Autor: arhiprofesor

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Înainte de a clarifica istoria Înțelepciunii Cabala, dezbătută de mulți, consider că este necesar să începem cu o clarificare temeinică a esenței acestei înțelepciuni, pe care cred că atât de puțini o cunosc. Și, aşa cum e firesc, este imposibil să vorbim despre istoria a ceva înainte de a cunoaște în sine acel ceva.

Deși această cunoaștere este mai întinsă și mai adâncă decât oceanul, voi face un efort extrem, cu toată puterea și cunoștințele pe care le-am dobândit în acest domeniu, pentru a clarifica și face lumină din toate punctele de vedere, suficient pentru ca orice suflet să tragă concluziile corecte, așa cum sunt ele în adevăr, fără a lăsa loc greşelilor, așa cum se întâmplă adesea în astfel de probleme.

Cu ce se ocupă înţelepciunea Cabala?

Această întrebare vine în mintea oricui are o gândire corectă. Pentru a o aborda în mod corespunzător, voi oferi o definiție credibilă și statornică: această înțelepciune nu este, nici mai mult, nici mai puţin, decât o secvență de rădăcini, suspendate într-o relaţie de cauză și efect, conform unor reguli fixe, determinate, împletindu-se într-un singur scop înalt, descris ca fiind „revelarea Domnului Dumnezeu către creaturile Lui în această lume”.

Iar aici există o manifestare a particularului și a generalului:

La nivel general – întreaga umanitate, obligată să ajungă în cele din urmă la această evoluție imensă, așa cum este scris: “căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11, 9). „Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „’Cunoaşte pe Domnul!’”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ieremia 31, 34). „Învăţătorii tăi nu se vor mai ascunde, ci ochii tăi vor vedea pe învăţătorii tăi.” (Isaia 30, 20).

La nivel particular – întrucât chiar înaintea perfecțiunii întregii omeniri, această regulă se aplică unui număr de indivizi aleşi ai fiecărei generații. Aceștia sunt cei care, în fiecare generație, sunt înzestraţi cu diverse grade de revelare a Sanctităţii Lui. Aceştia sunt profeţii şi aleşii Domnului.

Și, după cele spuse de întelepţii nostri, „Nu există nici o generație fără câte un Avraam sau Iacov.“ Aşadar, din câte vezi, revelarea Sanctităţii Lui se aplică în fiecare generație, cum au fost înţelepţii noştri, ca intelepţii nostri, pe care îi socotim demni de încredere şi îi preamărim.

Multiplicitatea Parţufim, Sfirot și a lumilor

Totuşi, după cele de mai sus, se pune întrebarea: atâta timp cât această înțelepciune are un singur scop, deosebit şi clar, de ce există atâţia Parţufim, atâtea Sfirot și atâtea conexiuni interschimbabile, atât de abundente în cărțile de Cabala?

Într-adevăr, dacă iei corpul unui mic animal, a cărui sarcină unică este aceea de a se hrăni astfel încât să vieţuiască în această lume suficient timp pentru a zămisli şi a-şi perpetua specia, vei găsi în el o structură complexă de milioane de fibre și tendoane, așa cum au descoperit fiziologii și anatomiştii. Și există acolo multe lucruri care aşteaptă încă să fie descoperite de oameni. Din cele de mai sus, se poate trage concluzia marii varietăţi de probleme și de canale ce trebuie conectate pentru a se ajunge la revelarea acestui scop sublim.

DOUĂ căi de manifestare – DE SUS în JOS ŞI DE JOS în SUS

În această înțelepciune se disting, în general, două ordini paralele, identice, ca două picături de apă. Singura diferență este că prima ordine se extinde de Sus în jos, către această lume, iar a doua ordine face parcursul de jos în Sus, urmând exact aceleaşi trasee și aceleaşi marcaje imprimate la rădăcină atunci când au apărut de Sus în jos.

Prima ordine este numită „ordinea coborârii lumilor, Parţufim și Sfirot„, în toate manifestările lor, fie că sunt de durată sau tranzitorii. A doua ordine constituie „dobândirile sau gradele de profeție și Duhul Sfânt”. Cel care este răsplătit cu asta trebuie să urmeze aceleași trasee și aceleaşi repere și să dobândească pe rând fiecare detaliu și fiecare grad, urmând întocmai aceleaşi reguli imprimate în ele atunci când au fost emanate de Sus în jos.

O revelare a Dumnezeirii nu se petrece dintr-o dată, ci treptat, într-o perioadă de timp, în funcție de puritatea dobândirii, până când descoperi toate gradele, de Sus în jos. Și pentru că acestea se succed în ordinea dobândirii, unul peste celălalt, precum treptele unei scări, le numim „grade” (pași).

DENUMIRI ABSTRACTE

Mulți cred că toate cuvintele și denumirile utilizate în Înțelepciunea Cabala sunt un fel de nume abstracte. Asta deoarece ele se referă la Dumnezeire și spiritualitate, care sunt dincolo de timp şi spaţiu, unde până și imaginația noastră nu are nicio putere. Din acest motiv, lumea a decis că, mai mult ca sigur, este vorba de denumiri abstracte sau chiar mai sublime și mai înalte decât acestea, deoarece sunt dintru început, complet lipsite de elemente imaginabile.

Nu este însă cazul. Dimpotrivă, Cabala folosește numai nume și denumiri care sunt concrete și reale. Este o regulă indiscutabilă pentru toți cabaliștii: „Orice nu putem dobândi, nu definim printr-un nume și un cuvânt”.

Aici trebuie știut că termenul „dobândire” (în ebraică: Hasaga) implică un grad final de înțelegere. Rezultă din această propoziţie „ceea ce poţi atinge cu mâna” (în ebraică: Ki Tasig Yadha). Asta inseamnă că, înainte ca ceva să devină complet inteligibil, ca atunci când poate fi atins cu mână, cabaliştii consideră că nu a fost dobândit, ci înţeles, cuprins cu mintea şi aşa mai departe.

ACTUALITATEA Înţelepciunii Cabala

Lucruri concrete se găsesc chiar și în realitatea materială pe care o avem în fața ochilor noștri, deși nu avem nici percepția, nici imaginea esenței lor. Astfel sunt electricitatea și magnetismul, numit „fluidum”.

În orice caz, cine poate spune că lucrurile denumite astfel nu sunt reale, când le cunoaștem pe viu şi în mod concret acțiunile? Nu am putea fi mai indiferenți referitor la faptul că nu avem o percepție a esenței propriu-zise a fenomenului, adică a electricităţii în sine.

Ceea ce numim astfel, este la fel de tangibilă și apropiată nouă ca și cum ar fi fost în întregime percepută de simțurile noastre. Chiar și copii mici sunt familiarizați cu termenul, „electricitate”, tot aşa cum sunt familiarizați şi cu alte cuvinte precum pâine, zahăr și așa mai departe.

Mai mult decât atât, dacă vrei să-ţi exersezi puțin instrumentele de analiză, iţi spun că, în general, deoarece nu există nici o percepție a Creatorului, oricare ar fi aceasta, este imposibil să se dobândească esența oricăreia dintre creaturile Sale, chiar și a obiectelor tangibile pe care le simțim cu mâinile noastre.

Aşadar, tot ceea ce știm despre prietenii și rudele noastre în lumea acţiunilor din fața noastră nu este altceva decât „a lua cunoștinţă de acțiunilor lor”. Acestea sunt determinate și născute din asocierea întâlnirii lor cu simțurile noastre, care ne oferă satisfacție completă, deși nu avem nici o percepție asupra esenței fenomenului.

În plus, nu ai nici o percepție sau dobândire nici măcar a propriei esențe. Tot ce știi despre propria esență nu este nimic mai mult decât o serie de acțiuni care sunt o prelungire a esenței tale.

Acum, poţi concluziona cu ușurință că toate numele și denumirile care apar în cărțile de Cabala sunt într-adevăr reale și factuale, deși nu avem nici un fel de element concret în materie, oricare ar fi acesta. Şi este așa pentru că cei care se angajează în Cabala au satisfacția totală a unei percepții cuprinzătoare asupra integrității sale fundamentale, ceea ce înseamnă pur şi simplu percepția acțiunilor, determinate și născute din asocierea Luminii Superioare și a celor care o percep.

Este, însă, sufficient, pentru că există această regulă: „Tot ceea ce este măsurat și extras din Providența Lui pentru a fi realizat în natura Creației, este complet satisfăcător”. Tot aşa, nu-ţi poţi dori un al șaselea deget la mână, pentru că cele cinci degete sunt cu totul suficiente.

Termenii corporali ȘI denumirile FIZICE ÎN CăRţILE DE CABALA

Orice om rezonabil va înțelege că, atunci când ne ocupăm de chestiuni spirituale, cu atât mai mult de Dumnezeire, nu avem cuvinte și nici litere care să ne ajute să reflectăm. Şi este aşa pentru că întregul nostru vocabular este alcătuit numai din combinații ale literelor simțurilor și imaginației noastre. Totuși, cum ne pot fi ele de ajutor atunci când nu există nici imaginație şi nici simțuri?

Chiar dacă luăm cel mai subtil cuvânt care poate fi folosit în astfel de chestiuni, adică termeni precum „Lumina Superioară” sau chiar „Lumina simplă”, folosim încă imaginarul, împrumutat de la lumina soarelui, lumina lumânărilor sau lumina mulțumirii pe care o simţi atunci când îţi rezolvi unele mari îndoieli. Cu toate acestea, cum putem să folosim cuvintele referindu-ne la chestiunile spirituale și căile Divine? Ele nu oferă cercetătorului nimic mai mult decât fals și amăgeală.

Este mai ales cazul atunci când trebuie să găseşti anume raţiuni în spatele  acestor cuvinte pentru a te ajuta în negocierile curente în cercetarea înțelepciunii. Cel înțelept va trebui să utilizeze, aici, definiții riguros exacte pentru ochii celui care urmăreşte.

Iar dacă înțeleptul greşeşte chiar şi numai cu un singur cuvânt nefericit, cu siguranţă că îi va deruta şi îi va induce în eroare pe cititori. Ei nu vor înțelege deloc ceea ce spune el acolo, înainte şi după acel cuvânt, și tot ce este legat de acesta, așa cum bine ştie oricine cercetează cărțile înțelepciunii.

Aşadar, ar trebui să ne întrebăm cum este posibil pentru cabaliști să folosească cuvinte false pentru a explica interconexiunile din această înțelepciune? Se știe, totodată, că nu se poate da o definiție printr-un nume fals, pentru că minciuna nu are nici picioare și nici statură.

Într-adevăr, aici trebuie să ai cunoștințe prealabilee privind Legea Rădăcinii și a Ramurilor, prin care lumile sunt legate între ele.

Legea Rădăcinii și ramurilor prin care Lumile sunt legate

Cabalistii au constatat că forma celor patru lumi, numite Aţilut, Briya, Yeţira, și Asiya, începând cu cea dintâi lume. cea mai înaltă, numită Aţilut, și terminând cu această lume materială, tangibilă, numită Asiya, este exact aceeași în fiecare element și fiecare eveniment. Asta înseamnă că tot ceea ce se întâmplă şi se petrece în prima lume se regăsește neschimbat şi în lumea următoare, imediat sub ea. La fel, în toate lumile care îi urmează, în jos până în această lume tangibilă.

Nu există nici o diferență între ele, în afara faptului că diferă gradul fiecăreia, perceput în substanța elementelor realității din fiecare lume. Substanța elementelor realității din prima lume, superioară, este mai pură decât în ​​toate celelalte de sub ea. Iar substanța elementelor realității din a doua lume este mai grosieră decât în ​​cea a primei lumi, dar mai pură decât tot ceea ce este la un grad inferior.

Asta se continuă în mod similar în jos până la această lume ce se află în faţa noastră, a cărei substanță a elementelor este în realitate mai grosieră și mai întunecată decât în ​​toate lumile care o preced. Cu toate acestea, formele și elementele realității precum şi toate manifestările lor se mențin neschimbate și echivalente în fiecare lume, atât în ​​cantitate, cât și în calitate.

S-a făcut o comparaţie cu relaţia între sigiliu şi amprenta lui: toate contururile sigiliului sunt transferate perfect, în fiecare detaliu și complexitate, obiectului amprentat. La fel se întâmplă şi cu lumile, unde fiecare lume inferioară este o amprentă a lumii superioare ei. Prin urmare, toate formele din Lumea Superioară sunt copiate cu meticulozitate, atât în ​​cantitate cât și în calitate, în lumea inferioară.

Aşadar, nu există nici-un element al realității sau o manifestare a realității într-o lume inferioară, care să nu-şi regăsească corespondenţa în lumea superioară ei, identic precum două picături de apă. Iar ele se numesc „Rădăcină și Ramură.“ Asta înseamnă că elementul din lumea inferioară este considerat o ramură a tiparului său, ce se găseşte în lumea superioară, care constituie rădăcina elementului inferior, întrucât aici este locul în care acel element din lumea inferioară a fost amprentat şi făcut să fie.

Asta a fost intenția înțelepților noștri când au spus: „Nu există nici un fir de iarbă jos, care să nu-şi aibă sus destinul și păzitorul care îl aprinde și îi spune ‘Crește’!” Rezultă că rădăcina, numită „destinul” îl obligă să crească și să-și asume atributele de cantitate și calitate, ca și în cazul sigiliului și amprentei. Aceasta este legea rădăcinii și a ramurii, care se aplică fiecărui detaliu și manifestare a realității, în fiecare dintre lumi, în legătură cu lumea superioară ei.

LIMBAJUL CABALIşTILOR ESTE UN LIMBAJ AL RAMURILOR

Asta înseamnă că ramurile trimit către rădăcinile lor, care sunt tiparele lor existente în mod necesar în Lumea Superioară. Acest lucru se datorează faptului că în realitatea lumii inferioare nu există nimic care să nu provină din Lumea Superioară. Tot aşa precum sigiliul și amprenta, rădăcina din Lumea Superioară își obligă ramura din lumea inferioară să-și dezvăluie întreaga formă și toate trăsăturile, tot aşa cum spuneau înțelepții noștri, că destinul din lumea de Sus, legat de firul de iarbă din lumea de jos, îl aprinde, forțându-l să își finalizeze creșterea. De aceea, fiecare ramură din această lume îşi definește bine tiparul, aflat în Lumea Superioară.

Astfel, cabaliștii au găsit un vocabular definit și comentat, suficient pentru a crea un excelent limbaj vorbit. El le permite să converseze între ei despre raporturile dintre Rădăcinile Spirituale din Lumile Superioare, menționând pur și simplu ramura tangibilă din această lume, bine definită pentru simțurile noastre corporale.

Cei care ascultă, înțeleg rădăcina superioară la care se referă această ramură corporală, deoarece este legată de ea, fiind amprenta ei. Aşadar, toate ființele creației tangibile și toate manifestările lor au devenit pentru ei ca niște cuvinte și nume bine definite, indicând Rădăcinile Spirituale Superioare. Deși nu poate exista o expresie verbală în locul lor spiritual, întrucât este dincolo de orice este imaginabil, ele şi-au câștigat dreptul de a fi exprimate prin enunţarea lor prin ramurile lor, prezente înaintea simțurilor noastre, aici, în lumea tangibilă.

Aceasta este natura limbajului vorbit între cabaliști, prin care ei transmit dobândirile lor spirituale de la o persoană la alta și de la o generație la alta, atât prin gură către gură, cât și în scris. Ei se înțeleg în totalitate între ei, cu toată acurateţea necesară în negocierile cercetării înțelepciunii, cu definiții precise care nu pot induce în eroare pe nimeni. Asta pentru că fiecare ramură are propria sa definiție firească și unică, iar această definiție absolută indică rădăcina ei în Lumea Superioară.

Ține minte că acest Limbaj al Ramurilor, propriu Înțelepciunii Cabala, se potriveşte mai bine pentru explicarea termenilor înțelepciunii decât oricare dintre limbile noastre obișnuite. Este cunoscut din teoria nominalismului că limbile s-au alterat prin folosirea lor de către mulțimi. Cu alte cuvinte, datorită utilizării excesive a cuvintelor, acestea au fost golite de conținutul lor corect, ceea ce a dus la mari dificultăți în transmiterea cu precizie a deducțiilor de la unul la altul prin viu grai sau în scris.

Nu este cazul limbajului ramurilor al înţelepciunii Cabala: el derivă din numele creațiilor și manifestărilor acestora, aflate în faţa ochilor noștri și definite de legile imuabile ale naturii. Cititorii și ascultătorii nu vor fi niciodată derutaţi de o neînțelegere a cuvintelor ce le sunt oferite, deoarece definițiile fireşti sunt absolut de neclintit, neputând fi încălcate.

Transmiterea de la un înţelept cabalist către un primitor care înţelege

Iată ce a scris RAMBAM în introducerea la comentariul său despre Tora: „Le prezint, tuturor celor care studiază această carte, legământul de adevăr referitor la toate indiciile pe care le dau în scris privind secretele Torei, prin care susţin cu hotărâre că spusele mele nu vor fi înțelese de nici o minte sau inteligență, în afară de cazul că vor fi spuse de gura unui cabalist înțelept către urechea unui primitor care înțelege.” Cum a scris şi Rav Chaim Vital în introducerea sa la „Arborele Vieţii” și, cum rezultă şi din cuvintele înţelepţilor noştri (Hagiga, 11): „Nimeni nu studiază Cabala pe cont propriu, decât dacă este înțelept și înțelege cu propria sa minte.”

Cuvintele lor sunt întrutotul de înțeles atunci când spun că trebuie să primeşti de la un înțelept cabalist. Dar de ce este necesar ca discipolul să fie mai întâi înțelept și să înţeleagă cu propria lui minte? Mai mult, în caz că nu este așa, atunci el nu ar trebui învățat, chiar dacă ar fi cel mai neprihănit om din lume. În afară de asta, dacă cineva este deja înțelept și înțelege cu propria lui minte, de ce ar mai avea el nevoie să învețe de la alţii?

Conform celor de mai sus, spusele lor au un înţeles de o simplitate absolută:  am văzut deja că toate cuvintele și rostirile pronunțate de buzele noastre nu ne pot ajuta să transmitem nici măcar un singur cuvânt din spiritualitate, din lucrurile Dumnezeieşti, care sunt deasupra timpului şi spaţiului imaginar. Există, în schimb, un limbaj special pentru astfel de lucruri, anume Limbajul Ramurilor, care trimite la relația cu Rădăcinile Superioare.

Totuşi, acest limbaj, extrem de potrivit sarcinii sale de adâncire în studiul acestei înțelepciuni, mai mult decât oricare altul, este adecvat celui care ascultă numai dacă acesta este un înțelept prin el însuşi, însemnând că el cunoaşte şi înţelege modul în care ramurile trimit la rădăcinile lor. Întrucât aceaste legături nu sunt deloc clare atunci când privim din jos către sus. Cu alte cuvinte, este imposibil să găsești vreo deducţie sau asemănare în Rădăcinile Superioare, numai prin examinarea ramurilor inferioare.

Mai curând este contrarul, cele inferioare sunt studiate prin cele Superioare. Aşadar, trebuie mai întâi să dobândeşti Rădăcinile Superioare, modul în care acestea se află în spiritualitate, deasupra oricărui imaginar, dar prin simpla dobândire. Iar odată ce ai dobândit pe de-a-ntregul Rădăcinile Superioare cu propria ta minte, poţi examina ramurile tangibile din această lume și să știi cum se leagă fiecare ramură de rădăcina sa din Lumea Superioară, în toate ordinile acesteia, în cantitate și calitate.

Când cineva ştie și înțelege în detaliu toate aceste lucruri, există un limbaj comun între el și învățătorul său, și anume Limbajul Ramurilor. Folosindu-l, înțeleptul Cabalist poate să-i transmită studiile sale în înțelepciune, desfășurate în Lumile Superioare, Spirituale, atât pe cele pe care le-a primit de la învățătorii săi, cât și propriile expansiuni privind înțelepciunea pe care şi le-a revelat el însuși. Asta întrucât acum ei au un limbaj comun și se înțeleg reciproc.

Cu toate acestea, atunci când un discipol nu este înțelept și interpretează  limbajul în fel lui, adică modul în care ramurile trimit la rădăcinile lor, în mod firesc învăţătorul nu-i poate transmite nici măcar un singur cuvânt al acestei înțelepciuni spirituale, cu atât mai puțin să trateze cu el în cercetarea înţelepciunii. Şi asta întrucât nu au un limbaj comun pe care să-l poată folosi și devin ca doi muţi unul pentru celălalt. Aşadar, este necesar ca Înțelepciunea Cabala să nu fie transmisă decât dacă discipolul este înțelept și înțelege cu propria sa minte.

Trebuie să ne întrebăm în continuare: Cum se face, atunci, că discipolul a devenit atât de înțelept încât să cunoască relațiile dintre ramură și rădăcină urmărind Rădăcinile Superioare? Răspunsul este că aici eforturile noastre sunt zadarnice; avem nevoie de ajutorul Creatorului! Pe cei care-I captează afecţiunea, El îi umple cu înțelepciune, înțelegere și cunoaștere pentru a dobândi cunoştinţe sublime. Aici este imposibil să fii susţinut de orice este carne și sânge!

Într-adevăr, odată ce El a prins drag de cineva și l-a înzestrat cu cunoştinţele sublime, acela este atunci gata să vină și să primească imensitatea înțelepciunii Cabala de la un înțelept Cabalist, pentru că acum au un limbaj comun.

DENUMIRI STRĂINE SPIRITULUI uman

După tot ce s-a spus mai sus, vei înţelege de ce uneori găsim denumiri şi termeni destul de strãini spiritului uman în cărţile de Cabala. Acestea abundă în cărțile fundamentale de Cabala, care sunt Cartea Zohar, Tikunim și cărțile lui Ari. Este într-adevăr surprinzător de ce acești înțelepți foloseau astfel de denumiri modeste pentru a exprima noțiuni atât de înalte, atât de sfinte. 

Cu toate acestea, vei înțelege pe deplin acest lucru de îndată ce îţi vei fi însuşit conceptele de mai sus. Şi asta întrucât acum îţi este clar că nici o limbă din lume nu poate fi folosită pentru a explica această înțelepciune, cu excepția celei destinate anume acestui scop, adică Limbajul Ramurilor, care trimite la Rădăcinile Superioare a acestora.

Aşadar, în mod clar, nici o ramură sau manifestare a unei ramuri nu ar trebui să fie neglijată datorită gradului său inferior sau să nu fie folosită pentru a exprima conceptul dorit în interconexiunile din înțelepciune, deoarece nu există altă ramură în lumea noastră care să-i ia locul.

Întrucât nici două fire de păr nu se trag din acelaşi foramen, nu există două ramuri care trimit la o singură rădăcină. Prin urmare, lăsând un fapt neutilizat, vom pierde conceptul spiritual care îi corespunde în Lumea Superioară, deoarece nu avem nici-un cuvânt care să fie rostit în locul lui și care să indice această rădăcină. În plus, un astfel de fapt ar afecta întreaga înțelepciune în toată amploarea sa, de vreme ce din acel moment ar exista o legătură lipsă în lanțul înțelepciunii, referitoare la acest concept.

Aceasta ar distruge întreaga înțelepciune, pentru că nu există o altă înțelepciune în lume în care lucrurile să fie atât de contopite și interconectate prin cauză și efect, primar și subsecvent, precum este înțelepciunea Cabala, care se leagă din cap până în picioare, într-un lanț lung de conexiuni. Aşadar, prin pierderea temporară a unui cât de mic element al cunoașterii, întreaga înțelepciune este umbrită în ochii noștri, întrucât toate problemele ei sunt legate foarte puternic unele de celelalte, literalmente contopite într-un întreg.

Acum nu te vei mai mira de folosirea ocazională a unor denumiri străine. Ei nu au libertatea de alegere în ce priveşte denumirile, pentru a înlocui pe una rea cu cea bună sau invers. Ei trebuie să folosească întotdeauna ramura sau manifestarea, care indică întocmai rădăcina superioară în toate dimensiunile necesare. Mai mult, chestiunile trebuie extinse astfel încât să ofere o definiție exactă pentru ochii colegilor lor care studiază.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Există o expresie printre marii înțelepți atunci când ajung să destăinuie un înţeles profund: ei încep prin a spune: „Dezvălui o parte și acopăr altele două.” Înțelepții noștri au avut mare grijă să nu înşire cuvinte inutile, şi după cum ne-au învăţat, „Un cuvânt este cât o stâncă; tăcerea este cât două”.

Aceasta înseamnă că dacă un cuvânt de neprețuit valorează cât o stâncă, știi că nepronunţându-l face cât două stânci. Asta se referă la cei care înşiră cuvinte inutile fără un conținut sau o utilizare pertinentă, în afară numai de faptul că înfloresc limbajul în ochii privitorilor. Acest lucru era strict interzis în ochii înțelepților noștri, după cum ştiu cei care le analizează spusele. Prin urmare, trebuie să fim atenți să înțelegem această expresie obişnuită printre ei.

TREI FELURI DE ASCUNDERE A ÎNţELEPCIUNII

Secretele Torei pot fi grupate după trei aspecte. Fiecare dintre acestea îşi are propria sa raţiune în ascundere. Le numim după cum urmează:

1. Inutile
2. Imposibile
3. Sfatul Domnului este cu ei, cei care se tem de El

Nu există nici-o fracțiune a acestei înţelepciuni căreia să nu i se aplice înscrierea într-unul dintre aceste aspecte, şi le voi clarifica unul câte unul.

1. INUTILE

Aceasta înseamnă că, urmare a dezvăluirii lor, nu va rezulta niciun avantaj. Bineînțeles, nu este o pierdere atât de mare, pentru că aici nu se pune problema decât a curățeniei minții, anume semnalarea acelor acțiuni definite ca „ei şi ce !”,  vrând să însemne că dacă ai face aşa ceva, nu e nimic rău în asta.

Ar trebui însă să știți că, în ochii înțelepților, „Ei şi ce !” este considerat cel mai rău corupător. Asta pentru că toți cei care fac rău în lume, cei care au fost și cei care vor fi, sunt genul de oameni care-şi spun „Ei şi ce !” Însemnând că îşi consumă timpul lor şi al celorlalți cu lucruri inutile. Prin urmare, înțelepții nu ar accepta nici un student înainte de a fi siguri că va fi prudent în căile lui, astfel încât să nu dezvăluie ceea ce nu este necesar.

2. ImpoSIBILE

Înseamnă că limbajul nu le obligă să spună nimic despre calitatea lor, datorită marii lor sublimități și spiritualități. Prin urmare, orice încercare de a le îmbrăca în cuvinte nu poate decât să inducă în eroare examinatorii și să-i îndrepte pe o cale falsă, ceea ce se consideră a fi cea mai rea dintre toate nelegiuirile. Aşadar, pentru a dezvălui oricare dintre ele, este necesară permisiunea de Sus. Este cel de-al doilea aspect al ascunderii înțelepciunii. Totuşi, această permisiune necesită şi ea o explicaţie.

Permisiunea de sus

Acest lucru este explicat în cartea „Poartă către spusele lui Raşbi„, a lui Ari, în Cartea Zohar, Porţiunea Mişpatim, p 100. Este scris după cum urmează: „Să știți că unele dintre sufletele celor drepți sunt de felul Luminii Înconjurătoare, iar altele sunt de felul Luminii Interioare. Cele care sunt de felul Luminii Înconjurătoare au puterea de a vorbi despre secretele Torei prin ascundere și sugerare, astfel încât cuvintele lor vor fi înțelese numai de cei vrednici de înțelegerea lor.

„Sufletul lui Rabbi Shimon Bar-Yochai era de felul Luminii Înconjurătoare. De aceea, el avea puterea de a îmbrăca cuvintele și de a-i învăţa pe alţii într-un mod în care, chiar dacă erau mulţi cei care le-ar fi primit, ar fi înțeles numai cei vrednici de acea înțelegere. De aceea i s-a “acordat permisiunea” de a scrie Cartea Zohar.

„Permisiunea nu a fost ‘acordată’ scrierii unei cărţi în această înțelepciune învăţătorilor lui sau celor dintâi predecesori, chiar dacă aceştia au fost cu siguranță mai competenți decât el în această înțelepciune. Motivul este însă acela că ei nu aveau puterea de a îmbrăca lucrurile aşa cum a făcut-o el. Acesta este înțelesul a ceea ce este scris: ‘Fiul lui Yochai a știut cum să-și asigure căile.’ Acum puteți înțelege marea ascundere din Cartea Zohar, scrisă de Raşbi, astfel încât nu orice minte poate cuprinde cuvintele sale”.

În esenţă cuvintele sale înseamnă că: explicarea lucrurilor în înțelepciunea adevărului nu depinde în niciun fel de măreția sau micimea înțeleptului cabalist. Mai degrabă, este vorba de iluminarea unui suflet dedicat acesteia: iluminarea acestui suflet se consideră a fi „acordarea permisiunii” de Sus pentru dezvăluirea Înțelepciunii Superioare. Prin urmare, aflăm că cel care nu a fost răsplătit cu această permisiune nu trebuie să dea lămuriri în această înțelepciune, deoarece el nu poate îmbrăca lucrurile subtile în cuvinte potrivite lor, într-o manieră care să nu-i inducă în eroare pe învăţăcei.

Din acest motiv nu am găsit nici-o singură carte în înțelepciunea adevărului care să preceadă Cartea Zohar a lui Raşbi, deoarece toate cărțile din înțelepciunea anterioară lui nu sunt catalogate ca interpretări ale înțelepciunii. Dimpotrivă, ele sunt simple sugestii, fără nici o ordine de tip cauză și consecință, așa cum este cunoscut celor care dobândesc cunoașterea, înțelegându-i astfel cuvintele.

Ar trebui să adaug, așa cum am primit din cărți și de la autori, că din vremea lui Raşbi și a studenților săi, cei care au scris Zohar, până în epoca lui Ari nu a existat nici un autor care să înțeleagă cuvintele Cărţii Zohar și nici corecțiile (Tikkunim) precum Ari. Toate lucrările scrise înaintea epocii lui nu sunt decât biete aluzii la această înțelepciune, inclusiv cărțile înțeleptului, Ramak.

Și aceleași cuvinte referitoare la Raşbi ar trebui spuse despre Ari însuși – anume faptul că predecesorii săi nu au primit permisiunea de Sus pentru a dezvălui tălmăcirile înțelepciunii și că lui i s-a dat această permisiune. Iar faptul în sine nu are nimic măreţ sau nesemnificativ, deoarece este posibil ca virtutea predecesorilor săi să fi fost mai mare decât a lui Ari, atât că lor nu li s-a dat de loc permisiunea. De aceea, ei s-au abținut să scrie comentarii referitoare la înțelepciunea reală, ci s-au rezumat la scurte remarci fără să fie în vreun fel legate între ele.

Aceasta este raţiunea pentru care, din momentul în care au apărut în lume cărțile lui Ari, toți cei care studiază Înțelepciunea Cabala au lăsat din mână toate cărțile lui Ramak și toate celelalte cărţi mari şi importante anterioare lui Ari, așa cum este cunoscut printre cei care s-au devotat acestei înțelepciuni. Ei și-au dedicat viaţa spirituală numai scrierilor lui Ari, în aşa fel încât cărțile esențiale, considerate a fi interpretările corecte ale acestei înțelepciuni, sunt numai Cartea Zohar, Tikkunim și după acestea, cărțile lui Ari.

3. LUCRAREA DOMNULUI ESTE pentru cei care se tem de el

Acest lucru înseamnă că tainele Torei sunt revelate numai celor care se tem de Numele Lui, care ţin Slava Lui în inimile și sufletele lor și care nu comit niciodată nici o blasfemie. Aceasta este al treilea aspect al ascunderii înțelepciunii.

Aceast aspect al ascunderii este cel mai strict, deoarece acest tip de dezvăluire i-a înşelat pe mulți. Din miezul acestora se inspiră toți vrăjitorii, ghicitorii și adepţii “cabalei practice”, care vânează sufletele cu şiretenia lor, precum și misticii, care folosesc înțelepciunea ofilită provenită din partea unor studenți nevrednici, pentru a-şi atrage beneficii materiale pentru ei înșiși sau pentru alţii. Lumea a suferit mult din cauza asta și încă suferă.  

Trebuie să știi că rădăcina ascunderii a constat numai din acest aspect. Pornind de aici au adoptat înțelepții excesiva stricteţe în testarea studenţilor, așa după cum spuneau (Hagiga 13), „Titlurile capitolelor sunt date numai unor judecători și aceluia a cărui inimă este îngrijorată” iar „Maase Bereşit nu trebuie studiat în doi, cum nici Merkava nu se studiază de unul singur. „Există multe altele asemenea, și toată această temere are la bază cele de mai sus”.

De aceea puțini sunt cei care au fost răsplătiți cu această înțelepciune, și chiar cei care au trecut toate testele și examenele sunt legaţi prin cele mai serioase jurăminte pentru a nu dezvălui niciunul dintre aceste trei aspecte.

Să nu înțelegi greșit cuvintele mele, anume faptul că am împărțit ascunderea înțelepciunii după cele trei aspecte. Nu vreau să spun că înțelepciunea adevărului în sine este împărțită în trei părți. Mai curând, vreau să spun că aceste trei aspecte se regăsesc în fiecare detaliu al acestei înțelepciuni, deoarece constituie singurele trei modalităţi de control care se aplică întotdeauna acestei înțelepciuni.

Aici ar trebui, însă, să ne punem întrebarea: „Dacă este adevărat că ferma ascundere a înțelepciunii este atât de strictă, de unde s-au inspirit toate miile de lucrări referitoare la această înțelepciune?” Răspunsul este că există o diferență între primele două aspecte și ultimul. Răspunderea principală constă numai din cel de-al trecilea aspect, din raţiunile expuse mai sus.

Dar primele două aspecte nu sunt supuse unei interdicții permanente. Acest lucru se datorează faptului că uneori aspectul de “inutil” al unei ascunderi este inversat, aceasta încetând de a mai fi “inutilă” şi devenind necesară. La fel, aspectul de “imposibil” devine uneori “posibil”. Iar acest lucru se întâmplă din două motive: fie din cauza evoluției generației, fie urmare a acordării permisiunii de sus, așa cum s-a întâmplat cu Raşbi și Ari și, într-o mai mică măsură cu predecesorii lor. Toate cărțile autentice scrise în această înțelepciune provin din aceste discernăminte.

Acesta este semnificaţia expresiei înţelepţilor, „Dezvălui o parte și acopăr altele două”. Adică s-a intamplat să fi fost dezvăluit un nou aspect ce nu fusese descoperit de predecesori. Şi de aceea ei sugerează că dezvăluie numai o parte, adică primul dintre cele trei aspecte ale ascunderii, lăsând celelalte două părţi ascunse.

Aceasta arată faptul că s-a întâmplat ceva, care constituie raţiunea acestei dezvăluiri: fie aspectul de „inutil” a căpătat forma de „necesar”, fie a fost primită „permisiunea de Sus”, așa cum am explicat anterior. Acesta este sensul expresiei: „Dezvălui o parte.”

Cititorul acestui fragment, pe care am intenţia să-l public în cursul anului, ar trebui să știe că toate acestea sunt elemente originale, care nu au mai fost prezentate ca atare, cu exact acest conţinut, nicăieri înainte de cartea mea. Le-am primit gură către gură de la învăţătorul meu, care a fost autorizat pentru asta, înţelegând că, şi el, a primit de la învăţătorii săi gură către gură.  

Și deși le-am primit respectând toate condițiile de acoperire și vigilență, prin necesitatea introdusă în eseul meu, „Timpul pentru acțiune”, partea având aspectul de „inutil” a fost inversată pentru mine și a căpătat aspectul de „necesar.” Prin urmare, am dezvăluit această parte având complete permisiune, așa cum am explicat mai sus. Cu toate acestea, voi păstra celelalte două părți așa cum mi s-a poruncit.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

De mai multă vreme, conștiința mi s-a împovărat cu nevoia de a întocmi o lucrare fundamentală cu privire la esența iudaismului, a religiei și a Înțelepciunii Cabala și a o pune în circulaţie în rândul națiunii, astfel încât oamenii să cunoască și să înțeleagă în mod corect aceste lucruri înalte în adevărata lor semnificaţie.

Anterior, în Israel, înainte de dezvoltarea industriei tipografice, nu existau între noi cărți neserioase referitoare la esența iudaismului, deoarece aproape nu existau scriitori care să nu se simtă responsabili de spusele lor, din simplul motiv că, de cele mai multe ori, un iresponsabil nu ajungea să fie cunoscut.

Prin urmare, dacă, din întâmplare, cineva îndrăznea să scrie o astfel de lucrare, nici un scrib nu i-ar fi copiat-o pentru că nu ar fi fost plătit pentru munca sa, muncă aproape întotdeauna considerabilă. Aşadar, o astfel de lucrare era condamnată din start să se piardă.

În acele vremuri, nici cei cunoscători nu aveau vreun interes să scrie astfel de cărți, deoarece populația nu avea nevoie de genul acesta de cunoștințe. Dimpotrivă, erudiţii aveau interesul să ţină ascunsă această cunoaştere în camere tainice, raţiunea fiind aceea că „Este slava lui Dumnezeu de a ascunde un lucru”. Ni se poruncise să ascundem esența Torei și munca noastră de aceia care nu au nevoie de ea sau care nu erau vrednici de ea, și să nu o degradăm expunând-o în vitrine de ochii pofticioşi ai lăudăroşeniei, pentru că astfel cere slava lui Dumnezeu.

De când, însă, tipărirea cărților a devenit o obişnuinţă, iar scriitorii nu mai au nevoie de scribi, prețul cărților s-a redus. Acest lucru a deschis drumul scriitorilor iresponsabili să publice orice fel de carte doresc, pentru bani sau pentru glorie. Dar ei nu sunt atenţi la propriile lor acțiuni și nu evaluează consecinţele lucrării lor.

Din acel moment, publicațiile de felul celor menționate mai sus s-au înmulţit semnificativ, fără să fi avut vreo învățătură sau să fi primit gură către gură de la un Rav calificat și chiar fără să aibă o cunoaştere a cărților anterioare care au tratat acest subiect. Astfel de scriitori confecţionează teorii ale propriilor cochilii lipsite de conţinut și își leagă spusele de cele mai înalte teme, pentru a contura astfel esența națiunii și fabuloasa sa bogăţie. Ca nişte nătărăi, nu știu să fie conştiincioşi şi nici nu au o metodă supă care să înveţe. Ei induc opinii greşite generațiilor și, în schimbul dorinţelor lor meschine, păcătuiesc și fac naţiunile să păcătuiască pentru generațiile care vin.

Recent, duhoarea lor ieşit la suprafaţă pentru că și-au înfipt ghearele în Înțelepciunea Cabala, fără să se gândească că această înțelepciune a fost încuiată și ferecată în spatele a mii de uși până în ziua de azi, încât nimeni nu poate înțelege adevăratul sens al nici măcar unui singur cuvânt, cu atât mai puțin legătura dintre un cuvânt și altul.

Asta pentru că în toate cărțile autentice care au fost scrise până în ziua de azi, nu există decât indicii care abia dacă sunt suficiente unui ucenic versat să le înțeleagă adevăratul înțeles, gură către gură de la un înțelept cabalist calificat. Iar acolo, de asemenea, „şarpele săgeată işi face cuib, ouă, cloceşte si pune la cale la umbra lui.” In zilele astea, se înmultesc astfel de conspiratori, care se delectează cu astfel de lucruri care îi dezgustă pe cei care le vad.

Unii dintre ei chiar merg atât de departe încât să presupună că ar fi conducători ai generației și să-și asume acest rol, pretinzând că știu care este diferența dintre cărțile vechi şi dictând care dintre ele este demnă de a fi studiată şi care nu, pentru că ar fi pline de erori, provoacând astfel dispreț și mânie. Până în prezent, activitatea de control a fost limitată la unul din zece lideri într-o generație; iar acum ignoranţii abuzează de asta.

Prin urmare, percepția publicului referitoare la aceste probleme a fost în mare parte coruptă. În plus, există o atmosferă de frivolitate și oamenii cred că o simplă privire aruncată în timpul liber este suficientă pentru a studia astfel de teme înalte. Ei parcurg în grabă, dintr-o privire, oceanul de înțelepciune și esență a iudaismului, precum acel înger, și trag concluzii în baza propriei lor dispoziții.

Acestea sunt motivele care m-au determinat să mă abat de la drumul meu și să decid că este timpul să „lucrez pentru Domnul” și să salvez ceea ce poate fi încă salvat. Aşadar, mi-am asumat sarcina de a revela câte ceva din adevărată esență,  referitoare la tematica de mai sus, și să o răspândesc în națiune.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Înainte de aduce lumină în această temă elevată, este important să remarcăm faptul că, deși toți cititorii par să considere că este imposibil să clarifici și să aduci o astfel de problemă mai aproape de mintea umană dacă nu te bazezi pe concepte abstracte, filosofice, așa cum se obişnuieşte în astfel de cercetări, de când am descoperit Înțelepciunea Cabalei și m-am dedicat ei, m-am distanțat de filosofia abstractă și de toate ramurile acesteia, precum estul de vest. Tot ce voi scrie în continuare va fi dintr-o perspectivă pur științifică, cu o precizie absolută și în baza simplei recunoașteri a lucrurilor practice și utile.

Chiar dacă le voi cita în cele ce urmează, va fi numai pentru a sublinia diferența dintre ceea ce poate invoca spiritul teoretic al omului și ce poate fi înțeles folosind conceptele Torei și ale profeției, care se bazează pe fundamentele practice (așa cum am arătat în „Esența Înțelepciunii Cabala”).

Totodată, aș dori să definesc aici cu claritate termenii de „trup” și „suflet” așa cum sunt cu adevărat, deoarece adevărul și mintea sănătoasă sunt unul şi același lucru. Este aşa întrucât adevărul este disponibil oricui, dar numai prin spiritul Sfintei Tora și eliminâbd toate conceptele distorsionate care s-au înrădăcinat printre oameni. Acestea sunt, în primul rând, împrumutate din metode abstracte, din care spiritul Sfintei noastre Tora este îndepărtat.

TREI METODE PRIVIND CONCEPTELE DE TRUP Şi suflet

În general, putem concluziona că metodele care abundă în lume cu privire la conceptele de trup și suflet sunt grupate în trei familii:

1) Metoda Credinței

Metoda Credinţei pleacă de la premiza că tot ceea ce există este spiritul sau sufletul. Conform acestei concepţii există nişte entităţi spirituale, separate unele de celelalte prin calitatea lor. Aceste entităţi sunt numite „suflete ale oamenilor” fiecare existând prin el însuşi, înainte de a se îmbrăca într-un trup uman. După aceea, când trupul moare, fără ca moartea să-l afectează în vreun fel, întrucât o entitate spirituală este o entitate simplă. Conform aceastei concepţii, moartea nu este decât o separare a elementelor care alcătuiesc entitatea.

Acest lucru este posibil în cazul trupului fizic, care este alcătuit din mai multe elemente pe care moartea le dezintegrează. Dar entitatea spirituală, fiind o entitate absolut simplă, lipsită de orice complexitate, nu poate fi separată în nici un fel, deoarece această separare îi va anula existența. Prin urmare, sufletul este veșnic și există pentru totdeauna.

Trupul, în această concepţie, este ca o îmbrăcăminte a acestei entităţi spirituale. Sufletul omului se îmbracă în trup și îl folosește pentru a-și manifesta forțele: calitățile bune și tot felul de concepte. Totodată, acesta dă trupului viață și mișcare și îl ocrotește de rău. Aşadar, trupul însuși este fără viață, fără mișcare și nu conține decât materie moartă, așa cum o vedem imediat ce sufletul se îndepărtează – atunci când trupul moare – iar toate semnele vieții pe care le vedem în trupurile umane sunt doar manifestări ale puterilor sufletului.

2) Metoda celor care cred în dualitate

Cei care cred în dualitate gândesc că trupul este o creație completă, de sine stătătoare, care trăiește, se hrănește și îşi asigură existența în tot ceea ce îi este necesar. El nu are nevoie de niciun fel de asistență din partea vreunui entităţi spirituale.

Cu toate acestea, trupul nu este considerat a fi esența omului. Esența primordială a omului este sufletul perceptiv, care este o entitate spirituală, ca şi în viziunea susţinătorilor primei metode.

Diferența dintre aceste prime două metode constă doar în conceptul de trup. După evoluțiile extensive în fiziologie și psihologie, s-a descoperit că Providența a asigurat toate nevoile vieții în interiorul mașinăriei care este trupul. Aceasta, în opinia lor, restrânge rolul funcționalității sufletului în trup numai la concepte și virtuți de natură spirituală. Astfel, în timp ce ei cred în dualitate, în ambele metode ei susţin că sufletul este raţiunea existenţei trupului, ceea ce înseamnă că trupul este un rezultat ca o prelungire a sufletului.

3) Metoda negaţioniştilor

Este metoda celor care neagă existenţa spiritualității şi care recunosc doar materialitatea. Susţinătorii acestei metode neagă complet existența în trup a oricărui tip de entitate spirituală abstractă. Ei au dovedit cu claritate că mintea omului nu este decât un produs al trupului și descriu trupul ca pe o mașinărie electronică cu fire care se întind de la trup la creier și funcționează prin înteracţionând cu lucruri din exterior.

Ei plasează şi senzațiile de durere sau plăcere la nivelul creierului, iar creierul instruiește fiecare organ ce are de făcut. Totul este dirijat prin fire și tendoane construite anume pentru această sarcină. Ei scot ​​organul în afara sursei durerii și îl plasează în zona sursei de plăcere. În felul acesta, explică şi trag toate concluziile în toate circumstanţele, în baza evenimentelor vieții.

La fel, ceea ce simțim ca fiind concepte și raționamente ale minţii noastre sunt de fapt doar imagini ale unor lucruri concrete ce se petrec în trup. Cee ace are omul în plus faţă de animale este faptul că mințile noastre sunt dezvoltate într-o asemenea măsură încât toate evenimentele ce au loc în trup sunt descrise în creierul nostru ca imagini a căror experienţă o trăim sub forma unor concept şi raţionamente.

Astfel, mintea și toate deducţiile sale sunt doar produse constituind o prelungire a evenimentelor ce se petrec în trup. În plus, există susținători ai celei de-a doua metode care sunt complet de acord cu această metodă, adăugând însă entitatea spirituală și eternă, numită „sufletul care se îmbracă în mașinăria trupului”. Acest suflet este esența omului, iar mașinăria trupului este numai îmbrăcămintea acestuia. Astfel, am expus în termeni generali tot ceea ce știința umană a inventat până acum referitor la noțiunile de „trup” și „suflet”.

SEMNIFICAŢIA STIINŢIFICĂ A TRUPULUI ȘI A SUFLETULUI CONFORM CU SFÂNTA NOASTRĂ TORA

Acum voi clarifica acest subiect elevat în conformitate cu Sfânta noastră Tora, așa cum înțelepții noștri ni l-au explicat nouă. Am scris deja în mai multe locuri că nu există nici măcar un singur cuvânt al înțelepților noștri, nici chiar în înțelepciunea profetică a Cabalei, care să se pornească de la o teorie. Şi este aşa întrucât se cunoaşte faptul că omul este sceptic prin natură și fiecare concluzie pe care mintea umană o consideră ca fiind sigură, va fi pusă la îndoială după ceva timp. Drept urmare omul îşi va dubla eforturile studiului și va inventa o altă concluzie, pe care o va declara ca fiind sigură.  

Dacă, însă, avem de-a face cu un student adevărat, el se va învârti în jurul acestei axe toată viața, atâta timp cât ceea ce era ieri o certitudine a devenit astăzi o incertitudine, iar certitudinea de astăzi devine incertitudinea de mâine. Aşadar, este imposibil să se stabilească concluzii clare pentru mai mult de o zi.

REVELAT Şi ascuns

Știința actuală a înțeles suficient de bine că în realitate nu există certitudine absolută. Cu toate acestea, înțelepții noștri au ajuns la această concluzie cu câteva mii de ani mai devreme. De aceea, în ceea ce privește chestiunile religioase, ei ne-au îndrumat și ne-au interzis nu numai să tragem concluzii în baza unei teorii, ci ne-au oprit chiar să utilizăm astfel de teorii, fie şi numai pentru discuţii.

Înțelepții noștri au împărțit înțelepciunea în două categorii: ceea ce este revelat şi ceea ce este ascuns. Partea revelată comportă tot ceea ce ştim pe calea cunoaşterii noastre directe, cum ar fi conceptele construite în urma experienței practice, fără nici-un sprijin teoretic, așa cum au spus înţelepţii noștri: „un judecător nu are decât ceea ce văd ochii lui”.

Partea ascunsă presupune toate acele concepte pe care le-am auzit de la oameni de încredere sau pe care le-am dobândit, prin noi înşine, prin înțelegerea și percepția generală a acestora. Cu toate acestea, nu putem să ne apropiem  suficient de această parte pentru a o cerceta cu o minte sănătoasă, printr-o cunoaştere directă. De aceea o considerăm ca fiind „ascunsă”, şi am fost sfătuiţi să acceptăm aceste lucruri cu „credință simplă”. Iar în tot ceea ce priveşte religia, ni s-a interzis cu stricteţe chiar şi să ne aruncăm o privire asupra unor chestiuni care ne-ar putea stârni să le cercetăm şi să le studiem.

Totuşi, aceste denumiri, „revelat” și „ascuns”, nu sunt nume ce se aplică pentru totdeauna unui anumit tip de cunoaștere, așa cum gândesc cei needucaţi. Mai curând, ele se aplică numai conștiinței umane. Astfel, ne referim la toate acele concepte pe care le-am descoperit deja și am ajuns să le cunoaştem prin experiența reală ca fiind „revelate” și considerăm toate acele concepte care aşteaptă încă să fie recunoscute în acest fel, ca fiind „ascunse”.

Aşadar, de-a lungul generaţiilor, pentru toţi oamenii a existat această separare în două categorii: partea revelată, care va fi permisă studiului și cercetării, întrucât se sprijină pe o bază adevărată şi partea ascunsă, care este interzisă chiar și unei examinări parţiale, neexistând acolo o bază reală.

PERMIs şi interzis în UTILIZAREA ȘTIINȚEI UMANE

De aceea nouă, care mergem pe calea înțelepților noștri, nu ne este permis să folosim științele umane în afară de acea cunoaştere care a fost probată prin experiența concretă şi a cărei validitate nu poate fi pusă la îndoială. Prin urmare, nu putem accepta nici un principiu religios făcând parte din cele trei metode de mai sus, mai ales în legătură cu conceptele de trup și suflet, care sunt conceptele fundamentale și subiectul religiei ca întreg. Putem accepta doar conceptele științelor vieții rezultate din experimente pe care nici un om nu le poate pune la îndoială.

În mod evident, astfel de dovezi nu pot fi găsite în spiritualitate, ci numai în cele trupeşti, făcute să fie percepute de simţurile noastre. Prin urmare, ni se permite să folosim, într-o oarecare măsură, cea de-a treia metodă. Aceasta se ocupă strict de probleme ale trupului, de toate acele deducții care au fost dovedite prin experimente și pe care nimeni nu le pune la îndoială. Restul conceptelor, care combină raţiunea acestei metodei cu alte metode, ne sunt interzise. Cel care le folosește, încalcă porunca: „Să nu vă întoarceți spre idoli”.

Totuși, această a treia metodă este respingătoare şi străină spiritului omenesc.  Aproape că nu există oameni cu adevărat erudiţi care să o poată accepta. De ce ? Întrucât potrivit acesteia, forma umană a omului a fost ștearsă și a dispărut fără urmă. Omul a fost transformat într-o mașinărie care umblă și lucrează acţionată de alte forțe. Conform acestei metode, omul nu are nici-un fel de liberă alegere, ci este acţionat de forțele naturii și toate acțiunile sale sunt obligate. Prin urmare, omul nu este nici recompensat, nici pedepsit, întrucât nici o judecată, pedeapsă sau recompensă nu poate fi aplicată unuia pentru care nu există liberul arbitru.

Un asemea lucru este absolut de neconceput, și nu numai pentru cei religioși, care cred în răsplată și pedeapsă, întrucât credința în Providența Lui, anume în faptul că toate forțele naturii sunt orânduite de El, îi asigură că totul are o cauză nobilă şi dreaptă. Această metodă este însă şi mai străină celor nereligioşi, care consider că astfel ne-am afla cu toţii în mâinile unei naturi oarbe, lipsită de raţiune și de scop. Aceşti indivizi, dotaţi cu inteligenţă, ar fi ca nişte jucării în mâinile naturii, rătăcind anapoda pe cine știe unde? Prin urmare, această metodă a ajuns să fie respinsă de către lume şi considerată inacceptabilă.

Ar trebui, totuşi, să știți că cei care au conceput metoda dualităţii au avut în vedere întocmai corectarea aceastei gândiri eronate menționată mai sus. De aceea, ei au decis că trupul, care este doar o mașinărie conform celei de-a treia metode, nu este deloc adevăratul om. Esența reală a omului este ceva cu totul diferit – invizibil și imperceptibil de către simțuri. Este o entitate spirituală, îmbrăcată în trup și ascunsă în lăuntrul lui. Acesta este „sinele” omului, „eul”. Trupul și tot ce este în el sunt considerate posesiuni ale acelui “eu”, etern și spiritual, așa cum au scris aceştia.

Totuși, aşa cum au admis ei înşişi, această metodă este şchioapă, întrucât nu ei nu pot explica în ce fel o entitate spirituală, adică “sufletul” sau “sinele”, poate să acţioneze trupul sau să decidă orice în legătură cu el. Problema constă în faptul că, respectând acurateţea filozofică în sine, spiritualul nu are nici o legătură cu materia fizică, adică nu are nici un impact asupra acesteia, așa cum s-au scris ei înșiși.

Acuzaţia adusă lui Rambam (Maimonide)

Cu toate acestea, chiar și fără această problemă, metoda lor ar fi fost interzisă poporului lui Israel, după cum am explicat mai sus. Este important să știm că acuzația importantă adusă lui Rambam de către înțelepții lui Israel și aspra sentinţă de a-i fi arse cărțile, aşa cum se ştie, au fost consecinţa nu a faptului că ar fi avut îndoieli cu privire la neprihănirea și pioșenia lui însuşi ci, mai degrabă, a faptului că s-ar fi folosit în scrierile sale de cărţile de filozofie și metafizică, care erau la apogeu în acea vreme. Rambam nu dorea decât să le conserve, dar înțelepții nu au fost de acord cu el.

Este inutil să mai spun că, în ziua de azi, generația noastră a acceptat deja faptul că filozofia metafizică nu presupune nici un conținut real căruia să merite să-i dedici timpul. Prin urmare, este cu siguranță interzis oricui să se îmbete cu cuvintele acesteia.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

În acest articol aș dori să rezolv trei probleme:

A. Care este esența religiei?

B. Este oare esenţa ei atinsă în această lume, sau în lumea următoare?

C. Este oare scopul ei în beneficiul Creatorului, sau al creaturilor?

La prima vedere, cititorul ar putea fi surprins de cuvintele mele și nu va înțelege aceste trei întrebări pe care mi le-am pus înainte ca temă a acestui eseu. Până la urmă, cine poate spune că nu știe ce este religia și în special ce înseamnă în religie răsplata și pedeapsa, care sunt destinate să vină în principal în viața de apoi? Şi nu e nevoie să mai amintim de cea de-a treia problemă, întrucât toată lumea știe că religia urmăreşte binele creaturilor și îndrumarea lor către mulţumire şi fericire, aşadar ce altceva trebuie să mai adăugăm la asta?

Într-adevăr, nu mai e nimic de adăugat. Dar, pentru că lumea este atât de familiarizată cu cele trei concepte încă din copilărie, nimeni nu simte nevoia să le examineze sau să le clarifice pentru tot restul vieții. Iar asta arată lipsa lor de cunoaștere privind aceste chestiuni elevate, care sunt cu necessitate însuşi fundamentul pe care se bazează întreaga structură a religiei.

Aşadar, spune-mi cum este posibil ca un copil de 12 sau 13 ani să înțeleagă deja aceste noțiuni subtile și într-atât de suficient încât să nu mai aibă nevoie să adauge alte concepte sau cunoștințe privind aceste lucruri tot restul lui vieţii?

Într-adevăr, aici este problema! Întrucât această supoziţie pripită a adus cu sine toate neajunsurile și concluziile sălbatice care ne-au invadat lumea în generația noastră! Și ne-a adus într-o situaţie în care am scăpat din mâinile noastre, aproape complet, următoarea generație.

BINELE ABSOLUT

În încercarea de a nu-l obosi pe cititor cu lungi discuții, m-am bazat pe tot ce am scris în eseuri anterioare, în special pe eseul „Matan Tora” (Dăruirea Torei), care sunt toate ca o prefață a acestui subiect elevat. Aici voi vorbi succint și simplu, pentru a mă face înţeles de către toți.

În primul rând, trebuie să înțelegem Creatorul – El este Bunătatea Absolută. Asta înseamnă că este absolut imposibil ca El să cauzeze vreodată vreo suferință vreunei persoane. Admitem acesta ca fiind primul concept, pentru că bunul nostru simț arată în mod clar că la baza oricărei cauze a răului în lume decurge numai din voința de a primi.

Asta înseamnă că aviditatea de a trage foloase pentru noi înșine ne impinge să facem rău altora, datorită voinței noastre de a primi auto-mulţumirea. Astfel încât, dacă nici un om nu ar găsi plăcere în a se favoriza pe sine, nimeni nu ar face vreodată rău altora. Iar dacă vom găsi câteodată unul care să făcă rău altuia, fără nici o voință de a primi plăcere pentru sine, înseamnă că o face numai datorită unei obişnuinţe vechi provenind din voința de a primi, obişnuinţă ce apare acum din nevoia de a găsi un nou motiv.

Și pentru că ne dăm seama că Creatorul este complet, în Sine și pentru Sine, și nu are nevoie de nimeni să-L în afi complet, deoarece El precede totul, este clar că El nu are voință de a primi. Și întrucât El nu are nici-o voinţă de a primi, El este fundamental lipsit de dorința de a face rău cuiva; mai simplu de atât nu se poate.

În plus, este întru totul pe placul minţii noastre ca prim concept, faptul că El posedă dorința de a dărui bunătate celorlalți, adică creaturilor Sale. Iar acest lucru este pus în evidență cu claritate de marea Creație pe care El a creat-o și este înfăţişată ochilor noștri. Căci în această lume există oameni care cu necesitate trăiesc experienţa fie a unui sentiment bun, fie a unuia rău, iar acel sentiment vine la ei în mod necesar de la Creator. Și întrucât este absolut clar că nu există,  în natura Creatorului, nici un scop în a face rău, este necesar ca şi creaturile să primească numai bunătate din partea Lui, pentru că El le-a creat doar pentru a le dărui.

Așadar am înţeles că El are doar dorința de a dărui binele și că este absolut imposibil ca vreun rău să facă parte din El, sau care să fie emanat de la El. De aceea l-am definit ca fiind „Binele Absolut”. Și, după ce am înţelse asta, să aruncăm o privire la realitatea concretă călăuzită de El și cum dăruieşte El  acesteia numai bine.

ÎNDRUMAREA LUI ESTE CU SCOP

Observând sistemele naturii, înțelegem că orice ființă aparţinând unuia dintre patru tipuri – mineral, vegetal, animal și vorbitor – în ansamblu și în particular, se găseşte sub o dirijare intențională, adică o creștere lentă și progresivă în baza unor relaţii de cauză şi efect, aşa cum este cea a fructului unui pom, care este în mod deliberat direcţionat pentru a deveni, în cele din urmă, un fruct dulce şi frumos.

Mergeți și întrebaţi-l pe un botanist prin câte faze trece fructul, din momentul în care devin vizibil până când ajunge să fie în întregime copt. Nu numai că fazele anterioare nu prezintă nici-un semn al finalităţii sale, un fruct dulce și frumos, ci parcă anume pentru a ne contratria, ele ni-l arată ca opus rezultatului final.

Cu cât va fi fructul mai dulce în final, cu atat mai amar şi mai urât este el în fazele anterioare ale dezvoltarii sale. La fel se întâmplă şi cu animalele şi cu oamenii: întrucât animalul, a cărui inteligenţă este redusă la sfârșitul dezvoltării sale, nu are atât de multe deficienţe în timp ce creşte. În vreme ce omul, a cărui inteligenţă este mare în finalul dezvoltării sale, prezintă multe deficienţe în timp ce creşte. De fapt „putem să spunem că un vițel de o zi este un bou”, întrucât el are puterea să stea pe propriile picioare și să meargă, și inteligența necesară pentru a evita pericolele din calea lui.

Un nou-născut de numai o zi stă, însă, culcat şi pare insensibil. Iar dacă cineva dintr-o altă lume, neobișnuit cu manifestările acestei lumi, ar privi acești doi nou-născuți, el va ajunge cu siguranţă la concluzia că puiul de om nu va reuşi să facă nimic, în timp ce vițelul va ajunge să fie un mare erou, dacă ar fi să judece după înțelepciunea vițelului, comparativ cu copilul lipsit de simţuri şi inteligenţă.

Aşadar, este evident că providenţa Lui asupra realității pe care a creat-o este una de tip “rânduială intențională”, fără să ţinem cont de ordinea etapelor de dezvoltare, întrucât acestea ne derutează şi ne împiedică să înțelegem scopul lor, ele fiind întotdeauna opuse formei lor finale.

Despre acel gen de lucruri este vorba atunci când spunem: „Esperienţa este cea care ne face înţelepţi”. Întrucât numai un om cu experienţă are ocazia să vadă Creaţia în toate etapele de dezvoltare, până la împlinire și poate să calmeze lucrurile, astfel încât să nu se teamă de acele imagini deformate pe care Creația le capătă în diversele faze ale evoluţiei sale, ci să creadă în sfârșitul ei frumos și pur.

Aşadar, am arătat că, în ansamblu, manifestările providenței Creatorului în lumea noastră, constituie o rânduială intențională, adică doar având un scop. Atributul intenţiei de a face bine nu este deloc evident înainte ca Creația să ajungă la împlinire, la ultimul nivel de maturitate. Dimpotrivă, mai curând ea îmbracă mai totdeauna o formă denaturată în ochii celor care o percep. Așadar, vedeți cum Creatorul dăruiește creaturilor Sale numai bine, însă acel bine vine pe calea unei  providenţe intenționale.

Două căi: calea suferinţei şi calea Torei

Este clar că Dumnezeu este Binele Absolut și că El ne priveşte cu totală benevolenţă fără nici un indiciu al răului, providenţa Sa fiind intențională. Asta înseamnă că rânduiala Lui ne obligă să trecem printr-o serie de etape, pe cale de cauză și efect, adică existând un anterior şi un ulterior, până când suntem calificați să primim binele dorit. Iar atunci ne vom fi împlinit scopul precum un fruct frumos şi bine copt. Și mai trebuie să înțelegem că acest scop ne este garantat tuturor, întrucât altfel defectăm Providența Lui, spunând că este insuficientă pentru scopul ei.

Înțelepții noștri au spus: „Divinitatea în cei inferiori – o nevoie mare”. Asta înseamnă că din moment ce providenţa Creatorului este intențională, scopul fiind acela de a ne aduce în cele din urmă la aderenţă cu El, astfel încât să îşi găsească locul în noi, aceasta fiind considerată o mare nevoie. Însemnând că, dacă nu ajungem la asta, ne vom afla în starea de a privi Providența Lui ca fiind eronată.

Este la fel ca un mare rege ce a avut un fiu la bătrânețe pe care îl iubea foarte mult. Din ziua în care i s-a născut fiul, regele s-a gândit numai la lucruri bune pentru el. A adunat din regat cele mai frumoase, mai înţelepte și mai prețioase cărți și i-a construit o școală. A trimis după cei mai buni constructori și i-a construit palate ale plăcerii. I-a adunat pe toți muzicienii și cântăreții și i-a construit săli de concerte și i-a chemat pe cei mai buni brutari și bucătari pentru a-i oferi toate delicatesele din lume.

Din păcate, însă, fiul a crescut ca un prost, fără vreo dorință de educație. Era orb și nu putea să vadă sau să simtă frumusețea clădirilor. Și era surd, incapabil să audă poeziile și muzica. Și era bolnav, fiindu-i îngăduit să mănânce numai pâine din făina cea mai proastă, provocând astfel dispreț și mânie.

Cu toate acestea, dacă un astfel de lucru se poate întâmpla unui rege făcut din carne și sânge, este imposibil să se întâmple Creatorului, întrucât meschinăria nu I se poate aplica Lui. De aceea, El ne-a pregătit două căi de dezvoltare:

Prima este calea suferinței, care este cea a dezvoltării Creatiei prin ea însăşi. Prin propria noastră natură, suntem obligaţi să urmăm o cale a cauzei și efectului, în diverse stadii consecutive, dezvoltându-ne încet, până când ajungem să fim capabili să alegem conştient binele și să respingem răul, și astfel să fim calificaţi pentru a împlini scopul aşa cum doreşte El.

Iar această cale este cu adevărat una lungă și dureroasă. Drept urmare, El ne-a pregătit o cale plăcută și blândă, care este calea Torei și a poruncilor (Miţvot), care ne pot califica pentru scopul nostru repede și fără suferinţă.

Rezultă că scopul nostru final este acela  de a fi calificați pentru fi în aderenţă cu El – astfel ca El să sălăşluiască în noi. Acest scop este o certitudine și nu există nici o modalitate de abatere de la el, întrucât providenţa Lui ne rânduieşte în ambele căi, fie că este calea suferinței sau calea Torei. Privind însă realitatea concretă, constatăm că providenţa Lui vine simultan pe ambele căi, pe care înțelepții noștri le numesc „calea pământului” și „calea Torei”.

Esenţa RELIGIEi este de a dezvolta în noi sentimentul de recunoaştere a răului

Înțelepții noștri spun: „De ce ar trebui să-i pese Creatorului dacă animalul este sacrificat tăindu-i gâtul prin faţă sau prin spate? La urma urmei, Miţvot au fost date doar pentru a-i purifica pe oameni.” Această purificare a fost clarificată în detaliu în eseul „Matan Tora” (punctul 2); aici, însă, aș vrea să clarific esența acelei dezvoltări, dobândită prin Tora și Miţvot.

Țineți seamă că este recunoașterea răului din noi. Acest angajament în Miţvot îi poate purifica încet și progresiv pe cei care le respectă. Scara după care apreciem nivelul de purificare este măsura recunoașterii răului din noi.

Omul este în mod natural gata să respingă și să înlăture orice rău din el. Aşadar, toți oamenii sunt la fel. Diferența între oameni constă numai din recunoașterea răului. Un om mai evoluată recunoaște în sine o cantitate mai mare de rău și, prin urmare, respinge și distinge răul din interior într-o măsură mai mare. Cel neevoluat simte în el răul doar într-o mica măsură și, drept urmare, va respinge numai o neînsemnată cantitate de rău. Drept urmare, el își lasă toată mizeria în el, pentru că nu o recunoaște ca atare.

Pentru a nu-l obosi pe cititor, vom clarifica semnificația generală a binelui și a răului, așa cum s-a explicat în „Matan Tora” (punctul 12). Răul, în general, nu este altceva decât iubirea de sine, numită „egoism”, deoarece este contrară în formă  Creatorului, a cărui voinţă nu este deloc de a primi pentru El, ci doar de a  darui.

Așa cum am explicat în „Matan Tora” (Punctele 9,11), măsura plăcerii și a sublimului este data de nivelul de echivalență de formă cu Creatorul. Iar măsura suferinţei și intoleranței este o consecinţă a nivelului de disparitate de formă faţă de Creator. Aşadar, egoismul este dezgustător și ne produce suferinţă, întrucât forma sa este opusă celei a Creatorului.

Dar acest dezgust nu este împărțit în mod egal între toate sufletele, ci este dat în proporţii diferite. Un om primitiv, neevoluat nu consideră egoismul ca fiind un atribut negativ și îl folosește pe faţă, fără rușine sau reţinere. El fură și ucide la lumina zilei ori de câte ori consideră că este posibil. Cei oarecum mai evoluaţi, simt egoismul lor ca fiind rău, într-o anumită măsură și le este cel puţin rușine să îl folosească în public, să fure și să o ucidă pe faţă. În secret, însă, ei continuă să își comită crimele.

Cei mai evoluaţi vor simţi într-adevăr propriul egoism ca fiind un lucru abominabil, până într-acolo încât nu îl vor putea tolera în ei și îl vor respinge în totalitate, detaşându-se de el în măsura în care îl vor detecta, şi nu vor vrea să se bucure de munca celorlalți. Atunci încep să apară în ei scânteile iubirii pentru ceilalţi, numită „altruism”, care este atributul general al binelui.

Totul evoluează în mod gradual. Mai întâi se dezvoltă iubirea şi dorinţa de a dărui familiei şi rudelor, conform versetului „nu te ascunzi de carnea ta.” Evoluând în continuare, omul îşi dezvoltă atributul dăruirii extinzându-l la toţi oamenii din jurul său, fie că este vorba de concetăţeni sau conaţionali. Și astfel el tot adaugă, până când în cele din urmă își dezvoltă iubirea pentru întreaga umanitate.

DEZVOLTarea conştientă ȘI DEZVOLTAREA inconştientă

Țineți seamă de faptul că două forțe servesc pentru a ne împinge să urcăm  treptele scării menționate mai sus, până când ajungem la capătul ei în cer, care constituie punctul ţintă al echivalenței de formă cu Creatorul nostru. Iar diferența dintre aceste două forțe este aceea că prima ne împinge de la spate, şi pe care am definit-o ca fiind „calea durerii” sau „calea pământului”.

Din această cale s-a născut filozofia moralității numită „etică”, bazată pe o cunoaștere empirică, adică pe examinarea rațiunii practice, a cărei esență nu este altceva decât o însumare a prejudiciilor vizibile rezultate din nucleonii egoismului.

Ajungem să trăim aceste experienţe din întâmplare, şi nu ca rezultat al alegerii noastre conștiente, dar ele ne conduc cu certitudine către obiectivul lor, pentru că imaginea răului devine tot mai clară simțurilor noastre. Iar în măsura în care îi recunoaștem prejudiciile, ne îndepărtăm de ea pentru ca apoi să urcăm pe o treaptă mai înaltă a scării.

A doua forță ne împinge conștient, adică, în urma alegerii noastre. Această forță ne atrage din faţă și este ceea ce noi am definit ca fiind „calea Torei și a poruncilor (Miţvot)”.Pentru a respecta Tora și Miţvot în idea de a aduce mulțumire Creatorului nostru, se dezvoltă rapid acel sentiment de recunoaștere a răului, așa cum am arătat în „Matan Tora” (punctul 13).

Iar aici avem de câștigat de două ori:

A. Nu trebuie să așteptăm ca încercările vieții să ne împingă de la spate, întrucât orice astfel de îmbold se măsoară numai prin suferinţe şi distrugeri. Dimpotrivă, prin delicatețea subtilă pe care o simțim atunci când lucrăm sincer pentru El, întru mulţumirea Lui, se dezvoltă în noi o relativă recunoaștere a josniciei acestor scântei ale iubirii de sine – a faptului că ele sunt obstacole în calea noastră de a primi acel gust subtil al dăruirii pentru Creator. Astfel, senzaţia graduală a recunoașterii răului evoluează în noi de la momente de încântare și de mare liniște, prin receptarea binelui slujindu-L pe Creator, până la sentimentul de plăcere și blândețe care ne cuprinde datorită echivalenței de formă cu Creatorul.

B. Facem economie de timp, întrucât El operează pentru a „ne lumina”, permițându-ne astfel să ne înteţim munca și să grăbim timpul așa cum ne place.

RELIGIa NU ESTE PENTRU BINEle oamenilor, ci pentru binele celui care munceşte

Mulți se înșeală și compară sfânta noastră Tora cu etica. Dar asta provine din faptul că nu au gustat niciodată în viața lor religia. Eu îi invit pe aceştia: „Gustați și vedeți că Domnul este bun”. Este adevărat că atât etica, cât și religia au drept scop un singur lucru: să-l ridice pe om deasupra mizeriei îngustei iubiri de sine și să-l aducă la înălțimile iubirii pentru ceilalţi.

Aceste două concepte sunt, totuşi, la fel de îndepărtate unul de altul precum este distanța dintre Gândul Creatorului și gândul oamenilor. Întrucât religia este o prelungire a Gândului Creatorului în timp ce etica provine din gânduri din carne și sânge și din experiențe de viaţă. Aşadar, există o diferență evidentă între ele, atât în ​​aspectele practice, cât și în ce priveşte scopul final. Căci recunoașterea binelui și răului care se dezvoltă în noi prin etică, pe măsură ce o folosim, este relativă la succesul societății.

Dimpotrivă, recunoașterea binelui și a răului care se dezvoltă în noi prin religie, pe măsură ce o folosim, se referă numai la Creator, adică de la disparitatea de formă faţă de Creator până la echivalența de formă cu El, care se numește Dvekut (aderență), așa cum este clarificat în „Matan Tora” (articolele 9-11).  

La fel, cele două concepte sunt complet diferite unul de celălalt în ceea ce privește scopul, pentru că scopul eticii îl constituie bunăstarea societății din perspectiva rațiunii practice, rezultată din experiențele de viaţă. În cele din urmă, însă, acest scop nu promite celui care-l urmează nici-o ridicare deasupra limitelor naturii. Prin urmare, acest obiectiv este încă supus criticilor, întrucât cine este acela care poate dovedi unui individ în ce măsură va avea de câştigat urmând această cale, astfel încât să se simtă obligat să-şi diminueze propriul sine, chiar și numai puţin, în favoarea binelui societății?

Scopul religiei promite, totuși, binele celui care o urmează, întrucât, aşa cum am arătat deja, atunci când cineva ajunge să-i iubească pe ceilalţi, el se află în starea de Dvekut, care este echivalența de formă cu Creatorul și, împreună cu el omul trece din lumea sa îngustă, plină de suferinţă și obstacole, într-o lume veșnică de dăruire întru Domnul și pentru oameni.

Veți găsi, de asemenea, o diferență semnificativă în ceea ce privește sprijinul, deoarece respectarea eticii este susținută de benevolenţa oamenilor, care este ca o chirie ce trebuie până la urmă achitată. Iar când omul creşte obișnuit cu această lucrare, el nu va putea să urce nivelurile etică, întrucât acum el se va fi obișnuit cu o asemenea muncă ce este răsplătită de societate, care te plătește pentru faptele bune.

Cu toate acestea, respectarea Torei și a poruncilor (Miţvot) pentru a-L mulțumi pe Creator, fără nici o recompensă, omul urcă nivelurile eticii întocmai după cum doreşte, întrucât nu există nici o plată pe această cale. Iar fiecare bănuț se adaugă într-un cont mare. În cele din urmă, el dobândește o a doua natură, care înseamnă dăruirea pentru ceilalți, fără nici o mulţumire pentru sine, cu excepția strictului necesar traiului său.

Acum el a fost eliberat cu adevărat de încătuşările Creaţiei. Căci atunci când omul îşi detestă orice egoism iar sufletul său respinge micile plăceri fizice și respectul de sine, el se găseşte liber în lumea Creatorului. Și îi este garantat faptul că nici-un prejudiciu sau nenorocire nu se va abate vreodată asupra lui, deoarece toate acestea îi vin omului numai din dorinţa de a primi pentru el însuşi implantată în el.

Astfel, am demonstrat că scopul religiei îi este dedicat numai aceluia care se angajează să o urmeze și în niciun fel pentru uzul sau beneficiul omului obişnuit, deși toate acțiunile acesteia se învârt în jurul binelui oamenilor și sunt măsurate după aceste acte. Dar acesta este numai o trecere către scopul sublim, care este echivalența de formă cu Creatorul. Și acum putem înțelege că scopul religiei este dobândit în timpul vieţii în această lume și putem examina îndeaproape în „Matan Tora”, care este scopul acesteia la nivelul întregii lumi și la nivel de individ.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Ce este înțelepciunea Cabala?

În ansamblu, Înțelepciunea Cabala se referă la revelarea Dumnezeirii, structurată pe traseul ei sub toate aspectele – cele care au ieşit la iveală în lumi și cele care sunt destinate a fi revelate, în toate modalităţile care pot apărea vreodată în lumi, până la sfârșitul timpurilor.

SCOPUL CREAȚIEI

Intrucât nu există nici un act fără să aibă un anume scop, cu siguranţă Creatorul a avut un scop în Creația care ni se înfăţişează. Iar cel mai important lucru în această întreagă realitate diversă este senzația ce li s-a dat animalelor – anume aceea că fiecare dintre ele îşi simte propria existență. Iar cea mai importantă senzație este senzația noetică, dată însă numai omului, prin care acesta simte și ceea ce este în celălalt – suferinţele și alinările. Prin urmare, este cert că dacă există un scop al Creatorului în această Creație, subiectul său este omul. Se spune despre acesta: „Toate lucrările Domnului sunt pentru el”.

Trebuie, totuşi, să înțelegem care este scopul pentru care Creatorul a creat acest destin. Într-adevăr, înseamnă să-l ridicăm pe acesta la un grad Superior, mai important, să-L simţim pe Dumnezeul lui ca senzaţia umană, ce i-a fost deja dată. Și aşa cum ştii şi simţi care sunt dorinţele apropiatului tău, tot aşa vei învăţa cuvintele Creatorului, după cum este scris despre Moise, „Și Domnul i-a vorbit lui Moise față la față, așa cum un om îi vorbeşte aproapelui său”.

Oricine poate fi ca Moise. Fără îndoială, oricine priveşte evoluția Creației din fața noastră, va vedea și va înțelege marea plăcere a Creatorului, a cărei operă evoluează până când dobândește acea senzație minunată de a putea să converseze și să trateze cu propriul Dumnezeu, ca şi când ar vorbi cu un apropiat al său.

DE SUS în JOS

Este cunoscut faptul că sfârșitul unei acţiuni se găseşte în gândul preliminar. Înainte de a începe să gândeşti cum să construieşti o casă, ai în minte locuinţa din acea casă, care constituie scopul. Pe urmă faci planul în aşa fel încât să fie potrivit acestei sarcini.

La fel este şi cu problema noastră. Odată ce am aflat care este scopul, ne este clar şi faptul că toate manifestările Creaţiei, în fiecare ungher al ei, ceea ce intră şi ceea ce iese, sunt în totalitate pre-determinate în scopul de a susţine specia umană din miezul ei, pentru a-și îmbunătăți calitățile până când poate simți Dumnezeirea așa cum îl simţi pe cel apropiat ţie.

Este vorba de un urcuş precum sunt treptele unei scări, aranjat grad după grad, până la ultimul, unde este împlinit scopul. Trebuie ştiut faptul că atât calitatea cât şi cantitatea acestor trepte sunt determinate în două realități:

1. existența având substanţă materială și
2. existența conceptelor spirituale.

În limbajul Cabalei, acestea sunt denumite „de Sus în jos” și „de jos în Sus„. Asta înseamnă că substanța materială constituie o secvență a revelării Luminii Creatorului de Sus în jos – de la prima sursă, când o parte a Luminii a fost tăiată din Esența Lui, și a fost restricţionată, Țimţum după Țimţum (restricție după restricție), până când lumea materială s-a format din ea, cu creaturile corporale aflate la partea cea mai de jos.

DE JOS ÎN SUS

După aceea începe o ordine de jos în Sus. Acestea sunt, toate, trepte ale scării prin care neamul omenesc se dezvoltă și urcă până la împlinirea scopului creației. Aceste două realități sunt explicate în cele mai mici detalii în Înțelepciunea Cabala.

NECESITATEA STUDIERII CABALEI

Un critic ar putea spune: „Aşadar, această Înțelepciune este pentru aceia care au fost deja răsplătiți într-o anume măsură cu revelarea Divinităţii; însă ce nevoie  pot avea, majoritatea oamenilor, să cunoască această Înțelepciune sublimă?”

Într-adevăr, există o părere răspândită după care scopul principal al religiei și al Torei este numai acela de purificare a acțiunilor, iar tot ceea ce se dorește este  respectarea poruncilor (Miţvot) fizice, fără alte adăugiri sau orice altceva ce ar trebui să rezulte din acestea. Dacă ar fi așa, cei care spun că studierea acțiunilor revelate și practice sunt suficiente ar avea dreptate.

Totuşi, nu este cazul. Înțelepții noștri au spus deja: „De ce ar trebui să-I pese Creatorului dacă sacrificarea se face tăind gâtul din faţă sau din spate? La urma urmei, poruncile (Miţvot) au fost date numai pentru purificarea oamenilor.” Aşadar, există un scop dincolo de respectarea unor acțiuni, iar aceste acțiuni sunt doar pregătiri având în vedere scopul urmărit. Prin urmare, în mod clar, dacă acțiunile nu sunt făcute pentru scopul dorit, e ca și cum nu ar exista nimic. Și este scris și în Zohar: „O poruncă (Miţva) fără un scop este ca un trup fără suflet”. Prin urmare, și scopul ar trebui să însoțească acţiunea.

De asemenea, este clar că scopul ar trebui să fie unul cu adevărat demn de acțiune, după cum au spus înţelepţii noștri referitor următorul verset: „Și eu vă voi alege dintre neamuri, pentru ca voi să fiți ai Mei”, astfel încât deosebirea voastră va fi pentru Numele Meu. Să nu spună cineva: «Porcul nu e permis.» Mai degrabă, să spună «este permis, dar ce pot să fac, Tatăl meu din Ceruri m-a condamnat.»”

Astfel, dacă cineva evită carnea de porc din cauza urâciunii sau a unui rău corporal, acest scop nu este în niciun fel de folos pentru a fi considerat o Miţva, în afară de cazul în care unica și corecta sa intenție este aceea că Tora o interzice. La fel este pentru fiecare Miţva, și numai atunci corpul lui este purificat treptat, prin respectarea Miţvot, care este scopul dorit.

Prin urmare, studiul comportamentului corporal nu este suficient; trebuie să studiem acele lucruri care produc intenția dorită, să respectăm totul cu credință în Tora și în Cel care ne-a dat Tora, în aceea că există o Judecată și că există un judecător.

Cine este atât de prost încât să nu înțeleagă faptul că credința în Tora și în răsplată și pedeapsă, care au puterea de a ne oferi acest lucru minunat, necesită adâncirea în studiul cărților corecte? Astfel, chiar înainte de act, este necesar un studiu care să purifice trupul, să se obișnuiască cu credința în Creator, cu Legea Sa și cu Providența Lui. Înțelepţii noștri au vorbit despre asta: „Am creat înclinația rea; am creat pentru ea Tora ca mirodenie.” Ei nu au spus: „Am creat pentru ea Miţvot ca mirodenie,” atâta timp cât „garantul trebuie să se pună el însuşi chezăşie”, întrucât inclinatia rea doreste imoralitate si nu-l va lasa să se ţină de Miţvot.

TORA CA MIRODENIE

Tora este singura mirodenie pentru a anula și a supune înclinația rea, așa cum au spus înţelepţii noștri: „Lumina din ea i-a reformat„.

MAJORITATEA CUVINTELOR DIN TORA SUNT DE STUDIAT

Asta explică de ce Tora vorbește pe larg asupra aspectelor care nu se referă la partea practică, ci doar la studiu, adică la prezentarea actului Creaţiei. Acestea sunt în intregime cartea Genezei (Bereşit), Exodul (Şemot), cea mai mare parte din Deuteronomul (Devarim) fără să mai amintim de legende și comentarii. Cu toate acestea, de vreme ce omul este ceea ce Lumina a depozitat în el, trupul său va fi purificat, înclinația rea ​​va fi supusă și el va ajunge la credința în Tora și în răsplată și pedeapsă. Acesta este primul grad în respectarea lucrării.

PORUNCA ESTE LUMÂNAREA IAR INVĂȚĂTURA ESTE LUMINA

Este scris, „Căci porunca este o lumânare iar învățătura este lumină„. Fiindcă cine are lumânări, dar nici-o lumină pentru a le aprinde, stă în întuneric, cel care are Miţvot, dar nu are Tora, stă în întuneric. Asta întrucât Tora este Lumina, prin care întunericul din corp este iluminat și aprins.

NU TOATE PORȚIUNILE DIN TORA AU ACEEAŞI LUMINĂ

În conformitate cu cele spuse mai sus referitor la puterea Torei, adică ţinând cont de măsura Luminii din ea, este cert că Tora ar trebui împărțită în grade, în funcție de măsura Luminii pe care omul o poate primi prin studierea ei. Evident, atunci când cineva cumpăneşte și reflectă la cuvintele Torei care sunt parte a revelării Creatorului către părinţii noștri, ele aduc mai multă Lumină celui care le examinează decât ar obţine din analizarea unor lucruri practice.

Deși acestea sunt mai importante atunci când este vorba de acțiuni, în ceea ce privește Lumina, revelarea Creatorului către părinţii noștri este cu siguranță mai importantă. Oricine având o inimă onestă şi care a încercat să ceară să primească Lumina Torei va admite acest lucru.

NECESITATEA ŞI MODALITĂȚILE DE DISEMINARE A ÎNȚELEPCIUNII

Întrucât întreaga Înțelepciune Cabala vorbește despre revelația Creatorului, în mod firesc, nu există nici o învățătură care să fi reuşit mai bine în sarcina sa.  Acesta este ceea ce şi-au dorit Cabaliștii – să o pregătească în aşa fel încât să fie potrivită pentru studiu.

Și așa s-au dedicat studiului ei până la momentul ascunderii (când s-a căzut de acord să fie ascunsă pentru un motiv anume). Asta a fost, însă, numai pentru un timp și nu pentru totdeauna, așa cum este scris în Zohar: „Această Înțelepciune este destinată pentru a fi dezvăluită la sfârșitul zilelor, chiar și copiilor„.

Rezultă că Înțelepciunea de care vorbim nu se limitează exclusiv la limbajul Cabalei, întrucât esența ei este o Lumină spirituală care emană din Esența Sa, așa cum este scris: „Poți să trimiți fulgere pentru ca ei să poată veni și să-ți spună: „«Aici suntem»”, Referindu-se la cele două căi menţionate mai sus: de Sus în jos și de jos în Sus.

Aceste lucruri și grade se extind conform unui limbaj potrivit lor și reprezintă, în fapt, toate ființele din această lume și ceea ce le conduce, care sunt ramurile lor. Şi este aşa întrucât „nu există un fir de iarbă jos, care să nu aibă sus un înger, care să-l lovească și să îi spună, «Creşte!»” Astfel, lumile sunt generate una dintr-alta și sunt imprimate una în alta, precum amprenta unui sigiliu. Iar tot ceea ce este în una, este şi în cealaltă, până la lumea materială, care este ultima lor ramură, conținând însă lumea de deasupra ei precum amprenta unui sigiliu.

Astfel, este ușor de înţeles că putem vorbi despre Lumile Superioare numai cu ajutorul ramurilor lor materiale, inferioare, care se extind din ele, sau din manifestările lor, care constituie limbajul Bibliei, sau din învățăturile străvechi sau de la oameni, ceea ce constituie limbajul cabaliștilor sau conform unor denumiri convenite. Aceasta a fost cutuma în Cabala practicată de Gheonim încă din perioada ascunderii Zohar-ului.

Am clarificat astfel faptul că revelarea Creatorului nu se produce dintr-odată, ci printr-un proces continuu, într-o perioadă de timp suficientă pentru revelarea tuturor gradelor importante care apar de Sus în jos și de jos în Sus. Sus de tot, la sfârşit, apare Creatorul.

Este comparabil cu un etnolog specializat în toate țările și popoarele din lume, care nu poate spune că i s-a revelat întreaga lume înainte de a-și fi terminat studiul cu ultimul om şi ultima ţară de pe pământ. Atăta timp cât nu reuşeşte acest lucru, nu poate spune că a dobândit întreaga lume.

În mod similar, revelarea Creatorului se desfășoară pe căi prestabilite. Cel care caută trebuie să dobândească toate aceste căi, atât în ​​partea superioară, cât și în cea inferioară. În mod evident, lumile superioare sunt esenţiale aici, dar ele sunt dobândite împreună, pentru că nu există nici o diferență în forma lor, ci numai în substanța lor. Substanța unei lumi superioare este mai pură, dar formele sunt imprimate una în alta și ceea ce există în Lumea Superioară există în mod necesar în toate lumile de sub ea, deoarece cea inferioară este imprimată de cea superioară. Trebuie ştiut că aceste realități și manifestările lor, dobândite de cel care-L caută pe Creator, sunt numite „grade”, întrucât dobândirea lor se desfăşoară una deasupra celeilalte, precum treptele unei scări.

EXPRESII ALE SPIRITUALITĂȚII

Spiritualul nu are nici o imagine, de aceea nu are litere cu care să fie descris. Chiar dacă spunem, în general, că este pur şi simplu Lumina, care coboară și se extinde la cel care caută, iar acesta o îmbracă și o dobândeşte într-o cantitate suficientă pentru a-L revela pe El, şi aceasta este tot o expresie împrumutată. Este aşa întrucât tot ceea ce se numește „Lumină” în lumea spirituală nu este ca lumina soarelui sau a lumânărilor.

Ceea ce numim Lumină în lumea spirituală este împrumutat din mintea umană, a cărei natură face ca atunci când omul îşi depăşeşte o îndoială, el resimte un fel de abundență de lumină și plăcere în tot corpul.

 De aceea spunem uneori „lumina minții”, deși nu există așa ceva. Lumina care strălucește în acele părți ale substanţei trupului, care nu sunt făcute să primească ceea ce a fost rezolvat, este cu siguranță ceva inferior minții. În plus, şi acele organe inferioare, mai puţin importante, pot să o primească și să o dobândească.

Cu toate acestea, pentru a putea da o denumire minţii, o numim „lumina minții”. În mod similar, noi numim elementele realității lumilor superioare „Lumini”, deoarece ele aduc celor care le dobândesc o abundența de lumină și plăcere în tot corpul, din cap până în picioare. Din acest motiv, putem să-l numim „îmbrăcăminte” pe cel care dobândeşte, pentru că el îmbracă acea Lumină.

Ne-am putea pune întrebarea: „Nu ar fi mai corect să le denumim cu nume folosite în gândire, cum ar fi observarea și înţelegerea, sau să ne exprimăm prin expresii care subliniază fenomenul intelecţiei?” Fapt este că nimic nu seamănă cu modul de manifestare al fenomenelor cunoaşterii, deoarece mintea este o ramură specială între toate elementele realității. Ceea ce face să-şi aibe propriile sale moduri de manifestare.

Nu este acelaşi lucru în privinţa gradelor, întrucât acestea sunt un întreg complet, care conține toate elementele care există într-o lume. Fiecare element îşi are propriile sale căi. În cea mai mare parte, percepția aspectelor legate de grade este similară cu percepția trupurilor animate: atunci dobândim o parte din esenţă, dobândim întregul, din cap până în picioare.

Dacă judecăm prin prisma legilor intelectului, putem spune că acesta a perceput tot se putea percepe privind acea esență și chiar dacă ar fi contemplat-o mii de ani, nu ar mai fi putut adăuga nici măcar o iotă. La început, însă, pare să semene cu (uimirea nedumeritului), ceea ce înseamnă că el vede totul, dar nu înțelege nimic din ceea ce vede. Cu toate acestea, pe măsură ce trece timpul va trebui să înţeleagă şi alte lucruri, cum ar fi Ibur (fecundarea), Yenika (alăptatul), Mochin (maturitatea) și o a doua Ibur (impregnarea). În acel moment, el va începe să simtă și să folosească ceea ce a perceput în orice manieră şi-o doreşte.

Cu toate acestea, în realitate, el nu a adăugat nimic la percepţiile pe care le-a obţinut la început. Este mai curând un fel de maturizare: la început a fost imatur, şi de aceea nu a putut înţelege, iar acum s-a maturizat complet.

Astfel, vezi marea diferență faţă de modul de funcţionare al fenomenelor gândirii. De aceea, definițiile pe care ne-am obișnuit să le folosim nu ne vor fi de-ajuns pornind de la fenomenele gândirii. Suntem obligați să folosim numai manifestări care se aplică lucrurilor materiale, deoarece formele lor sunt perfect similare, deși substanța lor este cu totul alta.

ÎN ÎNȚELEPCIUNEA ADEVĂRULUI SUNT UTILIZATE PATRU LIMBAJE

1. Limbajul Bibliei, numele și denumirile ei.
2. Limbajul Legilor. Acest limbaj este foarte apropiat celui al Bibliei.
3. Limbajul Legendelor, care este foarte departe de cel al Bibliei, deoarece nu are nici-o legătură cu realitatea. Nume și denumiri ciudate sunt atribuite acestui limbaj care, de asemenea, nu se referă la concepte printr-o relaţie între rădăcină și ramură.
4. Limbajul Sfirot și Parţufim. În general, înțelepții au avut o înclinație puternică de a-l ascunde de necunoscători, deoarece erau convinşi că înțelepciunea și etica merg mână în mână. Prin urmare, primii înțelepți au ascuns înțelepciunea în scris, folosind linii, puncte, terminaţii superioare şi inferioare. Acesta este modul în care s-a format alfabetul (ebraic) cu cele douăzeci și două de litere din fața noastră.

LIMBAJUL BIBLIEI

Limbajul bibliei este limbajul de bază, rudimentar, perfect potrivit pentru sarcina lui, deoarece în cea mai mare parte el conține o relație între rădăcină și ramură. Acesta este limbajul cel mai ușor de înțeles. Această limbă este și cea mai veche; este Sfânta Limbă atribuită lui Adam haRişon.

Acest limbaj are două avantaje și un dezavantaj. Primul său avantaj este că este ușor de înțeles și chiar și începătorii în percepere înțeleg imediat tot ce au nevoie. Cel de-al doilea avantaj constă în faptul că lămurește lucrurile extensiv şi în profunzime, mai bine decât oricare dintre celelalte limbaje.

Dezavantajul său este că nu poate fi folosit pentru a discuta anumite lucruri în particular sau conexiuni de tip cauză și efect. Asta întrucât fiecare lucru trebuie clarificat în toate aspectele sale, nefiind de la sine înţeles la ce element se referă dacă nu este prezentat subiectul în întregime. Prin urmare, pentru a sublinia cel mai mic detaliu, trebuie prezentată o poveste completă. Acesta este motivul pentru care nu este potrivit pentru detalii mici sau pentru conexiunile de tip cauză şi efect.

De asemenea, limbajul rugăciunilor și al binecuvântărilor este preluat din limbajul Bibliei.

LIMBAJUL LEGILOR

Limbajul legilor nu vorbeşte despre realitate, ci despre existența realității. Acest limbaj se trage în întregime din limbajul Bibliei, conform rădăcinilor legilor prezentate aici. El are un avantaj față de limbajul Bibliei: el elaborează pe larg asupra fiecărui lucru și, drept urmare, trimite la Rădăcinile Superioare cu mai multă precizie.

Cu toate acestea, marele său dezavantaj, față de limbajul Bibliei, este acela de a fi foarte greu de înțeles. Aceasta este cel mai dificil dintre toate limbajele, și numai un adevărat înțelept, despre care se spune că ar fi „intrat şi ieșit fără prejudicii”, îl poate înţelege. Bineînţeles, el implică și primul dezavantaj, al limbajului Bibliei, trăgându-se din acesta.

LIMBAJUL LEGENDELOR

Limbajul legendelor este ușor de înțeles datorită alegoriilor care se potrivesc perfect sensului dorit. La o analiză superficială, poate părea chiar mai ușor de înțeles decât limbajul Bibliei. Pentru o înțelegere completă, totuşi, este un limbaj foarte dificil, întrucât nu se limitează la a vorbi în secvențe de rădăcină și ramură, ci numai în alegorii și minunate învăţături. Cu toate acestea, este foarte bogat şi foarte util în rezolvarea unor concepte de nepătruns și ciudate care privesc esența unui grad în starea sa, care nu poate fi explicat prin el însuşi în limbajul Bibliei și cel al Legilor.

LIMBAJUL CABALIŞTILOR

Limbajul cabaliștilor este un limbaj în sensul deplin al cuvântului: foarte precis, atât în ​​ceea ce privește rădăcina și ramura, dar relativ la cauză și efect. Are meritul unic de a putea exprima detalii subtile în acest limbaj fără limite. De asemenea, cu ajutorul lui, este posibilă abordarea directă a subiectului dorit, fără a fi necesară conectarea acestuia cu ceea ce îl precede sau îl urmează.

Cu toate acestea, în ciuda tuturor meritelor sublime pe care i le putem găsi, el are un mare defect: este foarte dificil de dobândit, adică aproape imposibil, în afara unui cabalist și a unui înțelept care îl înțelege cu propria sa minte. Asta înseamnă că chiar atunci când cineva înțelege toate gradele, de jos în Sus și de Sus în jos, cu propria sa minte, el nu va înțelege totuşi nimic din acest limbaj până când nu îl primește de la un înțelept care l-a primit deja de la învăţătorul său faţă către faţă.

LIMBAJUL CABALIŞTILOR ESTE CONȚINUT ÎN TOATE

Numele, denumirile și Ghematria (valoarea numerică a cuvintelor) aparțin în întregime Înțelepciunii Cabala. Motivul pentru le găsim și în celelalte limbaje este acela că toate limbajele sunt incluse în Înțelepciunea Cabala. Asta întrucât toate acestea sunt cazuri specifice în care celelalte limbaje vor fi de ajutor.

Dar nu trebuie să ne imaginăm că aceste patru limbaje, care servesc la explicarea Înțelepciunii revelației Dumnezeiești, au evoluat unul după altul, de-a lungul timpului. Adevărul este că toate cele patru au apărut simultan din gura înţelepţilor.

Într-adevăr, fiecare este format din toate celelalte. Limbajul Cabalei există în Biblie, cum este statul pe Ţur (stâncă), cele treisprezece atribute ale milei în Tora și în Micah și, într-o oarecare măsură, se face simţită în fiecare şi în toate verseturile. Există, de asemenea Merkavot (carele, structurile) în Isaia și Ezechiel și peste toate acestea Cântarea Cântărilor, toate acestea fiind pur și simplu limbajul Cabalei. Acelaşi lucru pentru legi și legende, și cu atât mai mult în legătură cu denumirile sacre, de neşters, care au același sens în toate limbajele.

ORDINEA EVOLUȚIEI LIMBAJELOR

În orice există o evoluţie treptată, iar limbajul cel mai ușor de utilizat este cel a cărui evoluţie este finalizată înaintea celorlalte. Prin urmare, primul preferat a fost Limbajul Bibliei, întrucât a fost limbajul cel mai convenabilă si cel mai răspândit în vremea respectivă.

În urma lui a venit Limbajul Legilor, deoarece era complet cufundat în Limbajul Bibliei şi, în plus, pentru că era necesar pentru a arăta poporului cum să pună în aplicare legile.

Al treilea a fost Limbajul Legendelor. Chiar dacă îl găsim și în multe locuri în Biblie, el nu poate fi considerat decât ca un limbaj auxiliar, întrucât spiritul lui grăbește percepția lucrurilor. Cu toate acestea, el nu poate fi folosit ca limbaj de bază, deoarece îi lipseşte precizia rădăcinii și a ramurii acesteia. În consecinţă, a fost rar folosit și, drept urmare, nu s-a dezvoltat.

Și chiar dacă legendele au fost folosite pe larg în epocile rabinilor Tanaim și  Amoraim, ele nu erau decât în legătură cu Limbajul Bibliei, pentru a deschide spusele înțelepților noștri – se începea cu cuvinte de genul: Rabbi cutare a zis, … , etc. (și alte sufixe similare). Într-adevăr, folosirea pe larg a acestui limbaj de către înțelepții noștri a început după ascunderea limbajului Înţelepciunii Cabala, în vremea lui Yohanan Ben Zakai și chiar mai devreme, adică șaptezeci de ani înainte de dărâmarea Templului.

Ultimul care a evoluat a fost limbajul Înţelepciunii Cabala. Acest lucru s-a întâmplat din cauza dificultăților de înțelegere a acesteia: în afară de a fi dobândit, trebuie înțeleasă semnificația cuvintelor sale. Prin urmare, chiar și cei care îl înțelegeau, nu îl puteau folosi, deoarece, de cele mai multe ori, erau singurii din generația lor și nu aveau pe nimeni cu cine să studieze. Înțelepții noștri au numit acest limbaj, Maase Merkavah, deoarece este o limbă specială cu care se poate elabora relativ la detaliile de compunere (Herkev) a gradelor unul în celălalt, și nu în alt fel.

LIMBAJUL CABALISTIC ESTE CA ORICE LIMBĂ VORBITĂ şi este orientat cu predilecţie către înţelesul conţinut într-un singur cuvânt!

La prima vedere, limbajul Cabalistic pare a fi o combinație a celor trei limbaje menționate anterior. Cu toate acestea, cel care înțelege cum să îl folosească va constata că este un limbaj unic în sine și despre sine, de la început până la sfârșit. Acesta nu se referă la cuvinte, ci la semnificațiile lor. În asta constă întreaga diferență dintre ele.

În primele trei limbaje, aproape că nu există un sens al vreunui cuvânt, care să-i permită cititorului să înţeleagă ceea ce sugerează cuvăntul. Numai prin alăturarea mai multor cuvinte și, câteodată a unor lucruri, poate fi înțeles conținutul și semnificația acestora. Avantajul în limbajul Cabalistic este că fiecare cuvânt al lui dezvăluie cititorului conținutul și sensul său cu o precizie absolută, nu mai puțin decât în ​​oricare altă limbă omenească: fiecare cuvânt îşi poartă în sine propria definiție precisă și nu poate fi înlocuit cu un altul.

UITAREA ÎNȚELEPCIUNII

De la ascunderea Zohar-ului, acest important limbaj a fost treptat uitat, fiind folosit de tot mai puțini oameni. De asemenea, a existat o încetare pe parcursul  unei generații, pe timpul căreia înțeleptul care l-a primit nu l-a transmis unui primitor care să înţeleagă. De atunci începând, a existat o lipsă incalculabilă.

Se poate constata cu uşurinţă faptul că Rabbi Moshe de Leon, care a fost ultimul cabalist care să-l fi posedat și cu ajutorul căruia a apărut în lume, nu a înțeles nici un cuvânt din el. În cărțile pe care le-a scris, unde introduce fragmente din Cartea Zohar, este clar că el nu a înțeles limbajul, pentru că le-a interpretat conform limbajului Bibliei. El a creat o confuzie totală în înţelegerea acestei lucrări, deși el însuși ajunsese la un nivel minunat al dobândirii, după cum o demonstrează alcătuirile sale.

A fost aşa vreme de generaţii: toți cabaliștii și-au dedicat întreaga viață înțelegerii limbajului Cărţii Zohar, dar nu s-au regăsit în acesta, întrucât au forțat limbajul Bibliei pentru a-l interpreta. Din acest motiv, această carte le-a fost sigilată, așa cum a fost pentru însuşi Rabbi Moshe de Leon.

CABALA LUI ARI

Așa au stat lucrurile până la venirea Cabalistului unic, Ari. Dobândirea sa a fost deasupra și dincolo de orice limite și ne-a dezvăluit nouă limbajul Zohar-ului  deschizându-ne drumul. Dacă nu ar fi murit atât de tânăr, este greu să-ți imaginezi cantitatea de Lumină care ar fi fost extrasă din Zohar. Puținul cu care am fost binecuvântaţi a bătătorit un drum și o deschis o uşă, și sperăm, într-adevăr, că, de-a lungul generațiilor, înțelegerea noastră ar crește pentru a ne-o însuşi pe deplin.

Trebuie, totuşi, să înțelegem motivul pentru care toți marii înțelepți care i-au urmat lui Ari au abandonat toate cărțile pe care le-au compilat în această Înțelepciune și toate comentariile despre Zohar și aproape şi-ai interzis chiar să fie văzuţi și şi-au dedicat viețile cuvintelor lui Ari. Nu din cauză că nu ar fi crezut în sfințenia înțelepților ce îl precedaseră pe Ari; Doamne ferește să gândim aşa ceva. Oricine avea ochii pentru această înțelepciune ar fi putut vedea că nivelul de dobândire al Înţelepciunii adevărului al acelor mari înțelepți era de nemăsurat. Doar un nebun ignorant s-ar putea îndoi de asta. Cu toate acestea, logica lor în Înțelepciune a urmat primele trei limbaje.

Deși fiecare limbaj este adevărat și este potrivit la locul lui, nu este întru totul adecvat și destul de înșelător să înţelegem Înțelepciunea Cabala conținută în Zohar folosind ordinea acestora. Este aşa fiindcă e vorba de un limbaj complet diferit, întrucât a fost uitat. De aceea, nu folosim explicațiile lor, fie că sunt explicațiile lui Rabbi Moshe de Leon, fie ale succesorilor lui, întrucât cuvintele cu care ei interpretează Zohar-ul nu sunt adevărate și până în ziua de azi nu avem decât un singur comentator – pe Ari.

În lumina celor de mai sus, rezultă că internalitatea Înțelepciunii Cabala nu este alta decât internalitatea Bibliei, a Talmudului și a legendelor. Singura diferență dintre ele constă din explicațiile lor.

Este similar unei Înțelepciuni care ar fi fost tradusă în patru limbi. Firește, esența Înțelepciunii nu s-a schimbat deloc prin schimbarea limbajului. Trebuie să ne gândim numai care dintre traduceri este cea mai convenabilă pentru a transmite studentului Înțelepciunea.

Tot aşa este și problema cu care ne confruntăm: Înțelepciunea adevărului, adică Înțelepciunea revelării Dumnezeirii în Căile Sale către creaturi, ca şi orice învățătură laică, trebuie să fie transmisă de la o generație la alta. Fiecare generație adaugă o legătură celei dinainte și astfel Înțelepciunea evoluează. Mai mult, devine mai potrivită pentru diseminarea către public.

Prin urmare, fiecare înțelept trebuie să transmită studenților săi și generațiilor următoare tot ce a moștenit din Înțelepciunea generațiilor anterioare, precum și adaosurile cu care el însuși a fost răsplătit. În mod clar, împlinirea spirituală – așa cum este dobândită prin împlinire – nu poate fi transmisă altuia și, cu atât mai puțin, nu poate fi preluată dintr-o carte. Întrucât obiectele spirituale nu pot veni sub forma unor litere ale imaginației (chiar dacă este scris „… și prin slujirea profeților am folosit similitudini”, nu este pur şi simplu așa).

ORDINEA TRANSMITERII ÎNȚELEPCIUNII

Aşadar, cum poate cel care dobândeşte să transmită ceea ce a dobândit altor generaţii şi studenţilor? Ştim că există doar o singură cale pentru aceasta: calea rădăcinii și a ramurii. Toate lumile și tot ceea ce le umple, în cel mai mic detaliu, au fost generate din Creator într-un Gând, Unu, Unic, și Unificat. Iar Gândul singur s-a derulat în cascadă și a creat toate multele lumi și creații și manifestările lor, așa cum este explicat în Pomul vieții și în Tikuney Zohar.

Prin urmare, toate sunt egale unele cu celelalte, precum sigiliul și amprenta, unde primul sigiliu este imprimat în toate. Drept rezultat, numim „rădăcini” lumile ce sunt mai apropiate de Gând în ce priveşte scopul, și “ramuri” acele lumile care sunt mai îndepărtate de scop. Este aşa întrucât împlinirea actului se găseşte în gândul preliminar.

Acum putem să înțelegem idiomul comun din legendele înțelepților noștri: „și o urmăresc de la sfârșitul lumii până la sfârșitul ei”. N-ar fi trebuit, oare, să spună „(…) de la începutul lumii până la sfârșitul ei”? Există însă două scopuri: un sfârșit, în funcție de distanța faţă de scop, adică ultimele ramuri din această lume și 2) un scop numit „scopul final„, deoarece scopul este descoperit la sfârșitul lucrului.

Dar, după cum am explicat, „Sfârșitul actului se găseşte în gândul preliminar”. De aceea, găsim scopul la începutul lumilor. Aceasta este ceea ce numim „prima lume” sau „primul sigiliu”. Toate celelalte lumi provin din ea și de aceea toate creațiile – mineral, vegetal, animal și vorbitor – în toate incidenţele lor, există în cea mai deplină formă încă din prima lume. Și ceea ce nu există acolo nu poate apărea în lume, întrucât nu poţi da ceea ce nu ai.

RĂDĂCINĂ ŞI RAMURĂ ÎN LUMI

Acum este ușor de înțeles problema rădăcinilor și ramurilor în lumi. Fiecare parte din întreaga diversitate a mineralului, vegetalului, animalului și vorbitorului din această lume îşi are partea corespunzătoare în lumea Superioară, de deasupra ei, fără nici o diferență de formă, ci numai de substanță. Aşadar, un animal sau o stâncă din această lume este o lucru material, iar animalul sau stânca corespunzătoare din Lumea Superioară este o entitate spirituală, care nu ocupă un loc, nici în spaţiu, nici în timp. Şi totuşi, calitatea lor este aceeași.

Iar aici ar trebui să adăugăm cu siguranță problema relației dintre materie și formă, care este în mod natural condiționată şi de calitatea formei. În mod similar, majorităţii lucrurilor ce ţin de mineral, vegetal, animal și vorbitor în Lumea Superioară, le vei găsi similitudine și asemănare în lumea de deasupra celei Superioare. Se continuă aşa până la prima lume, în care toate elementele sunt înviate, așa cum este scris: „Și Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune”.

De aceea, cabaliștii au scris că lumea este în centrul tuturor lucrurilor, pentru a arăta cele de mai sus, anume că sfârșitul actului este prima lume, înţelegând prin asta scopul. Totodată, îndepărtarea de scop este numită „coborârea lumilor de la Emanatorul lor”, până la această lume materială, cea mai îndepărtată de scop.

Cu toate acestea, sfârșitul întregii materialităţi este acela de a se dezvolta gradual și de a împlini scopul conceput de Creator pentru ea, ceea ce înseamnă prima lume. În comparație cu această lume, în care ne aflăm, care este ultima lume, adică cea a sfârșitului materiei. De aceea pare că scopul lumii ar fi ultima lume şi că noi, oamenii din lumea aceasta, ne aflăm între cele două.

ESENȚA ÎNȚELEPCIUNII ADEVĂRULUI

Acum este clar că, aşa cum apariția speciilor vii în această lume și modul lor de existenţă, constituie o minunată înțelepciune, modul în care se înfăţişează abundența Divină în lume, gradele și maniera în care se manifestă în acţiunile lor, crează împreună o minunată Înțelepciune, mult mai mult decât știința fizicii, întrucât fizica este o simplă cunoaștere a mecanismelor unui gen specific existând într-o lume specifică. Ea este unică, exclusiv pentru obiectul său, nici-o altă Înțelepciune nefiind inclusă în ea.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Înțelepciunea adevărului, întrucât aceasta include cunoașterea întregului – mineral, vegetal, animal și vorbitor – în toate lumile cu toate incidenţele și manifestările lor, așa cum au fost incluse în Gândul Creatorului, adică, în scop. De aceea, toate învățăturile din lume, de la cele mai neînsemnate până la cele mai importante, sunt incluse în ea într-un mod minunat, întrucât pune pe acelaşi plan toate diferitele învățături, cele mai diverse și cele mai îndepărtate unele de alte, la fel de îndepărtate cum sunt estul de vest. Ea le face pe toate egale, adică ordinele fiecărei învățături sunt obligate să se alinieze căilor ei.

De exemplu, știința fizicii este aranjată întocmai după ordinea lumilor și a Sfirot. La fel, știința astronomiei este aranjată după aceeaşi ordine, și la fel se întâmplă cu știința muzicii, etc. Astfel, descoperim că toate învățăturile sunt aranjate și urmează o singură conexiune și o singură legătură, și toate se află într-o relație precum cea dintre copil şi părintele său. Aşadar, ele se condiționează una pe alta; adică Înțelepciunea adevărului este condiționată de toate învățăturile și toate învățăturile sunt condiționate de ea. De aceea, nu găsim un singur cabalist autentic care să nu aibă cunoștințe cuprinzătoare în toate învățăturile lumii, pentru că ei le capătă din însăşi Înțelepciunea adevărului, întrucât sunt cuprinse  în aceasta.

UNITATE

Cea mai mare minunăţie a acestei Înțelepciuni este integrarea în ea: toate elementele vastei realități sunt încorporate în ea, se completează şi se unesc până când ajung să fie un singur lucru – Cel Atotputernic, și toate împreună.

La început, descoperi că toate învățăturile din lume se reflectă în ea. Ele sunt aranjate în ea întocmai conform propriei sale ordini. Ulterior, descoperim că toate lumile și ordinile în Înțelepciunea adevărului în sine, care nu sunt cuantificabile, sunt unite sub zece realități, numite „Zece Sfirot„.

După aceea, aceste zece Sfirot sunt ordonate în patru moduri, care sunt Numele alcătuit din patru litere. Apoi, aceste patru moduri de ordonare se unesc în vârful lui Yod, ceea ce trimite la Ein Sof (Infinit).

În felul acesta, cel care este începător în Înțelepciune trebuie să înceapă cu vârful lui Yod, și de acolo cu cele zece Sfirot din prima lume, numită „lumea lui Adam Kadmon„. De acolo el vede cum numeroasele detalii din lumea lui Adam Kadmon se extind cu necesitate conform cauzei şi efectului, prin aceleași legi pe care le găsim în astronomie și fizică, adică legi constante și indestructibile, care  decurg obligatoriu unele din altele, în cascadă, de la vârful lui Yod, în jos, până la toate celelalte elemente din lumea Adam Kadmon. De acolo, ele sunt imprimate una în cealaltă, fiecare dintre următoarele patru lumi, după regula sigiliului și amprentei, până când ajungem la toate elementele din această lume. După aceea,  sunt reintegrate unul în celălalt până când vor ajunge toate în lumea Adam Kadmon, apoi la cele zece Sfirot, şi în cele din urmă la Numele din patru litere, până la vârful lui Yod.

Ne-am putea pune întrebarea: „Dacă materialul este necunoscut, cum îl putem studia și aborda cu raţiunea?” Cu siguranţă, vom găsi acelaşi lucru în toate învățăturile. De pildă, atunci când studiem anatomia – diferitele organe și înteracţiunile dintre ele – între aceste organe şi obiectul general de studiu nu există nici-o similaritate, acesta fiind întreagul, ființa umană vie. Cu toate acestea, în timp, când ajungi să cunoși Înțelepciunea în întregul ei, poţi stabili o relație generală a tuturor detaliilor care condiţionează trupul.

Şi iată-ne aici: subiectul în ansamblu este revelarea Dumnezeirii către creațiile Sale, pe calea scopului, așa cum este scris: „(…) căci pământul va fi plin de cunoașterea Domnului„. Cu siguranță, însă, un novice nu va avea nici-o cunoaştere a subiectului în ansamblu, care este condiționat de toate elementele sale ca un tot. De aceea, trebuie să dobândim toate detaliile și modul în care ele se influenţează reciproc, precum și cauzele lor conform relaţiilor între cauză și efect, până epuizăm întreaga Înțelepciune. Iar atunci când cineva știe absolut tot, dacă are un suflet purificat, este sigur că în cele din urmă va fi răsplătit cu revelarea subiectului în ansamblu.

Și chiar dacă nu este astfel răsplătit, constituie totuşi o mare răsplată faptul în sine de a dobândi orice percepție asupra acestei uriaşe Înțelepciuni, a cărei valoare este mai mare decât cea a tuturor celorlalte învățături, prin valoarea subiectului lor şi prin aprecierea avantajului pe care-L are Creatorul asupra creațiilor Lui. În mod similar, această Înțelepciune, al cărei subiect este El, este mult mai valoroasă decât orice înțelepciune al cărei subiect îl constituie creaturile Lui.

Motivul pentru care lumea se abține să o contemple nu este acela că ar fi imperceptibilă. Până la urmă, un astronom nu are o percepție a stelelor și a planetelor, ci doar a mișcărilor pe care acestea le desfăşoară cu o minunată înțelepciune ce este predeterminată în minunata Providență. În mod similar, cunoașterea în Înțelepciunea adevărului nu este mai ascunsă decât pare, întrucât chiar și novicii înțeleg pe deplin mișcările. Mai curând, întreaga reţinere a fost datorată Cabaliștilor care au ascuns-o lumii cu mare înţelepciune.

ACORDAREA PERMISIUNII

Sunt bucuros că m-am născut într-o generație ca aceasta, când este permisă revelarea Înțelepciunii adevărului. Și ar trebui să-ţi pui întrebarea: „De unde știu că este permis?” Voi răspunde că mi s-a dat permisiunea de a face dezvăluirea. Până acum, căile prin care este posibil să te angajezi public și să explici în totalitate fiecare cuvânt nu au fost dezvăluite niciunui înțelept. Și eu, la rândul meu, am jurat către profesorul meu să nu dezvălui, la fel ca toți studenții de dinaintea mea. Acest jurământ și această interdicție se aplică, însă, numai în privinţa acelor modalităţi prin care s-a transmis pe cale orală de la o generație la alta, în urmă, până la profeţi şi înaintea lor. Dacă aceste modalităţi ar fi dezvăluite publicului, ele ar provoca mult rău, din motive cunoscute numai de noi.

Fără discuţie, metoda în care m-am angajat în cărțile mele este o cale permisă. Mai mult, am fost instruit de profesorul meu să o extind cât de mult pot. Noi o numim „metoda de îmbrăcare a lucrurilor”. Vei vedea în scrierile lui Raşbi că el numește acest lucru „a da permisiunea” și asta este ceea ce Creatorul mi-a dat în măsura cea mai completă. Considerăm că nu depinde de măreția înțeleptului, ci de starea generației, așa cum ne-au spus înțelepții noştri: „Micul Samuel era demn, etc., dar generația lui era nevrednică”. De aceea am spus că faptul de a fi răsplătit cu metoda de revelare a Înțelepciunii se datorează generației mele.

DENUMIRI ABSTRACTE

Este o greșeală gravă să credem că limbajul Cabalei folosește denumiri abstracte. Dimpotrivă, ea se ocupă numai de lucruri concrete. Într-adevăr, există în lume  lucruri care sunt reale, chiar dacă noi nu le percepem, cum ar fi magnetismul și  electricitatea. Cine ar fi, totuşi, atât de nebun încât să spună că acestea sunt denumiri abstracte? La urma urmei, cunoaștem foarte bine acțiunile lor și de ce ne-ar interesa faptul că nu știm cum să numim esența lor. Până la urmă, ne referim la ele ca obiecte certe ale acţiunilor care se referă la ele. Iar acesta este un nume real. Chiar și un copil care abia învață să vorbească le poate numi, dacă începe să simtă acțiunile lor. Asta este legea noastră: Tot ce nu este dobândit, nu este denumit.

ESENȚA NU ESTE PERCEPUTĂ ÎN MATERIALITATE

De altfel, chiar și lucrurile pe care presupunem că le dobândim prin esența lor, cum ar fi pietrele și copacii, după o examinare onestă, rămânem cu esență zero, de vreme ce noi dobândim doar acțiunile lor, care se petrec în conjuncție cu impactul lor asupra simțurilor noastre.

SUFLETUL

De exemplu, atrunci când Cabala precizează că există trei forțe, 1) Corpul, 2) Sufletul animal și 3) Sufletul Sacru, asta nu se referă la esența sufletului. Esența sufletului este fluidă; este ceea ce psihologii numesc „sine” iar materialistii îi spun  „electric”. ^(*)

_______________

(*)Rav Laitman explică faptul că prin „electric”, Baal HaSulam înţelege bazat pe atomi.

Este o pierdere de timp să vorbim despre esența lui, întrucât aceasta nu este făcută să ne impresioneze simțurile, aşa cum este cazul tuturor obiectelor materiale. Cu toate acestea, sesizând în esența acestui fluid trei tipuri de acțiuni în lumile spirituale, facem o distincţie perfectă între ele dându-le nume diferite, în funcție de manifestările lor efective în Lumile Superioare. Aşadar, nu este vorba de nume abstracte, ci mai degrabă de nume tangibile în sensul deplin al termenului.

AVANTAJUL COMENTARIULUI MEU FAȚĂ DE CELE ANTERIOARE

Putem să ne folosim de învățăturile laice în interpretarea chestiunilor din Înțelepciunea Cabala, întrucât Înțelepciunea Cabala este rădăcina tuturor lucrurilor, toate fiind incluse în ea. Unii au recurs la ajutorul anatomiei, când au spus: „din carnea mea, îl voi vedea pe Dumnezeu„, altora le-a fost de ajutor filozofia. În ultima vreme, se utilizează pe larg înțelepciunea psihologiei. Dar toate acestea nu sunt considerate comentarii adevărate, întrucât ele nu interpretează nimic în însăși Înțelepciunea Cabala, ci ne arată modul în care sunt incluse în ea restul învățăturilor. De aceea cei care studiază nu pot fi ajutaţi într-un loc, din alt loc. … chiar dacă Înțelepciunea de a sluji Domnului este cea mai apropiată de Cabala din toate învățăturile exterioare.

Și nu e nevoie să mai spun, că este imposibil să-ţi fie de ajutor interpretări conform cu știința anatomiei sau filosofiei. De aceea, am spus că sunt primul care interpretează conform relaţiei între rădăcină și ramură și între cauză și efect. Aşadar, dacă cineva va înțelege ceva în baza comentariilor mele, el poate fi sigur că îi va fi de folos, oridecâteori va apare aceeaşi problemă, în Zohar și în Tikunim,  tot aşa cum un comentariu literal într-un loc, îţi poate fi de ajutor în oricare altă situaţie.  

Stilul de intrpretare conform învăţăturilor exterioare este o pierdere de timp, nefiind nimic mai mult decât o mărturie a autenticității unuia față de celălalt. Iar o învățătură externă nu are nevoie de mărturie, deoarece Providența a pregătit cinci simțuri pentru a depune mărturie pentru ea, în timp ce în Cabala ar trebui, totuşi, să înțelegem argumentul înainte de a aduce mărturii în sprijinul argumentului.

STILUL DE INTERPRETARE CONFORM ÎNVĂȚĂTURILOR EXTERIOARE

Aceasta este sursa erorii comisă de Baal Shem Tov: el a interpretat Ghidul pentru cei pierduţi în cheia Întelepciunii Cabala şi nu ştia, sau pretindea că nu ştie, că înţelepciunea medicinii, sau orice altă înțelepciune, ar putea fi interpretată în baza Înțelepciunii Cabala, nu mai puțin înţelepciunea filozofiei. Asta întrucât toate învățăturile sunt incluse în ea și au fost amprentate de sigiliul ei.

Bineînțeles, Ghidul pentru cei pierduţi nu se referea la ceea ce a interpretat Baal Sem Tov iar el nu a înţeles cum (…) în Cartea Creației, el a interpretat Cabala în cheia filosofiei. Am dovedit deja că un astfel de stil de a face comentarii este o pierdere de timp, deoarece învățăturile exterioare nu au nevoie de justificări și este inutil să furnizăm justificări pentru veridicitatea Înțelepciunii Cabala înainte de a fi interpretate cuvintele ei.

Este tot aşa cum un procuror ar aduce martori pentru a-şi verifica spusele înainte de a-și expune argumentele (cu excepția cărților care se ocupă de lucrarea lui Dumnezeu, întrucât înțelepciunea slujirii lui Dumnezeu chiar are nevoie de mărturii ale veridicităţii și succesului ei și ar trebui să fim ajutaţi de Înțelepciunea adevărului).

Cu toate acestea, toate plăsmuirile acestui stil nu sunt deloc de aruncat. După ce înțelegem în detaliu Înțelepciunea în sine, vom fi în măsură să ne ajutăm de acestea prin analogii, întrucât toate învățăturile sunt incluse în ea, precum și modalităţile de le căuta.

DOBÂNDIREA ÎNŢELEPCIUNII

Există trei ordini în Înțelepciunea adevărului:

1. Originea înţelepciunii însăşi. Aceasta nu necesită nici-o asistență umană, deoarece este în întregime dar de la Dumnezeu și nici un străin nu trebuie să se interfereze cu ea.
2. Înțelegerea surselor pe care le dobândim de Sus. Este ca şi când am vedea cum întreaga lume ni se înfăţişează în faţa ochilor și trebuie totuși să exersăm și să studiem pentru a înțelege această lume. Deși vedem totul cu ochii noştri, există înţelepţi cum există şi nebuni. Această înțelegere este numită „Înțelepciunea adevărului”, iar Adam haRishon a fost primul care a primit o secvență de cunoștințe suficiente graţie cărora putea să înțeleagă și să maximizeze cu succes tot ce vedea și dobândea cu ochii.

Ordinea acestei cunoaşteri este transmisă numai gură către gură. Există şi o ordine a evoluției în aceasta, după care fiecare poate adăuga sau elimina din ceea ce dă aproapelui său (întrucât în primul discernământ toţi primesc în mod egal fără să adauge sau să elimine ceva, precum Adam, în ce priveşte înțelegerea realității acestei lumi; după cum văd această realitate, ei sunt egali, nu însă şi după modul de înţelegere a ei – unii evoluează de la o generație la alta, în timp ce alţii regresează). Iar această ordine a transmiterii este numită uneori „transmiterea Explicită a Numelui” și se desfăşoară într-o serie de condiții, dar numai în cuvinte, nu în formă scrisă.

3. Aceasta este o ordine scrisă. Este ceva complet nou, întrucât pe lângă faptul că presupune mult spațiu pentru dezvoltarea înțelepciunii, prin care fiecare dă mai departe toate extinderile dobândirilor sale generațiilor următoare, există în ea o putere (Segula) magnifică acordată tuturor celor care se angajează în această cale; deși nu înțeleg încă ceea ce este scris, ei se purifică datorită ei, Lumina Superioară fiind atrasă mai aproape de ei. Iar această ordine conține patru limbaje, așa cum am explicat mai sus, Limbajul Înţelepciunii Cabala depășindu-le pe toate celelalte.

ORDINEA DE TRANSMITERE A ÎNȚELEPCIUNII

Cea mai sigură cale pentru cel care dorește să studieze Înțelepciunea este să caute un Cabalist autentic și să-i urmeze toate instrucțiunile, până când va fi răsplătit cu înțelegerea Înțelepciunii cu propria minte, asta constituind primul discernământ. După aceea, el va fi răsplătit cu transmiterea gură către gură, care constituie cel de-al doilea discernământ, după care va căpăta înțelegerea celor scrise, care este al treilea discernământ. Atunci, el va fi moștenit cu uşurinţă toată Înțelepciunea și instrumentele acesteia de la profesorul său și îi va fi rămas tot timpul pentru a o extinde şi dezvolta.

Cu toate acestea, în realitate există o a doua cale: prin marea dorință a omului, acestuia i se vor deschide viziunile cerurilor și el va dobândi toate sursele prin el însuși. Acesta este primul discernământ. După aceea, însă, el va trebui să muncească şi să depună multe eforturi, până când va găsi un înțelept Cabalist, înaintea căruia să se plece, căruia să i se supună, și de la care să primească Înțelepciunea prin transmitere față la față, ceea ce constituie al doilea discernământ, şi apoi al treilea discernământ.

Și întrucât acela nu este, încă de la început, legat de un înțelept cabalist, dobândirile vin cu mari eforturi și consumă mult timp, lăsându-i prea puţină vreme pentru a evolua în înţelepciune. Uneori, cunoașterea vine şi post factum, şi așa cum este scris, „ei vor muri lipsiţi de înțelepciune„. Este ceea ce se întâmplă în 99% din cazuri, și ceea ce noi numim „intrând fără să fi ieşit”. Sunt în această lume şi nebuni şi ignoranţi, care văd lumea ce se află înaintea lor, fără să înţeleagă nimic din ea, în afară de pâinea din gura lor.

Este adevărat şi faptul că, în primul rând, nu toți reușesc. Asta întrucât  majoritatea, după ce au dobândit, ajung să fie mulţumiţi de sine și încetează să se mai supună suficient învăţătorului lor, fiind nevrednici de a li se transmite Înțelepciunea. În acest caz, înțeleptul trebuie să le ascundă esența Înțelepciunii iar „ei vor muri lipsiţi de înțelepciune„,  „intrând fără să fi ieşit”.

Este aşa întrucât există nişte condiții foarte stricte şi implacabile privind transmiterea Înțelepciunii, care rezultă din raţiuni de necesitate. Aşadar, foarte puțini sunt considerați suficient de pregătiţi de către învăţătorii lor pentru a fi  vrednici să primească Înţelepciunea, şi fericit este cel răsplătit.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Cel Luminos!

Cel luminos, din Ceruri El strălucește.

Acolo – în lăuntrul cortinei ecranului.

Secretul celor drepți este acolo clar,

Lumina dar și întunericul laolaltă strălucesc.

Ce bine e să recunoşti ale Lui fapte,

Fereşte însă de-aţi întinde mâna către El.

Căci Îl vei auzi și astfel Îl vei întâlni,

În turnul puterii, Numele atotcuprinzător.

Te vei bucura în cuvinte de adevăr,

Rostind cuvinte nepătate.

Și tot ce vei vedea,

Vor vedea ochii tăi și nu ai unui altuia!

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Every person is obliged to attain the root of his soul. This means that the aspired-for purpose of the created being is Dvekut (adhesion) with His qualities, “As He is merciful, etc.” His qualities are the Holy Sefirot, and this is the acting mind that guides His world and by which it allots them His benevolence and abundance.

But we must understand why this is called, “Dvekut with the Creator,” as it seems to be mere study. I shall explain it with an allegory: In every act in the world, the mind of its operator remains in that act. In a table, one can attain the carpenter’s dexterity and deftness in his craft, whether great or small. This is so because while working, he built it according to his mind, the qualities of his mind. And one who observes this act and considers the mind imprinted in it, during this act, he is attached to the mind that performed it, that is, they actually unite.

This is so because in fact, there is no distance and cessation between spirituals, even when they are in distinct bodies. But the mind in them cannot be distinguished, since what knife can cut the spiritual and leave it separated? Rather, the main difference between spirituals is in their qualities – praiseworthy or blameworthy – and the composition, since a mind that calculates astrology will not cling to one that contemplates natural sciences.

And there is great diversity even within the same teaching, for if one exceeds another in even one element, it separates the spirituals from one another. But when two sages contemplate the same teaching and bear the same measure of sagacity, they are in fact united, for what separates them?

Hence, when one contemplates another’s action and attains the mind of the sage who performed it, they have the same mind and power. Thus, now they are completely united, like a man who met his beloved friend on the street, he embraces him and kisses him, and for their utter unity, they cannot be separated.

Hence, the rule is that in the Speaking, the mind is the best-adjusted force between the Creator and His creatures. It is considered the medium, meaning He conferred a spark of that force, and through that spark, everything returns to Him.

And it is written, “In wisdom hast Thou made them all,” meaning that He created the whole world with His wisdom. Hence, one who is rewarded with attaining the manners by which He had created the world and its conducts is adhered to the Mind that performed them. Thus, he adheres to the Creator.

This is the meaning of the Torah being all the Names of the Creator, which belong to the creatures. And by their merit, the creature attains the Mind that affects everything, since the Creator was looking in the Torah when He created the world, and one achieves illumination through Creation and forever cleaves to that Mind; thus, he is adhered to the Creator.

Now we understand why the Creator has shown us His tools of craftsmanship. For do we need to create worlds? But from the above-mentioned, we gather that the Creator has shown us His conducts so we may know how to adhere to Him, which is “cleaving unto His qualities.”

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

“Mercy and truth are met together; righteousness and peace have kissed each other. Truth springeth out of the earth; and righteousness hath looked down from heaven. Yea, the Lord will give that which is good; and our land shall yield her produce.”

– Psalms 85

EVERYTHING IS EVALUATED NOT BY ITS APPEARANCE AT A GIVEN MOMENT, BUT ACCORDING TO ITS MEASURE OF DEVELOPMENT.

Everything in reality, good and bad, and even the most harmful in the world, has a right to exist and should not be eradicated from the world and destroyed. We must only mend and reform it because any observation of the work of Creation is enough to teach us about the greatness and perfection of its Operator and Creator. Therefore, we must understand and be very careful when casting a flaw in any item of Creation, saying it is redundant and superfluous, as that would be slander about its Operator.

It is common knowledge that the Creator did not complete Creation when He created it. And we can see in every corner of reality, in the general and in the particular, that it abides by laws of gradual development, from absence to completion of growth. For this reason, when the fruit tastes bitter at the beginning of its growth, it is not considered a flaw in the fruit, since we all know the reason: the fruit has not yet completed its development.

And so it is in every element of reality: When some element appears bad and harmful to us, it is but a self-testimony of that element; that it is still in the transition phase – in the process of its development. Hence, we cannot decide that it is bad and it is not wise for us to cast a flaw in it.

THE WEAKNESS OF “WORLD REFORMERS”

This is the key to understand the weakness of world-reformers throughout the generations. They regarded man as a machine that is not operating properly and needs mending, meaning to remove the corrupted parts and replace them with good ones.

And that is the tendency of all world reformers – to eradicate any harmful and bad in the human species… and it is true that if the Creator had not stood against them, they would certainly have by now cleansed man entirely, living only the good and useful.

But because the Creator meticulously watches over all the elements in His Creation, not letting anyone destroy a single thing in His Domain but only reform it and make it useful and good, all the reformers of the above-mentioned kind will vanish from the face of the earth, and evil inclinations will not vanish. They live on and count the degrees that they must still traverse until they complete their ripening.

At that time, the bad attributes themselves will turn to good and useful ones, as the Creator had initially perceived them to be, like the fruit on the tree that sits and waits and counts the days and months it must still wait before the completion of its ripeness, at which time its taste and sweetness will become evident to any person.

REWARDED – I WILL HASTEN IT, NOT REWARDED – IN ITS TIME

We must know that the above-mentioned law of development, which is spread over the whole of reality, is guaranteed to return all evil to good and useful acts through the power of the Government of Heaven Above, meaning without asking permission from the people who inhabit the earth. However, the Creator placed knowledge and authority in the hands of man and permitted him to accept the above-mentioned law of development under his own authority and government, and handed him the ability to hasten the process of development as he wishes, freely and completely independent of the boundaries of time.

It turns out that there are two authorities here, acting in the above-mentioned conduct of development: the one is the authority of Heaven, which is sure to turn anything harmful and evil to good and useful, but that will be in due time, in its own way, in a floundering manner and after a long time. And then there is the authority of the earth. And when the “evolving object” is a living being, it suffers horrendous torments while under the “press of development,” a press that carves its way ruthlessly.

The “authority of the earth,” however, is comprised of people who have taken this above-mentioned law of development under their own government and can free themselves entirely from the chains of time, and who greatly accelerate time, the completion of the ripeness and correction of the object, which is the end of its development.

Such are the words that our sages said (Sanhedrin 98) about the complete redemption and complete correction of Israel. And thus they clarified the verse “I the Lord will hasten it in its time” (Isaiah 60:22): Rewarded – I will hasten it, not rewarded – in its time.

Thus, if Israel are rewarded and take the law of development that their bad attributes must go through in order to invert them into good ones, they will bring it under their own government. In other words, they will set their minds and hearts to correct all the bad attributes in them and turn them into good ones by themselves. Then, “I will hasten it,” meaning they will be completely freed from the chains of time. And from now on, this end depends on their own will, meaning only by the greatness of the deed and the mindfulness. Thus, they hasten the end.

But if they are not rewarded with developing their bad attributes under their own authority, but leave it under the Authority of Heaven, they, too, are certain to attain the end of their redemption and the end of their correction. This is because there is complete certainty in the Government of Heaven, which operates by the law of gradual development, degree by degree, until it turns any evil and harmful to good and useful, as the fruit on a tree. The end is guaranteed, but in its time, meaning it is completely connected and dependent on time.

According to that law of gradual development, one must go through many degrees, which tend to come heavily and very slowly and lengthily, and stretch over a very long time before one reaches the end. And because the objects we are discussing are evolving, sensing, living beings, they, too, must suffer great agony and pains in those states of development, since the compelling force, which exists in those degrees in order to raise man from a lower degree to a Higher One, is but a pushing force of pain and torment that has accumulated in the lower degree and that can no longer be tolerated. Because of that, we must leave that degree and rise to a Higher One. It is as our sages said, “The Creator places over them a king whose sentences are as harsh as Haman’s, and Israel repent and reform.”

Therefore, the end is certain to come to Israel by the above-mentioned law of gradual development, and it is called “in its time,” meaning tied to the chains of time. And Israel’s guaranteed end, by taking the development of their attributes under their own authority is called, “I will hasten it,” meaning completely independent of time.

GOOD AND BAD ARE EVALUATED BY THE ACTIONS OF THE INDIVIDUAL TOWARD SOCIETY

Before we examine the correction of evil in the human species, we must first determine the value of those abstract terms, “good” and “bad.” When we define an act or an attribute as good or bad, we should clarify whom that attribute or act benefits.

To understand that, we must thoroughly know the proportional value between the individual and the collective, between the individual and the collective that the individual lives in and nourishes from, in both matter and in spirit.

Reality shows us that there is no right to exist for an isolated individual without a sufficient number of people around him to serve him and help him provide for his needs. Hence, a person is born to lead a social life to begin with. And each and every individual in society is like a wheel that is linked to several other wheels, placed in a machine. And this single wheel has no freedom of movement in and of itself, but continues with the motion of the rest of the wheels in a certain direction, to qualify the machine to perform its general role.

And if there is some breakdown in the wheel, the breakdown is not evaluated relating to the wheel itself, but according to its service and role with respect to the whole machine.

And in our subject, the benefit of each and every person within his collective is evaluated not according to his own goodness, but according to his service to the public. And vice-versa, we appreciate the attribute of evil of each and every individual only according to the harm one inflicts upon the public in general, and not by one’s own individual value.

These things are crystal clear both from the perspective of the truth in them, and from the perspective of the good in them. This is because what is found in the collective is only what is found in the individual. And the benefit of the collective is the benefit of each and every individual: who harms the collective takes his share in the harm, and who benefits the collective takes his share in the benefit, since individuals are part of the whole, and the whole is not worth in anyway more than the sum of its individuals.

It thus turns out that the collective and the individual are one and the same. And the individual is not harmed because of his enslavement to the collective, since the freedom of the collective and the freedom of the individual are one and the same, too. And as they share the good, they also share the freedom.

Thus, good attributes and bad attributes, good deeds and bad deeds are evaluated only according to the benefit of the public.

Of course, the above words apply if all the individuals perform their role toward the public to the fullest and receive no more than they deserve, and take no more than their friends’ share. But if a part of the collective does not behave accordingly, it turns out that not only do they harm the collective but they are also harmed.

We should not discuss further something that is known to all, and the aforesaid is only to show the drawback, the place that needs correction, and that is that each and every individual will understand that his own benefit and the benefit of the collective are one and same thing. In that, the world will come to its full correction.

THE FOUR ATTRIBUTES, MERCY, TRUTH, JUSTICE, AND PEACE, IN THE INDIVIDUAL AND THE COLLECTIVE

Once we know full well the desired attribute of goodness, we should examine the things and the means at our disposal, in order to hasten that delight and happiness.

Four properties are provided for that purpose: mercy, truth, justice, and peace. Those attributes have been used by all world reformers thus far. It is more correct to say that it is with those four attributes that human development has advanced thus far through the government of Heaven, in a gradual path, until it brought humankind to its current state.

It has already been written that it would be better for us to take the law of development under our own hands and government, for then we will rid ourselves of any torment that the developmental history has in store for us from this day forth. Thus, we should scrutinize and examine those four properties in order to thoroughly understand what we have been given thus far and by them we will know what aid we should hope to get from them in the future.

PRACTICAL DIFFICULTIES IN DETERMINING THE TRUTH

When we discuss good attributes, in theory, there is certainly no better attribute than the attribute of truth. This is because all the goodness that we have defined above in the relationship between the individual and the collective is when the individual gives and fully plays his part toward the collective, and also takes his share from the collective justly and honestly. All that is but the truth, but the drawback is that in fact, the collective does not accept this property at all. Thus, the practical difficulty in the above-mentioned truth is proven from itself: there is some drawback and a cause here that makes it unacceptable to the collective. And we must examine what is that drawback.

When you closely examine the above-mentioned truth from the perspective of its practical feasibility, you will necessarily find it vague and complicated, and it is impossible for the human eye to scrutinize it. That is, truth necessitates us to equalize all the individuals in the collective, to receive their share according to their labor, no more and no less. And this is the one true basis, which cannot be doubted, for it is certain that anyone who wishes to enjoy the labor of his friend, his acts are against the above-mentioned reason and clear truth.

But how do we think that we can scrutinize that truth in a way that it is acceptable to the collective? For example, if we evaluate something according to the apparent labor, meaning according to the number of hours, and we compel each and everyone to work an equal number of hours, we will still not discover the attribute of truth at all.

Moreover, there is an evident lie here for two reasons: The first is the physical side and the second is the mental side of the worker.

That is because by nature, the power to work is not equal with each and every person. One person in the society labors in one hour of work, due to his weakness, much more than his friend who works two hours or more.

And there is also a psychological matter here, because he who is very lazy by nature exhausts himself in one hour more than his friend in two hours or more. And according to the perspective of the evident truth, we should not compel one part of society to labor more than the other part for the fulfillment of the needs of their lives. In fact, the naturally strong and nimble in society benefit from the labor of others and exploit them maliciously against the attribute of truth, because they labor very little compared to the weak and the lazy in society.

And if we also consider the natural law, “Taking after the majority,” then such a truth that takes the number of hours of apparent work as a basis is completely unfeasible, since the weak and the lazy are always the vast majority in society, and they will not allow the nimble and strong minority to exploit their strength and labor. Thus, you see that the above-mentioned basis, which is the labor of the individual on the condition of the evident truth, and with it the majority in the society, is completely unfeasible, since it cannot be examined and evaluated in any way.

Thus you find that the attribute of truth has no practical ability to organize the path of the individual and the path of the collective in an absolute and satisfactory manner. Also, it is completely insufficient for organizing life at the end of the correction of the world.

Furthermore, there are even greater difficulties here because there is no clearer truth than nature itself. And it is natural that each and every individual feels himself in the world of the Creator, as a sole ruler, that all the others were created only to ease and improve his life, without him feeling any obligation whatsoever to give anything in return.

And in simple words we shall say, that the nature of each and every person is to exploit the lives of all other people in the world for his own benefit. And all that he gives to another is only out of necessity; and even then there is exploitation of others in it, but it is done cunningly, so that his friend will not notice it and concede willingly.

The reason for it is that the nature of every branch is close to its root. And because man’s soul extends from the Creator, who is One and Unique, and everything is His, hence, so man, who extends from Him, feels that all the people in the world should be under his own governance and for his own private use. And this is an unbreakable law. The only difference is in people’s choices: One chooses to exploit people by attaining lower desires, and one by attaining government, while the third by attaining respect. Furthermore, if one could do it without much effort, he would agree to exploit the world with all three together—wealth, government and respect. However, he is forced to choose according to his possibilities and capabilities.

This law can be called “the law of singularity in man’s heart.” No person escapes it, and each and every one takes his share in that law: the great according to his size, and the small according to his size.

Thus, the above law of singularity in the nature of every person is neither condemned nor praised, as it is a natural reality and has a right to exist like all parts of reality. And there is no hope to eradicate it from the world or even blur its form a little, just as there is no hope to eradicate the entire human species from the face of the earth. Therefore, we will not be lying at all if we said about this law that it is the absolute truth.

And since it is undoubtedly so, how can we even try to ease one’s mind by promising him equality with all the people in the collective? For nothing is further from human nature than that, while one’s sole inclination is to soar higher, above the whole collective.

Thus we have thoroughly clarified that there is no real possibility to bring good and joyful conducts to the life of the individual and the lives of the collective by following the attribute of truth in a way that it will ease the mind of each and every individual, so that he may completely agree with it, as it should be at the end of correction.

IN THE ABSENCE OF THE ABILITY TO ESTABLISH THE ATTRIBUTE OF TRUTH, THEY TRIED TO ESTABLISH THE NOBLE ATTRIBUTES

Now let us turn to the remaining three attributes: mercy, justice, and peace. It seems that to begin with, they were created only to be used as support for the weak attribute of truth in our world. And here, developmental history began to climb its slow and straggler degrees in its progress toward organizing the lives of the collective.

In theory, everyone willingly agreed and took it upon themselves to not deviate in any way from the truth. But in fact, they conducted themselves completely opposite from the truth. And since then, it has been the fate of truth to always be in the hands of the most deceitful and never in the hands of the weak and the righteous, so they could even be somewhat assisted by the attribute of truth.

When they could not establish the attribute of truth in the life of the collective, the exploited and the weak increased within society and from here emerged the attributes of mercy and justice and enacted their actions in the conduct of society, because the existence of the whole society compelled the successful among them to support the weak, so as to not harm the society in general. Therefore, they behaved with them indulgently, meaning mercifully and with charity.

But it is only natural that under such conditions the weak and the exploited proliferate, until there are enough of them to protest against the successful and start quarrels and fights. And from here emerged the attribute of “peace” in the world. Thus, all those attributes – mercy, charity, and peace – emerged and were born from the weakness of truth.

This is what caused society to divide into sects. Some adopted the attributes of mercy and charity, giving of their own possessions to others, and some adopted the attribute of truth, meaning “What’s mine is mine and what’s yours is yours.”

In simpler words, we can divide the two sects into “constructors” and “destructors.” Constructors are those who want construction, the benefit of the collective, for which they are often willing to give of their own possessions to others. But those who are naturally prone to destruction and profligacy were more comfortable clinging to the attribute of truth, meaning, “What’s mine is mine and what’s yours is yours,” for their own gain, and would never want to give up anything of their own to others without taking into consideration jeopardizing the well-being of the collective, for as by nature they are destructors.

HOPES FOR PEACE

Once those conditions brought society a great deal of strife and risked the well-being of society, the “peacemakers” appeared in society. They have assumed control and power and renewed the social life based on new conditions, which they considered true, to suffice for the peaceful existence of society.

Yet, the majority of those peacemakers, which spring up after every dispute, naturally come from among the destructors, meaning from the seekers of truth, by way of “What’s mine is mine and what’s yours is yours.” This is because they are the powerful and courageous ones in society, called “heroes,” for they are always willing to renounce their own lives and the lives of the whole collective, if the collective disagrees with their view.

But the constructors in society, who are the men of mercy and charity, who care for their own lives and for the life of the collective, refuse to risk themselves or the public in order to impose their opinion on the collective. Hence, they are always on the weak side in society, called “the faint-hearted” and “the coward.”

It is hence obvious that the hand of the brave profligates will always be on top, and it is natural that the peacemakers will come from among the destructors and not from the constructors.

Thus we see how the hope for peace, which our generation so yearns for, is futile both from the perspective of the subject and the perspective of the predicate.

For the subjects, who are the peace-makers of our time and in any generation, meaning those who have the power to make peace in the world, are forever made of the human substance we call “destructors,” for they are seekers of truth, meaning to establish the world on the attribute of “What’s mine is mine and what’s yours is yours.”

It is natural that those people defend their opinions firmly, to the point of risking their own lives and the life of the entire collective. And that is what gives them the power to always prevail over the human substance called, “constructors,” the seekers of mercy and charity, who are willing to give up of their own for the good of others, in order to save the world, because they are the faint-hearted and the coward.

It turns out that seeking truth and the destruction of the world are one and the same, and the desire for mercy and the construction of the world are one and the same, too. Therefore, we should not hope from the destructors to establish the peace.

And it is hopeless to hope for peace from the predicate, meaning by the conditions of peace itself. This is so because the proper conditions for the well-being of the individual and the well-being of the collective, according to the criterion of truth that these peacemakers so desire, have not yet been established. And it is a must that there will always be a large minority in society who are unsatisfied by the conditions offered to them, as we have shown the weakness of the truth above. This minority will therefore always remain a ready and willing fuel for the new quarrelsome people and the new peacemakers that will always follow.

THE WELL-BEING OF A CERTAIN COLLECTIVE AND THE WELL-BEING OF THE WHOLE WORLD

Do not be surprised if I mix together the well-being of a particular collective with the well-being of the whole world, because indeed, we have already come to such a degree that the whole world is considered one collective and one society. Meaning, because each person in the world draws his life’s marrow and his livelihood from all the people in the world, he is coerced to serve and care for the well-being of the whole world.

We have proven above that the total subordination of the individual to the collective is like a small wheel in a machine. He draws his life and his happiness from that collective, and therefore the well-being of the collective and his own well-being are one and the same, and vice-versa. Therefore, to the extent that a person is enslaved to himself, he necessarily becomes enslaved to the collective, as we have spoken at length above.

And what is the extent of that collective? That is determined by the perimeter of the drawing of the individual from them. For example, in historic times, that perimeter was only the perimeter of one family, meaning the individual needed aid only from his own family members. At that time, he had to be subordinated only to his own family.

In later times, families gathered into towns and counties, and the individual became enslaved to his town. Later, when the towns and counties were joined into states, the individual was supported by all his countrymen for the happiness of his life. Thus, he became enslaved to all the people in the country. Therefore, in our generation, when each person is aided for his happiness by all the countries in the world, it is necessary that to that extent, the individual becomes enslaved to the whole world, like a wheel in a machine.

Therefore, the possibility of making good, happy, and peaceful conducts in one state is inconceivable when it is not so in all the countries in the world, and vice versa. In our time, the countries are all linked in the satisfaction of their needs of life, as individuals were in their families in earlier times. Therefore, we can no longer speak or deal with just conducts that guarantee the well-being of one country or one nation, but only with the well-being of the whole world because the benefit or harm of each and every person in the world depends and is measured by the benefit of all the people in the world.

And although this is, in fact, known and felt, still the people in the world have not yet grasped it properly. And why? Because such is the conduct of the development in nature, that the act comes before the understanding, and only actions will prove and push humanity forward.

IN PRACTICAL LIFE, THE FOUR ATTRIBUTES CONTRADICT ONE ANOTHER

If the above practical difficulties, which disturb us helpless people on our way, are not enough, we have in addition a further mix-up and great battle of the psychological predispositions, meaning the attributes themselves within each and everyone of us individually, which are unique and contradictory to one another. For the four above attributes, mercy, truth, justice, and peace, which were divided in the nature of people, whether by development or by rearing, are in and of themselves contradictory to one another. If we take, for example, the attribute of mercy in its abstract form, we find that its government contradicts all other attributes, meaning that by the laws of the rule of mercy, there is no place for the appearance of the other attributes in our world.

What is the attribute of mercy? Our sages defined it, “What’s mine is yours and what’s yours is yours” – Hasid [1]. And if all the people in the world were to behave by this quality, it would cancel all the glory of the attribute of truth and judgment, because if each and every one were naturally willing to give everything he had to others, and take nothing from another, then the whole interest in lying to one another would disappear. Also, it would be irrelevant to discuss the quality of truth, since truth and falsehood are relative to one another. If there were no falsehood in the world, there would be no concept of truth. Needless to say, all the other attributes, which came only to strengthen the attribute of truth because of its weakness, would be cancelled.

Truth is defined in the words: “What’s mine is mine, and what’s yours is yours.” That contradicts the attribute of mercy and cannot altogether tolerate it, since in truth it is unjust to labor and strain for another, because besides failing his friend and accustoming him to exploit others, truth dictates that every person should treasure his own assets for a time of need, so he will not have to be a burden on his fellow man.

Moreover, there is not a person without relatives and heirs that, in fact, should come before others, because so nature dictates that he who gives his property to others lies to his relatives and natural heirs by not leaving them anything.

And peace also contradicts justice because to make peace in the public, there must be conditions that by content promise the nimble and the smart, which invest their energy and wisdom, to become rich, and those who are negligent and naïve, to be poor. Hence, he who is more energetic takes his own share and the share of his negligent friend and enjoys such a good life that there is not enough left for the negligent and naive to merely provide for their necessary livelihood. Hence, they remain completely bare and destitute in many ways.

It is certainly unjust to punish the negligent and the naive so harshly for no evil, for what is their sin and what is the crime of those wretched people, if Providence did not grant them agility and acumen that they should be punished with torments harsher than death?

Therefore, there is no justice whatsoever in the conditions of peace. Peace contradicts justice and justice contradicts peace, because if we order the division of property justly, meaning give to the negligent and naive a substantial portion of the part that the nimble and the energetic have, then these powerful and initiating people will certainly not rest until they overthrow the government that enslaves the great ones, the energetic ones, and exploits them in favor of the weak. Therefore there is no hope for the peace of the collective. Thus, justice contradicts peace.

THE ATTRIBUTE OF SINGULARITY IN THE EGOISM AFFECTS RUIN AND DESTRUCTION

Thus you see how our attributes collide and fight one another; and not only between sects, but within each person, the four attributes dominate him all at once or one at a time and fight within him until it is impossible for common sense to organize them and bring them to complete consent.

The truth is that the root of this whole disorder within us is no more than the above-mentioned attribute of singularity, which exists within each of us, whether more or less.

And although we have clarified that it comes from a sublime reason, that this attribute extends to us directly from the Creator, who is single in the world and the Root of all creations, still, out of the sensation of singularity, when it sits within our narrow egoism, it affects ruin and destruction until it became the source of all the ruins that were and will be in the world.

And indeed, there is not a single person in the world who is free from it, and all the differences are only in the way it is used – for the desires of the heart, for ruling, or for honor – and this is what separates people from one another.

But the equal side in all the people of the world is that each of us stands ready to abuse and exploit all the people for his own private benefit with every means possible, without taking into any consideration that he is going to build himself on the ruin of his friend. And it is inconsequential what allowance each of us gives himself, according to his chosen direction, since the desire is the root of the mind and not the mind the root of desire. In truth, the greater and more outstanding the person, precisely so is his attribute of singularity greater and outstanding.

USING THE NATURE OF SINGULARITY AS A SUBJECT OF EVOLUTION IN THE COLLECTIVE AND IN THE INDIVIDUAL

Now we shall penetrate into the understanding of the direct conditions that will finally be accepted by humanity at the time of the appearance of world peace, and learn how its conditions are good to bring a life of happiness to the individual and to the collective, and the willingness in humanity to want to finally burden themselves with those special conditions.

Let us return to the matter of singularity in the heart of every person, which stands to swallow the whole wide world for his own pleasure. Its root extends directly from the Unique One to the people, which are His branches. Here there is a question that demands an answer: “How can it be that such a corrupted form will appear in us so as to become the father of all harm and ruin in the world, and how from the Source of every construction extends the source of every destruction?” We cannot leave such a question unanswered.

Indeed, there are two sides to the coin of the above-mentioned singularity. If we examine it from its upper side, from the side of its equivalence with the Unique One, it works only in the form of bestowal upon others, for the Creator is all bestowal and has nothing of the form of reception, because He lacks nothing and needs to receive nothing from the creatures He has created. Therefore, the singularity that extends to us from Him must also act only in forms of bestowal to others, and to receive nothing for ourselves.

On the other side of that coin, meaning how it actually works in us, we find that it operates in the complete opposite direction, because it operates only in forms of receptions for oneself, such as the desire to be the only great and rich man in the whole world. Thus, the above two sides are as far apart from one another as the East from the West.

That gives us the solution to our question: “How is it possible that within the same singularity, which stems and comes to us from He Who is Unique in the world, Who is the Source of every construction, serves in us as the source of every destruction?” This has come to us because we use that precious tool in the opposite direction, which is self-reception. And I am not saying that the singularity in us will never act in us in a form of bestowal, because you cannot deny that amongst us are people whose singularity operates in them in the form of bestowal upon others, too, such as those who spend all their money for the common good, and those who dedicate all their efforts to the common good, etc.

But those two sides of the coin that I have described speak only of the two points of the development of Creation, which brings everything to completion, starting in absence, and gradually climbing the degrees of development, from one degree to the next Higher up, and from there to the Higher still, until it comes to the summit, which is its preordained measure of perfection. And there it will remain forever.

The order of development of those two points is, A) the starting point, the lowest degree, which is close to complete absence. It is described as the second side of the coin. B) The summit, where it rests and exists forever. And that is described in the first side of the coin.

But this era that we are in has already developed to a great extent and has already risen many degrees. It has already risen above its lowest phase, which is the above-mentioned second side, and has come significantly closer to the first side.

Therefore, there are already people among us who use their singularity in forms of bestowal upon others. But they are still few, as we are still in the midst of the path of development. When we come to the Highest point of the degrees, we will all be using our singularity only in a form of bestowal upon others, and there will never be any case of any person using it in a form of self-reception.

By those words, we find the opportunity to examine the conditions of life in the last generation – the time of world peace, when the whole of humanity achieves the level of the first side and will use their singularity only in the form of bestowal upon others, and not at all in the form of reception for self. And it is good to copy here the above-mentioned form of life so it will serve to us as a lesson and as a role model to settle our minds under the flood of the waves of our lives. Perhaps it is worthwhile and possible in our generation, too, to experiment in resembling this above form of life.

THE CONDITION OF LIFE IN THE LAST GENERATION

First, everyone must thoroughly understand and explain to his surroundings that the well-being of society, which is the well-being of the state and the well-being of the world, are completely interdependent. As long as the laws of society are not satisfactory to each and every individual in the state, and leave a minority that is unsatisfied with the government of the state, this minority conspires under the government of the state and seeks to overthrow it.

And if its power is not sufficient to fight the government of the state face to face, it will want to overthrow it indirectly, such as to incite countries against each other and bring them to war, because it is natural that at war time there will be a lot more unsatisfied people with which they will have hope of achieving the critical mass to overthrow the government of the state and establish a new leadership that is convenient for them. Thus, peace of the individual is a direct cause for peace of the state.

Furthermore, if we take into consideration that that part in the state whose craftsmanship is war, which the state always has, and their every hope of success, such as the scholars of war and those who live by supplying the ammunition, that as far as the social quality is concerned, they are always a very significant minority, and if we add them to the unsatisfied minority from the current rules, at every given moment you have a vast amount of people who crave war and bloodshed.

Thus, peace of the world and peace of the state are interdependent. Hence, we necessarily find that even that part of the state which is currently satisfied with its life, which are the nimble and the clever, still have a lot to be concerned about for the safety of their lives, due to the tensions with those who strive to overthrow them. And if they understood the value of peace, they would be happy to adopt the conduct of living of the last generation, for “all that a man has will he give for his life.”

PAIN VS. PLEASURE IN SELF-RECEPTION.

Thus, when we examine and thoroughly grasp the above plan, we will see that the whole difficulty lies in changing our nature from a desire to receive for ourselves, to a desire to bestow upon others, since those two things deny one another. At first glance, the plan seems imaginary, as something that is above human nature. But when we delve deeply into it, we will find that the contradiction from reception for oneself to bestowal upon others is nothing but a psychological matter, because in fact we do bestow upon others without benefiting ourselves. This is so because although self-reception manifests itself in us in various ways, such as property, possessions for pleasure of the heart, the eye, the pallet, etc., all those are defined by one name, “pleasure.” Thus, the very essence of reception for oneself that a person desires is nothing but the desire for pleasure.

And now, imagine that if we were to collect all the pleasures one feels during his seventy years of life and put it on one side, and collect all the pain and sorrow one feels on the other side, if we could see the outcome, we would prefer not to have been born at all. And if this is so, then what does one receive during one’s life? If we assume that one obtains twenty percent of pleasure during his lifetime and eighty percent of pain, then if we put them one opposite the other, there would still remain sixty percent of suffering unrewarded.

But this is all a private calculation, as when one works for oneself. But in a global calculation, the individual produces more than he takes for his own pleasure and sustenance. Thus, if the direction were to change from self-reception to bestowal, the individual will enjoy the entire produce he produces without much pain.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

“If he performs one Mitzva (commandment), he is happy, for he has sentenced himself and the whole world to a scale of merit.”

There is no serving the Creator and keeping the Mitzvot (commandments) except in Lishma (for Her Name)—bringing contentment to One’s Maker. Yet, our sages have already introduced the practice of engaging in Torah and Mitzvot even in Lo Lishma (not for Her Name), since “from Lo Lishma he will come to Lishma”… I say that the first, and only Mitzva (commandment) that guarantees the achievement of the aspiration to attain Lishma, is to resolve to not work for oneself, apart for the necessary works—to merely provide for one’s sustenance. In the rest of the time, one will work for the public: save the oppressed, and every creature in the world that is in need of salvation and benefit.

Serving People by God’s Commandment

There are two advantages to this Mitzva:

1. Everyone will understand that they are working because this work is approved and agreeable to all the people in the world.
2. This Mitzva may better qualify one to keep Torah and Mitzvot Lishma, since the preparation is part of the goal. This is so because by accustoming oneself to serving people, one benefits others and not oneself. Thus, one becomes gradually fit to keep the Mitzvot of the Creator with the required condition—benefitting the Creator and not oneself. Naturally, the intention should be to keep the Mitzvot of the Creator.

The Part of the Torah Concerning Relations between Man and Man

There are two parts to the Torah: one concerns man and God; the other concerns man and man. And I call upon you to, at any rate, engage and assume that which concerns man and man, since thus you will also learn the part that concerns man and God.

Speech, Thought, and Action

Work, of any kind, should include thought, speech, and action.

We have already explained the “practical” part of the one Mitzva: one should agree to dedicate all of one’s free time to benefit the people in the world. The aspect of “thought” is more essential in this Mitzva than in Mitzvot relating to man and God. This is because in Mitzvot between man and God, the “act” in itself testifies that the intention is to benefit one’s Maker, as there is no other room for such an action but Him.

Yet, with what concerns man and man, they are justified in and of themselves, since human conscience necessitates them. However, if one performs them from this perspective, he has not done a thing. In others words, these actions will not bring him closer to the Creator and to actual work Lishma.

Thus, each person should think that one is doing all that only to bring contentment to one’s Maker, and to resemble His ways: as He is merciful, I am merciful, and as He always imparts good, so do I. This image, coupled with good deeds, will bring one closer to the Creator in a way that will equalize one’s form to spirituality and to Kedusha (holiness). In this manner, one becomes like a seal, fit to receive the true Higher Abundance.

The “speech” refers to the prayer in the mouth—during the work and in fixed times—for the Creator to turn one’s heart from “reception to bestowal.” Also, it is contemplating the Torah and matters that promote achieving it.

Unintentionally Bringing Contentment to One’s Maker

It is hopeless to wait for a time when a solution is found for allowing one to begin the work of the Creator in Lishma. As in the past, so in the future—every servant of the Creator must begin the work in Lo Lishma, and from that achieve Lishma.

And the way to achieving this degree is not limited by time, but by its qualifiers, and by the measure of one’s control over one’s heart. Hence, many have fallen, and will fall, in the field of working Lo Lishma, and die without wisdom. Yet, their reward is nevertheless great, since one’s mind cannot appreciate the true merit and value of bringing contentment to one’s Maker. Even if one works not under this condition, since one is not worthy of another way, one still brings contentment to one’s Maker. And this is called “unintentionally.”

Prophetic Truth in Physical Measurement

Since it is an absolute certainty, the prophetic abundance must be received in those combinations of letters completely suitable for the spirit of beginners, that is, to benefit them and to be open to the self-interest of the generation. This is so because only then is it guaranteed that God’s word is accepted by the generation in the form of Lo Lishma, since the Creator did not prepare them in any other way.

Hence, this is the sign of a true prophet: his prophecy is best suited for the physical success of his contemporaries, as it is written, “And what great nation is there, that hath statutes and ordinances so righteous as all this law, which I set before you this day?” It is so because the nearness of the physical success will confirm their truthfulness, that, in the end, it is indeed the inlet.

The Necessity to Keep the 613 Commandments

The 613 names, considered the Holy Names, concern Private Providence for all who approach the reception of the Godly Abundance. One must experience all these orders without missing even one. Hence, the complete crave them with their hearts and souls, to keep them down to their corporeal branches, as it is written, “in every place where I cause My name to be mentioned I will come unto thee and bless thee.”

The Wisdom of Truth

Earlier sages chose a private way for themselves, and I chose a general way, since, in my view, it better suits the Godly matter to be clothed in eternal letter-combinations that will never change. I wish to say that with physical success, they will not change in any place and in any time. For this reason my words are limited.

Because of the above reason, I was compelled to express spirituality in a general manner. Yet, instead, I chose to explain all the details and spiritual combinations down to very small details, which have no other source and origin other than this collective, that is, the purity of Kabbalah. And since I clarify the spiritual details without clothing in corporeal combinations, it will do much good to the development of attainment. And this wisdom is called “the wisdom of truth.”

Prophecy

There cannot be mistakes or lies in prophecy, as how can there be a mistake in the Light of Truth that stems from the Creator? Rather, it is as certain as the rain and the snow that fall from the sky and do not return there until their mission is successfully accomplished. Yet, there is a difference in the receiver, in the earth: soil that has been prepared by stone-removal and by plowing is more suited to receive than unprepared soil. Everything depends on the preparation.

Also, there are certainly differences among the receiving prophets. One is not the same degree as the other. Greatness and smallness are measured by the preparation in that prophet: one in a lower degree, due to absence of superb preparation, will necessarily miss some inclination in the course of the Light that pours upon him, of which it could be said that the Light of prophecy does not suffer any mistakes. Yet, one’s smallness causes him multiplication in letter-combinations, which is multiplication of hoses and vessels until he attains prophecy.

Prophetic Success Is Speed

Although the truth in the prophecy ultimately appears in the desirable success, a prophet of a smaller degree still compels a longer way upon the people to whom he has been sent. Conversely, one of a greater degree, whose preparation is more complete, will suffer no deflection upon receiving one’s prophecy from the Creator. Hence, he will not multiply the vessels and hoses, for which his prophecy will be clear, concise, and easily accepted by those to whom he has been sent.

The Smaller May Succeed More than the Greater

But besides the above words, it is possible for the smallest of prophets to succeed in his prophecy even more than the greatest prophet—concerning the above-mentioned speed—since he relies on revelations of prior prophets, who paved his way for him. Obviously, it also depends on the development of his listeners, since clear and concise words require a more developed generation, so they can understand him. And if these two additions join one of small degree, he can succeed far more than a great one.

Prophecy through the Generations

Although Moses received the Torah and the laws for all the generations, to such an extent that the prophet is not entitled to any innovations, his prophecy was only given for a time. This is supported by the verse, “A prophet will the Lord thy God raise up unto thee, from the midst of thee, of thy brethren, like unto me; unto him ye shall hearken.” If Moses’ prophecy were enough for all eternity, why would the Creator erect any other prophets such as him? Clearly, his prophecy was effective only for its time. And when that time is through, the Creator sends another prophet to continue and complement His will.

Yet, the prophet is not permitted to renew or subtract anything, for this would mean that there were a deficiency in the prior prophet. Rather, the words of God are always perfect, as it is written, “I am the first, and I am the last,” and his only task is to extend that same prophecy to those generations that are no longer worthy of receiving from the first.

And the last prophet is the Messiah, who completes them all. He, too, is certainly not permitted to add or subtract, but his success will be greater, since the whole generation will be fit to accept his words and be completed through him. This is so for two reasons: either because of their greatness, or because of his contemporaries, or because of both.

The Essence of Prophetic Success

The essence of prophetic success is to extend the Upper Light to the dwellers below. The one who brings it lowest is the most successful. Above and below are measured in spirit and in physical benefit, since the physical obtained by prophecy is the point that gives people footing, and it is known that the focal point in the work of God is the first footing.

A General Force and a Particular Force

Their uniqueness is the unity of the Creator and the Shechina (Divinity). A particular force is the prohibition on reception down to the lowest degree, and the general force is multiplication of bestowal to complete dedication with all of one’s heart.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)