Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)
Am auzit în 1941, Ierusalim
Înţelepţii noştri au spus despre versetul: „Vai de cei ce doresc «ziua Domnului»! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumină“ (Amos, 5:18), că există o parabolă despre un cocoş şi un liliac care aşteptau să se lumineze de ziuă. Cocoşul i-a spus liliacului: «Eu aştept lumina, pentru că lumina este a mea, dar tu, ce nevoie ai de lumină?»“ (Sanhedrin, 98, 2). Sensul întrebării este următorul: dacă liliacul nu are ochi să vadă, ce beneficiu are el de pe urma luminii soarelui? Dimpotrivă, pentru cel care nu are ochi, lumina soarelui sporeşte întunericul.
Și trebuie înțeleasă această parabolă în sensul că: ce legătură au ochii, cu privirea în Lumina Domnului, pe care textul o numeşte Ziua Domnului, de ni s-a dat pentru asta parabola cu liliacul, adică, “cel care nu are ochi, rămâne în întuneric”.
Trebuie să înţelegem, de asemenea, ce este „ziua Domnului“ şi ce este „noaptea Domnului“, precum şi diferenţa dintre ele. Noi identificăm ziua omului în funcţie de răsăritul soarelui, dar „ziua Domnului“ prin ce o distingem?
„Apariţia soarelui“ este răspunsul. Cu alte cuvinte, când soarele luminează pământul numim asta „zi“, iar când soarele nu străluceşte numim asta „întuneric“. La fel se întâmplă şi în cazul Creatorului. Ziua este numită „revelaţie“, iar întunericul este numit „ascunderea Feţei“.
Atunci când are loc revelarea Feţei, iar omului îi este la fel de clar ca lumina zilei, aceasta se cheamă „zi“. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri despre versetul: „Ucigaşul se ridică odată cu lumina, omoară pe cei săraci şi nevoiaşi, iar noaptea este ca un hoţ“ (Psahim, 2). Din moment ce se spune că „noaptea este ca un hoţ“, rezultă că lumina este zi. El spune că dacă problema este la fel de clară ca lumina ce coboară asupra sufletelor, el este ucigaş şi este posibil să îi fie salvat sufletul. Astfel, vedem că despre zi Gemara spune că este o problemă la fel de clară ca lumina zilei.
Prin urmare, „ziua Domnului“ va însemna că Providenţa (modul în care Creatorul conduce lumea) va fi în mod sigur sub forma binefacerii. De exemplu, când omul se roagă i se răspunde imediat, iar el primeşte ceea ce a cerut şi reuşeşte spre orice se îndreaptă. Asta se cheamă „ziua Domnului“.
În schimb, întunericul, care este noapte, va însemna ascunderea Feţei. Acest lucru produce îndoieli şi gânduri străine în privinţa conducerii benevolente. Asta se numeşte „noapte“ şi „întuneric“. Adică omul trăieşte experienţa unei stări în care simte că lumea s-a transformat în întuneric pentru el.
Acum putem interpreta ceea ce este scris: „Vai de cei ce doresc «ziua Domnului»! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumină.“ „Cei care doresc «ziua Domnului»“ sunt cei care aşteaptă să le fie dată credinţa mai presus de raţiune, iar credinţa să fie atât de puternică, încât să poată vedea cu ochii lor, în mod clar, că aşa este, adică să vadă că lumea este condusă de Creator cu benevolenţă.
Cu alte cuvinte, ei nu vor să înţeleagă cu ajutorul ochilor cum Creatorul conduce lumea cu benevolenţă, pentru că înţelegerea este opusă credinţei. Altfel spus, credinţa se află acolo unde se împotriveşte raţiunii, iar dacă omul face ceva care este potrivnic raţiunii, asta se numeşte „credinţă mai presus de raţiune“.
Aceasta înseamnă că ei cred că modul în care Creatorul conduce creaturile este unul benevolent. Iar dacă nu sunt absolut siguri de asta, ei nu pot spune Creatorului: „Vrem să vedem benevolenţa cu ajutorul raţiunii“. Dimpotrivă, ei vor ca asta să rămână în ei în forma credinţei mai presus de raţiune.
Ei cer Creatorului să le dea o aşa putere, încât această credință să fie la fel de puternică precum o văd cu raţiunea. Adică nu va fi nicio diferenţă între credinţă şi cunoaşterea raţională. Aceasta este ceea ce ei, cei care vor să fie alipiţi Creatorului, numesc „ziua Domnului“.
Altfel spus, dacă simt asta ca fiind cunoaştere, atunci Lumina Creatorului, care se cheamă „Abundenţa de Sus“, va intra în vasele de primire, numite „vase separate“. Însă ei nu doresc ca acest lucru să se întâmple, pentru că ar intra în dorinţa de a primi, dorinţă care este opusă faţă de Kduşa (Sfinţenie), iar Kduşa este opusă dorinţei de a primi pentru sine. În schimb, ei vor să fie alipiţi Creatorului, iar asta se poate numai prin echivalenţă de formă.
Pentru a dobândi acest lucru, ceea ce înseamnă ca omul să ajungă să aibă o dorinţă puternică de a se alipi Creatorului, deşi s-a născut cu dorinţa de a primi pentru propriul beneficiu, el trebuie să obţină ceva care este opus naturii sale, şi cum este posibil să obţină ceva care este complet opus propriei sale naturi? Din acest motiv omul trebuie să facă eforturi mari pentru a dobândi cea de-a doua natură, care este dorinţa de a dărui.
Când omului îi este dată dorinţa de a dărui, el este pregătit să primească Abundenţa de Sus, fără să provoace daune, pentru că toate defectele vin doar din dorinţa de a primi pentru sine. Altfel spus, chiar şi în timp ce face ceva cu intenţia de a dărui, adânc în interiorul lui, există gândul că va primi ceva pentru acţiunea de dăruire pe care o face acum.
Pe scurt, omul este incapabil să acţioneze dacă nu primeşte ceva în schimbul acţiunii sale. El trebuie să se bucure, însă orice plăcere pe care o primeşte pentru sine îl separă de Viaţa Vieţii, datorită disparităţii de formă.
Aceasta îl împiedică să fie în contopire cu Creatorul, pentru că starea de Dvekut (contopire) se măsoară prin echivalenţa de formă. Astfel, prin propriile puteri, omului îi este imposbil să facă o acţiune de dăruire pură, fără niciun amestec al primirii. Prin urmare, pentru a avea puterea de a dărui este necesar să avem o a doua natură, astfel încât să putem ajunge la echivalenţă de formă.
Altfel spus, Creatorul este cel care dăruieşte fără a primi ceva în schimb, pentru că Lui nu-i lipseşte nimic. Adică, dăruirea Lui nu are ca motiv lipsa, în sensul că, dacă nu ar avea cui să dăruiască, ar simţi asta ca pe o lipsă.
Noi, în schimb, trebuie să o percepem ca pe un joc. Dacă El vrea să dăruiască, nu înseamnă că are nevoie de asta, ci totul este ca un joc. Acest lucru este similar cu ceea ce înţelepţii noştri au spus despre Matroană: „Ea a întrebat: «Ce face Creatorul după ce a creat lumea?», iar răspunsul a fost: «Stă şi se joacă cu balena»“, după cum este scris: „Balena (Leviathan), asta ai creat-o pentru a te juca cu ea“ (Închinarea la idoli, Avoda Zara, 9).
„Leviathan“ se referă la Dvekut şi la conexiune, după cum este scris: “Ca o ghirlandă (îmbrățișați) bărbatul și compania sa”. Aceasta înseamnă că scopul, care este conexiunea Creatorului cu creaturile, este doar un joc; nu este o problemă de dorinţă şi de nevoie.
Diferenţa dintre joc şi dorinţă constă în faptul că orice dorinţă exprimă o necesitate. Dacă omul nu obţine ceea ce doreşte, atunci simte că-i lipseşte lucrul dorit. Însă dacă este un joc, deşi nu obţine ceea ce vrea, nu simte nicio lipsă, aşa după cum se spune: „Nu este atât de rău că nu am obţinut ce am vrut, pentru că nu este atât de important“. Acest lucru se datorează faptului că dorinţa pe care a avut-o pentru acel lucru era doar o joacă, şi nimic serios.
Rezultă că întregul scop este ca munca omului să fie în întregime în dăruire, fără dorinţa de a primi plăcere în schimbul muncii lui.
Acesta e un grad înalt, întrucât este inclus în Creator. Şi asta se numeşte „ziua Domnului“.
„Ziua Domnului“ se numeşte „întregire“, după cum este scris: “Șe vor întuneca stelele dimineții, va spera la lumină, și nu e”. Lumina este considerată împlinire.
Când omul dobândeşte cea de-a doua natură (dorinţa de a dărui), pe care Creatorul i-o dă după prima natură (dorinţa de a primi), atunci este capabil să-l servească pe deplin, iar aceasta se consideră a fi „ziua Domnului“.
Prin urmare, cel care nu a dobândit încă cea de-a doua natură ca să îl poată servi pe Creator în forma dăruirii şi aşteaptă să i se dea dăruirea, pentru că deja s-a străduit şi a făcut tot ce a putut ca să dobândească această forţă, se consideră că aşteaptă „ziua Domnului“, adică echivalenţa de formă cu Creatorul.
Când vine „ziua Domnului“, omul este entuziasmat, fiind fericit că a ieşit de sub puterea dorinţei de a primi pentru sine, care îl separă de Creator. Acum se alătură Creatorului şi crede că a ajuns în vârf.
În schimb, în cazul celui care munceşte ca să primească doar pentru sine, lucrurile stau invers. El este fericit atâta timp cât crede că va fi răsplătit pentru munca lui. Când vede că dorinţa de a primi nu obţine nimic în schimbul muncii, devine trist şi nu mai munceşte. Uneori, se răsgândește şi spune: „Nu am jurat asta“.
Mai mult decât atât, „ziua Domnului“ înseamnă dobândirea puterii de a dărui. Dacă omului i s-ar spune că acesta va fi câştigul lui în timp ce păstrează Tora şi Miţvot, el ar răspunde: „Consider că este întuneric şi nu lumină“, întrucât această cunoaştere îi creează sentimentul de „întuneric“.
Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)