil să înţelegem cum atunci când îşi cercetează ordinea de muncă şi vede că adevărul este că este scufundat în dragostea de sine este, cum i se poate spune să meargă pe linia dreaptă, care este denumită unitate? În definitiv, atât cât poate vedea, când judecă în mod onest, este în totalitate o minciună.
Se ştie că ce este general şi ce este particular sunt egale. Asta înseamnă că individul respectă aceeaşi regulă care se aplică colectivului. Referitor la colectiv, ne-a fost dat să credem în venirea lui Mesia (în rugăciunea „Eu cred”) „eu cred în venirea lui Mesia. Şi chiar dacă el s-ar putea să întârzie, tot aştept venirea lui.”
De aceea, cineva nu trebuie să se dea bătut şi să spună „văd că nu sunt capabil să obţin Dvekut (adeziune) cu Creatorul.” Se consideră că el iese din exil – în naţiunile lumii, denumite dragoste de sine – şi vine sub autoritatea Kedusha (divinitate), şi va ajunge să corecteze rădăcina sufletului său şi să se agaţe de Viaţa Vieţilor.
Prin urmare, dacă cineva crede în mântuire în general, că El va veni, el trebuie să creadă în mântuire în particular. De aceea, cineva ar trebui să primească integritate pentru sine în raport cu viitorul într-o manieră în care îşi poate descrie măsura bunătăţii, plăcerii şi bucuriei pe care le va primi când primeşte satisfacţie pentru toate nevoile sale. Şi asta cu siguranţă îi dă satisfacţie emoţională şi energie să muncească pentru a obţine acest scop pe care el speră să îl atingă.
Reiese că în primul rând cineva trebuie să-şi descrie ceea ce speră, ce îl va face fericit şi plin de bucurie dacă obţine ceea ce anticipează. Totuşi, în primul rând acela trebuie să ştie cu adevărat scopul pe care vrea să îl obţină. Şi dacă cineva nu este foarte atent şi nu analizează bine ceea ce aşteaptă de la viaţă, adică ar trebui să-şi spună „Acum am decis ceea ce vreau, după ce am analizat bucuria în viaţă care poate fi obţinută în lume.”
Dacă are oportunitatea să o obţină, atunci va avea puterea şi înţelepciunea să spună „Acum îi pot mulţumi Creatorului pentru că a creat lumea Sa.” Acum poate spune cu toată inima „Binecuvântat este El care a spus ‘Să fie lumea,’ deoarece simt încântarea şi plăcerea, simt că merită cu adevărat ca eu şi toate creaţiile să primim această încântare şi plăcere care vin din scopul creaţiei, denumit ‘dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale.’”
Şi chiar dacă este încă departe de a atinge scopul, dacă totuşi ştie cu siguranţă de la ce poate primi fericire pe viitor, este aşa cum este scris (Avot, Capitolul 6) “Rabi Meir spune ‘Oricine se angajează în Tora Lishma (pentru numele Ei) este recompensat cu multe lucruri măreţe. Mai mult, întreaga lume este valoroasă pentru el. El este condus în secretele Torei şi devine precum un izvor veşnic.’”
Şi când acordă atenţie acestui lucru – ceea ce poate obţine – adică atunci când simte importanţa scopului şi înţelege pentru sine fericirea la care va ajunge, bucuria pe care o va simţi când o va atinge este inimaginabilă.
Astfel, în măsura în care el crede în importanţa scopului, şi în măsura în care el crede că „Cu toate că ar putea fi întârziat, voi aştepta sosirea Sa în continuare,” poate primi umplerea cu lumina vieţii de la scopul viitor. Se ştie că este „lumină interioară„ şi „lumină înconjurătoare.” Baal HaSulam a interpretat odată „lumina interioară” ca ceea ce cineva primeşte în prezent, şi „lumina înconjurătoare” ca lumina ce este destinată să strălucească, dar pe care nu a atins-o încă. Totuşi, lumina înconjurătoare străluceşte şi în prezent, în măsura siguranţei pe care o are că o va obţine.
A spus că este precum o persoană ce a adus marfă de la piaţă. Din moment ce mulţi oameni au adus această marfă la piaţă are valoare mică, aşa că toţi negustorii au vrut să vândă marfa la orice preţ. Dar nu erau cumpărători deoarece tuturor le era frică să cumpere, pentru că poate va fi şi mai ieftină.
Apoi a venit un om şi a cumpărat toată marfa pentru un preţ foarte scăzut. Când a venit acasă şi le-a spus ce s-a întâmplat la piaţă, toţi au râs de el: „Ce ai făcut? Bineînţeles că toţi negustorii au vrut să vândă toată marfa pe care o aveau în stoc. Asta va face doar totul mai ieftin, şi, ca rezultat, o să-ţi pierzi toţi banii.”
Dar el a insistat spunând „Acum sunt mai fericit ca niciodată, deoarece voi profita de acestă târguială nu ca înainte, când ştiam că o să profit douăzeci la sută de pe urma afacerii. În schimb, acum voi face cinci sute la sută profit. Totuşi, nu o voi vinde acum. O voi pune la păstrare şi o voi scoate pe piaţă peste trei ani, căci până atunci această marfă nu se va mai găsi aici în ţară, şi voi primi preţul pe care îl vreau.”
Prin urmare, dacă calculează cât de mult a câştigat în prezent, însemnând în acest an, atunci nu are nimic. Aceasta se consideră că nu are nimic în prezent cu care să fie fericit.
Dar aceasta este o alegorie despre lumina interioară, care străluceşte în prezent. Totuşi, lumina înconjurătoare, denumită „lumina care străluceşte în mod special în viitor”, străluceşte pentru el şi în prezent, în măsura credinţei sale că în viitor va primi întreaga recompensă la care speră. Şi apoi bucuria sa va fi completă. Şi acum primeşte bucurie şi încântare din faptul că va primi în viitor.
Aceasta explică alegoria de mai sus, că acest negustor a fost ridiculizat de toţi pentru că a cumpărat marfa de pe piaţă tocmai atunci când era irelevant, când nimeni nu vroia să o cumpere. Totuşi a cumpărat-o ca pe ceva ce alţii au lăsat deoarece era fără valoare şi acum este încântat deoarece este sută la sută sigur că această marfă nu se va mai găsi peste trei ani nicăieri şi el va fi bogat. Aşadar, el se bucură în prezent pentru ce se va întâmpla în viitor.
Prin urmare în măsura în care crede că va veni la el – şi nu disperă în legătură cu viitorul – precum este scris „Chiar dacă se va întârzia, totuşi voi aştepta această sosire”, el se poate bucura în prezent de ceea ce va veni pe viitor.
Astfel, când unei persoane i se spune că chiar dacă a mers pe linia stângă – însemnând că a criticat şi a văzut că este în completă josnicie – şi vede acest adevăr, deoarece nu vrea să se păcălească pe sine şi să-şi justifice gândurile şi acţiunile, ci caută adevărul şi nu-i pasă dacă adevărul este amar, doreşte totuşi să atingă scopul pentru care s-a născut, dar din cauza acestui adevăr nu poate să continue să trăiască, deoarece este imposibil să trăiască fără plăcere, denumită „vitalitate” şi „viaţă.” Pentru a trăi, acela are nevoie de lumină, care revitalizează o persoană. Şi trăind, este posibil să munceşti şi să ajungi la scop. Din acest motiv, atunci trebuie să se mute pe linia dreaptă, denumită „deplinătate.”
Totuşi, această deplinătate – de la care el primeşte vitalitatea care îi susţine corpul – trebuie să fie construită pe baza adevărului. Şi asta scoate la iveală întrebarea „Cum poate primi deplinătatea când vede adevărul: este în starea cea mai de jos, cufundat în dragostea de sine din cap până în vîrful degetelor şi fără nicio scânteie de dăruire?”
Faţă de asta el ar trebui să spună „Tot ceea ce văd este adevărat.” Totuşi, este aşa din perspectiva luminii interioare. Asta înseamnă că în prezent el este în umilinţă şi nu are nimic de la care să primească viaţă şi bucurie. Dar cu privire la lumina înconjurătoare, care este viitorul, el crede că, „Chiar dacă ar putea fi întârziată, aştept sosirea ei.”
Rezultă că prin intermediul lumii înconjurătoare care străluceşte în raport cu viitorul, o poate atrage aşa încât să strălucească în prezent. Şi în măsura credinţei şi încrederii în venirea lui Mesia la nivel personal, el poate atrage vitalitate şi plăcere astfel încât să strălucească în prezent.
Prin urmare, acum că merge pe linia dreaptă pentru a primi deplinătate, este adevărul adevărat, deoarece lumina înconjurătoare străluceşte în prezent. Şi de altfel, este o cale a adevărului, iar din moment ce prin asta el crede în venirea lui Mesia la nivel personal, este un remediu măreţ că prin porunca credinţei, viitorul se va apropia de prezent în el. Aceasta înseamnă că lumina înconjurătoare va fi interioară, şi asta se consideră că lumina de fapt se îmbracă în prezent. Este denumit „Ceea ce înconjoară va deveni interior.”
Astfel, de aici – adică de la credinţă, din a crede că până la urmă va ajunge la ţintă, chiar dacă raţiunea îi arată de fiecare dată că merge înapoi faţă de scop şi nu avansează – el depăşeşte asta şi merge deasupra raţiunii. Şi apoi, credinţa însăşi se acumulează de fiecare dată sub forma „fiecare bănuţ se strânge într-o sumă mare”, până când este recompensat cu o credinţă întreagă permanentă, care este obţinerea luminii Hassadim în iluminarea Hochma, aşa cum este scris în Comentariul Sulam.
Acum putem înţelege ce am întrebat despre, Zohar careexplică că de aceea este scris „O să… cânte”, la timpul viitor. Asta implică faptul că Israel este destinat să slăvească acest cântat în viitor. Ce vine să ne înveţe aceasta în muncă? În chestiunea muncii, trebuie să ştim ce avem acum, în prezent, şi să ştim ce trebuie să facem. Astfel, ce putem învăţa despre ce ne rezervă viitorul?
Aşa cum am explicat, trebuie să mergem pe linia dreaptă, care este deplinătate, şi să primim vitalitate de la aceasta, deoarece este imposibil să trăieşti în negativitate. De aceea, suntem sfătuiţi să simţim deplinătate din ce va fi în viitor. Acesta este înţelesul a ceea ce drepţii numesc „cântând în viitor.” Cu alte cuvinte, acum – în prezent – ei cântă despre ce vor primi în viitor. Asta înseamnă că în măsura în care îşi imaginează încântarea şi plăcerea pe care le vor primi în viitor, ei le pot simţi în prezent, cu condiţia să aibă credinţă că există un viitor, adică în viitor toţi vor fi corectaţi.
Aceasta este ceva pentru care cineva poate fi recunoscător în prezent. Măsura în care o simte este măsura slavei pe care o poate da în prezent. Şi în afară de primirea vitalităţii în prezent de la atitudinea pozitivă, câştigă de la scop, fiind important pentru el deoarece trebuie să-şi închipuie încântarea şi plăcerea care așteaptă să fie primite de creaturi.
Şi de fiecare dată când contemplă chestiunea, vede treptat ceva mai mult din ceea ce poate primi în viitor, însemnând ce a fost pregătit pentru noi din scopul creaţiei. Deşi el vede că în starea curentă el este la mile depărtare de scop, asta depinde de măsura credinţei sale în scop, ca în exemplul alegoriei de mai sus. Aceasta urmează regula „Tot ceea ce este sigur că va fi colectat este considerat colectat.” (Yevamot, 38).
Cu cele de mai sus, putem înţelege ce explică Zohar – că motivul pentru care este scris „Va … cânta”, la viitor, implică faptul că Israelul este destinat să slăvească acest cântat în viitor. Aceasta este aşa deoarece trebuie să ştim asta, pentru a putea primi bucurie şi vitalitate în prezent de la ce va fi în viitor. Prin asta, putem cânta în prezent ca şi cum acum am primi toată plăcerea şi încântarea.
Aceasta se consideră că suntem capabili să primim iluminarea de la împrejurimi. Cu alte cuvinte, împrejurul străluceşte în interior de departe, adică, deşi o persoană este încă departe de a obţine încântarea şi plăcerea, încă poate atrage iluminare de la împrejurimi în prezent.
Acum vom explica ce am întrebat despre Zohar, explicând de ce scrie „Cântarea” la feminin [în Ebraică]. Este deoarece Moise şi Israel ştiu să îl slăvească aşa cum se cuvine pe Rege pentru regină. Şi noi am întrebat „De ce Moise şi Israel nu slăvesc Regele pentru ei?”
În primul rând, trebuie să înţelegem chestiunea de a trebui să slăvim Regele. În corporalitate, înţelegem că un rege în carne şi oase trebuie onorat şi respectat. El primeşte bucurie de la preţuirea pe care ei i-o aduc. Dar referitor la Creator, de ce are El nevoie ca noi să îl slăvim şi să cântăm înaintea Lui Psalmi şi cântări?
Este o regulă ştiută că tot ceea ce spunem despre Creator este numai sub forma „După acţiunile Tale, Te cunoaştem.” Totuşi, nu este nicio dobândire în El, El Însuşi, de niciun fel. Dimpotrivă, tot ceea ce vorbim se referă la ce dobândesc cei de jos.
Acesta este motivul pentru care cineva trebuie să-L slăvească pe Creator şi să-I mulţumească, deoarece prin asta, cineva îşi poate măsura şi asuma măreţia şi importanţa a ceea ce îi dăruieşte Creatorul. În acea măsură, cineva poate testa cât de mult simte din importanţa şi măreţia Creatorului.
Scopul creaţiei este de a face bine creaturilor Sale, adică să se bucure Creaturile de El. Şi prin măsura măreţiei Celui ce dăruieşte, există sens şi plăcere în a dărui, de a-i da Lui pentru a se bucura. Şi atunci când cineva vrea să mulţumească, are deja motiv pentru a lua în considerare şi a analiza dăruirea: ce şi de la cine a primit, însemnând măreţia de a dărui şi măreţia Celui ce dăruieşte.
Prin urmare, mulţumirea cuiva nu ar trebui să fie pentru că cel de sus se bucură de ea, ci în aşa fel încât cel de jos se va bucura de ea. Altfel, este similar cu alegoria pe care Baal HaSulam a spus-o despre versul „Cine nu mi-a luat numele în deşert?”
El a întrebat ,, Ce înseamnă că o persoană ia în zadar? Înseamnă că i s-a dat degeaba un suflet de sus?,,. El a spus că este asemănător unui copil căruia i s-a dat un sac plin de monede, şi este încântat de monede deoarece arată atât de frumos şi este plăcut să te uiţi la ele. Dar un copil este incapabil să evalueze valoarea monedelor de aur.
Din asta putem înţelege că mulţumirea şi slava pe care o aducem Creatorului sunt numai pentru a beneficia creaturile, adică avem ceva pentru care să slăvim Regele. Asta înseamnă că atunci când cineva încearcă să-L slăvească pe Creator, acesta este momentul în care este capabil să simtă importanţa darului şi importanţa celui care face darul. Şi din acest motiv, la ce ar trebui să fie cineva cel mai atent este slava pe care i-o aduce Regelui. Aceasta îi permite lui să înceapă de fiecare dată de la zero. Altfel, dacă cineva nu poate aprecia darul Regelui, nu i se poate da nimic deoarece cade sub definiţia lui „Cine este prost? Cel care pierde ceea ce i se dă.” (Hagigah, 4a).
Şi care este motivul pentru care un prost pierde ceea ce i se dă? Asta este simplu: este prost. Nu apreciază importanţa chestiunii, deci nu acordă atenţie păstrării darului care i-a fost dat. Din acest motiv, măsura importanţei darului este cum îl păstrează. Astfel, el poate fi într-o stare de înălţare constantă deoarece este evident că nu pierde ce i se dă, deoarece apreciază asta.
Rezultă de mai sus că cineva poate avea multe coborâri deoarece nu apreciază darul Regelui. Cu alte cuvinte, el nu poate aprecia măsura importanţei apropierii – că i-a fost dat de sus o dorinţă şi un gând că merită să fie un servitor al Creatorului.
Şi din moment ce nu a apreciat importanţa chestiunii, adică chemarea ce i-a fost dată – să intre şi să-L servească pe Rege – poate chiar să se corupă, dacă serveşte Regele fără să ştie cum să se reţină din a dezonora ceva. În acea stare, o persoană este aruncată înapoi într-o stare a gunoiului şi resturilor.
În acea stare, ea se întreţine cu aceleaşi resturi cu care câinii şi pisicile caută să trăiască, şi ea, de asemenea, caută provizii pentru corpul ei în acel loc. Ea nu vede că poate găsi provizii în altă parte. Adică, în timpul coborârii, acele lucruri pe care le-a spus au fost resturi, nepotrivite ca hrană pentru oameni – ci sunt potrivite numai pentru hrănirea animalelor – ea însăși urmăreşte acea provizie şi nu are nicio dorinţă pentru hrana umană deoarece o găseşte fără nici un gust.
Din acest motiv, stabilitatea stărilor de ridicare depinde în primul rând de importanţa chestiunii. De aceea depinde în special de slăvirea şi mulţumirea pe care le dă pentru a fi acceptate de sus. Aceasta este aşa deoarece slăvirile în sine pe care le dă Creatorului îi sporesc importanţa şi respectul. De aceea ne este poruncit să ne gândim foarte serios la slăvire:
Sunt trei discernăminte cu privire la slăvire:
1. Măsura dăruirii. Asta înseamnă că importanţa darului este în funcţie de măsura slăvirii şi a mulţumirii pe care le aduce pentru dar.
2. Măreţia celui care dăruieşte, adică dacă dăruitorul este o persoană importantă. De exemplu, dacă un rege dă un cadou cuiva, darul poate fi un lucru foarte mic, dar va fi totuşi foarte important. Cu alte cuvinte, măsura slăvirii şi mulţumirii nu ţine cont de consistenţa cadoului, ci de măsura importanţei dăruitorului. Astfel, aceeaşi persoană poate dărui la două persoane, dar pentru una, cel ce dăruieşte este mai important şi recunoaşte importanţa şi măreţia celui ce dăruieşte. Astfel, va fi mai recunoscătoare decât cealaltă, care nu recunoaşte în aceeaşi măsură importanţa celui care dă.
3. Măreţia dăruitorului indiferent dacă dăruieşte sau nu. Uneori, regele este atât de important în ochii unei persoane, încât o persoană are o dorinţă puternică să-i vorbească regelui, dar nu doreşte să vorbească cu regele astfel încât regele să-i dea ceva. Nu vrea nimic, dar întreaga sa plăcere este în a avea privilegiul să vorbească cu regele.
Totuşi, este nepoliticos să vii la rege fără a solicita ceva aşa că el caută să ceară ceva ce regele i-ar acorda. Cu alte cuvinte, el spune că vrea să vină la rege, aşa încât regele să-i dea ceva numai aparent. În inima lui, nu vrea nimic de la Creator. Numai să poată să vorbească cu regele este suficient pentru el şi nu contează dacă regele i-a dat ceva sau nu.
Când oamenii din jur văd că nu a primit nimic de la rege, şi văd că iese afară din casa regelui încântat şi exaltat, ei râd de el. Ei îi spun „Ce prost eşti! Cât de lipsit de minte eşti! Vezi şi tu că te întorci cu mâna goală precum te-ai dus. Te-ai dus la rege ca să ceri ceva de la el, ai ieşit totuşi cu mâna goală, atunci de ce te bucuri?”
Putem înţelege acestea dacă în timp ce o persoană se roagă Creatorui să îi dea ceva, putem discerne despre asta, 1) că cineva se roagă Creatorui să îi dea ce are nevoie de la Creator. Dacă El acceptă ca cererea pentru rugăciune să fie aprobată, când primeşte ceea ce vrea, ea este binevoitoare să-I mulţumească Creatorului. Şi măsura mântuirii pe care a primit-o de la Creator este măsura bucuriei sale, a vitalităţii, slavei şi mulţumirii. Cu alte cuvinte, totul este măsurat de gradul măreţiei mântuirii pe care el a primit-o de la Creator.
2) Măsura măreţiei dăruitorului. Cu alte cuvinte, deoarece crede în măreţia Creatorului, aceasta este ceea ce determină ce va primi de la El. Adică, chiar dacă în ochii celui ce primeşte este un lucru mic, el a primit totuşi ceva de la Creator. Astfel, poate fi deja bucuros, şi să–L slăvească şi să-I mulţumească Creatorului, deoarece cel ce dăruieşte este cel care este important pentru el, ca în alegoria de mai sus.
3) Măreţia dăruitorului fără a dărui. Şi el are o mare importanţă. Cu alte cuvinte, regele este atât de important în ochii lui încât nu vrea nimic de la rege, dar va considera un mare noroc dacă poate vorbi măcar câteva vorbe cu regele. Şi motivul pentru care vine înăuntru cu o cerere este numai superficial, deoarece cineva nu poate veni înaintea regelui fără o cerere. Totuşi, nu a venit la rege ca să îi satisfacă cererea. Motivul pentru care a cerut ceva a fost numai pentru cei din jur care nu înţeleg că a vorbi cu regele este cel mai valoros cadou, dar cei din jur nu înţeleg asta.
Şi când vorbim de un singur corp, ar trebui să spunem că cei din jur sunt gândurile care vin la o persoană de la lumea exterioară, adică aceia care nu au nici cea mai mică idee despre internalitate şi nu au unelte ca să înţeleagă că internalitatea regelui este ceea ce contează. Dimpotrivă, ei preţuiesc regele numai pentru ce ajunge la ei de la rege, care este denumit „externalitatea regelui.” Dar nu au nicio idee despre internalitatea regelui, adică însuşi regele şi nu ce ajunge de la rege în exterior.
De aceea, aceste gânduri batjocoresc o persoană când spune „Din moment ce tocmai am vorbit cu regele, nu contează dacă regele îmi satisface dorinţa.” Dimpotrivă, singura lui dorinţă este interiorul regelui, nu ceea ce se extinde în afară, de la el.
De aceea, dacă cineva se roagă la Creator şi nu vede că Creatorul i-a dat ceva – deoarece ceea ce contează pentru el este interiorul regelui – poate fi fericit şi se bucură că a fost recompensat prin a fi vorbit cu regele. Totuşi, gândurile exterioare dinăuntrul lui doresc să revoce acea bucurie din el, deoarece ele consideră numai vasele de recepţie – ceea ce a primit de la rege în vasele sale de recepţie, în timp ce le spune „sunt încântat şi fericit, şi îl slăvesc şi îi mulţumesc regelui pentru simplul fapt că mi-a acordat şansa să vorbesc cu el. Aceasta este suficient pentru mine.”
Mai mult, le spune celor exteriori „să ştiţi că nu vreau nimic de la rege decât să îl slăvesc şi să îi mulţumesc. Prin asta, mă alipesc regelui deoarece doresc să îi dăruiesc slăvindu-l. Şi nu am nimic altceva să-i dau. Prin urmare, acum sunt considerat un servitor al Creatorului, şi nu un servitor al meu propriu. Din acest motiv, nu te pot auzi spunându-mi „ce ai câştigat?”
„De exemplu, tot anul te-ai angajat în Tora şi în rugăciune, respectând toate Mitzvot, dar stai în continuare la acelaşi nivel ca acum un an sau acum doi ani. Atunci, de ce bucuria cu care îl slujeşti pe Creator şi spui ‘Acesta este câştigul meu, că am vorbit cu Creatorul de multe ori, şi de ce altceva am nevoie?’. Cu alte cuvinte, dacă regele mi-a dat ceva, aş fi putut primi pentru a primi. Dar acum că nu am nimic în mâinile mele, sunt fericit şi-I mulţumesc Creatorului deoarece intenţia mea în studiu a fost numai să dăruiesc.”
Totuşi, din moment ce în acea stare o persoană spune adevărul, ea întâmpină rezistenţe puternice de la cei exteriori, care nu pot tolera pe cineva care merge pe calea adevărului, dacă singurul său scop este să dăruiască. În acea stare, ea este într-un mare război, şi ei doresc să îi distrugă bucuria. Ei o fac să creadă că opusul este adevărat – că ceea ce spun ei este calea adevărului şi că ea se minte pe ea însăşi crezând că are dreptate.
În această lume, o minciună câştigă de obicei. Din acest motiv, are nevoie de multă întărire şi să le spună “Eu merg pe calea adevărului, şi acum nu vreau nicio critică. Dacă este adevăr în cuvintele voastre, vă cer să veniţi la mine cu plângerile voastre, să îmi arătaţi adevărul, când eu decid că este momentul pentru critici. Numai în acel moment sunt dispus să ascult părerile voastre.”
Prin urmare, rezultă că cineva nu are nevoie să aibă bucurie în muncă, ci numai credinţă. Cu alte cuvinte, când crede în măreţia Creatorului, nu are nevoie ca regele să-i dea ceva. Numai să poată vorbi cu regele este tot ceea ce vrea, adică să vorbească cu regele aşa cum este menţionat în al treilea discernământ din slăvire.
Dacă acordă mai multă atenţie în a-l slăvi pe rege, atunci va primi de la sine o mare inspiraţie deoarece nu vrea nimic de la rege. Aceasta este similar cu Sefira Bina. Se ştie că la sfârşitul său, Hochma nu vrea să primească lumina Hochma, ci Hochma doreşte să dăruiască Emanatorului aşa cum Emanatorul dăruieşte pentru Hochma. Şi ea vrea echivalenţă de formă.
În acea stare, abundenţa, denumită “lumina Hassadim,” după Kli, vine de la sine. Aceasta înseamnă că receptorul doreşte să se angajeze în Hesed [milă/bunăvoinţă], de aceea abundenţa este denumită “lumina Hassadim” [pluralul de la Hesed]. Este la fel aici. Când o persoană nu doreşte nimic din partea regelui, decât să-i dăruiască regelui şi acordă atenţie la ceea ce gândeşte, o inspiraţie de sus vine pentru ea de la sine cînd se angajează în cântarea şi slăvirea regelui, în măsura în care s-a pregătit.
Acum putem înţelege chestiunea cu Moise şi Israel cântând şi slăvind regele pentru regină, şi nu regina însăşi. Se ştie că tot ce spunem despre lumile superioare este numai în relaţie cu sufletele, care sunt denumite “sufletul colectiv al Israelului” sau ,,adunarea Israelului,,. Se explică în Talmud Eser Sefirot (partea 16) că sufletul lui Adam HaRishon a ieşit din interiorul lumilor Beria, Yetzira şi Assiya, de la care a primit Nefesh, Ruach, Neshama. Şi ele toate au ieşit din Malchut de (a) Atzilut, denumită “Divinitate.” Şi Zeir Anpin, care dăruieşte către Malchut, este denumit “Rege.”
Şi din moment ce Malchut este receptorul pentru suflete, rezultă că Malchut nu poate primi abundenţă pentru oamenii lui Israel deoarece ei sunt încă nepotriviţi – neavând vase de dăruire. Altfel, totul va merge la Sitra Achra, care sunt denumiţi “morţi,” deoarece este recepţie pentru a primi în ei, care este denumită “separare şi îndepărtare de Creator”, care este numit “Viaţa Vieţilor”. De aceea sunt numiţi “morţi.”
În Zohar, se consideră că o persoană trebuie să fie preocupată de „durerea Divinităţii”, însemnând tristeţea de a nu fi în stare să primească abundenţă pentru copiii ei, care sunt oamenii lui Israel. Ea este denumită „adunarea lui Israel” deoarece a strâns în interiorul ei abundenţa pe care ar trebui s-o dea lui Israel. De aceea, când oamenii lui Israel se angajază în echivalenţa formei, este loc pentru Malchut să primească abundenţa superioară de la rege, care este numit „cel ce dăruieşte”, ZA, aşa încât să le dea oamenilor lui Isrel.
Aceasta este denumită „Malchut care este denumită regină, slăvind regele pentru abundenţa pe care a primit-o de la El”. În acelaşi fel, când nu poate primi abundenţă pentru Israel de la Rege, se numeşte „durerea Divinităţii.” Şi când ea poate primi abundenţă se cheamă că „Mama fiilor este fericită”, şi ea îl slăveşte pe Rege.
Totuşi, toată tristeţea şi bucuria se referă numai la întreg Israelul. De aceea, Zohar spune că Moise şi Israel cântă cântecul, adică slăvesc regele pentru regină. Înseamnă că motivul pentru care Moise şi Israel slăvesc regele este pentru regină, ceea ce înseamnă că ei înşişi au stabilit să-l slujească pe rege, din moment ce avea de dat regele lui Moise şi Israelului nu era pentru ei înşişi, ci pentru Malchut. Cu alte cuvinte, ei nu pot tolera durerea Divinităţii şi de aceea se angajează în echivalenţa de formă, pentru ca Malchut să poată dărui. De aceea este spus „Fericiţi sunt Moise şi Israelul, deoarece ei ştiu să slăvească aşa cum se cuvine Regele pentru regină”.
Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)