Autor: arhiprofesor

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

The Life of Sarah

Article No. 7, Tav-Shin-Mem-Hey, 1984-195

It is written in The Zohar, in the portion, Hayei Sarah [The Life of Sarah] (item 17), “Another interpretation: ‘A king is a woman who fears the Lord, as you say, ‘A woman who fears the Lord, she shall be praised,’ meaning the Shechina [Divinity]. ‘…to a cultivated field’ is foreign fire, meaning the Sitra Achra, as you say, ‘to protect you from a foreign woman,’ for there is a field and there is a field. There is a field that all the blessings and sanctities are in it, as you say, ‘as the scent of a field which the Lord has blessed,’ meaning the Shechina. There is a field that every ruin, impurity, destruction, killing, and war is in it, meaning the Sitra Achra,” thus far its words.

According to our way, the meaning is that we have two ways—either to follow the path of those who come to the Creator, whose way is the path of bestowal, or a path that leads to people, which is reception, since the creatures are called “creatures” only with respect to reception and self-love, which comes to us from the core of creation.

There was a Tzimtzum [restriction] and concealment on that aspect, for in this place it is not evident that the whole earth is full of His glory, as it is possible to attain that the whole earth is full of His glory only when one exits the place of reception. But prior to exiting reception, one can only believe that this is so.

To be able to feel this, we are given the advice to exit the place of reception, which the place of darkness and death. That is, the light of life cannot appear although it is present, but it is covered from man, and one who comes to that place becomes separated from the source of life.

Hence, that place is called “darkness and death,” and every kind of calamity is present there. This is called the Sitra Achra [other side], meaning it is the opposite of Kedusha [holiness/sanctity]. A place of Kedusha, called a “place of bestowal,” is a place of equivalence of form. This is why in that place appear all the delight and pleasure, as it is a place of blessing and holiness. This is called “a woman who fears the Lord.” Our work is only to come to fear the Lord, called “assuming the burden of the kingdom of heaven.”

By this we will understand what our sages said about the verse, “as black as a raven” (Iruvin, 22): “In whom do you find them? Raba said, ‘In one who pretends to be as cruel as a raven to his sons and to his household.’ And some say, ‘In whom you exclude the orders of Torah.’” RASHI interprets that a raven is cruel to its young, as it is written, “to the young ravens which cry.”

The word Orev [raven] comes from the word Arev [pleasant], as it is written, “for your voice is Arev [pleasant].” It is the opposite of the dove, as our sages said about the verse, “The dove came to him … and behold, in her beak was a freshly picked olive leaf” (Iruvin 18). “Rabbi Yirmiah Ben Elazar said, ‘Why is it is written, ‘and behold, in her beak was a freshly picked olive leaf’?’ The dove said to the Creator, ‘Lord of the world, let my food be as bitter as an olive but be given by You, and let them not be as sweet as honey but be given by flesh and blood.’’”

It is known that when a person works in order to receive, when his direction is only self-love, that work is called “sweet work.” This is why the dove said, “let my food be as bitter as an olive but be given by the Creator.” This refers to his sustenance, on which one sustains oneself, the sustenance on which one lives. If his work is intended to for the Creator, even though it is bitter because the body does not agree with his nourishment, it will be dependent on the measure of his ability to aim to bestow, since it is against the nature in which the body was born.

The body was born with a desire to receive. It craves only that which can sustain self-love. This is regarded as provision that comes from “flesh and blood.” The body enjoys this provision and finds it sweet. It is regarded as Orev [raven] because only provision of flesh and blood is Arev [pleasant] to it. But it runs from provision that is given from above—meaning from being able to work for the Creator—since it feels bitterness in acts of bestowal.

It therefore follows that the raven is called “work of self-love.” Since there was a restriction on the will to receive, which is concealment and the upper light does not appear there, the work of the raven is black. This is the meaning of “as black as a raven.” That is, where is the Torah found? In whom can the light of Torah shine? Only in one who has come to realize that a raven, meaning work in reception, causes only blackness, that he can receive only darkness and not light. Our sages said about this that the Torah is found only “in one who pretends to be as cruel as a raven to his sons and to his household.”

It is known that father and son are cause and consequence. Therefore, we should interpret the above words to mean that one who has realized that by serving flesh and blood, which is work in self-love, though it is sweet work, it is a raven. However, by this he knows the outcome, meaning what will come out of such work—only darkness, called “blackness.” At that time he knows that he has become cruel to his sons, meaning he has no mercy on the results that will come out of this.

It follows that if he knows he has become cruel by walking on the degree of raven, he changes his way and begins to walk on the path of the dove, agreeing to work for the Creator even though these nourishments are as bitter as olives. But the results, meaning the sons, will enjoy his work, since because it is in order to bestow, abundance will flow into that place. This is the opposite from the raven, who becomes cruel to his sons.

We can interpret that this is why Israel are compared to a dove. This is the assembly of Israel, which is regarded as Yashar-El [straight to the Creator]. This means that everything that the people of Israel do is with the intention Yashar-El. Conversely, the nations of the world are regarded as a foreign God, not wanting to dedicate their work to the Creator.

By this we can interpret the verse, “He gives to the beast its bread, and to the young ravens which cry.” We should understand the reason for the proximity of “beast” to “raven.” It is as our sages said about the verse, “Man and beast” (Hulin, 5): “Rav Yehuda said, ‘Rav said, ‘these people are cunning and pretend to be as a beast.’’” Baal HaSulam interpreted that it is faith above reason, whose basis is vessels of bestowal.

The young of the raven—when one looks and sees one’s results, meaning what will come out of self-love—begin to call out to the Creator to give them vessels of bestowal and faith above reason, once they have realized what results self-love, called “raven,” will bring them. We can say that this is called “The Lord is near to all who call upon Him, to all who call upon Him in truth.”

Baal HaSulam interpreted what is written in the songs of Shabbat, “Extend Your mercy to one who knows You, O jealous and vengeful God.” This means that since one has acknowledged that if he does not walk on the path of bestowal he will immediately suffer revenge, he is guaranteed to keep himself from failing and entering the road that leads to self-love, since he knows he will lose his life, meaning that he will fall into a place of darkness and the shadow of death. At that time he says, “Extend Your mercy to those who know You,” who is a “Jealous and vengeful God.”

This is why they ask of the Creator to give them the mercy, for they know that otherwise they are doomed. Only through the mercy that the Creator will give them they will receive vessels of bestowal. This is regarded as a “dove.” But the raven, meaning the sweetness that they demand as a condition in their work, which is called “raven,” makes them cruel, meaning killing all their sons. That is, by measuring his work according to the sweetness that he feels in his work, when his only consideration is how his will to receive guides him, he loses all his future.

This is the meaning of “He gives to the beast its bread.” When does he give them bread, which is called “faith”? When the young of the raven cry. That is, they understand that the results, called “sons,” which are born to the raven, are destined to die, for it is separation from the life of lives. Then, when they call upon the Creator to help them, they call upon the Creator in truth. This is the meaning of what is written, “The Lord is near to all who call upon Him, to all who call upon Him in truth.”

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Go Forth From Your Land

Article No. 5, Tav-Shin-Mem-Hey, 1984-195

“Go forth from your land, and from your homeland, and from your father’s house to the land that I will show you.”

This is perplexing, for it is not according to the order of reality. This is so because first one comes out of one’s father’s house, then from one’s homeland, and then from one’s land. This is what the interpreters ask.

In the work, we should interpret that “your land” comes from the word Ratzon [desire] as our sages said about, “Let the earth put forth grass,” it was delighted to do its Maker’s will. Accordingly, “Go forth from your land” means from your desire, which is the desire with which one is created, called “desire to receive delight and pleasure,” which is regarded as self-love. This is why he was told to go out of self-love.

“From your homeland” means that father and offspring are cause and consequence, reason and result. This is so because the result comes from the drop in the father’s brain. By that, the result later emerges, as we explained in previous articles. In other words, the labor, when a person is going to work, is in order to receive reward. It turns out that the labor gives him reward. Were it not for the reward, he would not have made any effort. It therefore follows that a person keeps Torah and Mitzvot [commandments] in order to beget a son, which is called the reward.

Considering the reward, we’ve already said that there are two kinds of reward: 1. reward in this world; 2. reward in the next world.

It is written in The Zohar (“Introduction of the Book of Zohar,” item 190), “And those two, says the Holy Zohar are not the essence.” It is explained there in the Sulam [Ladder (commentary on The Zohar)], that it is because they were built on a foundation of self-love, called “desire to receive in order to receive.”

It therefore follows that if a person exerts in Torah and Mitzvot in order to receive reward for his will to receive, then both the father, meaning the labor, and the offspring, which was born out of that labor, and which is called “reward,” were all on the basis of self-love. This means that the drop in the father’s brain, called “labor,” from the beginning of his work his thought only of self-love. Naturally the offspring that was born, meaning the reward he expects to receive, is also a reward of self-love.

He was told “Go forth from your land,” meaning from your will to receive, “and from your homeland,” meaning the offspring that were born. “From your father’s land” means the reward that was born out of your father’s house, which is the labor that begets a reward of self-love. From all these he should depart.

“To the land that I will show you.” That land means desire to bestow. On that land, meaning on the desire to bestow, on that land, that is, on the desire to bestow, he will be rewarded with the Creator revealing to him.

“That I will show you” means that the Creator will reveal Himself to him. Conversely, on the will to receive there were restriction and concealment, and it became dark there and separated from the life of lives, which causes darkness.

Therefore, I cannot be revealed to you on your desire, but only on the desire to bestow, called “equivalence of form.” At that time, the restriction and concealment are removed and the Creator is revealed to him.

“And I will make you a great nation.” In Midrash Raba (Chapter 39) “Rabbi Levi said, ‘When Abraham our father was walking in Aram Naharaim and saw them reckless and eating and drinking, he said, ‘I wish that I will not have a portion in this land.’ When he came to Sulam Tzor, and saw them weeding at the time of weeding, and hoeing at the time of hoeing, he said, ‘I wish that I might have a portion in this land.’ The Creator told him, ‘To your descendants I have given this land.’’”

To understand his words in the work, we should interpret that Eretz [land] means Ratzon [desire]. Be-Aram [in Aram] has the letters of Avram. When Abraham walked from Naharaim—Naharaim comes from the word Nahor [illuminated]—then he saw that there are people who desire only the lights. This is called “eating and drinking,” when the aim is for the reward. This is why he said “that I will not have a portion in this land,” meaning I will not have a portion in this desire, when the intention is only on the reward, and the work is not appreciated, only the reward is appreciated. This is why he said, “I will not have a portion in this desire.”

“When he came to Sulam Tzor,” Tzor comes from the word Tzar [narrow], meaning that they felt Tzarut [narrowness] in the work. “He saw that they were in the Sulam [ladder], which is as a ladder set on the earth with its top reaching to heaven. “He saw them weeding at the time of weeding, and hoeing at the time of hoeing,” meaning that all their thoughts were about man’s work, and they were focusing their intentions on the correctness of their work. That is, the Kelim [vessels] where the abundance should come should be proper. And they did not pay attention to the fruits, which is the reward. Instead, they were looking at the order of the work, and this is the meaning of what he said, they were weeding at the time of weeding, and hoeing at the time of hoeing.

Then he said, “I wish I will have a part in this land,” in this desire, which is aiming for the work to be proper. And the reward, which is the fruits, is not their business. It was said about this, “The concealed things are to the Lord our God.” In other words, the reward is the Creator’s business, and we need not look at the reward, but in any situation we are in, we are satisfied that we have been privileged with having any contact with the work. This, to him, is a great privilege. And only the revealed things are to us, which is the actions.

By this we should interpret, “and I will make you a great nation.” Gadlut [adulthood/greatness] is precisely the action. Among those who work, greatness is only work above reason. Only there they feel its importance, but they do not take into account the lights that they receive through their work, since the lights have to do with “the concealed things are to the Lord our God.” This is the work of the Creator—who does what He wants.

Theydid not ask of Him to give them because this was not their purpose. They have only one purpose: to bring contentment to the Creator without any reward, for all the reward is in that they have the privilege of serving the King. They do not care what service they do for the King, whether an important role or an unimportant role, since all they think of is how they can delight the King.

This means that, for example, not many people want to take upon themselves unimportant roles. They immediately jump on them because here they can delight the King, since not many people want it.

The lesson is that since not many people want to go in the direction of work above reason, as everyone thinks it is regarded as a lowly work and regard such work as exile. Therefore, those who want to look at that—at their ability to delight the King—want specifically that role. This work of theirs is called, “Raising the Shechina [Divinity] from the dust.” This work is also called “Shechina in Exile,” and this is the only work they want. But work in order to receive lights and abundance from above is something many people want.

By that, we should interpret what our sages said (Shabbat 127), “Rav Yehuda said, ‘Rav said, ‘Welcoming guests is greater than welcoming the face of the Shechina, as it is written, ‘And he said, ‘My lord, if you have found favor with me, please do not pass.’’’ RASHI interprets, please do not pass, and he left Him alone and went to greet the guests.’” We can say that he learned this matter from what the Creator had told him, “And I will make you a great nation,” meaning that the main thing is the act and not the lights. That is, the essence of their work is love of others, and he has no consideration of himself.

Therefore, although welcoming the Shechina certainly delights the body more than work on love of others, here, after the Creator had told him, “And I will make you a great nation,” it means that you will have the greatness primarily in actions. Therefore, here he had a place where he could show himself, meaning that he would be certain that he does not want to look at the profits, as it is a great profit to be rewarded with welcoming the Shechina. Still, he chose the act, meaning he did not intend for any reward for his work, but the main thing was the work.

Here he found the place of scrutiny—for this certainly a great thing to relinquish the reward and receive the reward of work. Normally, it is to the contrary: one labors in order to receive reward. But he did the opposite—giving the reward in order to receive labor. He learned this from what the Creator had told him, “I will make you a great nation,” as was said, that the greatness is primarily the action.

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

These Are the Generations of Noah

Article No. 4, Tav-Shin-Mem-Hey, 1984-195

“These are the generations of Noah. Noah was a righteous man. He was complete in his generations. Noah walked with God.”

RASHI interprets, to teach you that the generations of the righteous are primarily good deeds. RASHI explains why he says, “These are the generations of Noah.” It should have said the names of his sons, meaning Shem, Ham, and Japheth. And why does it say, “These are the generations of Noah. Noah was a righteous man?” He explains that it is because the generations of the righteous are primarily good deeds.

“In his generations,” since some of our sages praise him—that if he were in a generation of righteous, he would have been more righteous. Others condemn him—if he were he in the generation of Abraham, he would be regarded as nothing.

“Noah walked with God.” RASHI interprets, with Abraham he says, “Before whom I walked.” Noah needed assistance to support him, but Abraham was strong and walked with his righteousness by himself.

To explain all the above in the work, we should know that father and son, fathers and generations [offspring], mean cause and consequence. Normally, when a person does something, he is certain that this act will engender something. For example, a person who goes to work in some factory wants to beget a salary through his actions, so he can provide for himself. It turns out that the father is the labor and the generation [offspring] is the provision. Likewise, when a person learns some wisdom he wants to be appreciated as wise by that, meaning that everything a person does is only to see generations from his actions.

Therefore, when a person engages in Torah and Mitzvot [commandments], he certainly wants some generations to be born out of his actions.

According to what is written in the holy Zohar (Introduction to the Book of Zohar, item 189) and in the Sulam, and these are its words (in the Sulam, item 190), “Fear is interpreted in three ways, two of which do not have the proper root, and one is the root of fear. There is person who fears the Creator so his sons will live and not die, or fears a monetary punishment. For this reason, he always fears Him. It turns out that his fear of the Creator is not the root, since his own benefit is the root, and the fear is its consequence [generation]. And there is a person who fears the Creator because he fears the punishment of that world, and the punishment of hell. Those two fears—fear of punishment in this world and fear of punishment in the next world—are not the essence of the fear and its root.” (In item 191) “Fear, which is the essence, is that one should fear one’s Master because He is great and ruling, the essence and root of all the worlds, and everything is regarded as nothing compared to Him.”

It follows from the above that from the work in which a person labors, which is called the “father,” he wants to see generations from his work, which is called the “fruit of his work.”

There are three types of generations we should see here. 1) Reward in this world, meaning that his sons will live and he will succeed in provision, etc. 2) Reward in the next world. 3) Because He is great and ruling. This means that all the generations he aspires for is to be able to bestow contentment upon the Creator.

It follows from the above that there is the matter of generations which are called “good deeds,” and good means bestowing upon the Creator, as it is written (Psalms 45), “My heart overflows with a good thing. I say, ‘My work is for the King.’” This means that he wants all of his actions to be for the Creator, and this is called “good deeds.” For his own benefit he wants no reward, and all the reward he hopes for is to be able to do things that bring contentment to the Creator without any reward for his own labor. This means that his reward is that he will be given that gift of being able to do things only for the sake of the Creator, without any mixture of intention to benefit himself. This is the reward for which he engages in Torah and Mitzvot. For such good deeds he hopes to attain this by his labor. It was said about this (Kidushin 30): “I have created the evil inclination; I have created for it the Torah as a spice.”

Accordingly, what are the generations of the righteous? Only good deeds, meaning the result that stems from the reason, and the reason is the labor in Torah and Mitzvot. For the rest of the people, the results of the reason is reward in this world or reward in the next world. But to the righteous, their results from the reason is that their father, who begets generations, is only good deeds. This is the only reward they hope for—be able to bring contentment to the Creator.

This is the meaning of what RASHI interprets, “That the generations of the righteous is primarily good deeds.” This is regarded as all their actions being only to bestow contentment upon the Creator. However, we should understand what RASHI interprets about the essence of the generations of the righteous, and what they consider secondary, which they do not regard as the essence.

It is known that there are actions and there is understanding and knowing. That is, that which is within reason is called understanding and knowing, meaning that the body, too, agrees that we should engage in Torah and Mitzvot, since once a person has achieved the degree of Lishma [for Her sake], he is rewarded with the light of life, which is found in Torah and Mitzvot. It is as it is written (Psalms 19), “More desirable than gold, then much fine gold, and sweeter than honey and the honeycomb.” This is called “understanding,” where the body, too, understands that it is worthwhile to be a servant of the Creator.

Rabbi Meir says (Avot, Chapter 6), “Anyone who engages in Torah Lishma is rewarded with many things. Moreover, the whole world is worthwhile for him, and the secrets of Torah are revealed to him.”

To the righteous, all these things attained by engaging in Lishma are not regarded as the essence. That is, this is not their intention in the work in Torah and Mitzvot. Rather, what is most important for them is good deeds, meaning to bestow contentment upon the Creator. It is in that regard that they expected to achieve a degree of deeds above reason. Their intention was not to have generations of understanding and knowing, but rather, their intention was only the actions. This is the meaning of what RASHI explained, “To teach you that the generations of the righteous are primarily good deeds.”

According to the above, we can interpret what RASHI explains about, “in his generations.” “Some of our sages praise him: Moreover, if he were in a generation of righteous, he would have been more righteous. Others condemn him: If he were in Abraham’s generation, he would be regarded as noting.”

In his generations means his two generations, because two is plural. But concerning the work, each and every state is called a “generation.” This is the meaning of, “One generation shall praise your work to another.” It means that whether a person is in a generation of wicked, meaning if a person has thoughts and desires of the wicked, at which time a person has great exertion to be able to overcome the arguments of the wicked, which peck his mind and thought with the questions of who and what. At that time, he cannot overcome them unless with the power of faith above reason. This is regarded as subduing the arguments of the wicked not with answers within reason, but rather only with the power of faith above reason can he defeat them.

This is called an “act,” meaning without intellect, and this is called, “If he has performed one Mitzva[commandment] he is happy, for he has sentenced himself and the entire world to a scale of merit,” for only with an act can we defeat the argument of the wicked, and not with intellect and reason.

Accordingly, we should say that Noah’s generation refers to a generation of wicked. He should be praised because then he has the primary hard work. But he should be condemned because in the end, he is in a generation of wicked, meaning he has foreign thoughts, and it is unbecoming of a servant of the Creator to have such wicked in his mind and heart.

We should also say, that in the generation of Abraham, meaning in a generation where there are righteous, namely when he has good thoughts, of righteous, it is when there only one desire is in his mind and heart—to bring contentment to the Creator—and thoughts and desires of the wicked never crossed his mind or heart. Such a person is in a generation of righteous.

Others praise, for if Noah had been in the state of righteous, meaning if he had equalized the powers of overcoming that he had in the generation of the wicked, what would he have felt then compared to the feeling he has now, which is the pleasantness and sweetness of the Torah? Certainly, the time of Noah’s generation, which was called a “generation of wicked,” that time was regarded as nothing, for then he still did not feel the delight and pleasure that he feels in a generation of righteous.

But with respect to the work, the time when he was in a generation of wicked was a place for work. It turns out that Noah’s generation is more important because he has what to do, for the generations of the righteous are primarily good deeds.

“Noah walked with God.” RASHI interprets that with Abraham he says, “Before whom I walked.” Noah needed assistance to support him, but Abraham was strong and walked by his righteousness. This means that there are two types of forces in a person, which are called “vessels of reception” and “vessels of bestowal.” Vessels of bestowal relate to the Creator, as the Creator is the giver, and vessels of reception relate to the creature, who is the receiver.

The vessels of reception. which relate to the receiver, come before the vessels of bestowal. In the words of Kabbalah, the vessels of bestowal are called Keter, Hochma, and Gar deBina, and below them are the vessels of reception, which are Zat de Bina, Zeir Anpin, and Malchut.

Accordingly, the vessels of bestowal are called, “God walked with Noah,” meaning that in a place of vessels of bestowal, it was possible to walk in holiness, meaning vessels of bestowal that relate to the Creator, which are vessels of bestowal. This is called, “Noah needed assistance to support him,” since the upper one gives the vessels of bestowal, which is regarded as Noah needing assistance to support him.

This means that the upper one awakens him to work, called “awakening from above,” as it is written in The Study of the Ten Sefirot (part 9, page 735, item 6, and in Ohr Pnimi): “However, in the beginning, in the first time, the MAN that were not by ZON in AVI went up, and then the ZON were made of those MAN. After ZON were established, they raised MAN a second time. Once he has the vessels of bestowal, which he acquired through awakening from above, which is called, ‘Noah needed assistance to support him,’ which comes from the upper one, and this was the degree of Noah.”

But Abraham did not need assistance to support him. RASHI makes that precision from the words, “Before whom I walked.” It means, that he walked with vessels of reception, which stand before the vessels of bestowal. The vessels of bestowal—which are Keter, Hochma, and Gar de Bina—stand above, and below them stand the vessels of reception, which are Zat de Bina and ZON.

Since Abraham walked with vessels that are before him, before the vessels of bestowal, which relate to the Creator, and we relate the vessels of reception to the receivers, this is why using the vessels of reception is called “awakening from below,” which is attributed to the lower one.

This is the meaning of Abraham not needing assistance to support him because he walked with vessels of reception. With those Kelim [vessels] he was serving the Creator. But the words, “God walked with Noah,” mean the Kelim that are attributed to God, which are vessels of bestowal, which are vessels of the Creator, and those Kelim the Creator gives.

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

The Meaning of Truth and Faith

Article No. 3, Tav-Shin-Mem-Hey, 1984-195

Truth and faith are two contradicting things. We see that in our prayer, which was established by the members of the Great Assembly, we also have two things that contradict one another. On the one hand, they have arranged for us the procession of the prayer, and prayer should be said specifically when a person is deficient. Moreover, our sages said, “A prayer should be from the bottom of the heart,” meaning that the prayer that we pray to the Creator should be from the bottom of the heart, meaning that we will feel the deficiency throughout the heart.

This means that within the heart there should be no place that is whole, but rather only deficiencies. And the greater the deficiency, the more the prayer is accepted compared to other prayers. It is written in The Zohar about the verse, “A prayer for the poor when he is weak and pours out his words before the Lord” (Balak, items 187-88): “But there are three that are called a ‘prayer’: a prayer for Moses, man of God—there is none like this prayer in another man. A prayer for David—there is none like it in another king. A prayer for the poor. Of the three prayers, which is the most important? It is a prayer for the poor. This prayer comes before the prayer of Moses, before the prayer of David, and before all other prayers in the world. What is the reason? The poor is brokenhearted. It is written, ‘The Lord is near to the brokenhearted.’ And the poor always quarrels with the Creator, and the Creator listens and hears his words.” Thus far its words.

It turns out, according to the words of the holy Zohar, that the prayer is precisely when a person is broken, when he has nothing with which to revive his soul. Then it is called a “prayer from the bottom of the heart.” This prayer is more important than all the prayers in the world because he has no merit with which to say, “I am not like my friends because I have some merit that my friends do not have.” It turns out that he is full of deficiencies, and then there is room for an honest prayer from the bottom of the heart. That is, the bigger the deficiency, the more important is the prayer.

And corresponding to the prayer that they have arranged for us in the order of the prayers, they have arranged for us an order of praise and gratitude. This contradicts the prayer in litany that exists in the order of the prayers, since normally, when one does something good to another, he is grateful for it. But the measure of the gratitude is always according to the measure of the benefit that he does for him. This is how he expresses the gratitude to the receiver of the benefit.

For example, if one person helps another for half his sustenance, meaning that if he has obtained through him provision that suffices to provide only half his household needs, the gratitude he gives him is incomplete. But if he has tried to find someone full provision, and even with luxuries, meaning that he has no deficiency that he did not fulfill, he certainly thanks and praises such a person with his heart and soul.

It therefore turns out that when a person thanks and praises the Creator, and wants to praise and thank the Creator from the bottom of his heart, he should see that the Creator has given him all of his wishes and he is not lacking anything. Otherwise, his gratitude cannot be complete.

Therefore, a person should try to see that he is not lacking anything, but the Creator complimented all of his deficiencies, and he is left with no deficiencies. Only then can he give thanks to the Creator, and this is the meaning of the songs and praises which they have arranged for us in the prayer.

For this reason, they, meaning the prayer and litany, and songs and praises, are opposites, since if he has no completeness during the prayer and litany, and he is full of deficiencies, his prayer is complete. But with songs and praises it is the opposite: if he has no place of deficiency that is not completely filled, specifically then he can give true thanks.

We should understand why they have arranged for us those two opposites, for what purpose, and what this order gives to us. Also, we should understand how it is possible to maintain those two opposites, since they contradict one another.

The holy Ari says (Talmud Esser Sefirot, P 788, item 83), “There should be two doors in a woman, so as to close them and hold the fetus inside, so it does not come out until it is completely fashioned. There should also be in her a force that fashions the shape of the fetus.”

It explains there the reason: “As in corporeality, if there is a malfunction in the mother’s abdomen, the mother aborts the fetus. That is, if the fetus comes out of the mother’s abdomen before the shape of the fetus has been sufficiently fashioned in the degree of Ibur [impregnation], that birth is not regarded as birth because the Ibur cannot exist in the world. Rather, it is called “abortion,” meaning that it was not born, but fell out of the mother’s abdomen and cannot live.”

Likewise, in spirituality, there are two discernments in the Ibur:

1. The shape of the Ibur, which is the degree of Katnut [smallness/infancy], which is its real shape. However, since it only has Katnut, it is regarded as a deficiency, and wherever there is a deficiency in holiness, there is a grip to the Klipot [shells/peels]. At that time the Klipot can cause abortion—that the spiritual fetus will fall out before its stage of Ibur has been completed. For this reason, there should be a detaining element, which is that it is given wholeness, meaning Gadlut[adulthood/greatness].

2. However, we should understand how the newborn can be given Gadlut while it is still unfit to receive even Katnut sufficiently, since it still does not have the Kelim [vessels] in which to receive them in order to bestow. To that there is an answer there: Our sages said, “An embryo in its mother’s abdomen eats what its mother eats.” He also said, “A fetus is its mother’s thigh.” This means that since a fetus is its mother’s thigh, the Ibur does not merit its own name. For this reason, the fetus eats what its mother eats. That is, the fetus receives everything that it receives in the mother’s Kelim. For this reason, although the fetus has no Kelim that are fit to receive Gadlut, but in the Kelimof the upper one, which is its mother, it can receive because it is completely annulled before the mother and has no authority of its own. This is called Ibur, when it is completely annulled before the Upper One.

Then, when it receives Gadlut, it is in wholeness. This is why there is no grip to the Klipot there, and this is why it is called the “detaining force.” This keeps the fetus from falling in spirituality, like an abortion in a corporeal fetus, from, where the mother must watch over her fetus so there will not be any malfunction there. It is likewise in spirituality.

It turns out from all of the above that we should discern two states in man’s work:

1. One’s true state, meaning one’s Katnut, when everything he does and thinks is Katnut. The sensation of Katnut begins when it wants to walk on the path of truth, which is to work in order to bestow. At that time he begins to see his Katnut, how remote he is from matters of bestowal, and he cannot do anything in order to bestow. This is called “truth,” meaning his true state.

Then, because it is Katnut, there can be a grip to the Sitra Achra, and he can come to despair. It turns out that his entering the work is regarded as Ibur, and he can come into abortion, meaning to fall from his degree, similar to the corporeal fetus that falls out from the mother’s abdomen and cannot stay alive. Likewise in spirituality, he falls from his degree and needs a new Ibur. That is, he needs to start his work anew as though he never served the Creator.

For this reason, there should be a detaining force so that the fetus will not fall out. This means that at that time he should be in wholeness, meaning to feel that he is not lacking anything in the work, but that now he is close to the Creator in complete Dvekut [adhesion], and no one can tell him, “But you see that you have no progress in the work of the Creator. Therefore, you’re exerting in vain, and you are unfit to serve in holiness. Therefore, you need to be like everyone else. Why are you making such a noise that you want to be at a higher degree than everyone else, although you derive no satisfaction from the work of the general public? This is what gave you the push so as to be able to have thoughts and desires that you must come out of the work of ordinary people, and go further ahead toward the truth. It is true that this is the truth, but you see that although you want to walk on the path of truth, you are unfit for it, either because you lack talent or because you lack the strength to overcome, as you are unable to overcome the nature of self-love with which you were born. Therefore, drop this work. Don’t dwell in lowliness like the rest of the people, and do not raise your heart above your brother, to be haughty. Rather, it is better for you to retire from this path.”

For this reason, in order not to fall into such thoughts, he needs the detaining force. That is, he must believe above reason that the grip he has on the path of truth is great and very important, and he cannot even appreciate the importance of touching the path of truth for this is the entire Kli in which the Light of the Creator will be. However, this is in the Kelim of the upper one. That is, the Creator knows when a person should feel his Dvekut with the Creator.

In his own Kelim he feels the opposite—that now he is worse than when he walked on the path of the general public, where he felt that each day he was adding good deeds and Torah and Mitzvot. But now, since he has started walking on the path of the individual, to always keep the intention how much he can work in order to bestow and how much he can relinquish self-love, at that time he usually sees how much he is nearing the truth. At that time, he always sees more of the truth, that he is unable to exit self-love.

Still, in the Kelim of the upper one, meaning above reason, he can raise himself and say, “I don’t care how I am bestowing upon the Creator. I want the Creator to bring me closer to Him, and the Creator certainly knows when the time will come when I feel that the Creator has brought me closer to Him. In the meantime, I believe that the Creator knows what is best for me, and this is why He makes me feel the feelings that I am feeling. But what is the reason that the Creator wants to guide me on this path, meaning that I must believe in the path of faith that He is behaving with me benevolently? And if I believe it, He has given me a sign: the amount of joy I have the amount of gratitude that I can give to Him for this, and how much I can thank and praise His name. Surely, we must say that it is to our benefit, that specifically through faith we can achieve the goal, which is called “receiving in order to bestow.” Otherwise, the Creator could certainly lead us by the path of knowledge and not by the path of faith.

By that you will understand what we asked, “Why we need two things that deny one another?” That is, on the one hand, we should walk by the path of truth, meaning to feel our situation, that we feel that we are moving farther from self-love and toward love of others, and how much we would like the world to be in, “May His blessed name grow and be sanctified.”

And when we see that spirituality is still not important, we feel ourselves in great deficiency, and also to see how much we regret it, and how it pains us that we are removed from Him. This is called “truth,” meaning the state we feel in our Kelim according to our sensation.

Also, we were given the path of faith, which is above reason, namely not to take our sensations and reason into account, but say, as it is written, “They have eyes and see not. They have ears and hear not.” Rather, we should believe that the Creator is certainly the Overseer, and He knows what is good for me and what is not good for me. Therefore, He wants me to feel my state as I do, and for myself, I do not care how I feel myself because I want to work in order to bestow.

Therefore, the main thing is that I need to work for the Creator. And although I feel that there is no wholeness in my work, still, in the Kelim of the upper one, meaning from the perspective of the upper one, I am utterly complete, as it is written, “The cast out will not be cast out from Him.” Hence, I am satisfied with my work—that I have the privilege of serving the King even at the lowest degree. That, too, I regard as a great privilege that the Creator has allowed me come closer to Him at least to some degree.

This gives us two things: 1) With respect to the truth, he sees his true state—that he has room for prayer, and then he has room for deficiency. At that time he can pray that the Creator will complement his deficiency, and then he can rise by the degrees of holiness. 2) The path of faith, which is wholeness—that from here he can praise and thank the Creator, and then he can be in joy.

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

The Meaning of Branch and Root

Article No. 2, Tav-Shin-Mem-Dalet, 1984-195

The meaning of root and branch. The land of Israel is a branch from the Sefira Malchut. Malchut is called the Kli [vessel] that was emanated by the Emanator to become a Kli for the reception of the abundance that the Emanator wanted to bestow upon His creations. That Kli is called Malchut.

The order was that first was the vessel of reception in order to receive, and then there was a correction that it is forbidden to receive in that Kli, unless we can aim in order to bestow, and then the abundance is drawn into that Kli. That correction was made so that when the abundance comes to the creatures, there will not be any deficiency in them, called “bread of shame.”

Instead, they will be able to receive the abundance unboundedly because there will be no shame in them upon the reception of the abundance. Rather, they will aim all the delight and pleasure they receive only to the benefit of the Creator. Then they will continually extend abundance because they will not be able to say they have given the Creator enough and they do not need to bestow upon Him anymore. Therefore, they will always have a reason to extend abundance.

This is not so if they receive the abundance for themselves, meaning because of self-love. At that time they must be limited because of the shame. They will have to say that the delight and pleasure that He has given us is enough. Because of it there was the correction called restriction so as not to receive light into the Kli of Malchut unless we can receive in order to bestow.

From the root of Malchut extends downward into the corporeal branch the Eretz [land] which is a branch of Malchut of above. That land is called the Holy Land. For this reason, here in the Holy Land there are special corrections, meaning Mitzvot [commandments] that are dependent upon the earth, such as donations and tithing. This is not so in the rest of the lands.

And also there is a special root to Jordan, a special root to Syria, a special root to Babylon, and a special root to the rest of the lands (See Talmud Eser Sefirot, Part 16, p 1930). For this reason, with respect to the branch and root, the place of the Temple is precisely the Holy Land, which is the land of Israel. This is so after it was sanctified.

But before the people of Israel came into this land, it was a place of seven nations, which correspond to the seven holy Sefirot. They were the opposite of holiness, extending from Malchut, where there is no correction of the Masach [screen] which is the intention to bestow. For this reason, first the nations of the world came there, for so was the order in spirituality: 1) the coming of the will to receive came, 2) the correction of making it in order to bestow. For this reason for the Holy Land: 1) The nations of the world had to come first, for they belong to Malchut before it was corrected with a Masach so that everything will be in order to bestow. 2) Afterwards, Israel will come and conquer them.

It turns out that the Holy Land extends from Malchut and the will to receive in a person also extends from Malchut. For this reason there were 1) the nations of the world in the land first, 2) then the people of Israel came.

It is likewise in man’s heart: 1) First comes the evil inclination; 2) and then comes the good inclination. Everything extends from the upper roots.

However, there’s a difference between man’s heart, which extends from Malchut, and the land of Israel, which extends from Malchut, since we should discern between internality and externality. In the externality, there should be the place of the branch that corresponds to the root. But in internality, it is not necessarily the place of the branch that corresponds to it.

In the land of Israel, which aims to a person’s heart, which extends from the root of Malchut, a person does not need to be specifically in the land of Israel to be awarded with the kingdom of heaven, called the “land of Israel.” Internally, a person can be rewarded with the instilling of the Shechina [divinity] and with the greatest attainments overseas as well, just like all of our great sages who were overseas.

Also, people who live in the land of Israel can be the worst criminals. The land of Israel, called the “Holy Land,” does not obligate them in any way to keep Torah and Mitzvot, since what concerns the internality, the externality does not obligate them at all, as internality is the work in the heart and it is completely unrelated to the externality.

However, at the same time there is the matter of externality. That is, there is a rule that it is forbidden to say Kaddish unless ten men are present. And we do not check if these ten men are with complete fear, but rather when ten simple men come together they can say Kaddish, and “Bless,” and read in the Torah, etc. However, if there are nine righteous sages, they are forbidden to say Kaddish, and “Bless” because the revealed law is according to the externality and not according to the quality of the internality.

65) Hence, we could ask, “Why, then, is it forbidden to disagree with the first in the revealed Torah?” It is because, as far as the practical part of the Mitzvot [commandments] is concerned, it is to the contrary: the first were more complete in them than the last. This is because the act extends from the holy Kelim [vessels] of the Sefirot (called ‘externality’ because Kelim are called ‘externality’ with respect to the lights, and the lights are called ‘internality’). And the secrets of the Torah and the Taamim [flavors] of the Mitzva [commandment] extend from the Lights in the Sefirot. You already know that there is an inverse relation between Lights and vessels.”

It turns out that with respect to the revealed, meaning the practical part, belongs to the externality. Therefore, with respect to the practical part, there are things that can be done only in the land of Israel, such as the prohibition on building the Temple abroad.

But in the internality, which concerns man’s heart, it does not have to be specifically in the land of Israel, although the branch of Malchut is specifically the land of Israel. Yet, there are unifications that if one wants to make a unification on the outside, as well, they have to make that unification specifically in the external land.

It is as we find, that there is a unification of ASHAN, which is an acronym for Olam, Shanah, Nefesh[world, year, soul respectively], meaning that that unification should be specifically according to these three conditions which are: Olam [world]—specifically the place of the Holy of Holies; Shanah—with respect to time, it should be specifically on Yom Kippur [Day of Atonement], which is regarded as Shanah [year]; Nefesh [soul]—with respect to Nefesh, it should be specifically through the high priest.

Therefore, with respect to internality, when we speak of man’s heart, where he begins to serve the Creator, meaning the work of exiting self-love, which is called the “land of the peoples,” and instill the people of Israel instead of them, meaning that his intention will be only to love the Creator, then there is the matter of day and night.

“Day” means that he has high spirts without any need for corrections, such as when the sun shines and a person does not need to make any correction to make the sun shine. However, one needs to be careful not to put interferences so that the sun will not be able to shine where it should shine, such as not entering a house with no windows, for this interrupts the shining of the sun.

Conversely, “night” is the time when a person should make corrections so it will illuminate for him. For example, in corporeality, night is the time when it is dark in the house. Through corrections, meaning by placing a candle or a lamp there, there is light. Without corrections, even if one does not pose any interferences, still, without effort, which is called corrections, nothing will shine for him. Instead, wherever he looks it is as though he is looking through black glasses: everything is dark.

This is a time when one should reflect on one’s current state, how remote he is from spirituality and immersed in self-love, and that he has no chance of exiting his situation by himself. At that time he must see his real situation—how by nature a person cannot do anything. Rather, as our sages said, “Were it not for the Creator’s help, he would not have overcome it.”

However, we should know that the Creator created the night, and He certainly created it for a purpose, which is to do good to His creations. Therefore, each one is asking: Why did He create darkness which is night? After all, according to the purpose of creation, He should have created only day and not night. The verse says, “And there was evening and there was morning, one day.” That is, specifically through both, which are night and day, comes one day.

However, the night was created deliberately as not illuminating without corrections, in order to perform the corrections that the night reveals to a person. This is so because the Kelim are founded over the sensation of darkness. These are needed in order for them to have a need for the Creator to help them. Otherwise, there is no need for the Creator’s salvation. That is, at that time there is no need for the Torah, which is regarded as “the light in it reforms him.”

For this come corrections called “Torah and Mitzvot.” Torah is what is revealed to us in the part that is called revealed, which is rules and stories of the fathers, etc. All of this is called Torah. This part is called the revealed Torah, and the Torah teaches us to perform Mitzvot, and how to do them. It also tells us the stories of the fathers.

However, we should know that there is a hidden part in the Torah, meaning that that Torah is hidden from us. We should know that the whole Torah is the names of the Creator, meaning the revelation of Godliness, called the “secrets of Torah,” which a person begins to attain specifically after he has been rewarded with Torah Lishma [for Her sake].

In the words of Rabbi Meir (Avot, Chapter 6), “Rabbi Meir says, ‘Anyone who engages in Torah Lishmais rewarded with many things, the secrets of Torah are revealed to him, and he becomes like an ever-flowing fountain.’” It turns out that the revealed part in the Torah is to bring us, by its merit, into Lishma, meaning to have the ability to aim every thought, word, and action to be in order to bestow.

Afterwards, once he has been rewarded with Lishma, begins the engagement in the hidden Torah and the flavors of the Mitzvot. By doing them, he extends upper abundance downward. And we have already spoken about the 613 Mitzvot being called “613 counsels,” as well as “613 deposits.”

It is written in the “Introduction of the Book of Zohar,” “The Zohar calls the Mitzvot in the Torah by the name “deposits.” However, they are also called “613 counsels.” The difference between them is that in everything there is anterior and posterior. The preparation for something is called the “posterior” and attainment of that thing is called the “anterior.” With that respect of the anterior of the Mitzvot, which are then called “deposits,” Rabbi Shimon explains the fourteen above-mentioned deposits.

We see from above that the hidden part is called “anterior,” and one is rewarded with the anterior after one is rewarded with attaining Lishma.

Inapoi la pagina 1985 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Articolul Nr. 18, Tav-Shin-Mem-Dalet, 1984

Interpreții se întreabă referitor la versetul: „Și se va întâmpla ca atunci când vii în țara pe care Domnul, Dumnezeul tău,  ţi-o dă ţie drept moștenire, o vei moșteni și o vei locui.” Ei şi-au pus problema privind acurateţea formulării „pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-o dă ţie”? După ce tot poporul lui Israel a cucerit-o prin război. Ei au explicat că trebuie să simţi în inima ta că nu prin puterea și forţele tale ai ajuns să moșteneşti țara. Mai curând, este darul Creatorului, așa cum au spus ei, „că Domnul Dumnezeul tău ți-o dă drept moștenire și nu puterea ta și forţa mâinilor tale.”

Pentru a înțelege în muncă cele de mai sus, trebuie să știm că Ereţ (țară) înseamnă Raţon (dorință), ceea ce înseamnă că dorința din inima omului este numită țară. Națiunile lumii trăiesc în țara respectivă, care se numește inima omului, iar poporul lui Israel trăieşte în ea. Cu toate acestea, ar trebui să știm că nu pot trăi împreună. Poporul lui Israel și națiunile lumii nu pot stăpâni împreună. Fie există o guvernare a națiunilor lumii, fie guvernarea lui Israel.

Pentru a înțelege adevăratul motiv pentru care amândoi nu pot fi într-un singur loc, se știe că creația lumii a fost urmare a dorinței Lui de a face bine creaturilor Lui. Din acest motiv, El a creat dorinţa de a primi încântare și plăcere. Adică El a creat în creaturi o nevoie de a râvni mereu la plăceri, căci vedem cum creatura simte plăcerea în funcție de dorința sa.

Acesta este Kli-ul (vasul) care a fost creat de Creator și este primul discernământ pe care îl găsim în creaturi. Dacă creaturile nu au această dorință, ele nu sunt încă considerate ființe create. Rezultă că nu putem vorbi de discernământ dacă nu există acolo dorinţa de a primi. Iar aceasta este întreaga creație despre care vorbim, care este Kli-ul pentru primirea plăcerii.

Dar din cauza rușinii, pe care înțelepții noștri o numesc „pâinea rușinii”, a existat o restricție de a nu primi, cu scopul de a primi, decât dacă este cu intenţia de a dărui, considerată echivalență de formă. Adică, dacă cineva poate primi plăcerile cu intenția de a dărui încântare Creatorului, atunci acela primește. Altminteri el nu nu vrea să primească. Acesta se numește Israel, adică Yaşar El (direct către Creator), ceea ce înseamnă că tot ce gândeşte el este numai în idea că totul este pentru Creator, fără să se ia în considerare pe sine, întrucât nu se gândeşte deloc la el însuşi. Mai curând toate gândurile sale sunt numai pentru Creator.

Aceasta poartă numele de „țara lui Israel”, ceea ce înseamnă că el are o dorință direct către Creator. Adică nu are dorințe de iubire de sine, ci de iubire pentru ceilalți, iar pentru sine însuşi, în sensul de a se va bucura de viață, nu are nicio dorință. Tot ce-și dorește el, este să aibă mijloacele de a-i dărui Creatorului iar tot ceea ce dă trupului său ca hrană este numai pentru a avea puterea să muncească cu intenţia de a dărui.

Acest lucru este similar cu cel care are un cal căruia îi dă mâncare și apă. Adică tot ceea ce-i dă el calului nu este pentru că îl iubește, ci pentru că trebuie să lucreze cu el. Prin urmare, toate gândurile sale de a-i face pe plac calului nu sunt din dragoste, ci doar pentru că vrea să-l folosească în beneficiul său și nu se gândește deloc la a-i face o favoare calului. Aceasta este numită „țara lui Israel”, ceea ce înseamnă că toate gândurile sale sunt doar Ereţ (țară), dorința (Raţon) ca totul să fie direct către Creator.

Nu este tot așa cu ţara națiunilor. Aceasta este un pământ, o dorință de iubire de sine, care se numește „popoarele țării”. Asta înseamnă că toate dorințele lor sunt doar dorințele oamenilor, a căror intenție nu este voința Creatorului, ci voința oamenilor, adică voința creaturii care se numește „națiuni”, în timp ce Creatorul este Cel care a creat națiunea. De asemenea (Ki Tavo) „și toate națiunile pământului vor vedea că numele Domnului este chemat asupra ta și se vor teme de tine”. De asemenea, este scris (Heyei Sarah) „Avraam s-a ridicat și s-a plecat în fața oamenilor din țară, fiii lui Heth”. Adică ei nu știu sau nu simt nimic altceva decât oamenii, ceea ce înseamnă iubire de sine și numai aceştia sunt consideraţi a fi creaturi.

Dar poporul lui Israel nu este astfel. Ei vor să se anuleze pe ei înşişi şi ființa lor, care este dorinţa de a primi ce a fost creată ca existență din absență. De aceea şi ne referim la sfințirea (Kiduş) unei zile bune „care ne-a ales dintre toate celelalte națiuni”.

Cele două guvernări nu pot fi împreună. Fie guvernează dorinţa de dăruire, fie este dorinţa de a primi cea care guvernează. Ambele nu pot exista împreună, deoarece fiecare se contrazice cu cealălaltă iar două contrarii nu pot exista în același obiect.

De aici provine conflictul cu propria înclinație, prin care ne luptăm cu noi înşine în a ne supune inima, cea care îmbracă aceste dorinţe, pentru a elimina dominația dorinţei de a primi şi a ceda întreaga guvernanţă dorinţei de dăruire de dragul Creatorului. Când începe să muncească la sfânta lucrare, ceea ce înseamnă să îndrepte întreaga sa muncă în slujba Creatorului,  în om încep conflictele între cele două dorințe. Atunci, prin muncă susţinută, el este răsplătit cu depăşirea conflictului şi câștigă lupta. În acel moment, dorinţa de a-I dărui Creatorului devine predominantă în inima omului şi el poate spune: „Puterea mea și forţa mâinilor mele mi-au dobândit aceste bogății” și numai prin munca sa, el a moștenit inima, care este numită acum „țara lui Israel”, deoarece dorința lui este direct către Creator.

În această privință, versetul vine și ne spune: „Când vii în țara pe care Domnul, Dumnezeul tău ți-o dă”. Adică nu ai cucerit-o prin puterea ta, ci mai degrabă „Domnul Dumnezeul tău ți-o dă”, ceea ce înseamnă că, odată ce o omul a făcut suficiente eforturi pentru a cuceri inima prin luptele pe care le-a dus cu națiunile lumii, învingându-le a moștenit inima, care acum este numită „țara lui Israel”, și nu „țara națiunilor”. Totuși, el ar trebui să creadă că nu a cucerit țara, ci „Domnul Dumnezeul vostru ți-o dă” și „nu puterea mea și forţa mâinilor mele mi-au obținut aceste bogății”.

Prin aceasta, ar trebui să înțelegem ce este dificil aici, anume că Creatorul i-a promis lui Avraam, așa cum este scris (Lech Lecha), „și El i-a spus: Eu sunt Domnul care te-a scos din Ur-ul Caldeenilor pentru a-ți da această țară s-o moșteneşti. ”

Așadar, de ce a dat mai întâi țara națiunilor lumii și apoi poporul lui Israel a venit și a trebuit să lupte și să-i alunge din țara lor, iar întreaga lume se plânge: „De ce ai cucerit un pământ care a nu fost niciodată al tău și doar cucerindu-l prin război, spui că aceasta este ţara ta?” Toată lumea înțelege că ar fi fost, cu diguranţă, mai bine dacă El nu ar fi dat acest pământ națiunilor lumii, întrucât atunci nu ar fi lipsit niciun loc unde să locuiască națiunile lumii. La urma urmei, ulterior s-au creat noi țări și Creatorul ar fi putut face ca acestea să nu locuiască în acest loc.

Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat. Mai curând, la început cele șapte națiuni s-au așezat aici, precum și restul regilor, iar poporul lui Israel a trebuit să se lupte cu ei și să-i alunge, iar toate națiunile lumii strigă poporului lui Israel: „Sunteţi nişte tâlhari! Ați cucerit țările celor șapte națiuni! ” De ce am nevoie de această problemă? RASHI prezintă interpretarea înţelepţilor noştri (Bereşit, Capitolul 1): „Care este motivul pentru care începe cu Bereşit (la început)? Din cauza puterii făptuirilor Sale, El le-a spus poporului Său să le dea o moștenire a națiunilor, întrucât dacă închinătorii la idoli ar fi să le spună lui Israel: «Sunteți nişte tâlhari! Ați cucerit pământurile celor celor șapte națiuni», ei să le spună «Pământul întreg aparține Creatorului. El l-a creat și l-a dat după cum I-a plăcut Lui. După voia Lui, el l-a dat lor, şi tot după voia Lui, l-a luat de la ei și ni l-a dat nouă.»”

Acest lucru este tulburător. De ce a trebuit să se fi întâmplat aşa, în sensul că, înainte ca El să ni-l dea nouă, El l-a dat mai întâi națiunilor lumii și, numai după ce ele s-au așezat, El ne-a spus să mergem: „Scoateţi-i din țara asta întrucât i-am promis lui Avraam.”

Putem interpreta întreagă această problemă prin relaţia  dintre rădăcină și ramură. Se știe că Ereţ (țara) se numește Malhut, ce constituie rădăcinile creaturilor, care poartă numele de „primire cu intenţia de a primi”. Aceasta este rădăcina, adică primul primitor, numit lumea Ein Sof (infinit). Ulterior, au fost făcute corecții pentru a nu primi cu intenţia primirii pentru sine, ci pentru că cel inferior dorește să dăruiască de dragul Creatorului. Asta însemnând că el vrea ca dorinţa de a primi pentru el însuși să fie anulată, adică să nu o folosească și toată munca sa să fie numai pentru a da încântare Creatorului.

Conform celor de mai sus, rezultă că şi în ordinea creației lumii corporale, ar trebui să existe aceeași ordine ca în spiritualitate. Adică, mai întâi acest pământ este dat națiunilor lumii și apoi, prin depășirea conflictelor încheiate, națiunile lumii sunt alungate din acestă țară, iar poporul lui Israel o cuceresc și o moștenesc în locul națiunilor lumii.

Este așa întrucât rădăcina națiunilor lumii este punctul central pe care a fost făcută restricția. Adică, pentru că primul discernământ apărut în lume trebuia să fie un primitor care să primească, întrucât altfel nu poți spune că se restricţionează de la a primi, atâta timp cât depășirea se referă la un loc unde există dorință și poftă de a primi iar el își depășește pofta și dorește echivalarea formei.

Prin urmare, națiunile lumii au trebuit să primească mai întâi acest pământ, ca rădăcină, unde a apărut mai întâi dorinţa de a primi, care este esența creației după care se poate spune că trebuie să facem acolo corecții. Prin urmare, odată ce națiunile lumii au primit acest pământ, poporul lui Israel a venit și a corectat țara pentru a fi în întregime pentru Creator. Aceasta este numită „țara lui Israel”, așa cum este scris (Ekev) „O țară pe care Domnul Dumnezeul tău o cere întotdeauna; ochii Domnului, Dumnezeului tău, sunt asupra ei de la începutul anului până la sfârșitul anului.”

Ar trebui să înțelegem despre ceea ce este scris că țara lui Israel este numită „o țară pe care ochii Domnului Dumnezeul tău sunt asupra ei de la începutul anului până la sfârșitul anului”. Înseamnă că îndrumarea Creatorului este asupra ei, adică în mod special asupra țării lui Israel. Dar îndrumarea Creatorului este peste tot în lume, după cum spune poetul „ochii Domnului cutreieră peste tot”. Aşadar, cum putem spune că îndrumarea Lui este numai asupra ţării lui Israel?

Ar trebui să interpretăm ce înseamnă țara lui Israel. Înseamnă că țara a ieșit deja din autoritatea națiunilor lumii și a intrat deja în autoritatea lui Israel. Asta încearcă să ne spună versetul și să ne atragă atenţia să ştim dacă ne aflăm în țara lui Israel sau suntem încă în țara națiunilor.

Semnul pentru asta este precum s-a scris, „o ţară pe care Domnul Dumnezeul tău o cere întotdeauna”. Versetul ne spune care este țara lui Israel. Se spune că trebuie să știm că Creatorul o cere întotdeauna. Și care anume este cererea Lui? Versetul spune mai departe: „Ochii Domnului, Dumnezeului tău, sunt asupra ei de la începutul anului până la sfârșitul anului”, pentru că îndrumarea Creatorului este numită „ochii Domnului”. Prin urmare, dacă o persoană vede îndrumarea Lui de la începutul timpului, care se numește „începutul anului”, până la sfârșitul anului, ceea ce înseamnă că vede îndrumarea neîntreruptă a Creatorului, aceasta poartă numele de „țara lui Israel.”

Dar țara națiunilor înseamnă că numai Creatorul știe că El veghează asupra întregii lumi, dar națiunile lumii nu văd asta. De aceea El ne-a dat un semn, astfel încât să știm dacă suntem în țara lui Israel sau dacă pământul în care locuim este încă țara națiunilor lumii.

Din toate cele de mai sus rezultă că, mai întâi, națiunile lumii ar trebui să intre în această ţară, care implică dorinţa de a primi, anume faptul că aici este locul unde se naște ea mai întâi, pentru ca apoi să intre în conflict cu dorinţa de a primi supunând-o autorităţii sfințeniei, în sensul că tot ceea ce face va fi în conformitate cu cererea Creatorului.

Prin ceea ce au explicat interpreții referitor la cuvintele: „Și se va întâmpla asta atunci când vii în țara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ți-o dă”, rezultă că omul nu ar trebui să spună după toate luptele cu înclinația sa, că a trebuit să o depășească, mereu, zi de zi, şi nu ar trebui să creadă că a dobândit ceea ce a dobândit prin propria sa putere. Mai degrabă, Creatorul l-a lăsat să câștige acestă luptă.

Acesta este sensul lui „El îţi dă”. Trebuie să facem două discernăminte în „El îţi dă”:

1) Miţva (porunca), care este credința. Aceasta se numește „Tefilin-ul braţului”. Referitor la Tefilin-ul braţului, înțelepții noștri au spus „și să fie pentru voi ca un simbol și nu ca un simbol pentru alții.” De aceea, Tefilin-ul braţului ar trebui să fie acoperit, ceea ce înseamnă că credința este numită „fii smerit cu Domnul Dumnezeul tău”, care este mai presus de rațiune.

2) Tora, care este Tefilin-ul frunţii. În ceea ce privește Tefilin-ul frunţii, înțelepții noștri au spus în versetul din Ki Tavo: „Și toate națiunile pământului vor vedea că numele Domnului este chemat asupra ta și se vor teme de tine.” Acesta este Tefilin-ul frunţii, ceea ce înseamnă că este scris acolo, „și toate națiunile pământului vor vedea”, căci Tefilin-ul frunţii ar trebui dezvăluit tuturor. Acesta este perceput sub numele de „Tora”, iar Tora este numită atât de precis încât este revelată.  

Dar Tefilin-ul braţului ar trebui să fie acoperit, ceea ce înseamnă mai presus de rațiune. Prin urmare, nu putem spune altuia cuvinte, deoarece tot ceea ce se poate spune altuia este doar prin rațiune iar referitor la ceva care este mai presus de rațiune, nu există cuvinte. De aceea se spune: „pentru tine ca simbol, și nu pentru alții”. Prin urmare, rezultă că această dăruire, prin care Creatorul a dat pământul poporului lui Israel, are scopul de a produce fructe din el.

Așa cum am explicat mai sus, atunci când vorbim despre muncă, pământ înseamnă „inima”, iar creatorul a dat două discernăminte în inimă:

1. Credința, şi
2. Tora.

Prin acestea amândouă, omul dobândeşte completitudinea. Și deși amândouă ajung prin mine, ar trebui totuşi să știm că ambele provin de la Creator și nu ar trebui să spunem „Puterea mea și forţa mâinilor mele au făcut aceste bogății”.

Prin aceasta vom înțelege ceea ce s-au întrebat interpreții: „De ce este scris despre primii născuți «și vei răspunde și o vei spune cu voce tare,» dar citind o confesiune privind zeciuiala, este scris «și ai spus», și nu este scris, «şi tu ai răspuns», așa cum este scris la primul născut?” Asadar, confesiunea privind zeciuiala este spusă şoptit.

Zeciuiala este considerată o poruncă (Miţva), care este împărăția cerurilor și în asta constă faptul de a fi smerit, care este Tefilin-ul braţului, despre care înțelepții noștri au spus „pentru tine ca un simbol și nu ca un simbol pentru alții.” Prin urmare, când e vorba de zeciuială, care implică o Miţva, este scris doar „și ai spus”, ceea ce este şoptit pentru a nu fi auzit afară, întrucât asta este considerat a fi umil.

Dar primul născut implică Tefilin-ul frunţii, care este Tora, despre care este scris: „și toate națiunile pământului vor vedea că numele Domnului este chemat asupra ta și se vor teme de tine”. De aceea este scris despre primul născut, „și vei răspunde și vei spune”. Adică, ar trebui să fie cu o voce tare, care este Tora, care ar trebui să fie dezvăluită tuturor, ceea ce înseamnă că a face bine creațiilor Sale ar trebui să fie dezvăluit întregii lumi.

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Articolul No. 15, Tav-Shin-Mem-Dalet, 1984

O explicație despre cele spuse în articolul nr. 14 (articolul anterior intitulat „Totdeauna să vinzi tot ce ai și să o iei de soţie pe fiica unui discipol înțelept”) despre cuvintele din Zohar, Pinhas (articolul 78)  „Dacă Israel ar fi răsplătiţi, ei ar coborî ca un leu de foc pentru a mânca ofrandele. Dacă nu ar fi răsplătiți, ei ar veni acolo ca un câine de foc.” S-a pus întrebarea referitor la asta: „Cum poate ceva negativ să coboare de Sus?” Înțelegem că ceea ce vine de sus este pentru a face bine. Când vine ceva care nu este pozitiv, ce corecție rezultă din asta, încât să putem spune că a venit de sus ca un câine de foc? La urma urmei, acest lucru nu este pozitiv.

Ar trebui să înțelegem asta comparând-o cu o alegorie. Cineva care avea un fiu bolnav a mers la medic, care i-a dat un medicament. Asta nu l-a ajutat, însă, pe fiul său. Întrucât exista acolo un mare profesor, prietenii i-au spus că, deși ia o mulţime de bani, merită să-l vadă pentru că este un mare expert. Când s-au dus la el, el l-a examinat pe copilul bolnav și a spus că fiul său era grav bolnav și a numit boala copilului.

Omul i-a plătit prețul convenit dinainte, iar la întoarcerea acasă, le-a spus prietenilor săi: „M-ați sfătuit să merg să-l văd pe acest mare expert și că merită să-i plătesc mulți bani. Dar până la urmă, ce a făcut marele expert? El a spus că fiul meu are o boală mai gravă decât mi-a spus medicul care nu este un expert. A meritat să plătesc atâția bani, numai ca să-mi spună că fiul meu are o boală atât de gravă? Până la urmă, de ce mă duc la medic? Pentru a vindeca pacientul, nu pentru a mi se spune că fiul meu are o boală gravă.

Prietenii i-au spus că, în conformitate cu diagnosticul dat de marele expert cu privire la boala lui anume, acum știm cum să-l vindecăm. Vindecarea bolii nu necesită un medic nemaipomenit, deoarece știm deja ce medicament se prescrie fiecărei boli. Important este să știi care este adevărata boală. Rezultă că suma mare pe care o plătești unui mare expert în comparație cu un medic care nu este expert este pentru a stabili cu exactitate care este boala.

Rezultă că determinarea deficienţei, care este considerate a fi negativă, este totuși pozitivă. Adică, cunoașterea bolii este de fapt o corecție, întrucât acum știe ce are de corectat. Rezultă că a cunoaște care este boala constituie parte din vindecarea bolii, întrucât este imposibil să se vindece boala dacă nu se cunoaște cauza bolii. Prin urmare, atunci când un câine de foc coboară, imaginea câinelui indică faptul că cei inferiori se află sub givernanţa iubirii de sine, pe care Zohar-ul o numește Hav !, Hav! (în ebraică: lătrat, dar și „dă”) ca un lătrat de câine, este considerat pozitiv, întrucât acum știm ce să corectăm, pentru că tot ce-ţi trebuie este să corectezi vasele de primire.

Rezultă că imaginea câinelui de foc care coboară de Sus vine cu scopul de a corecta, nu de a corupe. Aşadar, și acest lucru este considerat pozitiv și nu negativ. Tot ceea ce vine de Sus, deși celui inferior i se pare a fi ca o deficienţă, la o examinare atentă cei inferiori vor vedea că totul este de dragul lor, așa încât vor ști ce trebuie să corecteze în ei înşişi.

O explicație la articolul nr. 14 (Şlavey Hasulam, 1984) privind dorinţa corporală de a primi, care reprezintă doar o jumătate dintr-un grad al dorinţei de a primi: atunci când capătă dorinţa spirituală de a primi, el este întregit cu dorinţa completă de a primi. Rezultă, aşadar, că atunci când are o dorinţă corporală de a primi, el nu este chiar rău, ori de ce, atunci, are nevoie să primească dorinţa spirituală de a primi, pentru a fi mai rău? Prin urmare, aș putea spune că este mai bine să rămâi în dorinţa corporală de a primi. De ce ar trebui să fac eforturi pentru a obține dorinţa spirituală de a primi și a deveni mai rău? Și de ce ar trebui să intrăm într-o zonă periculoasă pe care s-ar putea să nu o putem corecta? Prin urmare, este cu siguranță mai bine să rămâi cu dorinţa corporală de a primi înțelegând prin asta că toate pasiunile tale vor fi numai pentru lucruri corporale și deloc pentru vreo dorinţă spirituală.

Este scris în „Introducere în Cartea Zohar” (articolul 29): „ În prima perioadă, persoana dobândește o dorință imensă, nelimitată de a primi în toată depravarea sa, rămânând sub puterea sistemului celor 4 lumi impure ale ABYA. Dacă nu am avea acea dorință necorectată de a primi, nu am fi în măsură să o corectăm, deoarece poţi corecta doar proprietățile pe care le ai”.

Aşadar, nu avem de ales decât să facem lucruri care să ne aducă dobândirea dorinţei spirituale de a primi. Dar nici asta nu este ușor. Un om poate căpăta dorinţa spirituală de a primi, întrucât asta depinde de măsura credinței. Adică, el trebuie să creadă mai întâi că există spiritualitate și că aceasta este mai importantă decât orice plăcere corporală, în aşa măsură încât  merită să renunți la plăcerile corporale pentru a dobândi plăceri spirituale. Prin urmare, asta înseamnă multă muncă și nu toată lumea o poate face.

Și totuși, acest lucru este considerat încă a fi rău, ceea ce înseamnă că omul a obținut o dorinţă coruptă de a primi. Acesta este sensul fatului că de la Lo Lişma (nu de dragul Ei), se ajunge la Lişma (de dragul Ei). Adică, mai întâi, trebuie să dobândim gradul de Lo Lişma pentru ca, după aceea, să fie posibil să-l corectăm la gradul de Lişma, pentru că este imposibil să ai de gând ceva fără să existe vreo acțiune. Odată ce există o acţiune, este posibil să încerci ca acea ac tiune să urmeze calea corectă numită „de dragul Creatorului”.

Conform celor de mai sus, rezultă că avem patru discernăminte generale în munca omului, de care acesta are nevoie pentru a obține completitudinea pentru care a fost creat.

1. primire cu intenţia de a primi;
2. dăruire cu intenţia de a primi;
3. dăruire cu intenţia de a dărui;
4. primire cu intenţia de a dărui.

Primul discernământ, primirea cu intenţia de a primi, este primul grad, iar creaturile s-au născut cu acest discernământ. Adică ele nu înțeleg altceva decât iubirea de sine. Nu au niciun interes să facă nimic bun pentru nimeni altcineva și sunt cufundate total – în conformitate cu natura cu care s-au născut – în dorinţa de a primi doar pentru ele însele. Lumea întreagă este în această stare și nu există nicio diferență între unii şi alţii.

Al doilea discernământ este dăruirea cu intenţia de a primi. Acesta este un grad care transcende majoritatea oamenilor, obișnuiți să facă lucrurile doar pentru a primi, în timp ce persoana respectivă săvârşeşte un act de dăruire. Totuși, el trebuie să explice de ce vrea să fie diferit de restul lumii, adică să facă lucruri contrare naturii cu care s-a născut. În acel moment, el îi spune trupului său: „Să ştii, că, prin efectuarea unui act de dăruire, vei primi mai multă plăcere.” El își determină trupul să înțeleagă că merită să creadă că va fi răsplătit. Dacă trupul îl crede, îl lasă să acționeze atât cât consideră că merită să anuleze acţiunile de primire pentru sine pentru a săvârşi acţiuni de dăruire. Aceasta se numește Lo Lişma, despre care înțelepții noștri au spus: „De la Lo Lişma ajungem la Lişma”.

Acesta este un trambulina pentru a face saltul de la o stare la alta – de la starea de Lo Lişma la cea de Lişma, întrucât în ceea ce privește acţiunea ele sunt la fel. Adică nu poţi discerne și spune că trebuie ceva adăugat pentru ca acţiunea să fie Lişma. Prin urmare, întrucât în termini de acţiune ele aceleași, nu există nicio muncă de făcut referitor la acțiune. Mai degrabă, întreaga muncă este în intenție. Asta înseamnă că nu trebuie decât să se gândească dacă actul pe care îl săvârşeşte este cu adevărat datorită poruncii Creatorului, căci Creatorul ne-a poruncit să îndeplinim Miţvot (porunci) iar noi dorim să respectăm poruncile Lui, deoarece a-L sluji pe El constituie pentru noi o mare recompensă, iar El ne-a lăsat să știm și cum îl putem sluji.

Atunci vine timpul pentru munca de a examina dacă este într-adevăr așa – anume că singura lui intenție în Tora și Miţvot este să dăruiască sau dacă nu are alte motivaţii, adică luarea în considerare a iubirii de sine, și de aceea respectă Tora și Miţvot.

Când omul vede că este încă departe de a-și săvârşi toate acțiunile de dragul creatorului Creator, el are nevoie de o adevărată introspecţie. Sunt mulţi aceia care nu-şi fac acea confruntare cu adevărul, care cred că lucrează într-adevăr de dragul Creatorului. Deși nu sunt sută la sută Lişma, de obicei simt că aceasta este Lişma, cu toate că mai există încă multe de adăugat în ceea ce privește Lişma. Totuși, adevărul este că nu au percepția adevărată, fie din cauza naturii lor, fie din cauza faptului că nu au avut un profesor bun care să le arate cum să nu se înșele pe ei înşişi.

Prin urmare, ei nu pot dobândi Lişma, deoarece Lişma este numită „adevăr”, iar Lo Lişma este numită „falsitate”. Cu toate acestea, ar trebui să existe o linie de mijloc între adevăr și falsitate, astfel încât să existe o trambulină de la falsitate la adevăr. Linia de nijloc dintre adevăr și fals este o minciună în adevăr. Cu alte cuvinte, există o minciună, dar nu este chiar o minciună, deoarece el se gândește la o minciună care este adevărată. Adică merge pe calea falsității, dar crede că este adevărul. Rezultă că nu este o minciună. Cu toate acestea, dacă știe că merge în falsitate, atunci merge pe calea adevărului, deoarece știe că este de fapt o minciună. În acel moment el are o trambulină, întrucât abia atunci poate face cu adevărat saltul în adevărul real, adică din adevărul falsității în adevărul adevărului.

Atâta timp cât nu știe că merge pe calea falsității, de ce ar trebui să-și schimbe drumul și să meargă pe un alt drum, dacă nu are înțelegerea că se află în falsitate? Doar dacă va ști că este într-adevăr în falsitate, va putea să-și schimbe calea și să meargă pe calea adevărului.

Aşadar rezultă că, dacă omul se află deja pe calea adevărului, el merge pe calea lui Lişma, deși este încă la jumătatea drumului. De pildă, unul care vrea să meargă la Ierusalim se urcă într-o mașină și conduce conform indicatoarelor care spun: „Ierusalim”. Cu toate acestea, chiar și atunci când a călătorit optzeci sau nouăzeci la sută din drum către Ierusalim, el încă nu se află în Ierusalim. Doar când ajunge în fapt la Ierusalim, poți spune că el este în Ierusalim.

La fel este şi în spiritualitate. Dacă spunem că Ierusalimul este numit „adevăr”, adică Lişma, atunci înainte ca omul să intre în Lişma, care este adevărul, trebuie să spunem că el este încă în fals, adică în Lo Lişma, care se numește „falsitate”. Chiar și când a mers aproape până la capăt și stă lângă poarta numită „adevăr”, care este Lişma, el este încă afară. Rezultă că nu poţi ști dacă ai dobândit Lişma înainte de a fi recompensat cu intrarea în Lişma.

Dar când se poate ști dacă ai intrat deja în gradul de Lişma? Care este indicatorul prin care să știi că acum te afli în gradul de adevăr?

Găsim răspunsul în „Introducere la Talmud Eser Sefirot” (articolul 56): „Prin aceasta vei înțelege ce au spus înțelepții noștri: «Ce este căința? Până când El care cunoaște toate misterele va mărturisi că nu se va întoarce înapoi la smintenie.» Pare ciudat, întrucât cine oare poate urca în Rai să audă mărturia Creatorului? Şi, apoi, în faţa cui să mărturisească Creatorul? Nu este suficient să știe Creatorul Însuși că omul s-a căit din toată inima și nu va mai păcătui din nou? Din cele ce s-au explicat, problema este foarte simplă. Într-adevăr, omul nu poate fi complet sigur că nu va păcătui iarăşi înainte de a fi răsplătit cu îndrumarea de răsplată și pedeapsă, pe care am clarificat-o mai sus, adică revelarea feței. Această revelare a feței din partea Creatorului este numită „mărturisire”. De aceea i s-a dat un indicator clar, adică „ Până când El care cunoaște toate misterele îi va mărturisi”.

Rezultă că atunci când omul dobândeşte dăruirea este recompensat cu revelarea feței Creatorului. Asta se cheamă că El care cunoaște toate misterele va mărturisi despre el că a dobândit Lişma. Acesta se numește „al treilea discernământ”, dăruirea cu intenţia de a dărui, considerată a fi dobândit Lişma, adică a dobândit gradul de adevăr. Asta I s-a întâmplat prin trambulina cu care a făcut saltul de la Lo Lişma la Lişma, dar cu siguranță cu toate condițiile ce trebuie respectate pentru a nu rămâne în Lo Lişma.

Iar după ce a împlinit gradul de dăruire cu intenţia de a dărui urmează cel de-al patrulea discernământ, care este primirea cu intenţia de a dărui. Acesta este gradul de integralitate. Asta înseamnă că a dobândit un grad în care spune: „Vreau să primesc lumina și plăcerea, deoarece știu că vreau să împlinesc scopul creației, pentru că Creatorul a creat creația, întrucât El dorește să facă bine creațiilor Sale.” Aşadar, el vrea să primească încântarea și plăcerea de la Creator, deoarece aceasta este vrerea Lui.

Referitor la iubirea de sine, el nu are nicio dorință sau poftă, întrucât a dobândit deja gradul de echivalență de formă numit “dăruire cu intenţia de a dărui”. Prin urmare, acum vrea să se supună voinței Creatorului, care este dorința Lui de a face bine creațiilor Sale.

Ar trebui să știm că există Scopul Creației și corecţia Creaţiei. Scopul Creației este acela de a face bine creațiilor Sale, ceea ce înseamnă că creaturile vor primi încântare și plăcere. Rezultă că, cu cât acestea primesc mai mult plăcere, cu atât Creatorul se bucură mai mult. Prin urmare, cel care este într-un anumit grad de completitudine dorește să primească întotdeauna multă încântare și plăcere. Conform celor explicate, acesta este Scopul Creației – acela de a face bine creațiilor Sale.

Dar unul care a obținut gradul de dăruire cu intenţia de a dărui, care este Dvekut (contopire) și echivalență de formă, este încă doar corecţia Creației. Asta înseamnă că creația trebuie să ajungă într-o stare în care creaturile au primit încântare și plăcere și, după ce au primit toate plăcerile, vor rămâne în continuare în dăruire. Aceasta se numește „primire cu intenţia de a dărui”.

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Articolul Nr. 14, Tav-Shin-Mem-Dalet, 1984

„Totdeauna să vinzi tot ce ai și să o iei de soţie pe fiica unui discipol înțelept” (Psachim, 49). Asta înseamnă că ar trebui să vinzi toate bunurile pe care le-ai dobândit prin munca ta. Adică ar trebui să dai totul și să renunți la tot și, în schimb, să o iei pe fiica unui discipol înțelept.

Înseamnă că, dacă nu o iei pe fiica unui ucenic înțelept, întreaga muncă pe care ai depus-o toată viața în Tora și Miţvot (porunci) sunt incomplete fără asta. Numai dacă te căsătorești cu fiica unui ucenic înțelept, vei fi răsplătit cu completitudinea ta. Acesta este motivul pentru care înțelepții noștri au spus că ar trebui să vinzi tot ce ai, ceea ce înseamnă că merită să vindem totul pentru fiica unui discipol înțelept. Prin urmare, ar trebui să înțelegem sensul expresiei „fiica unui discipol înțelept”.

Baal HaSulam a spus că un discipol înțelept este unul care este un discipol al unui înțelept, în sensul că învață de la înțelept, apoi este considerat un discipol. Un înțelept este Creatorul, a cărui calitate este doar de a dărui. Unul care învață de la El calitatea dăruirii este numit „discipol înțelept”, deoarece învață de la El calitatea dăruirii.

Prin aceasta, vom înțelege ce au spus înțelepții noștri: „Totdeauna să vinzi tot ce ai și să o iei de soţie pe fiica unui discipol înțelept”. Adică ar trebui să daa toată munca pe care ai dspus-o în Tora și în muncă și, în schimb, să primeşti o posesie de dăruire.

Asta înseamnă că vei stabili în inima ta o natură nouă, în locul celei pe care o ai în mod natural – dorința de iubire de sine. Acum vei primi o a doua natură: dorința de a dărui. Adică fiecare gând, cuvânt și acțiune ale tale vor fi numai pentru a-I da Creatorului, deoarece acesta este omul întreg. Asta înseamnă că ar trebui să atingem doar acest grad, întrucât tot ceea ce trebuie să obținem sunt Kelim (vasele). Dar abundența, care este umplerea Kelim, provine de la Creator, căci mai mult decât vrea vițelul să sugă, vrea vaca să alăpteze. Prin urmare, tot ceea ce ne lipsește este puterea dăruirii.

Prin aceasta putem interpreta ceea ce este scris în Zohar (Pinhas, pct. 78, articolul 218), „Dacă Israel ar fi răsplătiţi, ei ar coborî ca un leu de foc pentru a mânca ofrandele. Dacă nu ar fi răsplătiți, ei ar veni acolo ca un câine de foc.” Se știe că leul implică Hesed (milă), care este dreapta carului(Merkava), „Dacă sunt răsplătiți”, unde a fi răsplătit înseamnă puritate, adică daruire. Apoi ni se arată un ochi pentru un ochi – anume că, de Sus, vine şi discernământul leului, în sensul în care calitatea de Hesed este extinsă către cei inferiori, iar abundența a fost copioasă pentru aceştia din urmă.

„Dacă nu sunt răsplătiți”, ceea ce înseamnă că nu s-au angajat în dăruire, ci doar în iubirea de sine, atunci ar fi extins de Sus discernământul câinelui. Un câine implică, așa cum este scris în Zohar referitor la versetul: „Lexivul are două fiice care urlă precum câinii, ne oferă bogăția acestei lumi și ne oferă bogăția lumii viitoare.” Cu alte cuvinte, două fiice care lătră ca niște câini: „Dați-ne bogăția acestei lumi și daţi-ne bogăția lumii viitoare”, adică numai despre primire și nu despre dăruire. De aceea, tot de Sus, ni se arată că nu putem dărui abundența către jos, iar acest lucru este numit „ochi pentru ochi”.

Rezultă că munca noastră trebuie să fie răsplătită doar cu Kelim (vase) potrivite pentru primirea abundenței, care sunt vase de dăruire. Prin urmare, o persoană ar trebui să-și concentreze toate eforturile pe un singur lucru, numit „vase de dăruire”. Aceasta ar trebui să fie singura recompensă pe care să-şi dorească să o obțină din Tora și Miţvot (porunci). Astfel va realiza Dvekut (contopirea) cu Creatorul, care constituie scopul omului: acela de a realiza Dvekut cu Creatorul.

Vedem, totodată, în cuvintele Zohar-ului că despre versetul: „Mila națiunilor este un păcat”, s-a spus „Tot binele pe care îl fac, îl fac pentru ei înșiși”. Aceasta însemnând că scopul lor, cu toată mila, adică faptele de dăruire pe care le fac, nu este Acela de a le dărui. Mai degrabă intenția lor este pentru ei înșiși, adică să primească o recompensă pentru asta. Altminteri, ei nu pot săvârși acte de dăruire.

Dar poporul lui Israel este capabil să efectueze acte de dăruire. Ar trebui să înțelegem de ce poporul Israel poate săvârși acte de dăruire și ar trebui să înțelegem, de asemenea, în conformitate cu ceea ce auzim de la oameni care au devenit religioși, care spun că înainte de a deveni religioși, ei erau mai capabili să efectueze acte de dăruire dar, după aceea, adică odată ce au devenit religioși, a devenit mai dificil pentru ei să săvârșească acte de dăruire.

Pentru a înțelege cele de mai sus, trebuie să ne amintim de faptul că un om este numit „ființă creată” doar prin faptul că există o voință de a primi în el, întrucât este numit „existență creată din absență”. Prin urmare, se dovedește că, prin natură, el este incapabil să săvârșească vreun act de dăruire fără să  primească o recompensă în schimb.

Recompensa nu trebuie să fie aceea că primește ceva pentru efort. Mai degrabă, poate fi vorba de o anumită liniște pe care o primește. Adică, dacă se trezește în el o oarecare compasiune către un altul și conștiința lui nu-l lasă să se odihnească, până într-acolo încât trebuie să-l ajute pe celălalt, aceasta este considerată și răsplată. Nu, însă, făcând ceva pentru altul, pur și simplu pentru ca celălalt să se bucure, pentru ca apoi să-şi spună „Ce voi scoate din asta?”

Poporul lui Israel este, însă, capabil să obțină o a doua natură, prin puterea Torei și a Miţvot. Adică, în locul naturii cu care s-au născut – numai dorința de a primi – ei vor primi o a doua natură, în care acum lucrează numai pentru a dărui. Ei dobândesc acest lucru prin Tora și Miţvot, care i-au insuflat scântei de dăruire care îi aduc senzația de a dori să semene cu rădăcina lui. Dar fără Tora și Miţvot, omul nu poate ieși din propria sa natură, care este dorința de a primi numai pentru sine și nu poate efectua niciun act de dăruire fără recompensă.

Prin aceasta vom înțelege ce au întrebat despre cei care au devenit religioși și spun că, înainte de a fi devenit religioși, aveau mai multă putere în a săvârşi acte de dăruire. Mai târziu, însă, când au devenit religioși, ei simt că este mai greu pentru ei să facă acte de dăruire.

Ar trebui să răspundem la asta, așa cum este explicat în Introducere la Cartea Zohar (articolele 29-30), unde scrie că în momentul nașterii sale, voința sa de a primi este numai pentru corporalitate. Prin urmare, deși a căpătat deja o voință excesivă de a primi înainte de a împlini treisprezece ani, aceasta nu reprezintă încă sfârșitul creșterii voinței de a primi. Principala creștere a voinței de a primi apare doar în spiritualitate, întrucât de pildă, înainte de a fi împlinit treisprezece ani, dorința lui de a primi vrea să devoreze toată bogăţia și onoarea din această lume materială, care este revelată tuturor, care pentru el este o lume tranzitorie, accesibilă tuturor și percepută de toată lumea doar ca o umbră trecătoare.

Atunci, însă, când capătă voința excesivă, spirituală de a primi, vrea să devoreze pentru propria plăcere toată încântarea și bogăția lumii viitoare, veșnice, care este pentru el o posesie veșnică pentru toată eternitatea. Astfel, voința de a primi este completată doar cu dorința de a primi spiritualitate.

Rezultă că, înainte de a deveni religioși, aveau o voință corporală de a primi, care nu era încă atât de mare. De aceea au avut mai multă putere pentru a săvârşi acte de dăruire.  Devenind însă religioși, dorinţa lor de a primi a crescut, în acelaşi timp, cu dorinţa de a primi întru spiritualitate, totul a devenit mai dificil, întrucât acum dorinţa de a primi are mai multă putere decât atunci când aveau doar o dorinţă de a primi corporală. Prin urmare, înainte de a deveni religioși, aveau o anumită putere pentru a săvârşi acte de dăruire. De îndată, însă, ce au devenit religioși, căpătând dorinţa spirituală de a primi, acum este mai dificil pentru ei să se angajeze în aspecte de dăruire.

De aceea, nu se poate spune că acum au devenit mai răi sau să tragem concluzia că religiosii sunt mai răi, deoarece le este mai dificil să îndeplinească acte de dăruire. Mai degrabă, dorinţa de a primi a crescut, astfel încât este mai dificil să o depășești. De pildă, înainte de a căpăta dorinţa spirituală de a primi, răul său era de treizeci la sută. După aceea, după ce a căpătat dorinţa spirituală de a primi, răul său a dobândit încă șaptezeci la sută. Prin urmare, acum are nevoie de puteri mai mari pentru a-l putea depăși.

Cu toate acestea, nu ar trebui să spunem că acum puterea lui s-a diminuat. Dimpotrivă, acum trebuie să găsească remediul pentru a învinge forţa malefică pe care a căpătat-o. Iar remediul pentru aceasta este să respecte Tora și Miţvot cu intenția ca lumina din ea să-l reformeze.

Prin urmare, rezultă că el a avansat și a obținut mai mult rău pentru a-l corecta. Dar fiecare început este dificil și de aceea acum crede că a devenit mai rău. Cu toate acestea, el ar trebui să știe că de fiecare dată i se dă mai mult rău de corectat până când este recompensat cu întreaga corecţie.

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Articolul 10, Tav-Shin-Mem-Dalet, 1984

Întrebare: Ce grad trebuie să dobândeşti pentru a nu trebui să te reîncarnezi?

În Poarta Reîncarnărilor (p. 10b) este scris: „Toți copiii lui Israel trebuie să se reîncarneze până când vor fi compleţi cu toate NRNHY. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor nu au toate cele cinci părți numite NRNHY, ci doar Nefeş, care este din lumea Asiya.” Aceasta înseamnă că fiecare ar trebui să-și corecteze numai partea și rădăcina sufletului său și nimic mai mult. Prin aceasta, completează ceea ce trebuie să corecteze.

Problema este aceea că trebuie să știm că toate sufletele se extind din sufletul lui Adam HaRişon căci, după ce a păcătuit prin păcatul pomului cunoașterii, sufletul său a fost împărțit în 600.000 de suflete. Aceasta înseamnă că singura lumină pe care a avut-o Adam HaRişon, pe care Sfântul Zohar a numit-o Zihara Ila (Strălucirea Superioară), adică cea pe care a avut-o în Grădina Edenului, se răspândește în numeroase fragmente.

Este scris în cartea Panim Maşbirot (Întâmpinarea feței) (p. 56), „Odată ce binele și răul au fost amestecate (adică după păcat), s-a creat o structură mare pentru Klipot (coji), întrucât acestea au puterea de a se agăţa de sfințenie. Pentru a ne feri de ele, lumina celor șapte zile ale Creației a fost împărțită în fragmente foarte mici din care Klipot să nu le poate suge din cauza micimii lor.

„De exemplu, un rege a vrut să trimită un număr mare de monede de aur fiului său dincolo de mare, dar toți conaționalii săi erau hoți și escroci și nu avea nici măcar un singur mesager loial. Ce a facut el atunci? A împărțit, a spart toate monedele în bănuți pe care i-a trimis prin numeroși mesageri, astfel încât bucuria de a fura să nu fi meritat datorită riscului defăimării gloriei regatului. ”

În acest fel, într-o ordine a timpurilor în multe suflete, este posibil, prin iluminarea zilelor, să fie cercetate toate scânteile sfinte care au fost acaparate de Klipot datorită păcatului pomului cunoașterii.

Semnificaţia mai multor suflete este divizarea în lumini interioare, iar mai multe zile înseamnă divizarea în lumini exterioare. Și fiecare bănuț se va aduna la cantitatea de lumină mare cu care a păcătuit Adam HaRişon și atunci va fi sfârșitul corecției.

Rezultă că fiecare se naște cu doar o mică parte din sufletul lui Adam HaRişon. Când își corectează partea, nu mai are nevoie să se reîncarneze. Prin urmare, se poate corecta numai ceea ce aparține părții sale. Este scris despre acesta în cartea, Arborele vieții, a lui ARI, „Nu există o zi care să fie ca alta, sau un moment care să fie ca altul; nu există o persoană care să fie ca alta, iar Helbona (rășina) să corecteze ceea ce Levona (tămâia) nu va corecta. Mai degrabă, fiecare trebuie să corecteze ceea ce aparține părții sale. „

Cu toate acestea, trebuie să știm că fiecare persoană care se naște are de ales munca, întrucât nu te naști neprihănit, așa cum au spus înțelepții noștri (Nidah, 16b) și acestea sunt cuvintele lor: „Rav Hanina Ben Papa a spus:„ Îngerul acela numit peste sarcină se numește Laila (noaptea). El ia o picătură, o pune în fața Creatorului și îi spune: «Domn al lumii, ce va deveni din această picătură? Un puternic sau un slăbănog, un înțelept sau un nebun, bogat sau sărac?» Dar el nu a spus rău sau neprihănit.”

Asta înseamnă că unul nu se naște neprihănit, așa cum nu a spus el „drept sau sărac”. Mai degrabă, acest lucru este dat alegerii omului. Conform muncii fiecăruia în Tora și Miţvot (porunci), el este răsplătit cu curățirea inimii și corectarea a ceea ce trebuie, în funcție de rădăcina sufletului său, iar atunci este complet.

Primul grad în care se naște un bărbat

Este scris în Zohar (Mişpatim, 4:11 în Sulam): „Vino și vezi. Când o persoană se naște, i se dă un suflet din partea sălbăticiunii, partea purității, partea celor care se numesc sfinţi Ofanim, adică din lumea Asiya. Dacă merită mai mult, i se dă Ruah din partea animalelor sfinte, adică din partea Yeţira. Dacă merită mai mult, i se dă Neşama din partea tronului, adică din lumea Bria. Dacă merită mai mult, i se dă Nefeş pe calea lui Aţilut. Dacă merită mai mult, i se dă Ruah de Aţilut din partea pilonului de mijloc și este numit „fiu al Creatorului”, așa cum este scris: „Sunteți fiii Domnului, Dumnezeului vostru”. Dacă merită mai mult, i se dă Neşama, care este Bina, despre care s-a spus, întregul Neşama (sufletul) îl va lăuda pe Domnul, iar numele HaVaYaH este completat în ele.

Astfel, finalizarea sufletului este atunci când are NRN de la BYA și NRN de la Aţilut. Aceasta este completitudinea pe care Adam HaRişon a avut-o înaintea păcatului. Abia după păcat a căzut din gradul său și sufletul său s-a împărțit în 600.000 de suflete.

Din această cauză, spiritualitatea unei persoane se numește Neşama (suflet), chiar și atunci când are doar Nefeş de Nefeş, deoarece există o regulă: ori de câte ori vorbim despre un anumit discernământ, vorbim despre discernământul cel mai înalt. Și pentru că discernământul superior al unei persoane este gradul de Neşama, în general, ne referim mereu la spiritualitatea omului cu numele de Neşama.

Cu toate acestea, deși fiecare persoană este născută în cel mai mic grad, ei au spus (vezi Poarta reîncarnărilor, pct. 11b): „Fiecare persoană poate fi precum Moise, dacă dorește să-și curețe lucrările, întrucât poate lua un alt spirit mai înalt din înălțimea lumii Yeţira și, de asemenea, un Neşama de la înălțimea lumii Bria.” Prin aceasta veți înțelege și acea temă celebră în cuvintele înțelepților noștri, după care spiritele celor drepți sau sufletele lor, vin și devin impregnate într-o persoană, în ceea ce se numește impregnare pentru a-l ajuta în lucrarea Creatorului.

Este prezentat şi în Sulam (Introducere la Cartea  Zohar, pct. 93), iar acestea sunt cuvintele sale: „Lucrul acela al conducătorului de măgari este ajutorul dat sufletelor celor drepți, care le este trimis de Sus pentru îi ridica de la un grad la altul. Dacă n-ar fi această asistență pe care Creatorul o trimite celor drepți, aceştia nu ar putea să-și părăsească gradul și să se ridice mai sus. Prin urmare, Creatorul trimite tuturor celor drepți un suflet înalt de Sus – fiecăruia în funcție de meritul și gradul său – care să-l ajute în drumul său. Iar aceasta se numește „impregnarea sufletului celor drepți” și se numește „descoperirea sufletelor celor drepți”. ”

Rezultă că atunci când spunem că nu există nicio generație în care să nu fi fost unii precum Avraam, Isaac și Iacob, asta nu înseamnă că s-au născut astfel și nu au de ales. Mai degrabă, aceștia sunt oameni care practică munca pe calea adevărului și depun efortul pe care trebuie să-l depună. Acești oameni primesc întotdeauna ajutor de Sus prin impregnarea sufletului celor drepți. Adică aceștia primesc puterea de a ridica gradele superioare.

Rezultă că tot ceea ce se dă de Sus este ca asistență, dar nu fără vreo muncă sau alegere.

Iar persistența lumii este asigurată prin acești neprihăniți care extind abundența de Sus și prin asta există persistență în lume.

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link

Articolul Nr. 11, Tav-Shin-Mem-Dalet, 1984

Este pusă în discuţie o dispută cu privire la meritul ancestral (Şabat, p. 55): „Şmuel a spus:„ Meritul ancestral a luat sfârşit. ”Rav Yohanan a spus, «Trecerea cu vederea a meritelor ancestrale».” În Midraş (Midraş Rabah, Vayikra, 37), „Rav Aha a spus: „Meritul ancestral există perpetuu și este menționat pentru totdeauna”. Iar acolo, în Tosfot, se spune: „Rav-ul Tam spune că meritul ancestral a luat sfârşit, dar nu şi legământul ancestral”. Pentru Rav Yohanan pare şă nu existe nicio dispută între Şmuel și Rav Yohanan: Şmuel a spus că a luat sfârşit pentru cei răi, dar nu şi pentru cei drepți, iar Rav Yohanan se referă la cei drepți.

Conform celor de mai sus, putem interpreta ceea ce s-a pus în discuţie referitor la alegere: „Dacă există un merit ancestral, atunci nu există nicio alegere aici, întrucât meritul ancestral face ca omul să fie neprihănit, adică drept. Și în conformitate cu cele spuse în Tosfot, în numele ARI, care spune că meritul ancestral este doar pentru cei neproihăniţ, rezultă că inițial, cineva are de ales, în a fi neprihănit și, drept urmare, se poate bucura de meritul ancestral.

Din eseul Matan Tora („Dăruirea Torei”, art.19), rezultă că mulţumită meritului ancestral, avem puterea de a face alegerea și nu meritul ancestral ar fi cauza pentru care nu am fi în măsură să facem alegerea. În realitate constatăm că, deși avem meritul ancestral, încă nu înţelegem că toţi avem puterea de a face alegerea. Mai degrabă, tuturor li se pare că este greu. Cu toate acestea, meritul ancestral ne ajută să facem alegerea.

Asta înseamnă că alegerea se aplică acolo unde există două lucruri echivalente și trebuie să decid pentru unul dintre ele. Dar când o parte este mai dificilă decât cealaltă, nu se poate spune că trebuie să decid, întrucât mă orientez în mod firesc spre partea mai puternică. Prin urmare, mulţumită meritului ancestral, ele sunt două forțe echivalente și putem decide între ele. Aceasta se numește că ni s-a dat puterea să facem alegerea.

Pentru a înțelege aceste chestiuni ar trebui să ne uităm la ceea ce este scris în eseul, „Dăruirea Torei” (articolul 19): „Prin urmare, Creatorul nu a găsit o națiune sau o limbă care să se califice pentru pentru primirea Torei, cu excepția copiilor lui Avraam, Isaac și Iacob, al căror merit ancestral s-a reflectat asupra lor, așa cum au spus înțelepții noștri, „Patriarhii au observat respectau întreaga Tora chiar înainte de a le fi fost dăruită.” Asta înseamnă că, din cauza înălțimii la care se ridicaseră sufletelor lor, au avut capacitatea de a dobândi toate căile Creatorului în ceea ce privește spiritualitatea Torei, care provine din starea lor de Dvekut (contopire) cu El, fără a avea nevoie mai întâi de scara părții practice a Torei, pe care nu aveau deloc nicio posibilitate de a o respecta (așa cum este scris în articolul 16). Fără îndoială, atât puritatea fizică, cât și înălţimea mentală la care se ridicaseră sfinții noștri părinți i-au influențat foarte mult pe fiii lor și pe fiii fiilor lor. ”

De aceea rezultă că, datorită meritului ancestral, putem face alegerea. Altfel, ar fi imposibil.

Cu toate acestea, avem nevoie de o mare milă chiar și având meritul ancestral, pentru a putea face alegerea, asta însemnând să abandonăm iubirea de sine și să ne asumăm iubirea față de ceilalți și ca toate aspirațiile noastre să fie numai pentru a dărui mulțumire Creatorului. Și chiar cu toate puterile Torei și ale poruncilor (Miţvot), vom putea învinge răul din noi și-l vom transforma în bine.

Cu toate acestea, ar trebui să înțelegem de ce spune el „meritul ancestral a luat sfârşit”. Întrebarea este: „Ce a existat înainte să fi luat sfârşit meritul ancestral?” Și în acest caz, nu ar fi fost nevoie de nicio alegere, întrucât exista un merit ancestral. Ar trebui, însă, să spunem că cererea omului ca El să-l ajute să se apropie de El – pentru o adevărată slujire a Creatorului – este rugăciunea în sine. Cererea omului ca El să-l ajute cu meritul ancestral este considerată ea însăși o „alegere”. Alegerea este constă în faptul că face ceea ce poate, iar acest lucru este deja considerat a fi o alegere.

Inapoi la pagina 1984 (ŞLAVEY HASULAM (TREPTELE SCĂRII) – link