Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)
Am auzit în 1945
Când omul studiază Tora şi vrea să ajungă la starea în care toate acţiunile lui să fie întru dăruire, el trebuie să se străduiască să aibă întotdeauna sprijin în Tora. Sprijinul este considerat a fi hrană, adică: iubire, frică, stare de spirit înălţătoare, prospeţime ş.a.m.d. Şi toate acestea omul trebuie să le obţină din Tora, ceea ce inseamnă că Tora ar trebui să îi ofere omului aceste rezultate.
Totuşi, atunci când el studiază Tora şi nu obţine rezultatele respective, aceasta nu este considerată a fi Tora, întrucâtTora se referă la Lumina îmbrăcată în Tora, despre care înţelepţii noştri au spus: „Am creat înclinaţia rea, am creat Tora ca mirodenie“. Asta se referă la Lumina din ea, deoarece Lumina din ea îl reformează pe om.
Trebuie să ştim, de asemenea, că Tora este împărţită în două discernăminte:
- Tora, şi
- Miţva (poruncă)
De fapt, este imposibil să înţelegem aceste două discernăminte înainte de a fi recompensaţi prin a păşi pe calea Creatorului: căci „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El“ (Psalmi 25:14) . Este aşa întrucât atunci când omul se află în starea de pregătire pentru a intra în palatul Creatorului este imposibil să înţeleagă Calea Adevărului.
Totuşi este posibil, de pildă, ca până şi cel ce se află în starea de pregătire să poată înţelege ceva. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri : „Rav Yosef a spus: «O Mițva protejează şi salvează atunci când este îndeplinită etc. Tora protejează şi salvează atát atunci când este practicată cát şi atunci când nu este practicat㻓 (Suta, 21).
„Când este practicată“ se referă la situaţia în care omul are un pic de lumină. El poate folosi această lumină pe care a obţinut-o, atâta timp cât lumina se află încă în el, iar el simte acum bucuria datorită luminii care străluceşte în el. Aceasta se consideră a fi o Mițva, ceea ce înseamnă că el nu a fost încă recompensat cu Tora, dar capătă o viață de Kdușa (Sfinţenie) numai de la această lumină.
Nu este la fel cu Tora. Atunci când omul dobândeşte o anume cale în muncă, el poate utiliza calea dobândită chiar şi atunci când nu o practică, adică şi atunci când nu are lumina. Este aşa întrucât numai iluminarea l-a părăsit, în timp ce el poate utiliza ceea ce a obţinut în muncă chiar şi atunci când iluminarea îl părăseşte.
În plus, trebuie să ştim că, atunci când este practicată, o Mițva este mai importantă decât Tora pe care nu o practicăm. Atunci când omul practică o Mițva înseamnă că acesta primeşte lumina în el.
Prin urmare, când omul are lumina, o Mițva este mai importantă pentru el decât Tora când nu are lumina, adică atunci când nu există nicio vitalitate a Torei. Pe de o parte, Tora este importantă pentru că omul poate să utilizeze calea dobândită în Tora. Pe de altă parte, este fără vitalitate, adică fără „lumină“. În timp ce respectă o Mițva omul primeşte vitalitate, numită „lumină“. Aadar, din acest punct de vedere, o Mițva este mai importantă.
Astfel, când omul este lipsit de vitalitate, el este considerat „rău“, întrucât acum nu poate spune că Creatorul conduce lumea în maniera în care este „Cel Bun care face Bine“. Asta se numeşte că este numit „rău“, întrucât el îl învinuieşte pe Creator, pentru că acum simte că nu are nicio vitalitate şi nu are niciun motiv să fie bucuros de asta, astfel încât să poată spune acum că îi multumeşte Creatorului că i-a dat încântare şi plăcere.
Nu se poate spune că omul crede că Creatorul îşi conduce Providenţa Sa bună şi binevoitoare asupra altora, atâta timp cât întelegem calea Torei ca pe o senzaţie în trup. Dacă omul nu simte încântare şi plăcere, ce are el de câştigat din faptul că altcineva simte încântare şi plăcere?
Dacă omul a crezut cu adevărat că Providenţa este revelată prietenului său ca fiind bună şi binevoitoare, această credinţă ar fi trebuit să îi aducă bucurie şi plăcere din convigerea că lumea este condusă de Creator şi îndrumată către încântare şi plăcere. Dacă asta nu îi aduce vitalitate şi bucurie, atunci ce-ar avea de câştigat spunând că Creatorul veghează asupra prietenului lui cu Providenţa Sa bună şi binevoitoare?
Cel mai important lucru este ceea ce simte omul în propriul trup, fie că e bine, fie că e rău. El se poate bucura de plăcerea prietenului numai dacă se bucură şi de caştigul lui. Cu alte cuvinte, învăţăm prin intermediul senzaţiilor trupului, cauzele nefiind importante. Este important doar dacă ne simţim bine.
În acea stare, omul poate spune despre Creator că este „Bun şi face Bine“. Însă dacă se simte rău, nu poate spune despre Creator că se comportă cu el într-o manieră în care e bun şi face bine. Prin urmare, numai atunci când se bucură de fericirea prietenului său şi capătă o stare de spirit înălţătoare, bucurându-se că prietenul lui se simte bine, doar atunci poate spune despre Creator că este un bun conducător.
Dacă nu este bucuros, atunci omul se simte rău. Aşadar, cum poate spune despre Creator că este benevolent? Prin urmare, starea în care omul este fără vitalitate şi bucurie este deja o stare în care nu simte nicio iubire pentru Creator, şi nici putinţa de a-l justifica pe Cel care l-a creat şi nu poate fi fericit, aşa cum i se cuvine celui căruia îi este îngăduit să servească un Rege mare şi important.
În general, trebuie să ştim că Lumina Superioară este într-o stare de repaus absolut, iar întreaga extinderea a Numelor Sfinte se produce de la nivelurile inferioare. Cu alte cuvinte, toate numele pe care Lumina Superioară le are provin din dobândirea celor inferiori. Asta înseamnă că Lumina Superioară este numită în concordanţă cu ceea ce ei dobândesc. Altfel spus, omul numeşte Lumina Superioară în funcţie de modul în care o dobândeşte, adică în funcţie de propriile senzaţii.
Dacă omul nu simte că primeşte ceva de la Creator, atunci ce nume poate să Îi dea el Creatorului? Ce nume îi poate da Creatorului dacă nu primeşte nimic de la El? Atunci când omul crede în Creator el spune că fiecare stare pe care o simte vine de la El. În această stare, el îl numeşte pe Creator în acord cu ceea ce simte.
Dacă omul se simte bine în starea în care se află, atunci el spune despre Creator că este benevolent, pentru că asta este ceea ce simte: că binele vine de la El. În această stare omul este numit Țadik (Drept), întrucât el Îl justifică (Mațdik) pe Cel care l-a creat, şi care este Creatorul.
Dacă omul se simte rău în starea în care se află, el nu poate spune despre Creator că îi trimite binele. Prin urmare, în această stare omul este numit Rașa (rău) pentru că Îl condamnă (Marșia) pe Cel care l-a creat.
Nu există, însă, o stare intermediară în care omul să spună că se simte în acelaşi timp bine, şi rău. Omul este ori fericit, ori nefericit.
Acesta este înţelesul celor scrise de înţelepţii noştri (Berakot 61): „Lumea nu a fost creată etc. … nici pentru cei complet răi, nici pentru cei complet drepţi“. Asta întrucât nu există o astfel de realitate în care omul să se simtă în acelaşi timp şi bine, şi rău.
Când înţelepţii noştri vorbesc despre o stare intermediară, ei se referă la faptul ca în cazul creaturilor, care au noţiunea de timp, se poate vorbi de ceva succesiv, în doi timpi, unul dupa altul, aşa cum învăţăm că există urcări şi coborâri. Acestea constituie două momente: odată omul este rău, iar altă dată este drept. Însă nu există un moment în care omul să se simtă concomitent şi bun şi rău,
Rezultă că, atunci când ei au spus că Tora este mai importantă decât o Mițva, este exact atunci când omul nu o practică, adică atunci când omul nu are nicio vitalitate. Atunci Tora este mai importantă decât o Mițva, care nu are nicio vitalitate.
Este aşa, întrucât omul nu poate primi nimic de la o Mițva care nu are nicio vitalitate. Însă în privinţa Torei, omul are totuşi o cale pe care a primit-o cât timp a practicat Tora. Deşi vitalitatea a dispărut, calea rămâne în el şi o poate folosi. Există un moment când o Mițva este mai importantă decât Tora, şi anume atunci când există vitalitate în Mițva, şi nu există nicio vitalitate în Tora.
Aşadar, atunci când nu munceşte, adică atunci când nu are nicio vitalitate şi bucurie în muncă, el nu are altă soluție decât rugăciunea. Cu toate acestea, în timpul rugăciunii omul trebuie să ştie că el este rău, pentru că nu simte încântarea şi plăcerea care există în lume, deşi face tot felul de calcule ca să creadă că de la Creator primeşte doar bine.
Nu toate gândurile omului sunt, însă, cu adevărat pe calea muncii. Dacă în timpul muncii gândurile conduc la acţiune, adică la o senzaţie fizică în organele de simț, astfel încât acestea să simtă că Creatorul este bun şi face bine, atunci ele ar trebui să primescă din asta însufleţire şi bucurie. Dacă omul nu are nicio însufleţire, la ce bun toate calculele dacă acum organele lui de simț nu îl iubesc pe Creator, chiar dacă El le împarte abundența?
Astfel, omul trebuie să ştie că dacă nu are însufleţire şi bucurie în muncă, este un semn că el este rău, pentru că este nefericit. Toate calculele sunt false dacă nu conduc la acţiune, adică la senzaţia în organele de simț că omul îl iubeşte pe Creator pentru că El împarte încântarea şi plăcere creaturilor sale.
Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)