Înapoi la pagina IGROT-SCRISORI – (link)
Manchester, 2 ianuarie 1957
Pentru prietenul meu,
Am citit scrisoarea ta din luna Tevet [decembrie 1956] și voi răspunde pe scurt și în general.
V-am scris deja că există judecăți atenuate. A înțelege acest lucru în pregătirea pentru a intra în palatul Creatorului este că uneori o persoană simte că este într-o stare de rătăcire, adică nu are nici Tora, nici muncă, ci gânduri de vanități lumești și așa mai departe. În acel moment, omul devine disperat spunând: „’Iar eu îl slujesc pe stăpânul meu’ trebuie să fie spus despre altcineva”.
Mai degrabă, este spus despre oameni de grade înalte, care s-au născut cu calități bune și înalte și cu o minte bună și cu dorința și setea de a persista cu studiul Torei, iar singurul lor angajament de la venirea în lume, fiind ca mintea și inima lor să fie doar spre Tora și spre muncă, dar nu despre un om de valoarea mea, eu aparținând staulului de oi, iar versetul, „Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa voastră şi prin aceasta vă veţi lungi zilele”, nu s-a spus despre mine.
Uneori există atenuare în timpul trezirii răutății și o persoană vede că „nu știam cât de scufundat am fost în lucruri tranzitorii și lucruri incomode. Nu am avut grijă să fiu așa cum ar trebui să fiu”. Iar psalmul care spune: „Va fi proslăvit în mine pentru că El mă dorește”, și eu ar trebui să spun acest psalm pentru că întregul Israel are o parte în lumea viitoare, ca și în „A stat și a ascuns asta pentru cei drepți în viitor”.
„Dar acum, când sunt departe de tot, nu trebuie să disper ci să am încredere în Creator, pentru că „Tu auzi rugăciunea fiecărei guri”. „Fiecărei” înseamnă că, deși gura mea nu este la fel de curată cum ar trebui să fie, cele treisprezece calități ale milei sunt pe punctul de a mă trezi și pe mine.
„Din această zi, sper să merg înainte, deși am spus asta deja de atâtea ori și în cele din urmă am rămas în liniștea mea”. În acel moment el răspunde că există „lume”, „an”, „suflet”, iar aceste trei trebuie să fie unite în același timp, loc și suflet împreună.
Din acest motiv, el spune: „Acum este cu siguranță timpul să ies din toate aceste stări rele și cel care vine să se curățească, este ajutat” și începe fără întârziere lucrarea cu vigoare și putere reînnoită.
Chiar și în timpul negocierii nu se simte suferind de nimicnicie, căci vede că a fost în această nimicnicie toată viața. Dimpotrivă, în timpul negocierilor, el simte plăcere și emoție, pentru că acum măreția pe care i-o va acorda ulterior, îi strălucește. Se consideră că lumina înconjurătoare îl luminează din afară.
Adică, deși el este încă departe de palatul Regelui, adică nu a fost răsplătit cu purificarea Kelim [vaselor] pentru a fi pentru Creator, el are totuși iluminare din lumina care este destinată să se îmbrace în el. Rezultă că starea de nimicnicie nu-l înspăimântă, ci, dimpotrivă, îi dă plăcere.
Aceasta este considerată ca „atenuarea judecăților”, ceea ce înseamnă că această situație nu este atât de rea. Asta este pentru că el nu se uită înapoi la trecut, ci în viitor, la lumina care este destinată să o obțină. Rezultă că el este atașat de Creator în ceea ce privește lumina înconjurătoare.
Cu toate acestea, cele două stări de mai sus sunt, de asemenea, dificile – pentru ca o persoană să poată să se judece și să se controleze cu privire la starea pe care ar trebui să o accepte și să o urmeze. De obicei, atunci când o persoană este încă needucată în căile muncii, este ca o umbră. Uneori, îi este arătată de sus o stare de disperare și, alteori, îi este arătată de sus o diminuare a umilinței.
Dar oricum, dacă omul nu poate alege ce trebuie să facă, ar trebui să creadă că starea de disperare este adevărul. În schimb, trebuie să spună că încă nu este calificat în muncă, dar este încă în catapultă, adică aruncat de sus, de la o stare la alta.
Și dacă persoana cade din prima stare, numită „disperare”, atunci este cu adevărat moartă. Și uneori o persoană se duce singură la moarte, adică merge într-un loc unde există pericol. Aceasta se numește „a se pune într-un loc periculos”. În cea mai mare parte, mediul provoacă o astfel de stare numită „moarte”. Și apoi „morții sunt liberi”, de vreme ce o persoană moartă devine eliberată din Mițvot [porunci]. Adică, spune că toate Mițvot pe care le luase de la profesori sunt inutile, deci nu are nici un motiv să le țină.
Sfatul pentru acest lucru este doar să se întoarcă într-un mediu de oameni vii, adică oameni care continuă să-și urmeze Mițvot pe care și le-au asumat de la profesorii lor. Și, deși în acea stare nu poate să creadă că există oameni în grupul său care trăiesc, ci mai degrabă i se pare că lumea s-a întunecat și oriunde privește sunt doar grămezi de oase care îl înconjoară, există un lucru în care el poate depune efort și să vadă – dacă grupul său totuși urmărește poruncile învățătorului său.
Uneori nu este permis nici măcar să vezi chiar și acest lucru. În acel moment el vede înaintea lui un om viclean, că nu poate să se înșele că merge pe calea dreaptă și văzând că faptele lui sunt nedorite, și asta îl chinuie.
Acest lucru nu este valabil pentru grup. Niciunul nu-și vede situația reală, nici nu au timp să-și vadă josnicia, așa că duc o viață liniștită și sunt înpăcați. Dar [eu] duc o viață de durere.
În acel moment o persoană dorește uneori să se bucure de vanități lumești, dar și pe astea nu și le poate satisface. Și deși vede că ceilalți se bucură de viață, de ce ea a fost condamnată de a nu fi mulțumită ca ceilalți? Se plimbă și vede oameni care se apropie fiecare în lucrarea sa, la muncă sau în seminar, și niciunul dintre ei nu pare să sufere de vreo durere sau suferință. În schimb, toți sunt veseli și bucuroși. Deci, de ce nu găsește motiv pentru satisfacerea onoarei și a înzestrării?
Cu alte cuvinte, chiar și cei care au mai puțin decât mine nu sunt încă chinuți de viață atât de mult încât să spună că nu se bucură de viață. Dar în ceea ce mă privește, simt că viața este lipsită de gust, ceea ce înseamnă că toate plăcerile corporale nu mă pot mulțumi suficient pentru a mă satisface.
Nu spun că dacă plăcerile corporale nu îmi dau atât de multă plăcere pe cât vreau, voi renunța la ele, căci chiar și ceva care nu merită un ban nu arunci la gunoi. Dar preocuparea este că nu simt la fel de multă plăcere ca și ei, astfel încât să fiu la fel de mulțumit ca ceilalți.
Într-adevăr, dacă ar fi să determinăm [acest lucru] și să spunem că plăcerile corporale conțin patruzeci la sută plăcere, ele ar putea fi satisfăcătoare pentru cei care se mulțumesc cu patruzeci la sută. Dar pentru cei care au gustat un gust spiritual, despre care putem spune că au avut o plăcere de șaizeci la sută, le este greu să se obișnuiască să trăiască cu o hrană care conține doar patruzeci la sută. De aceea, toți sunt veseli și bucuroși, iar el trăiește o viață de durere, deoarece are nevoie de șaizeci la sută plăcere. Totuși, el nu aruncă plăcerea, chiar dacă conține doar un procent.
Acesta este motivul pentru care „oricine este lacom, este supărat”. Adică, chiar dacă primește la fel de multă plăcere ca alții, este supărat. Adică, vrea să găsească cantitatea de plăcere de șaizeci la sută cu care era obișnuit în aromele spirituale. Dar, pentru început, te poți bucura doar de o lumină mică în corporalitate, așa cum este scris în sfântul Zohar, adică o cantitate foarte limitată de plăcere. De aceea, chiar și atunci când moare, adică atunci când a pierdut gustul vieții spirituale, când își amintește că este obișnuit să experimenteze aroma unui procent mai mare decât există în plăcerile corporale, este afectat și nemulțumit.
Acesta este înțelesul la: „Viermele este la fel de chinuitor pentru cel mort ca un ac în carnea vie”. Adică atunci când este mort, dar își amintește gustul plăcerii pe care o avusese în timp ce era îndurerat spiritual, numit „vierme”, este „ca un ac în carnea vie”, adică atunci când era în viață și toate plăcerile lui erau în Tora și în muncă, și a simțit aroma lucrării de devotament pentru a da mulțumiri Creatorului său. Și dacă s-ar fi trezit vreun păcat în el, însemnând o dorință de voință de a primi, acesta l-ar înțepa.
Acesta este sensul la „ca un ac în carnea vie”, adică atunci când el a fost atașat la viață. Dar acum că își aduce aminte de vierme, el este privit ca mort și este afectat, de asemenea.
Cu toate acestea, este o regulă faptul că morții sunt uitați din inimă. Adică, el uită că a trăit odată și că acum este într-o stare de moarte. Ei sunt spălați de fluxul de viață al publicului larg și nu mai trăiesc o viață de întristare. Cu alte cuvinte, ei vin într-o stare în care uită totul.
În acel moment se ajunge la starea „morții sunt liberi”, însemnând că este eliberat de toate poruncile pe care le-a primit de la învățătorul său și ajunge la o stare de uitare, uitând chiar că a posedat odată unele lucrări. În schimb, i se pare că a fost în această stare întreaga sa viață și uită să facă această socoteală, și curge pur și simplu cu curentul lumii.
Prin urmare, există mai multe stări înainte ca cineva să prindă conducta vieții care susține toate sufletele:
- A uitat să facă o analiză a stării sale actuale.
- Examinează și vede că este mort și își amintește de timpul viermilor. În acel moment el simte o viață de durere, așa cum este scris: „Ca un ac în carnea vie”. Cu toate acestea, el cade în disperare.
- Examinează și vede că este mort, dar lumina credinței strălucește pentru el și devine mai puternic, hotărând că de acum înainte va merge pe calea muncii, ca și în atenuare.
- În timpul muncii, când lucrează sub porunca minții și a inimii cât de mult poate, ca și în „Orice poți face cu mâna și cu tăria ta, fă”, în acel moment prinde gust să studieze Cabala, deși nu înțelege conținutul materiei spirituale. Totuși, studiul strălucește pentru el cu lumina din el. El simte și aroma de a lucra mai presus de rațiune și simte îndepărtarea pe care voința de a primi o provoacă și dorește să se angajeze numai în munca de dăruire până când Creatorul se îndură și îl întâmpină, așa cum este scris: „Eu voi asculta ce zice Dumnezeu, Domnul, căci El vorbeşte de pace poporului Său şi iubiţilor Lui, numai ei să nu cadă iarăşi în nebunie”.
Într-adevăr, ar trebui să înțelegem o întrebare grea – că ne-a fost acordat să auzim cuvintele Dumnezeului celui viu din gura lui ARI cel viu, Baal HaSulam, și am văzut că nimic nu era ascuns de el și de fiecare dată când am fost distinși cu capitularea în fața lui, cu inimile și cu sufletele noastre, am simțit că eram în aer spiritual, mai presus de toate vanitățile acestei lumi- cum am rămas în starea noastră actuală, fiecare după gradul său, în care fiecare dintre noi ar fi trebuit să fim într-un grad mai înalt decât cel prezent?
Această problemă este dezvăluită în Tora. V-am explicat deja înțelesul ieșirii lui Israel din mâinile lui Faraon și de ce, dacă Creatorul a vrut să-i aducă pe Israel din Egipt, trebuia să aibă consimțământul lui Faraon, deoarece el era atotputernic. Am explicat că Faraon este trupul, iar trupul trebuie să „iubească pe Domnul cu toată inima”, etc., iar dragostea nu poate fi forțată.
Din acest motiv ar trebui să ne întrebăm: „Se știe că munca trebuie să fie mai presus de rațiune, așa că de ce a arătat Creatorul Faraonului semnele?” O altă întrebare: „căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui, ca să fac semnele Mele în mijlocul lor”. Are sens să se argumenteze că El i-a negat alegerea? Adică, în afară de faptul că înclinația din inima omului este rea din tinerețe, el i-a adăugat o întărire a inimii, astfel că nu avea cum să aleagă binele și să respingă răul.
Într-adevăr, trebuie să înțelegem așa cum ne-a învățat Baal HaSulam: fundamentul muncii noastre ar trebui să fie pentru a dărui. Cu toate acestea, atunci când există un semn, este dificil să lucrăm Lișma [de dragul Său], iar lucrul cel mai important este „să fac semnele Mele în mijlocul lor”. Aceasta este, mai exact, motivul pentru care este dificil să lucrezi Lișma.
Dar principalul lucru este că acolo unde există o întrebare despre „cine”, există loc de legătură cu „aceștia” și din cei doi, Dumnezeu apare acolo, deoarece „aceștia” fără „cine” nu pot fi, așa cum este explicat [În „Introducere la Cartea Zohar”, în comentariul Sulam].
Și, cel mai important: avem nevoie să apară literele Torei, pentru că „cei needucați nu sunt evlavioși”, ceea ce înseamnă că este exact cel care este învățat în Tora de care avem nevoie. În caz contrar, este privit ca fiind „cel care își dă fiica unui needucat, este ca și cum o bagă în gura leului”. Altfel spus, dacă este analfabet în Tora, este sigur mort. De asemenea, Tora este numită linia de mijloc – care conține ambele lucruri împreună, adică „cine” și „aceștia”, care împreună formează numele Elokim [Dumnezeu].
În consecință, dacă o persoană începe să intre în lucrare pe calea adevărului și începe să guste aroma muncii, atunci este posibil să reușească cu voința de a primi. Asta înseamnă că el are deja o bază pentru a se angaja în Tora și de a lucra pentru că el simte că este mai plăcută la gust decât toate vanitățile din această lume.
În acel stadiu nu mai are nevoie de credință mai presus de rațiune pentru că senzația de plăcere este un semn clar pentru el că merită să fie servitor al Creatorului. Dar dacă nu i se dau arome în muncă, el nu va putea continua lucrarea, deoarece este dificil să începi cu o muncă ce este mai presus de rațiune. Mai degrabă o începi în Lo Lișma [nu de dragul Său] și apoi ajungi la Lișma.
Ordinea este așa cum îi învățăm pe copii să meargă: îi ținem de mâini și îi conducem [din nou și din nou]. Când încep să meargă, îi lăsăm în pace. La început, ei cad, așa că îi ajutăm, iar ei cad din nou. Deci, este așa până când cineva poate merge neasistat. Acest lucru este considerat a fi mai presus de rațiune pentru a lucra Lișma.
Apoi, când i se acordă multe lucruri, el știe deja cum să se conducă pentru a fi în stare să dăruiască, deși primește multe lucruri, pentru că este învățat în Tora, ceea ce înseamnă că el se angajează constant în Tora și are toate intențiile sale către Creator. Acesta este începutul timpului în care i se arată secretele Torei, care reprezintă abundența revărsată asupra slujitorilor Creatorului.
Cu cele de mai sus vom înțelege problema întăririi inimii, pe care Creatorul i-o făgăduise lui Moise. Adică după toate miracolele și minunile, adică chiar dacă primim mai multe feluri de Gadlut [măreție / creștere] atât din punct de vedere al entuziasmului, cât și din punct de vedere al inovațiilor din Tora, chiar dacă în acțiune aceasta ne va oferi o inspirație uriașă, până la punctul în care decidem că nu există altceva în afară de El și că ar trebui să ne dedicăm numai slujirii Creatorului.
Prin urmare, nu credeți că acest lucru va anula munca în ceea ce privește ceea ce persoana trebuie să descopere, pentru că persoana va fi imediat anulată în fața profesorilor săi și nu va mai fi loc de alegere, ceea ce înseamnă că ceea ce omul trebuie să [descopere], alege.
În acest sens, Creatorul a promis: „Pot să fac ceva ce nu poți înțelege că un astfel de lucru va fi în realitate. Adică, dacă i-am întărit inima”, deoarece Creatorul dă întărirea inimii, pentru că imediat după toate semnele evidente el uită totul și trebuie să înceapă din nou lucrarea. Și dacă întrebi: „De ce e nevoie de toate aceste semne dacă le uită?”. În momentul în care are un semn clar că merită să fie servitorul Creatorului, acesta este numit „sprijin”. Și nu i se atribuie, ci e doar pentru susținere. Dar în acest fel el se obișnuiește să meargă, ca în alegoria cu copilul.
Prin urmare, chiar dacă am fost răsplătiți cu auzul cuvintelor Dumnezeului celui viu din Șchina [Divinitatea] care vorbea din gura lui Baal HaSulam, alegerea rămâne la noi. Astfel, ne-a dezvăluit multe revelații, numai pentru a ne călăuzi, astfel încât să putem merge fără ajutor.
Prin urmare, pentru fiecare inovare pe care ne-a dezvăluit-o în Tora, care ne-a adus înflăcărare și o mare încredere în a ne dedica viețile numai pentru binele Creatorului, a venit prompt o întărire a inimii, ca în: „Pentru că i-am întărit inima”, așa încât vom putea ulterior să facem alegerea noastră, ceea ce se numește „muncă fără sprijin”.
Intenția lui era să ne aducă la deplinătatea dorită. Acesta este motivul pentru care fiecare rămâne într-o stare care nu este potrivită pentru un student al lui și trebuie să ne întărim, așa cum este scris în scrisoarea mea anterioară, că Iacov patriarhul nu a murit, ceea ce înseamnă, calitatea lui de adevăr trăiește pentru totdeauna. Așa cum spune versetul: „De aceea, nu te teme, robul Meu Iacov, zice Domnul, şi nu te speria, Israele! Căci te voi izbăvi din ţara cea depărtată şi îţi voi izbăvi sămânţa din ţara în care este roabă”.
Asta înseamnă că, chiar dacă suntem în depărtare deplină, mântuirea Domnului este ca o minciună a ochiului și vom fi răsplătiți cu venirea la adevăr, adică a da mulțumire Creatorului. Amin, așa să fie!
Prietenul tău, Baruch Șalom HaLevi Așlag
Fiul lui Baal HaSulam
Înapoi la pagina IGROT-SCRISORI – (link)