Înapoi la pagina IGROT-SCRISORI – (link)
Anvers, 8 iunie 1962, Ajun de Șavuot
Pentru prietenul meu…
În ceea ce privește întrebarea ta despre cuvintele înțelepților noștri: „Un fiu încăpățânat și răzvrătit nu a fost și nici nu este destinat să fie. Mai degrabă cere și primește răsplată.” (Sanehdrin, p 1). Tora este mai lungă decât pământul, deci de ce îi dă doar lucruri de „a cere și a primi răsplată”, și nu lucruri reale?
De asemenea, ai întrebat despre recompensă. De fapt, trebuie să slujească nu pentru a primi recompensă, adică Lișma (de dragul Său).
Știm, de asemenea, că scopul creației este de a face bine creațiilor Sale, și anume creaturile vor primi bucurie și plăcere, iar motivul pentru care creaturile trebuie să se angajeze în Tora și Mițvot fără răsplată este că e doar o corecție a ființelor, deoarece creaturile nu pot gusta primirea plăcerii fără rușine. Sfântul Zohar numește asta: „Cel care mănâncă ceea ce nu este al lui, se teme să se uite la fața sa”.
Adică, ne simțim deficienți la primirea plăcerii, așa că ni s-a dat remediul Torei și Mițvot, prin care cineva devine apt să primească toate plăcerile pe care Creatorul le-a contemplat în favoarea noastră și nu va exista defecțiunea rușinii, pentru că este doar pentru Creator. Prin urmare, interpretarea este o corecție prin care putem primi răsplata și că nu va fi pentru noi înșine, ci pentru Creator. Altfel, este imposibil să primești recompensa, și anume plăcerile, pentru că plăcere se numește „recompensă”.
Și cu privire la „nu a fost și nici nu este destinat să fie”, se explică că există lucruri pe care le poți atinge în timpul celor șase mii de ani. Deoarece este posibil să se atingă secretul, acele lucruri ne-au fost date în corporalitate ca lucruri de făcut. Acest lucru se aplică lumii acțiunilor.
Cu toate acestea, există lucruri care pot fi atinse numai în mileniul al șaptelea. Prin urmare, deși sunt implicate în acțiuni corporale ale Mițva, precum un fiu încăpățânat și rebel, ele nu se practică în timpul celor șase mii de ani. Prin urmare, aceasta nu trebuie să devină o lucrare reală, ci mai degrabă „cerere și primire de recompensă”, fiindcă numai cele exigente se aplică celor șase mii de ani, dar răsplata, adică cea superioară, va fi în mileniul al șaptelea. Acest lucru se numește „nu este destinat să fie”, la începutul celor șase mii de ani, „și nici nu este destinat să fie”, la sfârșitul celor șase mii de ani. Mai degrabă, va apărea la începutul celui de-al șaptelea mileniu.
Din punct de vedere etic, trebuie să interpretăm că uneori cineva ajunge într-o stare atât de slabă încât nu are gust în Tora și rugăciune. Deși învață, el știe și simte adevărul despre el însuși – că adevărata cauză pentru care continuă să învețe Tora nu este din cauza fricii de cer, ci din cauza obiceiului și mai ales datorită a ceea ce oamenii ar putea spune. Înțelege că mediul în care se află, vede cât se însuflețește el în studiul Torei și îl va considera un vas gol fără teama de cer și nu-l va respecta atât cât îl respectaseră înainte. Prin urmare, dacă va părăsi studiul Torei, va suferi prin mediul său, iar familia sa îl va disprețui.
Este așa și în rugăciune; El se roagă numai din obișnuință, dar fără nici o obligație datorată fricii de ceruri. El continuă din cauza aceleiași cauze ca și studiul Torei. Dar cel mai important, el nu vede nici un scop în viața sa și nu poate continua într-o astfel de stare prea mult.
Pentru aceasta există o corecție numită „slujitor al uitării”. El uită scopul, adică motivul care necesită angajamentul său continuu în Tora și rugăciune. Când uită motivul care-l forțează, continuă cu Tora și Mițvot numai din obișnuință. Dacă are ocazia să iasă din mediul său, o face imediat.
Într-o astfel de stare, avem nevoie de mare milă pentru a putea să rămânem în continuare, până când josnicia – adică neputința – s-a terminat. Și din moment ce supliciul curăță nelegiuirile omului, prin suferință el este milostivit de sus și îi este dată o iluminare a fricii de cer și se întoarce la viață. Astfel, situația revine la a fi așa cum a fost înainte de căderea sa în stare de răutate.
Acest timp de rătăcire menționat mai sus este numit „nu a fost și nu este destinat să fie”, ceea ce înseamnă că nu era în scopul creației și nici nu este destinat să fie. Un astfel de lucru este numit „pauză pentru ușurare”, deoarece există o stare a Kdușa (sfințeniei) și o stare a Tuma’a (impurității).
El poate spera să se pocăiască dintr-o stare de Tuma’a, dar starea menționată mai sus este numită stare de „moarte”. Asta înseamnă că tot ceea ce face este fără viață și el este considerat mort. Nu era în scop, nici nu este destinată să fie. În acest caz, de ce este necesară? Cu toate acestea, cere și primește răsplată, ceea ce înseamnă că în acea stare trebuie să cerem Creatorului, așa cum spuneau înțelepții noștri: „Sion; Nimeni nu îl cere, ceea ce înseamnă că este necesară o cerere”. Asta înseamnă că o astfel de stare este dată unei persoane pentru a avea loc de cerere, că va cere în mod intenționat Creatorului să-l aducă mai aproape de Kdușa.
Dar când o persoană face Mițvot, simte că asta o va aduce mai aproape de Creator. Dar tocmai în acel moment, numit „pauză pentru ușurare”, este locul pentru cerere cu rugăciune și rugăminți.
Fie ca Creatorul să ne deschidă ochii în Tora [Legea]Lui
Baruch Șalom HaLevi Așlag
Fiul lui Baal HaSulam
P.S.
În ceea ce privește numărătoarea de Omer [numărarea zilelor (șapte săptămâni) începând de la Pesah și terminând de Șavuot], se știe că lucrarea principală a omului este de a se conecta la Creator.
Omer vine din cuvântul [în ebraică] „strâns în snopi”. RASHI a interpretat, „așa cum este tradus, adunând în snopi, colectând”. Aceasta înseamnă a deveni mut și a nu deschide gura cu plângeri împotriva Creatorului, ci mai degrabă pentru acea persoană „Tot ce face Cel Milostiv, face ca ce e mai bun” (Brachot 9) și spunând că el, adică gândul și dorința lui, va fi numai pentru Creator, atunci el „adună”.
Adică, prin conectarea tuturor gândurilor și dorințelor într-o legătură strânsă de a avea un singur scop – de a aduce mulțumiri stăpânului – o persoană este considerată „strângând (în snopi)”.
Interpreții spun că numărătoarea de Omer provine din cuvintele „Sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui”. Aceasta înseamnă că prin asta o persoană se leagă pe sine de Creator, și este răsplătită cu revelarea luminii Creatorului care apare asupra sa. Rezultă că, prin adunare, legând toate dorințele într-un nod, adică într-un singur scop – pentru Creator – atunci Omer strălucește. Acesta este sensul numărării de Omer, când o persoană strălucește cu lumina Creatorului.
Și deoarece un evreu este format din șapte calități, care trebuie corectate în a fi pentru Creator și există o regulă că fiecare calitate le cuprinde pe celelalte, atunci avem de șapte ori șapte, deci patruzeci și nouă de zile. De aceea numărăm patruzeci și nouă de zile până la ziua primirii Torei.
Omer vine din cuvântul Seorim [măsuri de orz]. Aceasta înseamnă că vine de la măsuri, prin măsurarea în inimă a măreției Creatorului, după cum sfântul Zohar interpretează versetul: „Soțul ei este cunoscut la porți”. Sfântul Zohar spune: „Fiecare, în funcție de ceea ce își asumă în inima lui”, în această măsură lumina Creatorului luminează asupra acelei persoane.
Aceasta se numește „credință”. Când o persoană este răsplătită cu credință în Creator, ea este privită ca o „fiară”. Acesta este sensul pentru Omer ca fiind al orzului, care este hrană pentru animale, ceea ce înseamnă că el nu a fost încă răsplătit cu vederea Torei. Dar de Șavuot, când este răsplătit cu primirea Torei, primește vederea ei. Din acest motiv, oferim darul de grâu, care este aliment pentru om, care este vorbitor. Dar, înainte ca cineva să fie răsplătit cu Tora, care este vorbire, este privită ca o ofrandă de orz, care este hrană pentru animale. În acel moment se numește „strângere în snopi”, considerată ca fiind mută, care este doar animată și nu vorbitoare, căci doar prin Tora ei sunt răsplătiți cu a fi „vorbitori”.
Înapoi la pagina IGROT-SCRISORI – (link)