Autor: arhiprofesor

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

„Dacă îndeplinește o Miţva (poruncă), este fericit, pentru că s-a condamnat pe sine și întreaga lume la o scală a meritului.”

Nu există nicio slujire a Creatorului și respectare a Miţvot (poruncilor), cu excepția lui Lişma (pentru numele ei) – adică a aduce mulțumire Creatorului. Cu toate acestea, înțelepții noștri au introdus deja practica de a se angaja în Tora și Miţvot chiar și în Lo Lişma (nu pentru numele ei), întrucât „de la Lo Lişma el va ajunge la Lişma”… Eu spun că cea dintâi şi singura Miţva (poruncă) ce garantează împlinirea aspirației de a atinge Lişma, este aceea de a reuşi să nu lucrezi pentru propriul sine, în afară de cele necesare – adică strict pentru a-ţi asigura subzistenţa. În restul timpului, vei lucra pentru ceilalţi: pentru a-i salva pe cei asupriți și pentru fiecare creatură din lume care are nevoie de mântuire și de binefacere.

Să-i slujeşti pe oameni conform Poruncii lui D-zeu

Există două avantaje în această Miţva:

• 1) Fiecare va înțelege că îi slujeşte Lui întrucât această lucrare este în acordul și pentru plăcerea tuturor oamenilor din lume.
• 2) Această Miţva îl va putea face pe fiecare mai apt să respecte Tora și Miţvot Lişma, căci pregătirea face parte din obiectiv.

Este aşa întrucât prin faptul că obişnuindu-te să-i slujeşti pe oameni, o faci în beneficiul lor şi nu în propriul beneficiu.. Astfel, încetul cu încetul ajungi să fii potrivit pentru a respecta Miţvot (poruncile) Creatorului în condițiile cerute – de a o face de dragul Creratorului şi nu pentru tine însiţi. În mod firesc, intenţia ar trebui să fie aceea de a respecta Miţvot (poruncile) Creatorului.

Partea Torei privind relațiile dintre om și om

În Tora există două părți: una referitoare la relaţia dintre om și Creator; şi cealaltă privind relaţia dintre om și om. Și fac apel la voi ca, în orice caz, să vă angajaţi şi să vă asumaţi ceea ce înseamnă  relaţia dintre om şi om, întrucât aceasta vă va învăţa, în acelaşi timp, partea care priveşte relaţia dintre om şi Creator.

Vorbirea, Gândirea şi Acţiunea

Munca, oricare ar fi aceasta, ar trebui să includă gândirea, vorbirea și acțiunea.

Am explicat deja partea „practică” a unei Miţva: ar trebui ca fiecare să fie de acord să-şi dedice tot timpul liber în folosul celorlalţi oameni. „Gândirea” capătă un aspect mai imperativ în această Miţva decât în ​​Miţvot privitoare la relaţia dintre om și Creator. Asta întrucât în Miţvot privind relaţia dintre om și Creator, „actul” în sine mărturisește că intenția este aceea de a fi de dragul Creatorului, de vreme ce nu există altă loc pentru o astfel de acțiune decât El.

Însă, în ceea ce privește relaţia dintre om și om, ele sunt justificate prin ele însele, întrucât conștiința umană are nevoie de ele. Cu toate acestea, dacă le îndeplineşti din această perspectivă, nu ai realizat nimic. Cu alte cuvinte, aceste acțiuni nu te vor apropia de Creator și de munca adevărată în Lişma.

Aşadar, fiecare ar trebui să creadă că îndeplineşte toate acestea doar pentru a aduce mulțumire Creatorului și pentru a se apropia de Căile Lui: tot așa cum El este milostiv, sunt şi eu milostiv, şi de vreme ce El face bine tuturor, la fel fac și eu. Această imagine, cuplată cu fapte bune, te va apropia de Creator într-un mod în care vei fi în echivalenţă de formă cu spiritualitatea și cu Kduşa (sfințenia). În acest fel, vei deveni precum un sigiliu, potrivit pentru a primi adevărata Abundență Superioară.

„Vorbirea” se referă la rugăciunea spusă cu gura – în timpul muncii, la ore fixe – astfel încât Creatorul să-ţi transforme inima din primire în dăruire. În acelaşi timp, ea înseamnă contemplarea Torei și chestiunile care duc la dobândirea acesteia.

A aduce încântare Creatorului într-un mod nepotrivit

Nu poţi spera aşteptând momentul în care să găseşti soluţia care să-ţi permită să începi slujirea Creatorului în Lişma. Aşa cum a fost în trecut, așa este acum şi tot aşa va fi în viitor: fiecare slujitor al Creatorului trebuie să înceapă lucrarea în Lo Lişma, și de acolo să ajungă la Lişma .

Iar modul de dobândire a acestui grad nu este limitat de timp, ci de cei care se califică pentru asta și de măsura în care îşi ţin sub control inima. Prin urmare, mulți au căzut și vor cădea în timpul lucrării lor Lo Lişma și vor muri fără înțelepciune. Insă, recompensa lor este totuși mare, întrucât mintea nu poate aprecia adevăratul merit și valoarea faptului de a aduce încântare Creatorului. Chiar dacă omul nu funcționează în acest sens, întrucât nu este demn de o astfel de cale, el aduce, totuşi, mulțumire Creatorului. Asta se numește „fără intenție”.

Adevărul profetic în măsurarea fizică

Întrucât este o certitudine absolută, abundența profetică trebuie primită în acele combinații de litere perfect adecvate spiritului începătorilor, adică să le fie de folos și să fie deschise către interesul propriu al acelei generații. Numai atunci este garantată acceptarea de către generație a cuvântului Creatorului, în forma de Lo Lişma, întrucât Creatorul nu l-a pregătit într-un alt mod.

Prin urmare, acesta este semnul unui profet adevărat: profeția sa este cea mai potrivită pentru succesul fizic al contemporanilor săi, așa cum este scris: „Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?”(Deuteronomul, 4:8) Este așa întrucât apropierea succesului fizic îi va confirma veridicitatea, astfel încât, în final, acesta constituie cu adevărat punctul de intrare.

Necesitatea de a respecta 613 porunci

Cele 613 Miţvot, considerate Sfintele Nume, constituie Providența Individuală pentru toți cei care se apropie de primirea Abundenței Dumnezeiești. Trebuie să trăieşti experiența tuturor acestor precepte fără să scapi nici măcar una. Prin urmare, cei desăvârşiţi le doresc cu inimile și sufletele lor, pentru a le ține aproape de ramurile lor corporale, așa cum este scris: „În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta.” (Exodul, 20:24)

Înțelepciunea Adevărului

Înțelepții timpurii au ales o cale individuală pentru ei înșiși, iar eu am ales o cale generală, dat fiind că, din punctul meu de vedere, se potrivește mai bine ca materia dumnezeiască să fie îmbrăcată în combinații eterne de litere care nu se vor schimba niciodată. Vreau să spun că, prin succesul fizic, ele nu se vor schimba niciunde şi nicicând. Din acest motiv, cuvintele mele au limite.

Dat fiind raţiunea de mai sus, am fost obligat să exprim spiritualitatea într-o manieră generală. În schimb, însă, am ales să explic toate detaliile și combinațiile spirituale până în cele mai mici detalii, care nu au altă sursă și origine, în afară de acest corpus, adică puritatea Cabalei. Și, din moment ce clarific detaliile spirituale fără a le îmbrăca în combinații corporale, va face mult bine evoluţiei dobândirii acestora. Această înțelepciune este numită „înțelepciunea adevărului”.

Profeția

Nu pot exista greșeli sau minciuni în profeție, întrucât cum ar putea exista o greșeală în Lumina Adevărului ce provine de la Creator? Mai degrabă, este la fel de sigură precum ploaia și zăpada care cad din cer și nu se întorc acolo până când misiunea lor nu este îndeplinită cu succes. Există, însă, o diferență în cel care primeşţe, în pământ: solul care a fost pregătit prin îndepărtarea pietrei și prin arat este mai potrivit pentru a primi decât un sol nepregătit. Totul depinde de pregătire.

Totodată, există diferențe, cu siguranță, între profeții care primesc profeţia. Nu este unul în același grad ca altul. Această măreție și micime sunt măsurate de pregătirea profetului respectiv: unuia aflat într-un grad inferior, din cauza absenței unei pregătiri impecabile, îi va lipsi cu necesitate o anumită înclinare în traseul Luminii care se revarsă asupra lui, Lumină a profeţiei despre care  s-ar putea spune că nu suferă nicio greșeală. Insă, micimea lui îi produce multiplicarea combinațiilor de litere, care înseamnă multiplicarea canalelor și vaselor până când dobândeşte profeția.

Succesul profetic îl constituie rapiditatea

Deși adevărul în profeție apare în cele din urmă în forma dorită, un profet aflat la un grad inferior va avea nevoie, totuşi, de o cale mai lungă pentru a profeţi celor cărora le-a fost trimis. Dimpotrivă, nu va exista nicio abatere de la profeţia din partea Creatorului, a unuia aflat la un grad mai înalt, a cărui pregătire este mai completă,. Prin urmare, el nu va multiplica vasele și canalele, întrucât profeţia sa va fi clară, concisă și ușor de acceptat de către cei cărora le-a fost trimisă.

Cei inferiori pot avea mai mult succes decât cei măreţi

În ciuda celor spuse mai sus, este posibil ca cel mai neînsemnat dintre profeţi să reușească în profeția sa chiar mai mult decât cel mai măreţ dintre profeţi – cu privire la rapiditatea menționată mai sus – întrucât se bazează pe revelațiile profeților precedenți, care au deschis calea pentru el. Evident, depinde și de nivelul cvelor care-l ascultă, întrucât cuvintele clare și concise necesită o generație mai evoluată, astfel încât să le poată înțelege. Dacă aceste două completări se adaugă unui profet de un grad inferior, el poate reuși mult mai mult decât unul măreţ.

Profeţia de-a lungul Generaţiilor

Deși Moise a primit Tora și legile pentru toate generațiile, într-o asemenea măsură încât profetul nu are dreptul la nicio inovație, profeția sa a fost dată doar pentru un timp. Acest lucru este susținut de versetul: „Domnul D-zeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!” (Deuteronomul, 18:15) Dacă profeția lui Moise ar fi suficientă pentru toată eternitatea, de ce Creatorul ar ridica alți profeți ca el? În mod clar, profeția sa a fost eficientă doar pentru timpul său. Iar când trece acest timp, Creatorul trimite un alt profet pentru a continua și a completa voia Lui.

Cu toate acestea, profetului nu i se permite să reînnoiască sau să scadă nimic, întrucât acest lucru ar însemna că a existat o deficiență în profetul anterior. Mai degrabă, cuvintele lui D-zeu sunt întotdeauna desăvârșite, așa cum este scris: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă”(Isaia, 44:6), iar singura lui sarcină este de a extinde aceeași profeție la acele generații care nu mai sunt demne de a primi de la primul.

Iar ultimul profet este Mesia, care îi desăvârşeşte pe toţi. Nici lui, cu siguranţă, nu îi este permis să adauge sau să scadă, dar succesul său va fi mai mare, întrucât întreaga generație va fi în măsură să accepte cuvintele sale și să fie desăvârşită prin el. Asta se întâmplă, totodată, din două motive: fie datorită măreției lor, fie datorită contemporanilor săi, fie urmare a ambelor cauze.

Esenţa succesului profetic

Esența succesului profetic constă în extinderea Lumii Superioare la cei de jos. Cel care o aduce celor mai de jos este cel mai de succes. Ce este Sus şi ce este jos, sunt măsurate în spirit și în beneficiu fizic, întrucât fizicul obținut prin profeție este punctul care oferă oamenilor baza pe care să păşească și se știe că punctul focal în lucrarea lui D-zeu este primul pas.

O Forţă generală şi o Forţă particulară

Unicitatea lor constă din unitatea între Creator și Şhina (Prezenţa Diviniă). O forță particulară este interdicția de a primi până la gradul cel mai de jos. Forţa generală înseamnă sporirea dăruirii până la punctul în care să fie “din toată inima şi din tot sufletul”.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

IZBĂVIREA DOAR PRIN CABALA

Trebuie ştiut că asta înseamnă că copiii lui Israel sunt izbăviţi numai după ce înțelepciunea ascunsă este dezvăluită într-o mare măsură, așa cum este scris în Zohar:

„Cu această compoziție, copiii lui Israel ies din exil”. Asta întrucât la acea vreme, exista speranță pentru izbăvire, așa cum scrierea Zohar-ului, care a început în zilele lui Raşbi, a fost în zilele lui Bar-Kokhva. Rabbi Akiva, învăţătorul lui Raşbi, a spus despre el: „O stea va ieși din Iacov”. De asemenea, după ruinarea Beitarului, a existat o mare speranță.

SCRIEREA ZOHAR-ULUI ȘI ASCUNDEREA LUI

And because of that, Rashbi permitted himself and disclosed the wisdom of the hidden in his books, The Zohar and the Tikkunim. However, it was with great care, since he only permitted Rabbi Abba, who could disclose with intimation, so only the sages of the children of Israel would understand, and the sages of the nations would not understand, for fear lest the wicked would know how to serve their masters. Therefore, as soon as they saw that the time was too soon for Israel’s redemption, they hid it. That was at the time of the sages, the Savoraim, because we find much that our sages, the Savoraim, wrote his matters inside The Zohar.

DISCLOSING THE KABBALAH IS GOD’S WILL

Indeed, it was God’s will that it would appear. This is why it wandered onto the widow of Rabbi Moshe de Leon. She inherited the manuscript from her husband, and he probably told her nothing of the prohibition to disclose, and she, by chance, put it up for sale.

DISCLOSING THE KABBALAH IS GOD’S WILL

Într-adevăr, până în ziua de azi, această problemă a cauzat multe ruine în casa lui Israel din motivele arătate mai sus.

BENEFICIUL DEZVĂLUIRII CABALEI

Cu toate acestea, nu există niciun rău fără bine. Prin urmare, acest control pe care națiunile l-au obținut prin furtul tainelor Torei a dat un mare impuls dezvoltării sfințeniei. Conform evaluării mele, ne aflăm într-o generație care se află chiar în pragul mântuirii, numai dacă am ști să diseminăm înțelepciunea ascunsă în masă.

PRIMUL BENEFICIU

În afară de simplul motiv conform căruia cine „A înghițit bogățiile le va şi da afară”, există un beneficiu în faptul că aceasta va dezvălui tuturor ce este între fiul meu și socrul meu și diferența dintre miezul fructului și Klipa (coaja) care-l înveleşte, din care s-au îndestulat toți înțelepții neamurilor din lume. Acest lucru se datorează faptului că toate taberele lui Israel care au negat Tora se vor întoarce cu siguranță la Creator și la lucrarea Lui.

AL DOILEA BENEFICIU

Există un alt motiv pentru asta: avem dovada că există o condiție prealabilă pentru izbăvire – anume ca toate națiunile lumii să recunoască legea lui Israel, așa cum este scris: „Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului”, ca în cazul ieșirii din Egipt, unde era o condiție prealabilă ca și Faraonul să-l recunoască pe adevăratul Dumnezeu și legile Sale și astfel să le permită să plece.

IZBĂVIREA PRIN DEZVĂLUIREA CABALEI CĂTRE NAȚIUNILE LUMII

De aceea este scris că fiecare dintre neamuri va ține în brațe un evreu și îl va conduce în Țara Sfântă. Nu era de ajuns să plece singuri. Trebuie să înțelegeți de unde au venit națiunile lumii printr-o astfel de voință și idee. Trebuie ştiut că asta se face prin răspândirea adevăratei înțelepciuni, astfel încât ei vor vedea în mod evident pe adevăratul Dumnezeu și adevărata lege.

DISEMINAREA ÎNȚELEPCIUNII CABALA ÎN ÎNTREAGA LUME

Răspândirea înțelepciunii în mase este numită „Şofar”. Asemenea Șofar-ului, a cărui voce străbate la o distanță mare, ecoul înțelepciunii se va răspândi în întreaga lume, așa că și națiunile vor auzi și vor recunoaște că există înțelepciune dumnezeiască în Israel.

REVELAȚIA CABALEI PENTRU TOATE NAȚIUNILE ESTE REVELAȚIA LUI ELIYAHU (ILIE)

Această sarcină a fost pusă pe seama profetului Eliyahu, întrucât revelarea secretelor Torei este întotdeauna denumită „revelaţia lui Eliyahu”. Este așa cum au spus ei:

„Lasă-l să se odihnească până vine Ilie” și, totodată, „Tişbi va răspunde la întrebări și probleme”. Acesta este motivul pentru care au spus (o aluzie cunoscută) că cu trei zile înainte de venirea lui Mesia, Ilie va merge pe vârfurile dealurilor și va suna un corn mare etc.

DEZVĂLUIREA CABALEI TUTUROR NAȚIUNILOR ESTE O CONDIȚIE PREALABILĂ PENTRU COMPLETA IZBĂVIRE

Trebuie să înțelegem aceste insinuări: Această chestiune a Şofar-ului este doar revelarea înțelepciunii ascunse marilor mulţimi; este o condiție prealabilă necesară care trebuie îndeplinită înainte de complete izbăvire.

Și cărțile care au fost deja revelate prin mine în această înțelepciune vor mărturisi despre aceasta, anume că chestiunile de cea mai mare importanță au fost întinse ca o mantie pentru ca toți să le vadă. Aceasta este o mărturie adevărată că suntem deja în pragul mântuirii, iar vocea marelui Şofar a fost deja auzită, deși în depărtare, căci încă sună foarte încet.

Într-adevăr, orice măreție necesită o mică măsură anterioară și nu există voce grozavă dacă nu este precedată de un sunet moale. Și aceasta este calea Şofar-ului: vocea lui crește progresiv. Și cine știe mai bine decât mine că nu sunt deloc demn să fiu nici măcar un mesager și un scrib pentru dezvăluirea unor astfel de secrete, cu atât mai puțin să le înțeleg până la rădăcini. Deci, de ce mi-a făcut Creatorul asta? Doar pentru că generația este demnă de ea, întrucât este ultima generație, care se află în pragul mântuirii complete. Din acest motiv, merită să începem să auzim glasul Şofar– ului lui Mesia, care este dezvăluirea tainelor, după cum s-a explicat.

_______________

(*) Notă a traducătorului: Un Șofar este un corn de berbec, folosit la ocazii festive în timpul sărbătorilor evreiești..

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Ca întreg, știința este împărțită în două domenii: unul se numește “cunoaşterea materiei” și celălalt “cunoaşterea formei”. Asta presupune că materia și forma sunt percepute în fiecare element al întregii realitați care se află în față noastră.

De pildă, o masă este constituită din materie, adică din lemn și are forma unei mese. Materia, fiind lemnul, este purtătoarea formei: care este cea a unei mese. În cuvântul “mincinos”, există de asemenea o materie, care este persoana și există o formă: minciuna. Materia, care este persoana, poartă forma unei minciuni, adică obiceiul de a minți. La fel se întâmplă în toate lucrurile.

De aceea, şi știința, care cercetează elementele realității se împarte în două domenii: cunoaşterea materiei și cunoaşterea  formei. Domeniul științei care se ocupă cu studiul calităţii substanței realităţii, atât a materiei, fără a ţine cont de formă, cât și a materiei împreună cu formele ecesteia, se numește “cunoaşterea materiei”. Această parte a ştiinţei este empirică, bazându-se pe dovezi și deducții ce derivă din experimente practice iar aceste experimente practice sunt tratate ca fiind conţinutul fundamental pentru concluzii considerate adevărate.

Cealaltă parte a științei studiază doar formele abstrase materiei, fără a avea vreo legătură cu substanța în sine a acesteia. Cu alte cuvinte, ele elimină formele de adevăr și fals din materie, care sunt aceia care le vehiculează şi se implică exclusiv în cunoaşterea unor astfel de valori cum sunt superioritatea şi inferioritatea în aceste forme ale adevărului şi falsului, întrucât ele există în sine şi pentru sine, pur şi simplu, ca şi când n-ar fi fost niciodată îmbrăcate în vreo formă materială. Asta se numește “cunoaşterea formei”.

Acest tip de cunoaştere nu are o bază empirică, întrucât astfel de forme abstracte nu constituie concluziile unor experimente practice, ele neexistând în realitatea concretă. Asta pentru că, o astfel de formă abstractă este fructul imaginaţiei noastre sau, altfel spus, numai imaginația o poate contura, întrucât ea de fapt nu există.

Aşadar, orice cunoaştere științifică de acest gen este, în mod necesar, bazată doar pe fundamente teoretice. Asta înseamnă că nu îşi are ca sursă experimentele practice, ci exclusiv sistemele şi speculaţiile teoretice.

Toate sistemele filosofice aparțin acestui domeniu; de aceea, mulți intelectuali contemporani l-au abandonat întrucât sunt nemulţumiţi de orice cunoaştere construită exclusiv pe fundamente teoretice. Ei cred că aceasta nu furnizează o bază solidă, considerând că numai cercetarea empirică constituie o bază veridică.

Înţelepciunea Cabala, de asemenea, este împărţită la rândul ei în aceste două părţi: “cunoaşterea materiei” și “cunoaşterea formelor”. Aici, însă, există un mare avantaj față de științele seculare: aici, chiar și partea cunoaşterii formelor este clădită în întregime pe critica raţiunii practice, adică pe un fundament practic, empiric.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”(Levitic 19:18)

Rabi Akiva spune, ”Aceasta e o mare Klal în Tora.” (Bereşit Raba, Capitolul 24) 

1) Această afirmație a înțelepților noștri necesită o explicație. Cuvântul Klal (ansamblu / regulă) indică o sumă de detalii care, puse laolaltă, formează ansamblul de mai sus. Astfel, atunci când el spune despre porunca (Miţva) “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, că este o mare Klalîn Tora, trebuie să înțelegem că restul de 612 Miţvot (precepte, porunci) din Tora, cu toate interpretările lor, sunt nici mai mult, nici mai puțin decât suma detaliilor înserate și conținute în această unică Miţva (singularul pentru Miţvot), “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.

Acest lucru e destul de derutant, pentru că se poate spune acest lucru cu privire la Miţvotreferitoare la relaţiile dintre un om și un altul, dar cum este posibil ca acea unică Miţva să conțină toate Miţvot referitoare la relaţia între om și Creator, care sunt esența și marea majoritate a legilor?

2) Și dacă încă ne-am mai putea strădui să găsim un mod de a împacă aceste cuvinte, ne confruntăm cu o altă zicală, care ne sare în ochi şi mai tare, despre un convertit care i s-a înfăţişat lui Hilel (Șabat 31) și i-a spus: „Învață-mă toată Tora cât stau eu într-un picior.” Iar el i-a răspuns: “Nu fă altuia ce ţie nu-ţi place” (traducerea lui «iubește-ți aproapele ca pe tine însuți»), iar restul sunt comentarii la asta; du-te și studiază.”

Avem în faţă o lege clară – anume că în toate cele 612 Miţvot și în toate scrierile din Tora, nu există niciuna care să fie preferată acestei Miţva, “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Asta întrucât ei vor doar să interpreteze și să ne permită să păstrăm Miţva de a-i iubi pe alții cum se cuvine, de vreme ce spune în mod explicit: “restul sunt comentarii la asta; du-te și studiază.” Asta înseamnă că restul Torei constituie interpretări ale acestei singure Miţva, că Miţva de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți nu ar putea fi împlinită, dacă nu ar fi celelalte.

3) Înainte să pătrundem în miezul chestiunii, trebuie să respectăm acea Miţva, de vreme ce ni s-a poruncit: “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Cuvintele “pe tine însuți” ne spun, “iubește-ți aproapele în aceeași măsură în care te iubești pe tine însuți, nici un pic mai puțin.” Cu alte cuvinte, în mod constant și vigilent, trebuie să satisfacem nevoile fiecărei persoane din națiunea lui Israel, nu mai puțin decât suntem întotdeauna vigilenți să ne satisfacem propriile nevoi.

Acest lucru este absolut imposibil, pentru că nu mulți pot să își satisfacă propriile nevoi în munca lor de zi cu zi – și atunci, cum poți să le spui să lucreze pentru a satisface dorințele întregii națiuni? Și n-ar fi cu putință să ne gândim că Tora exagerează, căci ne avertizează să nu adăugăm și să nu scădem nimic, indicând că aceste cuvinte și legi au fost date cu o mare precizie.

4) Și dacă asta încă nu ţi-este de ajuns, o să îţi spun că simpla explicație a acelei Miţva de a-ți iubi aproapele e încă și mai aspră, căci trebuie să punem nevoile prietenilor noștri înainte de ale noastre. E după cum au scris înțelepții noștri (Kidușin p. 20) cu privire la versetul căci“Dacă îţi va zice «Nu vreau să ies de la tine»… şi se simte bine la tine” (Deuteronom 15:16), cu privire la robul evreu: “atunci când, uneori, nu are decât o pernă, dacă se culcă el pe ea și nu i-o dă robului său, atunci nu respectă‚ căci« se simte bine la tine», pentru că el se culcă pe pernă, iar robul pe podea. Iar dacă nu se culcă pe pernă și nu o dă nici robului, la fel, este regula sodomită. Se dovedește că, în ciuda voinței sale, el trebuie să o dea robului său, în timp ce stăpânul se culcă pe podea.

Mai găsim aceeași regulă și în versetul nostru despre măsura în care îl iubim pe aproapele nostru, căci și aici, textul compară satisfacerea nevoilor prietenului cu satisfacerea propriilor nevoi, ca în exemplul căci el “se simte bine la tine”, cu privire la robul evreu. Astfel, și aici, dacă are doar un scaun, iar prietenul său nu are scaun, legea este că, dacă el stă pe scaun și nu îl dă prietenului său, atunci încalcă porunca, “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, căci nu îndeplinește nevoile prietenului său așa cum le împlinește pe ale sale.

Iar dacă nu stă pe scaun și nici nu îl dă prietenului său, e la fel ca regula sodomită. Ca urmare, trebuie să îl lase pe prietenul său să se așeze, în timp ce el stă pe podea sau în picioare. În mod clar, asta este legea cu privire la toate nevoile pe care le are cineva și toate lipsurile prietenului său. Iar acum, mergi și vezi dacă această Miţva este realizabilă în vreun fel.

5) Mai întâi, trebuie să înțelegem de ce Tora a fost dată anume națiunii lui Israel și nu în mod egal tuturor naţiunilor lumii. Oare – Doamne ferește – este vorba aici despre naționalism? Evident că numai un om nesănătos la minte ar gândi așa. De fapt, înțelepții noștri au analizat aceasta chestiune – și iată ce au vrut să spună prin cuvintele lor (Avoda Zarah 2): “Creatorul a dat-o fiecărei națiuni și fiecărei limbi, iar einu au primit-o.”

Dar ceea ce ei găsesc a fi năucitor este de ce, atunci, am fost noi numiți “poporul ales”, căci este scris, “Domnul Dumnezeul tău te-a ales…”(Deuteronom 7:6), atâta timp cât nicio altă națiune nu a dorit-o? Mai mult, există în aceasta chestiune o întrebare fundamentală: E posibil oare, să fi venit Creatorul cu legea Lui în mână și să fi negociat cu acele popoare sălbatice? De un astfel de lucru nu s-a auzit niciodată și e complet inacceptabil.

6) Insă, atunci când înțelegem pe deplin esența Torei și a acelor Miţvot care ni s-au dat, precum și scopul lor de dorit, în măsura în care ne-au instruit înțelepții noștri – care este scopul marii creații ce ne este înfățișat dinaintea ochilor – atunci vom înțelege totul. Căci primul concept acela este că nu există acțiune fără scop. Și nu există excepție de la această regulă, în afară de partea inferioară a speciei umane sau a copilaşilor. Aşadar, este sigur că El, Creatorul, a cărui măreție e mai mult decât putem concepe, nu ar acționa fără un scop, fie că e vorba de o acțiune neînsemnată sau de una importantă.

Înțelepții noștri ne spun despre asta, că lumea n-a fost creată decât cu scopul de a fi respectate Tora și Miţvot, ceea ce înseamnă, după cum au explicat înțelepții noștri, că scopul Creatorului din momentul în care a creat Creația Sa, este acela de a-şi revela Dumnezeirea în fața altora. Asta pentru că revelarea Dumnezeirii Sale ajunge la creatură ca o recompensă plăcută, care crește mereu, până ce ajunge la măsura dorită.

Și prin aceasta, cei inferiori se ridică întru recunoașterea adevărată și devin un car pentru El și pentru a-L revela pe El, până la finalul complet: “Nici n-a văzut ochiul aşa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El” (Isaia 64:4). Și dată fiind măreția și gloria acelei perfecțiuni, Tora și profeția se abțin și ele de la a spune măcar un cuvânt de exagerare aici, după cum spuneau înțelepții noștri (Berachot 34), “toți profeții și-au făcutprofețiile doar pentru zilele lui Mesia, dar pentru lumea ce urmează, nici ochiul n-a văzut Dumnezeu în afară de tine.”

Perfecțiunea aceasta este exprimată în cuvintele Torei și ale profeției și în cuvintele înțelepților noștri, prin simplul cuvânt Dvekut (adeziune / alipire). Dar în sensul larg, folosit de mase, el   și-a pierdut aproape de tot conținutul. Însă dacă zăboveşti chiar și numai o clipă asupra acestui cuvânt, vei fi copleșit de amploarea sa minunată, căci vei vedea măreția Creatorului și caracterul umil al creaturii. Atunci, vei putea să percepi valoarea stării de Dvekut între tine şi un altul și vei înțelege de ce atribuim acelui cuvânt scopul întregii creații.

Rezultă că scopul întregii creații este ca umilele creaturi, prin respectarea Torei și Miţvot, să poată să se înălțe, să se dezvolte mereu, până ce sunt răsplătite prin starea de Dvekut cu Creatorul lor.

7) Dar iată că vin Cabaliștii și întreabă – de ce nu am fost creați în această stare înălțată de contopire de la bun început? Ce motiv a avut El să ne împovăreze cu această muncă a creației și cu Tora și cu Miţvot? și tot ei au răspuns: “Cel care mănâncă ceea ce nu e al său se teme să se privească în față.”Asta înseamnă că cel care mănâncă și se bucură de pe urma muncii prietenului se teme să se privească în faţă, pentru că, făcând acest lucru, el devine din ce în ce mai umilit, până ce își pierde forma umană. Și pentru că ceea ce apare din plenitudinea Lui nu poate să fie imperfect, El ne-a făcut loc să ne câștigăm noi înșine măreția, prin munca noastră întru Tora și Miţvot.

Cuvintele acestea sunt foarte profunde și eu le-am explicat deja în cartea mea, Panim Meirot uMasbirot referitoare la Pomul vieții, Ramura Întâi, precum și în cartea Studiul celor Zece Sefirot, Histaklut Pnimit, Partea întâi. Aici, le voi explica pe scurt, ca să le poată înțelege toată lumea.

8) Problema aceasta este ca şi situația în care un om bogat a luat un om din piață și i-a dat de mâncare, i-a dat aur și argint și tot ce dorea în fiecare zi. Și în fiecare zi îl copleşea cu mai multe daruri decât în ziua de dinainte. În cele din urmă, cel bogat l-a întrebat, “Spune-mi, ți-au fost împlinite toate dorințele?” Iar el a răspuns, “Nu toate dorințele mele au fost împlinite, căci ce bine și ce plăcut ar fi, dacă toate acesteposesiuni și lucruri prețioase le-aş căpăta prin munca mea, așa cum le-ai căpătat tu, iar eu nu aș primi milădin mână ta.” Atunci, cel bogat i-a răspuns: “în cazul ăsta, nu s-a născut niciodată un om care să-ţi poată implini ție dorințele.”

Este un lucru firesc întrucât, pe de o parte, omul trăieşte experiența unei plăceri din ce în ce mai mari, cu cât îl copleşeşte cu mai multe daruri, iar pe de alta parte, îi este greu să suporte rușinea benevolenţei excesive pe care cel bogat i-o dăruiește. Asta întrucât există o lege naturală, că cel care primește se simte rușinat și incomod la primirea darurilor, pe care cel care dăruiește i le dă din compasiune și din milă.

De aici rezultă o a doua lege – anume că niciodată nu va putea cineva să satisfacă pe deplin nevoile prietenului său, pentru că, în cele din urmă, el nu va reuşi să-i dea natura și forma auto-posesiei, întrucât numai cu ea este dobândită perfecțiunea dorită.

Acest lucru este valabil, însă, doar pentru creaturi, în timp ce, în ceea ce-L privește pe Creator, este totalmente imposibil și inacceptabil. De aceea El ne-a pregătit pentru străduinţă și truda întru Tora și Miţvot, pentru a ne produce noi înșine înălţarea sublimă, deoarece atunci, încântarea și plăcerea care vin la noi de la El, adică tot ce este inclus în Dvekut cu El, ne va aparţine întru totul, întrucât am ajuns la ea prin prin propriile noastre eforturi. Atunci ne vom simți ca aparţinători – iar fără asta, nu poate să existe o senzație de plenitudine.

9) Într-adevăr, trebuie să examinăm esența și originea acestei legi naturale și ce a dat naştere acelui cusur al rușinii și inconfortului pe care îl simțim atunci când primim o binefacere de la altul. Se ştie faptul că, în baza unei legi pe care oamenii de ştiinţă o cunosc, fiecare ramură are aceeași natură ca și rădăcina sa, şi că:

1. ramura dorește, caută, tânjește și beneficiază de toate manifestările rădăcinii, în schimb:
2. ramura se debarasează de toate manifestările ce nu se regăsesc în rădăcină, pe care nu le poate tolera și care îi dăunează.

Legea aceasta există între fiecare rădăcină și ramura sa și nu poate fi încălcată.

Astfel ni se deschide o ușă, pentru a înțelege sursa tuturor plăcerilor și durerilor din lumea noastră. Întrucât Creatorul este rădăcina creaturilor Sale, noi simțim tot ce există în El și se extinde către noi direct de la El ca fiind plăcut și încântător, pentru că natura noastră este apropiată rădăcinii noastre. Și tot ce nu este în El și nu se exrinde către noi direct de la El, ci contrazice creația însăși, va fi împotriva naturii noastre și, astfel, greu de tolerat pentru noi. În consecinţă, ne place să ne odihnim și nu ne place să ne mișcăm, până într-atât încât nu facem nicio mișcare decât pentru a dobândi starea de odihnă. Asta întrucât rădăcina noastră este imobilă și nemișcată; în El nu există niciun fel de mișcare. De aceea, (mișcarea) este ceva împotriva naturii noastre și detestabil pentru noi.

Tot aşa, ne place înțelepciunea, puterea și abundenţa, etc., pentru că toate acestea există în El, care este rădăcina noastră. Și drept urmare, urâm ceea ce este opus acestor lucruri – prostia, slăbiciunea și sărăcia, căci ele nu există deloc în rădăcina noastră. Asta ne face să ne simțim odioşi şi detestabili, iar asta ne doare peste măsură.

10) Asta este ceea ce ne lasă acel gust neplăcut al rușinii și al inconfortului, atunci când primim de la alții o binefacere, întrucât în Creator nu există primirea de favoruri, fiindcă de la cine oare ar putea El să primească? Și întrucât acest element nu există în rădăcina noastră, noi îl simțim ca detestabil și respingător. Pe de altă parte, simțim încântare și plăcere de fiecare dată când dăruim altora, căci acest tip de manifestare există în rădăcina noastră, pentru că ea dă tuturor.

11) Acum am găsit o cale de a examina scopul creației, care este acela de a ne agăţa de El, în adevărată Lui aparenţă. Această înălţare sublimă și Dvekut, pe care avem siguranţa că o vom dobândi prin munca noastră în Tora și Miţvot, este nici mai mult, nici mai puțin decât echivalența ramurilor cu rădăcina lor. Toată blândețea și plăcerea și desăvârşirea devin aici o extensie firească, după cum am spus mai sus – anume că:

1. plăcerea este doar echivalența de formă cu Creatorul. Atunci când ne egalizăm în fiecare manifestare cu rădăcina noastră, noi simţim încântarea.
2. tot ceeea ce întâlnim și nu se află în rădăcina noastră devine în mod necesar pentru noi intolerabil, detestabil sau sensibil de dureros, conform acestui concept.

În mod firesc, descoperim că însăși speranța noastră depinde de măsura echivalenței de formă între noi şi rădăcina noastră.

12) Acestea au fost cuvintele înțelepților noștri (Bereșit Raba 44) când au întrebat, “De ce i-ar păsa Creatorului dacă tăiem gâtul animalelor din faţă sau din spate?La urma urmei, Miţvot au fost date numai pentru a îi purifica pe oameni.” Acea purificare înseamnă curățarea trupului confuz, ceea ce constituie scopul ce se desprinde din respectarea întregii Tora și Miţvot. “Omul … s-a născut ca mânzul unui măgar sălbatic!” (Iov 11:12), întrucât atunci când apare din sânul creației, el este în întregime murdărie și slăbiciune, adică având o uriaşă iubire de sine imprimată în el, totul învârtindu-se în jurul lui, fără nicio urmă de dăruire pentru ceilalți.

Aşadar, omul se găseşte atunci la cea mai mare distanță de rădăcină, la celalalt capăt, întrucât rădăcina este doar dăruire, fără nicio urmă de primire, în timp ce nou-născutul este într-o stare de completă auto-satisfacere, primire fără niciun dram de dăruire. Ca urmare, situația sa este privită ca fiind punctul cel mai de jos al inferiorităţii și murdăriei, în lumea noastră omenească.

Cu cât se dezvoltă mai mult, cu atât primeşte el, de la mediul său, porţiuni de “dăruire pentru ceilalţi”, în funcție de valorile și dezvoltarea mediului respectiv. Apoi, el este inițiat în a respecta Tora și Miţvot în scopul iubirii de sine, pentru a fi răsplătit în aceasta lume și în lumea următoare, ceea ce se numeşte Lo Lişma (nu în numele Ei), întrucât omul nu se poate deprinde cu nicio altă cale.

Pe măsură ce se dezvoltă, omului i se spune să respecte Tora și Miţvot Lişma (în numele Ei), cu scopul exclusiv de a aduce încântare Creatorului, după cum spunea Rambam: “Femeilor și copiilor nu artrebui să li se spună să respecte Tora și Miţvot Lişma, pentru că nu vor putea să le suporte. Atunci când cresc, însă, și dobândesc cunoaștere și înțelepciune, atunci sunt învățați să muncească Lişma.” Este după cum spuneau înțelepții noștri, “De la Lo Lişma, omul ajunge la Lişma,” ceea ce este definit prin scopul de a aduce încântare Creatorului, nu pentru vreo iubire de sine, indiferent de circumstanţe.

Rezultatul firesc al angajării în Tora și Miţvot Lişma, pe care Dătătorul Torei îl știe, este după cum au scris înțelepții noștri (Kidușin 30), “Creatorul spune, «Am creat înclinația rea, am creat pentru eaTora, ca mirodenie».” Astfel, acea creatură se dezvoltă și urcă în grade către înălţarea sublimă, până ce își pierde orice rămășiță de iubire de sine și toate Miţvot se înalță în corpul său, iar ea își face toate acțiunile doar pentru a dărui, astfel că însăși necesitatea ca ea să primească va curge în direcția dăruirii, pentru a putea să dăruiască. De aceea, înțelepții noștri au spus, “Tora și Miţvot au fost datenumai pentru a-i curăța pe Israel”

13) Tora are doua părți:

1. Miţvot între om și Creator, și
2. Miţvot între om și om.

Și amândouă țintesc către același lucru – să aducă creatura către scopul final al stării de Dvekut cu El.

Mai departe, chiar și partea practică a amândurora este una și aceeași, pentru că atunci când cineva face o acțiune Lişma, fără niciun amestec de iubire de sine, adică fără să urmărească vreun beneficiu pentru sine, atunci nu simte nicio diferență dacă munceşte pentru a-şi iubi prietenul sau a-L iubi pe Creator.

Este așa întrucât constituie o lege firească pentru orice ființă faptul că orice se află în afara corpului său este privit ca ireal și gol. Și orice mișcare pe care o face omul pentru a-l iubi pe un altul este efectuată cu o Lumina Reflectată și cu o recompensă care, în cele din urmă, o să i se întoarcă și o să îi servească pentru propriul beneficiu. Astfel, un asemenea act nu poate fi considerat “iubire pentru altul”, întrucât este judecat după scopul său. Este ca și chiria pe care o plăteşti dar care, în cele din urmă, îţi oferă avantaje. Actul în sine de a închiria nu este, însă, considerat a fi iubire pentru altul.

Însă a face orice fel de mișcare doar ca rezultat al iubirii pentru alții, fără nicio scânteie de Lumină Reflectată și nicio speranță pentru niciun fel de auto-gratificare în schimb, este complet imposibilă prin natura lucrurilor. Stă scris în Tikunei Zohar despre acest lucru, cu privire la națiunile lumii: “Orice Hesed (graţie / milă) pe care ofac ei, o fac pentru ei înșiși”.

Asta înseamnă că tot binele pe care îl fac, fie pentru prietenii lor, fie pentru Creator, nu sunt datorită iubirii lor pentru alții, ci datorită iubirii lor pentru ei înșiși. Și asta întrucât este totalmente împotriva naturii.

Aşadar, numai cei ce respectă Tora și Miţvot sunt potriviţi pentru asta, întrucât, obișnuindu-se să urmeze Tora și Miţvot pentru a aduce încântare Creatorul, ei se îndepărtează treptat de la  sânul naturii fireşti și dobândesc o a doua natură, care este iubirea pentru alții, menționată mai sus.

Asta a făcut ca înțelepții Zohar-uluisăexcludă națiunile lumii de la a-și iubi aproapele, atunci când au spus, “Fiecare act de Hesed pe care îl fac, îl fac pentru ei înșiși”, întrucât ei nu sunt implicaţi în a respecta Tora și Miţvot Lişma, iar singurul motiv pentru care slujesc dumnezeilor lor este pentru răsplată și mântuire, în lumea aceasta și în cea care va veni. Astfel, adorarea dumnezeilor lor este și ea rezultatul iubirii de sine, iar ei nu vor face niciodată vreo acțiune care este în afara limitelor propriului trup, care să-i facă  să se ridice măcar și cât un fir de păr deasupra naturii lor elementare.

14) Astfel, putem să vedem clar că, pentru cei care respectă Tora și Miţvot Lişma, nu există nicio direfență între cele doua părți ale Torei, nici măcar în partea practică. Asta întrucât, înainte să le dobândească, omul este obligat să simtă un act de dăruire – fie către un altul, fie către Creator – ca pe o stare de gol de neconceput. Însă, printr-un mare efort, încetul cu încetul, el se ridică și ajunge la o a doua natură a sa, pentru ca apoi să dobândească scopul final, care este starea de Dvekut cu Creatorul.

Așa stând lucrurile, este rezonabil să ne gândim că partea din Tora care se ocupă de relația omului cu aproapele poate să ne aducă mai lesne la obiectivul dorit. Asta pentru că lucrarea în Miţvot între om și Creator este fixă și precisă și nu are cerințe, iar omul se obișnuiește ușor cu ea și tot ce se face din obişnuinţă nu mai este util. Dar Miţvot privind relaţiile între om și om sunt schimbătoare și neuniforme, iar cerințele sunt în jurul lui, oriunde s-ar intoarce dând de ele. Aşadar, leacul lor este mult mai sigur, iar scopul este mai apropiat.

15) Acum putem să înțelegem cuvintele pe care i l-ea spus Hilel haNași prozelitului, anume că esența Torei este, “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, iar restul de 612 Miţvot sunt doar o pregătire pentru aceasta. (vezi pct. 2) Și chiar Miţvot referitoare la relaţia între om și Creator sunt privite ca o pregătire pentru această Miţva, care este scopul final ce rezultă din Tora și Miţvot, după cum au spus înțelepții noștri, “Tora și Miţvot au fost date numai pentru a-i curăța pe Israel”(Pct. 12). Este vorba de curățarea trupului, până ce dobândim a doua natură, definită ca “iubire pentru ceilalţi”, adică singura Miţva: “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, care este scopul final al Torei, după care omul dobândeşte imediat starea de Dvekut cu Creatorul.

Dar nu trebuie să ne întrebăm de ce nu a fost definită în cuvintele: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronom 6:5). Asta pentru că, într-adevăr, în ceea ce-l privește pe om care încă se mai află în natura sa, conform creației, nu există diferență între iubirea pentru Creator și iubirea pentru aproapele său. Asta întrucât tot ce nu este el, este pentru el ireal.

Și pentru că acel prozelit i-a cerut lui Hilel haNași să îi explice rezultatul dorit al Torei, pentru ca scopul să îi fie mai aproape și să nu trebuiască să bată cale lungă, aşa cum i-a spus, “Învață-mă toată Tora cât stau eu într-un picior”, el l-a definit ca fiind iubirea pentru aproape, căci scopul este mai aproape și se dezvăluie mai rapid (Pct. 14), întrucât aici nu este loc pentru greșeală, necesitând multe cerințe.

16) În cuvintele de mai sus, găsim un mod de a înțelege conceptul nostru enunţat anterior (pct. 3 și 4) cu privire la conținutul Miţva, “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, şi cum Tora ne obligă să facem ceva ce nu poate fi făcut.

Într-adevăr, trebuie ştiut că aceasta este raţiunea pentru care Tora nu a fost dată sfinților noștri părinți – Avraam, Isac și Iacov – ci a fost ținută până la exodul din Egipt, când au ieșit și au devenit o națiune întreagă, de șase sute de mii de oameni, în vârstă de douăzeci de ani și mai mult. Căci atunci, fiecare membru al națiunii a fost întrebat dacă este de acord cu acea lucrare sublimă. Şi odată ce fiecare om din națiune a fost de acord cu asta în inima și în sufletul său, și a spus, “Vom face și vom auzi”, atunci a devenit posibil să fie respectată întreagă Tora, iar ceea ce fusese imposibil înainte a devenit posibil.

Asta întrucât este sigur că, dacă șase sute de mii de oameni își lasă deoparte munca pentru satisfacerea propriilor nevoi și nu se îngrijesc de nimic altceva decât să vegheze ca aproapelui să nu-i lipsească nimic și, mai mult, se angajează în asta cu o mare iubire, cu inima și cu sufletul lor, în înțelesul deplin al acestei Miţva, “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, atunci este dincolo de orice îndoială faptul că niciun om din națiune nu va trebui să-şi facă griji privind propria sa bunăstare.

De aceea, omul devine întru totul liber să-și asigure propria sa supraviețuire și va putea să respecte cu ușurință Miţva, “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, îndeplinind toate condițiile menţionate la pct. 3 și 4. La urma urmei, de ce şi-ar face griji pentru propria sa supraviețuire, dacă aproape șase sute de mii de iubiți credincioşi sunt gata să se îngrijească cu mare atenţie să nu îi lipsească nimic din cele ce-i sunt necesare?

Prin urmare, odată ce toți membrii națiunii au fost de acord, li s-a dat imediat Tora, pentru că erau capabili să o respecte. Înainte, însă, de a fi crescut pentru a ajunge să fie o națiune completă și, cu siguranță, pe vremea părinților, care erau singuri în acel ținut, ei nu erau pregătiţi pentru a respecta cu adevărat Tora, în forma ei dezirabilă, întrucât cu un număr mic de oameni, este imposibil să începi să te angajezi în Miţvot referitoare la relaţiile între om și ceilalţi oameni, în măsura poruncii “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, după cum am explicat (pct.  3 și 4). De aceea nu le-a fost dată Tora.

17) Din toate cele de mai sus, putem să înțelegem una dintre cele mai tulburătoare fraze ale înțelepților noștri: “toți ai lui Israel garantează unii pentru alții”. Asta pare să fie cu totul incorect, întrucât este posibil ca, dacă cineva păcătuiește sau face un păcat care Îl supără pe Creator, iar tu nu îl cunoști, atunci Creatorul să-și recupereze datoria de la tine? Este scris, “Să nu omori pe părinţi pentru copii şi să nu omori pe copii pentru părinţi; fiecare să fie omorât pentru păcatul lui” (Deuteronom 24:16); aşadar, cum pot ei să spună că răspunzi chiar şi pentru păcatele unui străin, despre care nu ştii nici cine este şi nici măcar unde se află?

Și dacă asta nu e de ajuns, să aruncăm o privire în Masechet Kidușin, pct. 40b: “Rav Elazar, fiul lui RavȘimon, spune: «Întrucât lumea e judecată după majoritatea ei, iar individul e judecat şi el după majoritatea ei, dacă a îndeplinit o Miţva, atunci ferice de el, căci a condamnat întreaga lume la partea de merite. Iar dacă a făcut un păcat, blestemat fie el, căci s-a condamnat pe sine și întreaga lume la partea de vină, căci s-a spus, ‘un păcătos distruge mult bine’».”

Astfel, Rav Elazar, fiul lui Rav Șimon, m-a făcut pe mine răspunzător pentru toată lumea, întrucât el crede că toți oamenii din lume răspund unii pentru alții și fiecare om, prin faptele sale, aduce merite sau păcate întregii lumi. Lucrul acesta este încă şi mai tulburător.

Însă, conform celor spuse mai sus, putem să înțelegem cuvintele lor foarte simplu; am arătat că fiecare din cele 613 Miţvot din Tora se învârt toate în jurul acelei singure Miţva: “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” Vedem, totodată, că o asemenea stare poate axista numai într-o națiune întreagă, al cărei membri sunt fiecare de acord cu acest precept.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(dintr-un manuscris)

Israel nu se vor întoarce în țara lor până când nu vor fi cu toții într-un singur pachet.

1)    Înțelepții noștri au spus: „Israel nu va fi mântuit până când nu vor fi cu toții într-un singur pachet”.

2)    Trebuie să înțelegem cum unitatea lui Israel se leagă de mântuire.

3)    Mai întâi ar trebui să luăm în considerare chestiunea prezentată în (Geneza, 15:8, 13, 14)  „prin ce voi cunoaște” etc., „sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei” etc., „şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii”. Nu este clar cum răspunde la întrebarea lui Avraam.

4)    Ar trebui să înțelegem întreaga chestiune a acestei creații, în care omul suferă atât de mult: la ce servește? Nu ar putea El să-Și încânte creațiile fără toate acestea?

5)    Este scris în cărți că sufletele nu pot primi răsplata bună pentru care El a creat lumea și sufletele dacă nu au un Kli (vas) gata să primească. Și singura modalitate prin care cineva poate obține acel Kli este prin muncă și trudă, pentru a respecta Mițvot (poruncile) prin presiunea și războaiele pe care le poartă cu înclinația rea și numeroasele prevenții și necazuri. Suferința și munca din Tora și Mițvot oferă un Kli pentru suflet, astfel încât acesta să fie potrivit să primească toată încântarea și plăcerea pentru care El a creat toate creațiile.

6)    Acum putem înțelege cuvintele lui Ben He He din Mișna, Avot, care spun: „După cum este tristețea, așa este și răsplata”. Aceasta înseamnă că răsplata este măsurată prin cantitatea de tristețe. Acest lucru este derutant, căci cum este legată tristețea cuiva de răsplata sa?

7)    Având în vedere cele spuse mai sus, putem înțelege pe deplin că toată tristețea și munca ce au fost pregătite în lume sunt menite să ofere Kli-ul pentru a primi răsplata bună prin muncă în Tora și Mițvot. Astfel, în mod natural, cu cât este mai mare tristețea cuiva în Tora și Mițvot, cu atât mai mare este Kli-ul individului. În mod natural, omul poate primi o răsplată mai mare.

8)    Acum putem înțelege răspunsul Creatorului la întrebarea lui Avraam, patriarhul: „Prin ce voi cunoaște?” etc. Întrebarea lui Avraam a fost pentru că a văzut, în spiritul său de sfințenie, răsplata extrem de mare pe care Israel este destinat să o primească prin moștenirea pământului, deoarece respectarea Mițvot depinde în întregime de pământ. De aceea, Avraam, patriarhul, s-a întrebat: „prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?” (Geneza, 15:8) Adică, în ce mod voi ști că copiii lui Israel vor putea primi o răsplată atât de mare și o abundență atât de mare, de unde ar avea Kelim atât de mari încât să primească acest lucru minunat? Creatorul i-a spus despre asta: „sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani” (Geneza, 15: 13), căci atunci vor avea o mare muncă în Tora și Mițvot. Atunci a înțeles că în acest fel vor obține cu siguranță marile vase de primire, iar răspunsul a fost complet satisfăcător.

9)    Din cuvintele noastre rezultă că moștenirea pământului necesită multă pregătire, deoarece Segula (meritul / puterea / vindecarea) Torei și Mițvot depind în întregime de aceasta, întrucât prin ea cineva este răsplătit cu toată abundența și beneficiul pe care Creatorul le-a contemplat cu privire la toate sufletele lui Israel înainte de a le crea. Acesta este și motivul pentru care patriarhul Avraam a fost nedumerit și nu a înțeles de unde vor lua vase atât de mari încât să fie răsplătiți cu sfințenia pământului. În cele din urmă, Creatorul i-a spus că munca în Tora și Mițvot în exilul din Egipt le va oferi aceste vase mari și vor fi potriviți pentru pământul sfânt.

10) Acest lucru este derutant: Este una în ceea ce-i privește pe cei care se angajează în Tora, dar ce se întâmplă cu cei care se angajează în treburi lumești, care nu sunt deloc pregătiți să se angajeze în Tora? Cum vor fi răsplătiți cu aceste vase?

11) Răspunsul este că acesta este motivul pentru care au spus în comentariul menționat mai sus că Israel nu este mântuit înainte de a fi cu toții într-un singur pachet. Este așa întrucât întregul Israel este într-adevăr un singur trup, unde fiecare organ îşi are rolul său unic. De pildă, capul contemplă intelectul și rațiunea; mâinile lucrează și oferă hrană capului, în timp ce capul însuși este scutit de muncă și nu trebuie să lucreze, deoarece mâinile sunt întru totul suficiente. În mod similar, mâinile nu trebuie să calculeze cum să lucreze, deoarece capul este întru totul suficient pentru el. În mod similar, mâinile nu trebuie să se gândească sau să contemple cum să lucreze, deoarece capul este întru totul suficient pentru el.

12) Dacă Israel devin un singur pachet, ca un singur trup, unde lucrătorii – care sunt mâinile trupului – se ocupă de cap, munca și durerea celor care se angajează în Tora și lucrează vor contempla pentru lucrători… și acest lucru clarifică comentariul (Israel nu este mântuit până când nu sunt toți, într-un singur pachet) și „un mântuitor a venit în Sion… care va merge”.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

ARMONIA DINTRE RELIGIE ŞI LEGEA EVOLUŢIEI ŞI SOARTA OARBĂ

„Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă”

– Deuteronom 28:65

„Nu veţi vedea împlinindu-se ce vă închipuiţi când ziceţi: ‹Vrem să fim ca neamurile, ca familiile celorlalte ţări.›„

– Ezechiel 20:32

Creatorul ne va arăta în mod evident că Israel nu pot exista în exil, și nu-şi vor găsi odihna, precum restul popoarelor care s-au amestecat între națiuni şi şi-au găsit odihna și au fost asimilate de acestea, până când nu a mai rămas nici urmă din ele. Nu așa este casa lui Israel. Acest popor nu-şi va găsi odihna între popoare până când nu va împlini versetul: „Şi, dacă de acolo vei căuta pe Domnul D-zeul tău, Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima ta și din tot sufletul tău„. (Deuteronomul, 4:29).  

Putem cerceta lucrurile acestea îndreptându-ne cu gândul la Providență și la ceea ce s-a afirmat despre noi: „Tora este adevărată și toate cuvintele ei sunt adevărate și vai nouă atâta timp cât ne îndoim de adevărul ei„. Iar noi spunem despre toate reproşurile care ni se fac că sunt întâmplătoare, că nu sunt nimic altceva decât soarta oarbă. Pentru asta nu există decât un singur remediu – să fim podidiţi din nou cu toate necazurile până într-atât încât să vedem că acestea nu sunt coincidențe, ci statornica Providență, destinată nouă prin Sfânta Tora.

Ar trebui să lămurim această chestiune prin însăşi legea evoluţiei: Natura Rânduielii de nezdruncinat pe care am dobândit-o prin Sfânta Tora – calea Torei în Providență (vezi “cele două căi” în articolul “Libertatea”), dându-ne şansa să trăim o evoluţie mult mai rapidă decât celelalte națiuni. Și întrucât membrii națiunii au evoluat astfel, a existat întotdeauna necesitatea de a merge mai departe și de a fi extrem de meticuloşi în respectarea tuturor Miţvot (poruncile) Torei. Fiindcă nu au făcut aşa ci au vrut să implice egoismul lor îngust, ceea ce înseamnă Lo Lişma (nu în numele Ei), au ajuns la dărâmarea Primului Templu întrucât au vrut, ca și celelalte națiuni, să preamărească bogăția și puterea mai presus de  dreptate.

Însă, pentru că Tora o interzice, ei s-au dezis de Tora și de profeție și au adoptat obiceiurile vecinilor astfel încât să se poată bucura de viață, în măsura în care le-a cerut-o propriul egoism. Și pentru că au făcut așa, puterile națiunii s-au dezintegrat: unii i-au urmat pe împărați și pe conducătorii egoiști, iar alţii i-au urmat pe profeți. Iar această separare a continuat până la darâmarea Templului.

În cazul celui de-Al doilea Templu fenomenul a fost încă și mai evident, întrucât începutul sciziunii a fost făcut public de acei discipoli necuraţi, conduşi de Ţadok și Boetos. Revolta lor împotriva înțelepților noștri se referea în principal la obligația de a fi Lişma, așa cum au spus înțelepţii noştri: „Înțelepți, fiţi prudenţi cu cuvintele voastre”. Întrucât nu voiau să renunţe la egoismul lor, au creat acest gen deplorabil de comunități devenind o mare sectă numită „Ţdokim” (Saduceii), care erau conducătorii şi cei bogați, urmărindu-şi dorinţele lor egoiste, în opoziţie cu calea Torei. Ei i-au combătut pe Pruşim (Fariseii) și tot ei sunt cei care au adus dominația imperiului roman asupra lui Israel. Aceștia sunt cei care nu au vrut să facă pace cu cei ortodocşi, așa cum ne-au sfătuit înţelepţii noștri conform Torei, până când Templul  a fost distrus iar slava lui Israel a fost exilată.

Diferenţa dintre un ideal laic şi unul religios

Un ideal secular îşi are originea în umanitate și, drept urmare, nu se poate ridica deasupra umanităţii. În schimb, un ideal religios, care îşi are originea în Creator, se poate ridica mai presus de umanitate. Asta întrucât la baza unui ideal secular se află egalizarea și prețul glorificării omului, el acţionând pentru a se mândri în ochii oamenilor. Și, cu toate că uneori este desconsiderat în ochii contemporanilor, omul se bazează încă pe alte generații și pentru el este încă un lucru prețios, ca o comoară care îl ţine în viaţă pe posesor, deși nimeni nu știe de existenţa ei şi nici nu o preţuieşte.

Un ideal religios, însă, se bazează pe gloria în ochii Creatorului. Aşadar, cel care urmează un ideal religios se poate ridica deasupra umanității.

Așa se petrec lucrurile printre națiunile exilului nostru. Atâta timp cât am urmat calea Torei, am fost în siguranță, căci este cunoscut tuturor națiunilor că suntem o națiune extrem de evoluată iar ei îşi doreau să coopereze cu noi. Ne-au exploatat, fiecare în funcție de dorințele lor egoiste, însă noi am avut încă o mare putere între naţiuni, întrucât după toată această exploatare, a rămas totuşi o porțiune frumoasă şi pentru noi, mai mare decât cea a civililor țării respective.

Însă, din cauză că s-au răzvrătit împotriva Torei în dorinţa lor de a-și împlini pretenţiile egoiste, oamenii şi-au pierdut scopul vieții, adică lucrarea lui D-zeu, şi au înlocuit scopul sublim cu scopurile egoiste ale plăcerilor vieții. Astfel oricine a dobândit avere și-a înălţat propriul scop la nivel de glorie și frumusețe. În consecinţă, dacă omul religios și-a risipit surplusul de bani pe caritate, fapte bune, pe construirea de seminarii și alte astfel de nevoi colective, cei egoiști și-au risipit surplusul pe bucuriile vieții: alimente și băuturi, îmbrăcăminte și bijuterii și au ajuns la fel cu potentaţii oricărei națiuni.

Prin aceste cuvinte, vreau numai să arăt că Tora și legea naturală a dezvoltării merg mână în mână în minunată unitate chiar și cu credință oarbă. Astfel, incidentele neplăcute în exil, despre care avem multe de spus din zilele exilului nostru, au fost toate datorate faptului că am deturnat Tora. Dacă am fi respectat poruncile Torei, nu ni s-ar fi întâmplat nimic rău.

Congruenţă şi unitate între Tora şi Soarta Oarbă, şi evoluţia bilanţului uman

Aşadar, propun pe această cale Casei lui Israel să le spunem necazurile noastre: „Destul!” şi, măcar, să facem un bilanţ uman referitor la aceste aventuri pe care ei ni le-au pricinuit tot mereu și aici în țara noastră, la fel. Dorim să ne începem propria noastră politică, întrucât nu avem nicio speranță de a ne agăţa de pământ pentru a constitui o națiune, atâta timp cât nu acceptăm sfânta noastră Tora fără niciun rabat, până la ultima condiție a lucrării Lişma și nu pentru sine, fără nicio rămăşiţă de egoism, după cum am arătat în articolul „Matan Tora”.

Dacă nu ne constituim în mod corespunzător, atunci există clase printre noi și, fără îndoială, vom fi împinși, ba la dreapta, ba la stânga, precum toate celelalte națiuni. Şi mai mult decât atât, căci natura celor evoluaţi este aceea de a nu se putea reţine fiindcă fiecare noţiune importantă provenind de la un încrezut nu va putea fi discutată întrucât el nu va ceda în faţa nimănui şi nu cunoaşte compromisul. Acesta este motivul pentru care înțelepții noștri au spus: „Israel sunt cei mai înverşunaţi dintre națiuni”, căci cel a cărui minte este mai cuprinzătoare, este şi cel mai îndărătnic.

Aceasta este o lege a psihologiei, si dacă cineva nu mă înțelege, să meargă să studieze această lecție printre membrii contemporani ai națiunii: Nici nu am început bine să construim, că timpul ne-a dezvăluit deja înverşunarea și asertivitatea minții noastre și ceea ce unul clădeşte, celălalt dărâmă.

… Este un fapt cunoscut tuturor, dar nu există decât o singură noutate în cuvintele mele: Ei cred că în cele din urmă, cealaltă parte va înțelege pericolul și își va pleca capul și le va accepta viziunea. Eu știu, însă, că fie şi dacă i-am lega unul de altul, niciunul nu va ceda nici măcar un pic şi niciun pericol nu-i va împiedica să-și satisfacă ambiția.

Într-un cuvânt: atâta timp cât nu ne ridicăm scopul deasupra vieții corporale, nu vom avea nici o renaștere în materialitate, întrucât spiritualitatea și corporalitatea din noi nu pot fi puse în acelaşi coș. Suntem copiii Ideii, şi chiar dacă am fost scufundați în patruzeci și nouă de porți ale materialismului, nu vom renunța la Idee. Aşadar, a fi în numele Lui este scopul sfânt de care avem nevoie.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina ARTICOLE BAAL HASULAM – click)

CONCEALMENT AND DISCLOSURE OF THE FACE OF THE CREATOR – 1

One concealment (depiction): His Face is not revealed; that is, the Creator does not behave towards a person according to His Name—The Good who Does Good. Rather, it is to the contrary—one is afflicted by Him or suffers from poor income, and many people wish to collect their debts from him and make his life bitter. His whole day is filled with troubles and worries. Or, one suffers from poor health and disrespect from people. Every plan he begins he fails to complete, and he is constantly frustrated.

In this manner, of course one does not see the Creator’s Good Face, that is, if he believes that the Creator is the one who does these things to him, either as punishment for transgressions or to reward him in the end. This follows the verse, “whom the Lord loves, He corrects,” and also, “the righteous begin with suffering, since the Creator wishes to eventually impart them great peace.”

Yet, one does not fail in saying that all this came to him by blind fate and by nature without any reason and consideration. Rather, one strengthens in believing that the Creator, with His Guidance, caused him all that. This is nonetheless considered seeing the Creator’s back.

The second concealment, which the books refer to as “concealment within concealment,” means that one cannot see even the back of the Creator. Instead, one says that the Creator has left him and no longer watches over him. He ascribes all the sufferings he feels to blind fate and to nature, since the ways of Providence become so complex in one’s eyes that they lead one to denial.

This means (depiction) that one prays and gives charity for one’s troubles but is not answered whatsoever. And precisely when one stops praying for one’s troubles, one is answered. Whenever he overcomes, believes in Providence, and betters his deeds, luck turns away from him and he mercilessly falls back. And when he denies and begins to worsen his deeds, he becomes very successful and is greatly relieved.

One does not find one’s sustenance in proper manners, but through deceit or through desecration of Shabbat. Or, all of one’s acquaintances who keep Torah and Mitzvot (commandments) suffer poverty, illness, and are despised by people. These observers of Mitzvot seem impolite to him, innately brainless, and so hypocritical that he cannot bear to be among them for even a minute.

Conversely, all his wicked acquaintances, who mock his faith, are very successful, well to do, and healthy. They know no sickness; they are clever, virtuous, and good-tempered. They are carefree, confident, and tranquil all day, every day.

When Providence arranges things in this manner for a person, it is called “concealment within concealment.” This is because then one collapses under one’s weight and cannot continue to strengthen the belief that one’s pains come from the Creator for some hidden reason. Finally, one fails, becomes heretic, and says that the Creator is not watching over His creations whatsoever, and all that transpires, transpires by fate and by blind nature. This is not seeing even the back.

Depiction of Disclosure of the Face

But once he has completely discovered the spice—the Light that one inhales into one’s body—through strengthening in faith in the Creator, one becomes worthy of Guidance with His Face revealed. This means that the Creator behaves with him as is fitting to His Name, “The Good who Does Good.”

Thus (depiction), he receives abundant good and great peace from the Creator and is always satisfied. This is because one obtains one’s livelihood with ease and to the fullest, never experiencing trouble or pressure, knows no illness, is highly respected by people, effortlessly completes any plan that comes to his mind, and succeeds wherever he turns.

And when he wishes upon something, he prays and he is instantaneously answered, as He always answers anything that one demands of Him, and not a single prayer is denied. When one strengthens with good deeds, one succeeds even more, and when one is negligent, one’s success proportionally decreases.

All of one’s acquaintances are honest, of good income and health. They are highly respected in the eyes of people and have no worries at all. They are at peace all day and every day. They are smart, truthful, and so comely that one feels blessed to be among them.

Conversely, all of one’s acquaintances who do not follow the path of Torah are of poor livelihood, troubled by heavy debts, and fail to find even a single moment’s rest. They are sick, in pain, and despicable in the eyes of people. They seem to him mindless, ill-mannered, wicked and cruel towards people, deceitful and such sycophants that it is intolerable to be with them.

His Name shows us that He is benevolent to all His creations in all the forms of benefit, sufficient for every kind of receiver from among Israel. Certainly, the pleasure of one is not like the pleasure of another. For example, one who engages in wisdom will not enjoy honor and wealth, and one who does not engage in wisdom will not enjoy great achievements and inventions in the wisdom. Thus, He gives wealth and honor to one, and wondrous achievements in the wisdom to another.

One’s request to become stronger in believing in His Guidance over the world during the concealment period brings one to contemplate the books, the Torah, and to draw from there the Light and the understanding how to strengthen one’s faith in His Guidance. These illuminations and observations that one receives through the Torah are called “the spice of Torah.” When they are collected to a certain amount, the Creator has mercy on him and pours upon him the spirit from Above, that is, the Higher Abundance.

CONCEALMENT AND DISCLOSURE OF THE FACE OF THE CREATOR – 2

Depiction of Concealment of the Face

1. Suffering torments such as deficient income, poor health, degradations, failing to accomplish one’s plans, and emotional dissatisfaction such as keeping oneself from tormenting one’s friend.
2. Praying without being answered. Declining when bettering one’s actions, and succeeding when worsening them. Obtaining one’s sustenance in improper manners: deception, stealing, or by desecrating the Shabbat.
3. All of one’s honest acquaintances suffer poverty, ill health, and degradations of all kinds, and one’s wicked acquaintances mock him every day and succeed in health, wealth, and lead carefree lives.
4. All of his righteous acquaintances who keep Torah and Mitzvot seem cruel, egotistical, odd or innately stupid and impolite, as well as hypocritical. He finds it repulsive to be with them, even in the Garden of Eden, and he cannot bear to be with them for even a moment.

Depiction of Disclosure of the Face

1. Reception of abundant good and peace, and obtainment of one’s livelihood with ease and to the fullest. One never feels paucity or ill health, he is respected wherever he turns, and successfully and easily accomplishes any plan that comes to his mind.
2. When one prays, he is immediately answered. When he betters his ways, he is very successful, and when he worsens his ways, he loses his success.
3. All one’s acquaintances who walk on the right path are wealthy, healthy, know no sickness, are highly respected by people, and dwell in peace and tranquility. And acquaintances who do not follow the right path are of poor income, filled with troubles and pains, are ill, and are loathsome in the eyes of the people.
4. One considers all the righteous acquaintances as clever, reasonable, well-mannered, truthful, and so comely that it is most pleasurable to be among them.

(înapoi la pagina ARTICOLE BAAL HASULAM – click)

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

Continuare la articolul Matan Tora

Toţi ai lui Israel garantează unii pentru alţii (Sanhedrin, 27b, Șavuot 39)

Aici vorbim despre Arvut (Garanția reciprocă), când toți ai lui Israel au devenit răspunzători unii pentru ceilalți. Întrucât Tora nu le-a fost dată, până ce fiecare din naţiunea lui Israel nu a fost întrebat dacă este de acord să-şi asume Miţva (porunca) de a-i iubi pe ceilalţi în totalitate, exprimată în cuvintele: “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” (după cum este explicat în articolul Matan Tora, pct. 2 și 3, şi după cum vom lămuri pe deplin aici). Asta înseamnă că toţi ai lui Israel şi fiecare în parte își iau asupra lor să aiba grijă și să muncească pentru fiecare membru al naţiunii pentru a-i satisface toate nevoile, nu într-o măsură mai mică decât cea imprimată în el de a avea grijă de nevoile sale.

Iar când toată naţiunea a fost de acord, în unanimitate și a spus, “Vom face și vom asculta”, fiecare membru al lui Israel a devenit responsabil pentru ca niciunuia dintre membrii naţiunii să nu-i lipsească nimic. Abia atunci au devenit ei vrednici să primească Tora și nicidecum mai devreme.

Cu această responsabilitate colectivă, fiecare membru al naţiunii fusese eliberat de grija pentru nevoile propriului trup și putea să respecte Miţva “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” în cea mai deplină măsura și să dea tot ce are, oricui a fi fost în nevoie, întrucât nu mai avea grija existenţei propriului său trup, știind cu siguranță că este înconjurat de șase sute de mii de iubiți credincioși, care sunt gata să îi dea totul.

De aceea, ei nu fuseseră pregătiți să primească Tora în vremea lui Avraam, Isac și Iacob, ci numai când au ieșit din Egipt și când au devenit o naţiune desăvârşită. Numai atunci  exista posibilitatea garantării nevoilor tuturor, fără nicio grijă sau preocupare.

Atâta timp, însă, cât erau încă amestecați cu egiptenii, o parte din nevoile lor era cu necesitate dată în mâinile acestor sălbatici, pătrunși de iubirea de sine. Astfel, acea parte care este dată în mâinile străinilor nu va constitui o siguranţă pentru niciunul din cei ai lui Israel, pentru că apropiaţii săi nu vor fi capabili să satisfacă acele nevoi, ele nefiind în posesia lor. Prin urmare, atâta timp cât individul este tulburat de grija pentru sine, el nu este capabil nici măcar să înceapă să respecte acea Miţva – “Iubeste-ți aproapele ca pe tine însuți”.

Astfel, ne apare foarte clar faptul că dăruirea Torei a trebuit să fie amânată până ce au ieșit din Egipt și au devenit o naţiune de sine stătătoare, astfel încât să se ocupe singuri de toate nevoile lor, fără să depindă de alții. Asta i-a făcut să fie potriviţi pentru a primi Arvut, menționată mai sus, și atunci le-a fost dată Tora. Rezultă că, deşi, chiar și după primirea Torei, o mică parte a lui Israel trădează și se întorc la necurăția iubirii de sine, fără a ține seama de ceilalţi, acea cantitate de nevoi care era pusă în sarcina acelor câţiva îi va împovăra pe fiecare ai lui Israel cu necesitatea de a o satisface ei înşişi întrucât acei câțiva nu vor avea milă de ei deloc.

Așadar, îndeplinirea acelei Miţva de a-ţi iubi aproapele va fi împiedicată pentru întregul Israel. Astfel, acești rebeli îi fac pe cei care respectă Tora să rămână în propria necurăție a iubirii de sine, întrucât nu vor fi capabili să se angajeze în porunca “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” și să-și desăvârşească iubirea pentru ceilalți, fără ajutorul lor.

Constatăm, aşadar, că toți ai lui Israel răspund unii pentru alții, atât în partea pozitivă, cât și în cea negativă. În partea pozitivă, dacă ei respectă Arvut într-atât încât fiecare se îngrijește și satisface nevoile apropiaţilor săi, atunci pot să respecte întru totul Tora și Miţvot, adică să aducă încântare Creatorului (Pct. 13). Iar în partea negativă, dacă o parte a naţiunii nu vrea să respecte Arvut, ci alege mai degrabă să se scalde în necurăția iubirii de sine, această parte face ca și restul naţiunii să rămână cufundaţi în necurăție și în starea lor inferioară, fără să găsească vreodată o cale de ieșire din necurăție.

18) Prin urmare, Tana (Rav Șimon Bar Iohai) a descris Arvut (garanţia reciprocă) printr-o pildă cu doi inşi care se aflau într-o barcă, şi unul dintre ei a început să facă o gaură în barcă. Celălalt  l-a întrebat, “De ce faci gaura?”. Iar el i-a răspuns: “Ce treabă ai tu? Fac o gaură sub mine, nu sub tine”. La care acesta i-a răspuns: “Prostule! O să ne scufundăm amândoi!” (VaIikra Raba, Cap. 4).

Adică, după cum am spus, întrucât acei rebeli se scaldă în necurăţia iubirii de sine, prin acțiunile lor, ei construiesc un zid de fier, care împiedică pe cei ce respectă Tora să înceapă măcar să respecte pe deplin Tora și Miţvot conform preceptului “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, care este scara pentru a dobândi starea de Dvekut (alipire / contopire) cu Creatorul. Într-adevăr, cât de juste erau cuvintele pildei care spunea, “Prostule, o să ne scufundăm amândoi!”.

19) Rav Elazar, fiul lui Rașbi (Rav Șimon Bar-Iochai), duce încă mai departe chestiunea lui Arvut. Pentru el nu este suficient că toți ai lui Israel sunt răspunzători unii pentru alții, ci întreaga lume este inclusă în acea Arvut. Într-adevăr, aici nu există nicio controversă, întrucât toata lumea admite că, la început, este suficient să pornești cu o singură naţiune care să respecte Tora, pentru a începe corectarea lumii. Era imposibil să se înceapă cu toate naţiunile în acelaşi timp. Este aşa cum au spus ei, că Creatorul s-a dus cu Tora la fiecare naţiune și limbă, iar ei n-au vrut să o primească. Cu alte cuvinte, erau cufundați în necurăția iubirii de sine până la peste cap, unii în adulter, alții în jaf și crimă și așa mai departe, astfel încât, în acele zile, devenise aproape imposibil de conceput ideea însăşi de a-i întreba dacă sunt de acord să renunțe la iubirea de sine.

Drept urmare, Creatorul nu a găsit vreo naţiune sau limbă vrednică să primească Tora, cu excepția copiilor lui Avraam, Isac și Iacob, al căror merit ancestral se reflectă asupra lor, după cum au spus înțelepții noștri: “Patriarhii au respectat întreagă Tora încă dinainte ca aceasta să fie dată”. Asta înseamnă că, datorită înălţării sublime a sufletelor lor, ei aveau capacitatea să dobândească toate căile Creatorului cu privire la spiritualitatea Torei, care îşi are rădăcina în starea lor de Dvekut, fără să fi avut nevoie în prealabil de etapele părții practice a Torei, pe care nu aveau nicio posibilitate de a o respectă, după cum este scris în “Matan Tora” (pct. 16).

Fără îndoială, și puritatea fizică, și înălţarea sublimă a minţii  Sfinților noștri Părinți i-au influenţat foarte mult pe fiii lor și pe fiii fiilor lor, iar virtutea s-a reflectat asupra acelei generații, ai cărei membri și-au asumat cu toții acea lucrare sublimă și fiecare a declarat clar: “Vom face și vom auzi”. De aceea, noi am fost desemnați, din necesitate, să fim un popor ales dintre toate națiunile. Astfel, numai membrii naţiunii lui Israel au fost admiși în foarte necesara Arvut, şi deloc celelalte naţiuni ale lumii, întrucât ele nu au participat la aceasta. Și asta este realitatea, pur și simplu; cum ar fi putut Rav Elazar să nu fie de acord cu ea?

20) Dar sfârșitul corectării lumii va fi numai prin aducerea tuturor naţiunilor lumii sub lucrarea Sa, căci este scris: “Și Domnul va fi Împărat peste tot pământul; În ziua aceea, Domnul va fi Unu, iar Numele Lui va fi Unu”⁽¹⁾ (Zaharia, 14:9). Iar textul precizează că “în ziua aceea” și nu înainte de asta. Și mai sunt câteva versete: “căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului…” (Isaia, 11:9) “…şi toate neamurile se vor îngrămădi spre El” (Isaia, 2:2).

Dar rolul lui Israel față de restul lumii se aseamănă cu rolul Sfinților noștri Părinți față de naţiunea lui Israel: după cum sfinţenia părinților noștri ne-a ajutat să ne dezvoltam și să ne curăţăm până la a deveni vrednici să primim Tora, întrucât dacă  n-ar fi fost părinții noștri, care au respectat Tora înainte ca ea să fi fost dată, cu siguranță că nu am fi fost deloc mai buni decât oricare altă naţiune (Pct. 12), tot aşa poporul lui Israel trebuie să se pregătească pe sine și pe toți oamenii din lume, prin Tora și Miţvot, să se dezvolte până ce vor lua asupra lor acea sublimă lucrare a iubirii pentru alții, care este scara ce duce către scopul Creației, care este starea de Dvekut cu Creatorul.

Astfel, fiecare Miţva pe care o îndeplineşte fiecare  din neamul lui Israel, pentru a aduce încântare Creatorului și nu pentru propria sa plăcere, ajută într-o oarecare măsură la dezvoltarea tuturor oamenilor din lume. Este aşa întrucât nu se poate face dintr-odată, ci prin dezvoltare lentă, treptată, până ce ajunge la un grad atât de înalt, încât poate să-i aducă pe toți oamenii din lume la puritatea dorită. Și asta este ceea ce înțelepții noștri numesc “înclinarea balanței către partea de merit”, ceea ce înseamnă ca s-a obţinut greutatea necesară a purității. Ei o compară cu cântărirea cu o scală, pe care înclinarea balanței o aduce la atingerea greutății dorite.

21) Acestea sunt cuvintele lui Rav Elazar, fiul lui Rav Șimon, care a spus că lumea este judecată după majoritate. El se referea la rolul națiunii lui Israel de a pregăti lumea pentru o anumită măsură a purității, până ce aceasta va fi vrednică să preia asupra sa lucrarea Lui, nu mai puțin decât a fost neamul lui Israel vrednic, în momentul în care a primit Tora. În cuvintele înțelepților noștri, se consideră că ei au dobândit suficiente virtuți ca să treacă peste partea de păcat a balanţei, care este această iubire de sine necurăţită.

Desigur, în cazul în care partea de merit, care este sublima dobândire a beneficiului iubirii pentru ceilalţi, depășește partea necurăţită a păcatului, ei devin potriviţi pentru decizia și acordul în a spune “Vom face și vom asculta”, cum au spus Israel. Dar înainte să fi obținut suficiente merite, iubirea de sine va predomina cu siguranță și va face ca ei să refuze să își asume povara Lui.

Înțelepții noștri au spus,“Cine îndeplineşte o Miţva este fericit, căci s-a condamnat pe sine și întreaga lume la partea de merit”. Asta înseamnă că, în cele din urmă, un individ din neamul lui Israel își adaugă propria sa parte la decizia finală, la fel cum cineva care cântărește semințe de susan, adaugă una câte una în balanţă, până când aceasta se înclină. Desigur, fiecare ia parte la aceasta înclinare și, fără el, condamnarea n-ar fi niciodată împlinită. La fel, se spune despre un membru al lui Israel, că faptele sale condamnă întreaga lume la partea de merit. Asta întrucât, atunci când lucrurile iau sfârşit și toata lumea a fost condamnată la partea de merit, fiecare va avea o contribuție în această înclinare (a balanței), căci dacă nu ar fi fost acțiunile sale, atunci înclinarea ar fi fost deficitară.

Vedem, astfel, cum Rav Elazar, fiul lui Rav Șimon, nu contestă cuvintele înțelepților noștri – anume că toți ai lui Israel sunt răspunzători unii pentru alții. Mai degrabă, Rav Elazar, fiul lui Rav Șimon, vorbeşte despre corecţia întregii lumi la momentul sfârșitului corectării, în timp ce înțelepții noștri vorbesc despre prezent, când numai Israel și-au asumat Tora.

22) Și iată ce citează Rav Elazar, fiul lui Rav Șimon, din scripturi: “Un păcătos distruge mult bine”. Asta întrucât a fost deja explicat (Pct. 20) că impresia pe care o are un om atunci când se angajează în Miţvot privind relaţia dintre om și Dumnezeu este exact aceeași ca și impresia pe care o are atunci când se angajează în Miţvot privind relaţia între om și om, întrucât el este obligat să îndeplinească toate Miţvot Lishma (in numele Ei), fără a nutri vreo speranță de iubire de sine, ceea ce înseamnă că nicio lumină sau speranță nu îi revine prin stradania sa, sub formă de recompensă sau de onoare, etc. Aici, în acest punct sublim, iubirea pentru Creator și iubirea pentru aproapele său se unesc și devin una (a se vedea Pct. 15).

În felul acesta, omul influenţează într-o anumită măsură  avansarea pe scara iubirii pentru ceilalţi a tuturor oamenilor din lume, în general, întrucât acel grad, pe care omul l-a generat prin acțiunile sale, mai mult sau mai puţin importante, în cele din urmă se alătură viitorului, în trecerea lumii de partea meritului, căci partea sa a fost adăugată și se adună la această trecere.

Aşa cum este scris (la Pct.20), în pilda cu seminţele de susan, cel care săvârșește un păcat, ceea ce înseamnă că nu poate să-și depășească și să-și învingă necurăţia iubirii de sine și, drept urmare, fură sau face ceva de acest gen, se condamnă pe sine și întreaga lume, la partea de păcat. Asta întrucât, prin dezvăluirea necurăției iubirii de sine, este întărită natura inferioară a Creației. Astfel, el dă la o parte o anumită cantitate din condamnarea la partea finală a meritului, tot aşa cum omul ar îndepărta de pe balanţă numai acea sămânţă de susan pe care a pus-o acolo aproapele lui.

Astfel, în acea măsură, el înalţă uşor partea de păcat. Rezultă că el trage lumea înapoi, căci s-a spus: “Un păcătos distruge mult bine”. Pentru că nu și-a putut învinge pofta măruntă, el a împins înapoi spiritualitatea întregii lumi.

23) Cu aceste cuvinte, înțelegem foarte clar ce am spus mai sus (Pct. 5), despre Tora ca fiind dată anume naţiunii lui Israel, căci este sigur și fără echivoc faptul ca scopul Creației se află pe umerii întregii rase omeneşti, negri, albi sau galbeni, fără nicio diferență esențială.

Însă, din cauza coborârii naturii omenești la gradul cel mai de jos, care este iubirea de sine, ce domnește neînfrânată peste toată omenirea, nu a fost chip să se negocieze cu ea și să fie convinsă să fie de acord să ia asupra sa, măcar și ca pe o promisiune în van, sarcina de a ieși din lumea ei îngustă, înspre spațiile vaste ale iubirii pentru ceilalți. Excepția a fost poporul lui Israel, pentru că ei au fost înrobiți în împărăția sălbatică a Egiptului vreme de o sută de ani, în chinuri groaznice.

Înțelepții noștri au spus: “Așa cum sarea îndulcește carnea, la fel și suferința șlefuiește păcatele omului”. Asta înseamnă ca ea aduce o mare purificare trupului. În plus, purificarea Sfinților lor  Părinți i-a ajutat (vezi Pct. 16), ceea ce este cel mai important, după cum stau mărturie unele versete din Tora.

Datorită acestor două lucruri, ei au fost potriviţi pentru asta. Și de aceea textul se refera la ei la singular, căci stă scris: “și acolo, Israel a poposit înaintea muntelui”, interpretat de înțelepții noștri ca “un singur om, o singură inimă”.

Asta pentru că fiecare din naţiune s-a detașat complet de iubirea de sine și n-a vrut decât să faca bine aproapelui său, după cum am arătat mai sus (Item 16) cu privire la semnificaţia poruncii (Miţva) “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Se dovedește că toți membrii naţiunii s-au alăturat și au devenit o singură inimă și un singur om, căci numai atunci au fost demni să primească Tora.

24) Astfel, datorită necesității de mai sus, Tora a fost dată anume poporului lui Israel, numai descendenților lui Avraam, Isac și Iacob, căci era de neconceput ca vreun străin să ia parte la asta. De aceea, poporul lui Israel a fost construit ca un fel de portal, prin care scânteile purității aveau să strălucească peste întreaga rasă omenească, în toata lumea.

Și aceste scântei se înmulțesc zilnic – ca şi monezile primite de cerşetor de la vistiernic până sunt îndestulătoare⁽²⁾ – adică până când ei se dezvoltă într-o asemenea măsură, încât pot să înțeleagă plăcerea și liniștea care se găsesc în esenţa iubirii pentru ceilalţi, întrucât atunci, vor ști cum să încline balanța către partea de merit și se vor pune sub povara Lui, iar partea de vină a balanţei va fi  eradicată din lume.

25) Acum mai rămâne să finalizăm ceea ce am spus în articolul precedent, “Matan Tora” (Pct. 16) despre raţiunea pentru care Tora nu a fost dată părinților noștri, întrucât porunca “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, axa întregii Tora în jurul căreia se învârt toate celelalte Miţvot, pentru ca astfel să o clarificăm și să o interpretăm, nu poate fi respectată de un singur om, ci numai prin consimțământul unei naţiuni întregi.

De aceea a fost nevoie de atâta timp, până când au ieșit din Egipt, când au devenit vrednici să o respecte, atunci când mai întâi au fost întrebați dacă fiecare dintre ei este de acord să ia asupra sa acea Miţva. Și odată ce au fost de acord, li s-a dat Tora. Însă tot mai rămâne să clarificăm unde anume găsim în Tora faptul că s-a pus această întrebare copiilor lui Israel și că ei au fost de acord cu toții, înainte să primească Tora.

26) Trebuie să avem în minte faptul că aceste lucruri sunt evidente, pentru orice om cultivat, în invitația pe care Creatorul a trimis-o lui Israel prin Moise, înainte de primirea Torei. Este așa cum este scris (Exod, 19:5-8): “«Acum, dacă veţi asculta glasul Meu și dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi o Segula⁽³⁾ pentru Mine dintre toate popoarele; căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoți și un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel». Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului și le-a spus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: «Vom face tot ce a zis  Domnul!». Moise a spus Domnului cuvintele poporului”.

Cuvintele acestea nu par să se potrivească rolului lor, întrucât bunul simț spune că, dacă cineva îi dă prietenului său ceva să muncească și vrea ca acesta să accepte, va trebui să îi dea o idee despre natura acelei munci și despre recompensă. Numai atunci poate primitorul să o analizeze și să vadă dacă să refuze sau să accepte.

Aici însă, în aceste două versete, se pare ca nu găsim vreo idee nici cu privire la lucrare, şi nici referitor la recompensa pentru aceasta, întrucât El spune: “dacă veţi asculta glasul Meu și dacă veţi păzi legământul Meu”, fără să spună ce înseamnă “glasul” sau “legământul”, sau la ce se aplică acestea. Pentru ca apoi să spună că atunci “veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele; căci tot pământul este al Meu”. Nu este clar dacă El ne poruncește să muncim pentru a fi o Segula dintre toate popoarele, sau dacă asta constituie o promisiune a unui beneficiu pentru noi.

Trebuie să înțelegem, totodată, legătura cu cuvintele “căci tot pământul este al Meu”. Toți cei trei comentatori – Unkelos, Yonatan Ben Uziel și Talmudul Ierusalmitean – au considerat dificil de interpretat aceste cuvinte, ca şi în cazul tuturor celorlalţi comentatori – Rași, Rambam, etc. Chiar și Ezra spune, în numele lui Rav Marinos, că acel “căci” înseamnă “deși”, și interpretează astfel: “și atunci veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele; deşi tot pământul este al Meu”. Însuși Ezra înclină să fie de acord cu asta, dar această interpretare nu coincide cu cea a înțelepților noștri, care au spus despre “căci” că are patru sensuri: “ori”, “ca să nu”, “dar” și “că”.

Și mai adaugă chiar și o a cincea interpretare, “deși”. Iar apoi scriptura se încheie cu: “Îmi veţi fi o împărăţie de preoți și un neam sfânt.”. Dar nici aici nu este clar de la sine dacă este vorba de o Miţva de care trebuie să ne ocupăm, sau dacă este promisiunea unui beneficiu. De asemenea, cuvintele “o împărăție de preoți” nu se repetă și nu sunt explicate nicăieri altundeva în Biblie.

Lucrul important aici este să determinăm diferența dintre “o împărăție de preoți” și “un neam sfânt”. Căci după înțelesul obișnuit al preoției, preotul este o persoană cu sfințenie și astfel, este evident că o împărăție în care toți sunt preoți trebuie să fie un popor sfânt, iar atunci cuvintele “un neam sfânt” par redundante.

27) Însă prin tot ce am explicat de la începutul eseului și până acum, învăţăm care sunt adevăratele semnificaţii ale cuvintelor după cum ar trebui să fie rolurile acestora – adică să fie asemenea unei negocieri între ofertă și consimțământ. Asta înseamnă că, prin aceste cuvinte, El le oferă cu adevărat toată forma și conținutul lucrării în Tora și în Miţvot, precum și preţioasa recompensă conţinută în acestea.

Munca în Tora și Miţvot este exprimată în cuvintele, “Îmi veţi fi o împărăţie de preoți și un neam sfânt.” O împărăție de preoți înseamnă că voi toți, de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân, veți fii ca niște preoți. La fel cum preoții nu au pământ și nu au posesiuni materiale, întrucât Creatorul este moșia lor, așa va fi organizată întreaga naţiune, astfel încât tot pământul și tot ce este în el va fi dedicat numai Creatorului. Și niciun om nu va avea vreo altă angajare în asta, decât respectarea poruncilor (Miţvot) Creatorului și să satisfacă nevoile aproapelui său, astfel încât acestuia să nu-i lipsească nimic din ce dorește, astfel încât niciunul nu va trebui să-şi mai facă griji cu privire la sine.

În acest fel, chiar și treburile lumești, cum ar fi culesul, semănatul etc., sunt considerate a fi exact la fel ca munca de sacrificare pe care o făceau preoții în Templu. Care e diferența, între a respecta acea Miţva de a aduce sacrificii Creatorului, care este o Miţva pozitivă, și a respecta o altă Miţva pozitivă precum “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”? Rezultă că cel care își strange recolta pentru a-l hrăni pe aproapele său este la fel cu cel care aduce sacrificii Creatorului. Mai mult, se pare că Miţva “Iubeste-ți aproapele ca pe tine însuți” este mai importantă decât cea de a aduce sacrificii, după cum am arătat mai sus (pct. 14, 15).

Într-adevăr, asta nu este încă totul, întrucât întreaga Tora și Miţvot au fost date cu singurul scop de a-i purifica pe Israel, care înseamnă curăţirea trupului (vezi Pct. 12), după care li se va da adevărata recompensă, care este starea de Dvekut cu El, ceea ce constituie scopul Creației (Pct. 15). Iar acea recompensă este exprimată în cuvintele “un neam sfânt”. Prin starea de Dvekut cu El, am deveni sfințiți, după cum stă scris: “Vei fi sfânt, căci Eu, Domnul Creatorul tau sunt sfânt.”.

Și vedem că prin cuvintele “o împărăție de preoți” se exprimă în forma completă a muncii pe axa lui “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, adică o împărăție care este numai de preoți, a căror unică posesiune este Creatorul, întrucât ei nu au nimic al lor, dintre toate posesiunile lumești. Iar noi trebuie să recunoaștem că aceasta este singura definiție prin care putem înțelege cuvintele “o împărăție de preoți”. Căci ele nu pot fi interpretate cu privire la sacrificiile de pe altar, întrucât asta nu s-ar fi putut spune despre întreaga naţiune, căci cine ar fi făcut sacrificiile?

Totodată, cu privire la primirea darurilor preoției, cine ar mai fi dătătorii? Și, de asemenea, pentru a interpreta sfințenia preoților, s-a spus deja, “un neam sfânt”. Prin urmare, asta trebuie să însemne cu siguranță numai că moșia lor este Creatorul, că nu au nicio posesiune materială pentru ei înșiși, adică măsura deplină a cuvintelor “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, care include toată Tora, în întregime. Iar cuvintele “un neam sfânt” exprimă forma deplină a recompensei, care este Dvekut.

28) Acum înțelegem pe deplin cuvintele de mai sus, căci el spune, “Acum, dacă veţi asculta glasul Meu și dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele; căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoți și un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel, adică, dacă vei face o făgăduială pentru ceea ce îți spun Eu aici, atunci “veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele.” Asta înseamnă ca tu vei fi “remediul” Meu, iar scânteile de purificare și de curățire a trupului vor trece prin tine, la toți oamenii și la toate popoarele lumii, căci popoarele lumii încă nu sunt pregătite pentru asta. Și în orice caz, am nevoie de un popor cu care să încep acum, ca să fie ca un remediu pentru toate popoarele. Astfel că El încheie: “căci tot pământul este al Meu”, adică, toate popoarele pământului îmi aparțin Mie, la fel cum îmi aparții și tu, și sunt destinate să-Mi fie credincioase Mie (Pct. 20).

Acum, însă, cât încă sunt incapabili să îndeplinească această sarcină, am nevoie de un popor plin de virtute. Și dacă ești de acord să fii remediul pentru toate naţiunile, îți poruncesc să fii pentru Mine “o împărăție de preoți”, care înseamnă iubirea pentru ceilalţi în forma sa finală, a lui “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, care este axa întregii Tora și Miţvot. În timp ce “un neam sfânt” este recompensa, în forma sa finală, starea de Dvekut cu El, care include toate recompensele imaginabile.

Iată ce spun înțelepții noștri pentru clarificarea încheierii care spune: “Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel”. Ei au făcut precizarea: “Acestea sunt cuvintele”, nici mai mult, nici mai puțin. Asta este năucitor: Cum poți să spui că Moise ar adăuga sau ar scoate ceva din cuvintele Creatorului, până într-atât, încât Creatorul a trebuit să îl avertizeze în legătură cu asta? Nu mai găsim un astfel de exemplu nicăieri în toata Tora. Dimpotrivă, Tora spune că: “el este credincios în toata casa mea” (Numeri 12:7).

29) Acum putem să înțelegem pe deplin că, în ceea ce privește forma lucrării în ultima ei modalitate, după cum se explică în cuvintele “o împărăție de preoți”, care este definiția finală a preceptului “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, era într-adevăr de înțeles ca Moise să se stăpânească și să se abțină de la a dezvălui întreaga prezentare a lucrării dintr-o dată, ca nu cumva Israel să refuze să se detașeze de toate posesiunile materiale și să dea toată averea și toate bunurile sale Creatorului, după cum i se indică prin cuvintele “o împărăție de preoți”.

Este asemănător cu ceea ce a scris Rambam, că femeilor și copiilor nu trebuie să li se spună despre modul de a munci curat, care trebuie să fie nu în scopul de a fi recompensați, și să se aștepte până când vor crește, până vor deveni înțelepți și vor avea curajul să o îndeplinească. Prin urmare, Creatorul l-a avertizat, ca mai sus: “Acestea sunt cuvintele”, adică “nu mai puțin”, dar i-a expus natura adevărata a muncii, în toata splendoarea sa sublimă, exprimată prin cuvintele “o împărăție de preoți”.

Iar cu privire la recompensa care e definită prin cuvintele “un neam sfânt”, era posibil ca Moise să se fi gândit să interpreteze și să elaboreze mai departe cu privire la frumusețea și la subtilitatea sublimă care vine prin starea de Dvekut cu El, pentru a-i convinge să accepte această extremă, să se detașeze complet de orice posesiuni lumești, așa cum fac preoții. Prin urmare, el a fost avertizat: “Acestea sunt cuvintele”, adică “nu mai mult”, ci fii vag și nu explica întreaga recompensă inclusă în cuvintele “un neam sfânt”.

Raţiunea este aceea că, dacă le-ar fi spus despre minunatele lucruri care sunt esența recompensei, atunci ei, neapărat ar fi folosit și și-ar fi asumat lucrarea sa pentru a obține acea minunată recompensă pentru ei înșiși. Asta ar fi fost considerat ca lucrare pentru ei înșiși, pentru iubirea de sine. Totodată, acest lucru ar fi denaturat întregul scop (Pct. 13).

Aşadar, vedem că, în privinta formei muncii exprimată în cuvintele “o împărăție de preoți”, i s-a spus: “nu mai puțin”. Iar în ceea ce privește măsura neclară a recompensei, exprimată în cuvintele ”un neam sfânt”, i s-a spus: “nu mai mult”.

___________________

(1) Nota trad. În versiunea Cornilescu în limba română a Bibliei, versetul (Zaharia, 14:9) sună astfel: “…Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume”. A fost preferată traducerea în limba engleză care concordă cu foarte cunoscuta expresie “El, Sinele Lui şi Numele lui sunt Unu”.

(2) Nota trad. Se face referire la alegoria cu cei doi prieteni dintre care unul ajunge foarte bogat iar celălalt ajunge un cerşetor.

(3) Nota trad. În versiunea Cornilescu în limba română a Bibliei, versetul  (Exodul 19:5) sună astfel: “veţi fi ai Mei dintre toate popoarele”. faţă de versiunea în limba engleză a traducerii: “veţi fi o Segula pentru Mine dintre toate popoarele”. Segula se traduce prin “remediu, virtute, putere”.

(înapoi la pagina SCRIERI BAAL HASULAM Vol.1 / ESEURI – click)

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

The Standard by which to Evaluate a Wisdom

The value of any wisdom in the world is according to the purpose that it yields. This is the goal to which all the scrutinies aim. Therefore, a wisdom without some purpose is inconceivable except for infants playing games, since to pass the time they come and this is their purpose, according to their value. For this reason, a wisdom is not evaluated by keenness and proficiency, but according to the merit of the purpose that it yields.

You therefore find that any external wisdom is only for the purpose of corporeality, which is sure to be gone today or tomorrow. In that case, it is sufficient for the subject to be as the predicate.

And although the wisdom has many advantages over these subjects, for wherever it is, it is nonetheless a spiritual element, but we have already said that it is evaluated by the purpose, which is its persistence for eternity. And if the purpose is transitory and fleeting, it is lost along with it.

Now we have a standard by which to gauge the significance of the wisdom of Israel compared to an external wisdom. It concerns only the understanding of the ways of the Creator over His creations and adhering to Him. It follows that the very essence of this wisdom relies on the Creator. And because the importance of the Creator compared to His creations, which He has created, is inconceivable, the merit of the wisdom of Israel compared to external wisdoms is also inconceivable.

And because the very essence of our wisdom is ever valid and eternal, our entire wisdom will also remain eternal. And because it concerns favoring approaching the Creator, which is the finest goal that can ever be perceived, one who engages in it, and certainly one who is rewarded with it, is the finest of the finest among the speaking species.

Fools Have No Desire

But fools have no desire. Therefore, the house of Israel are few, as our sages have written, “A thousand people commence with the Bible [Torah], a hundred with the Mishnah, ten with the Talmud, and one of them comes out (to teach).”

“I saw the children of the ascent, and they are few.” There are many reasons for it. But the main one is that all who begin with it wish to taste it in full, and the smallest of the measures of those fools is to at least know the righteousness of His guidance.

There is a sort of a must to know, and it can be made known, according to the spirit of the fool. But “What shall we do to our sister in the day when she is spoken for”? After all, our wisdom can be interpreted in every way, except for the way of the stomach, for the subjects of this wisdom do not need the way of the stomach. This is what we wanted to clarify, and we shall clarify it in a separate essay, for it is the beginning of the confusion and its end.

You Shall Live a Sorrowful Life

Go and see, and you will find that there is one prerequisite to every wisdom, even to external wisdoms: “Live a sorrowful life.” It is a well-known thing that anyone who has merited the title “sage” disparages every worldly pleasure. According to the measure of the abstention that one’s soul chooses to tolerate due to the affliction of pursuing the wisdom, to that very extent does one find it.

Thus, we should ask one question regarding all the sages in the world together: Every love emerges from one’s own flesh and self, and returns to one’s own self and flesh. Thus, how do all the sages fail in loving wisdom, whose beginning and end is nothing but the labor of the flesh?

Indeed, any experienced person knows that the greatest of all the world’s imaginable pleasures is to win people’s favor. Obtaining this coveted thing is worth making every effort and worldly concession. This is the magnet to which the finest in every generation are drawn, and for which they trivialize the whole of the worldly life.

Also, each wisdom comes with its own terminology, whose progenitors have established and by which they explained their wishes. That language is a mediator—close to the wisdom itself and close to the ones engaging in it—since there is a great advantage to it in that it uses few words to explain many things.

The Carriers of the Wisdom of Truth, and the Carriers of an External Wisdom

According to the merit of the wisdom of truth, it is evident that the prerequisite that applies to any wisdom applies to it, as well, namely to disparage worldly life. But in addition to that is the need to disparage the collective magnet—people’s favor.

An external sage disparages worldly life in order to be saved from wasting one’s precious time on obtaining it. Such is the case with all the fools—due to their fondness of worldly life, they waste their time on it. The sage is saved from them like a fugitive due to his choice to ridicule worldly life. In return for this he will obtain wisdom during that same time.

By that you can deduce regarding the sages of truth, that as long as they do not disparage the collective magnet—winning people’s favor—they are not at all ready to attain this wisdom. That person will waste the time on winning people’s favor and will as the fools who waste their time on worldly life. Such a person’s heart is not free to attain a pure and clean wisdom, and is unfit to win the Creator’s favor, and this is simple.

Now you can understand why our wisdom was undesirable to people in the world, and why they do not regard it even as an inferior wisdom. They are mistaken because of the different subjects, for the whole purpose of external wisdom is to win people’s favor. Therefore, they exert to cloak their wisdom with a superficial garment that even the fools will accept, since they are the majority, and they are the ones who make every famous person famous.

Concealing the Wisdom of Truth from the Fools

But the sages of truth had no interest in showing part of the wisdom to an extent that the fools will accept, since these fools have no desire. I wish to say that even if the sages of the generation strove to educate them about the truth so they would accept it, still, not because of that will they commence with the Torah.

The fool has no desire unless by the revealing of his heart and matters that are close to him, namely that relate to worldly pleasures. I have already explained that the fool does not remain in folly due to his loathing of the wisdom, but due to his nearness to people’s delights, for his whole life will not suffice to satisfy half his wishes. For this reason, he has no time for wisdom, even if he likes it, and even if the sages who are famous in external wisdoms were regarded as fools and worldly compared to this wisdom due to their nearness to winning people’s favor, which in relation to this wisdom is tantamount to worldly lusts and bodily satiations.

Our Sages Did Not Disclose Development from the Wisdom of Truth

Because of it, our sages did not disclose to the fools any development from the wisdom of truth, for it is a great offense, as our sages said, “As one is commanded to say what is heard, one is also commanded not to say what is not heard.” And it is also written in The Zohar in many places: “Woe if I say; woe if I do not say. If I say, the unworthy will know how to serve their master,” etc. Because of the importance of the wisdom—to avoid needlessly making it empty words in the mouths of the fools, as those who are fed by the passion of their hearts will not be nourished by the brightness of the Shechina [Divinity] for certain, as our sages said, “All whose heart is proud,” etc.

This is the reason why each time the wicked Malchut spreads over the generation—our holy Torah is promptly sentenced to be burned, as has happened to us several times, and even in our generation. It was so because they had loathed the wisdom of His uniqueness, which is always sour in the eyes of the fools, as I have explained that they do not find any purpose in it by which to satisfy their foul lusts. On the contrary, they are robbed because of it, for they cannot enjoy, and they do not enjoy the incest in public—the only thing that pacifies their hearts.

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)

There are two parts in any understanding (recognition of reason). The first is in material elements, meaning the nature of the objects in the reality before us. The second is in the figurative elements devoid of those objects, meaning forms of mind and reason itself.

We shall call the first, “material learning,” which is empirical, and is called “physics” … and we shall call the second one, “figurative learning,” which is theoretical, and is called “logic.”

MATERIAL LEARNING IS ALSO DIVIDED INTO TWO, WHICH ARE FOUR

Sometimes we can minimize it into speaking of what is above nature. This is called “the wisdom of what is beyond nature,” meaning according to specific subjects of the superior mind.

There are four parts here:

1) Material learning from the part called, “Nature’s Law,” which is empirical;

2) Material learning from the part called, “Nature’s Law,” which is the wisdom of what is beyond nature;

3) Material learning from the part called, “ancient,” which is empirical and practical;

4) Material learning from the part called, “ancient,” which is only the wisdom of what is beyond nature.

FIGURATIVE LEARNING

Figurative learning is one whose predicate is the Upper One. In material learning, the predicates are the degrees called “worlds” and Partzufim.

And yet, it is empirical and practical. Clearly, the superior principle in the wisdom of the hidden does not become any clearer now because it requires complete study in and of itself, and I have already shown that it is the revelation of His Godliness to His creatures, as explained in the essay, “The Essence of the Wisdom of Kabbalah,” as I have elaborated there. Once you understand that, you will understand my explanation of the quality of the wisdom in general.

This Superior Principle Is Defined as One Unique, and Unified

One: It is obvious that the Upper One is one. He comprises the whole of reality, and all the times—past, present, and future—for one cannot give that which one does not have. Had the whole of reality and the existence of reality not been included in Him, they would not have emerged from Him, as is evident to scrutinizer, and without minding that we find corruptions in the manners of existence of reality.

Indeed, know that this is the study that the sages of the hidden call, “one.” The first to study it was Abraham the Patriarch. (This is explained in the Book of Creation and is therefore attributed to Abraham the Patriarch.) This means that there aren’t two authorities here—good and bad—but only good.

Unique: This indicates that He is still united and does not change because we feel the bad, not even in the relation between Him and His creations. For example, when a sick person comes to a physician to pull out a thorn, the physician who pulls it out hurts the patient. This is not considered that he has now changed and is doing harm. Rather, the physician and the patient, who loved one another before, are still loving even during the painful cutting. This is called “unique.”

Unified: This indicates that His attitude toward creation, as a Creator, is only to disclose His uniqueness, for all the pleasantness, all the wisdom, and all the Dvekut (Adhesion) are expressed in this unification.

Material Learning and Empiric One

Material learning is to know the approach of the whole of reality of people, and their manners of existence, and manners of their development, from the first cause through their arrival in this world, both from above downward and from below upward. The main thing to know about them is the cause and consequence that applies to them, for this is the picture of every wisdom, like nature’s law and the law of life.

Practical Learning

It is the nature of those degrees that one who attains finds in them tremendous pleasure and delight. This extends literally from one’s coming by the will of the Upper One, since the ways of His guidance over the existence of the world are by no more than two equal forces, where one who desires their work, draws them by enjoying during the work, and that pleasure compels them to it. When not wanting them to work, one repels them through suffering, when the creature suffers during the work and therefore leaves it.

This law is observed in full by animals and humans, as it serves the purpose. For this reason, its guidance becomes complicated and must change every single moment. Sometimes, the law is denied through the law of habit that becomes second nature for it.

The Nature of the Degrees

The nature of the degrees to the attaining is as the nature of animals. That is, the law of reward and punishment is observed strictly and inexorably, and even habit will not change it.

TWO PARTS TO MATERIAL STUDIES

There are two parts to material studies: 1) reality; 2) their existence—the quantity and quality of their sustenance, and how they are attained: by whom and by what. For this reason, there is a very bitter taste in the spaces between each two degrees, and those who attain them loathe them vehemently. It is made and drawn upon them so they will not remain there in the middle, as is the case with simple animals. However, sometimes the attaining turn back when they remember the great delight that is there.

KLIPA (SHELL/PEEL): NO TURNING BACK IN SPIRITUALITY

When they return, it is already a different degree, and is called Klipa (shell/peel) in relation to the initial degree.

TWO PARTS TO PRACTICAL LEARNING

There are two parts to practical learning: the first sanctity; the second is Klipa. Sometimes, for some reason, sages, too, return to the place where there is the taste of a great delight in order to do something. However, they promptly leave it and resume their place. For this reason, the return is also called “sanctity.”

And yet, for the most part, only the cowardice and those of weak desire return there, wishing to avoid passing through the bitter path between the degrees, so they remain stuck there because they cannot rise to their aspired height.

THE MANNER OF WORK IN THE NAMES

The manner of work in the names is extension of much pleasantness. At that time one can draw that spirit in one’s friend, as well, who is very inspired. By that he can heal him or command him and force him to do his will.

2. PRACTICAL KABBALAH

The Loss in Every Proliferation

We have explained above, concerning practical learning, that the Creator compels the creature through the light of pleasure in the work that dresses in him. What the Creator does not want, He prevents through the light of suffering that dresses in him. This is the meaning of the loss in every proliferation. “The more possessions, the more worry,” etc., since there is a limit to every will of the Creator, as He desires many works up the ladder of development. Were there no limit to every pleasure, the creature would have become immersed in one work for the rest of one’s life, and would not have climbed up the degrees. For this reason, Providence limits him by pain that results from any excessive pleasure.

Beastly Repayment and Human Repayment

There is immediate pleasure, in which there is no issue of hope, but is rather repaid instantaneously, and then there is remote, anticipated pleasure, whose repayment is aspired for at a later date. The former is called “Sensual Repayment,” and the second is the “Intellectual” one. The first applies to all living beings, and its conduct is sustainable and undisrupted. The latter is suitable only for the scrutinizing human, and the ways are disrupted. It is so because since its repayment is delayed, he becomes suitable for disruptions and preventions that confuse him in his work.

The Power of Payment Is the Power of Reward

Conscious repayment, sensual repayment: These are human repayment and beastly repayment, which are the two forces of Providence, by which animals do the tasks they are assigned by His Providence.

The Standard for the Sages

Indeed, there are many degrees in the human species itself, for it is measured by the sense of development of each one, and by the measure of one’s retreat from the beastly world and into the human world. When one is insufficiently developed, one cannot wait for the payment very long, and chooses works with instantaneous reward, even if for a lower price. A more developed person might wait and choose works that pay better, even if the payment comes after a very long time. Know that this is the standard for the sages, for it depends on the material development of each one, and anyone who can prolong the repayment can get a bigger reward.

What Is Development?

Therefore, you will see that the majority of the learned ones, as soon as they have completed their learning and can enjoy the fruits of their work, they abandon the study and go out to trade with the people and be rewarded. But the minority, restrain themselves and continue to learn, each according to one’s own talents. It is so because they want to receive a greater reward, such as to be among the greatest in the generation or innovators. Naturally, after some time their peers become very jealous of them.

The Power of the Goal

Know that this is the standard for development of the generations, meaning the power to restrain and prolong the time of repayment, and choose the higher sum. For this reason, in those generations great innovators proliferated because in our generations there are more with this kind of talent. Their exertion is immeasurable because their sense of restraining is highly developed, both for prolonging the time, and for exerting.

Returning Power or “Causal Power”

There is no movement among all the animals that is not repaid. It is called the “Power of the Goal,” and the degrees are evaluated only according to the sensation of the reward, meaning by development. The more one is developed, the more one senses. Hence, the power of the goal acts in such a person to a greater extent, and can significantly increase and enhance one’s effort.

The second one is the above-stated, meaning the “power of anticipation for the time of repayment.” That causal power is evaluated by two: the first is the sense of the price. That sensation is the sum of the price, where one who is more sensitive is also more expensive and the causal power is increased.

The second is the power to wait for a later time, for even a higher price requires having a more developed body, which can sense the remoteness. Also, any development that unfolds in the human species is only those two abovementioned sensations: the sensation of price, and the sensation of remoteness, and the measure of wisdom rises through them to its apex.

Practical Kabbalah

Know that the governance of the abovementioned sensations are sensed primarily in those who attain, since the pleasantness of each degree is so great, and its reward is always near, so one has no reason to be in pain and climb to a higher degree.

The Spirit of Pleasure and Intellectual Pleasure

Moreover, there are spirit and wisdom here, and they are one. But in regard to the receiver, who consists of body and mind, they are sensed as two forces: the body has a calm spirit, and the mind has great intellect. For this reason, the body must lose of its spirit when it rises to receive knowledge and reason.

3. THE ESSENCE OF MYSTERY AND ITS DEPARTMENTS

Below, I wish to give the reader a clear understanding of the prohibition to use practical Kabbalah, as well as witchcraft and forms of prevalent esotericism, in order to provide a sound basis from which to extend scientific research.

In our time, many scholars have delved over this issue, exerting to lay a scientific, empiric basis under this matter. Indeed, they have given it much thought. To the best of my knowledge, they have not found any scientific basis that is worth consideration due to their lack of knowledge concerning the origin of this esotericism, which the human mind cannot reach.

What has brought me to touch upon that topic is that I saw the ignorance of the masses as far as discerning such matters, causing them to mix together various forms of esotericism. For this reason I have now come to show the origin and foundation of this type of esotericism.

I have already explained in part one [here] that there are three parts in the wisdom of the hidden, being material, figurative, and practical learning. In the third part, called “practical learning,” I explained how practical Kabbalists work not according to nature, since they have retreated to the initial degrees where there are plentiful pleasantness and sweetness. For this reason, their vital spirit significantly increases, such as you see among ordinary people, whose strong will power activates the ones whose desire is weaker, forcing them to act as they wish, and without any thinking or understanding, or any benefit for themselves, they follow and obey their every wish.

Similarly, when one who has attained exerts to attain those degrees that yield great vitality and spirit, they can activate it in their friends to a certain extent, as well. It is so because the nature of the spiritual is as the nature of the fish at sea, where the big swallows the small when it thinks of it. And here, only thought acts, and the rest is indeed not thought but desire and spirit, since a thought does not move even the thinker himself, so how will it move another? Instead, the desire receives and is depicted according to the image of that thought of the one with the bigger desire, and acts in the smaller one. Psychologists define it as “power of thought,” but it is a mistake because it is a desire and not a thought.

Also, know that this active power is so mighty that it can induce imaginations in one’s friend to the exact same extent that every person has the power to imagine in one’s own mind. And as far as dominion, it is much more powerful than the one who imagines in one’s own mind. It is so because one who depicts by himself has the power of intellectual critique opposite the imagination. If it denies that imagination, that imagination is weakened and cannot work at all.

This is not so when one is activated by another. At that time, one is in a state of anarchy, without any work of one’s machine, called “the brain.” For this reason, there will never be any criticism, but the imagination he has obtained from the other works in him as though he had long ago agreed to it wholeheartedly, and above any criticism, as though it is a type of prejudice.

Moreover, one can clothe and suck the spirit of one’s friend inside until he feels his feelings—to an extent—and even his memories, and can contemplate them and determine which of them is desirable and notify him. This is why it is written that they “deny the household of above,” for although only the foul ones have come to them, they remain and use them permanently, and intensify their vital spirit more than genuine sages.

THREE THIRDS IN THE CONCEALMENT OF THE WISDOM

There are three thirds in the concealment of the wisdom of truth. The first is the unnecessary; the second is the impossible; and the third is “The glory of God is in the concealment of a matter.” I will clarify them one at a time.

The First Third: Unnecessary

This part has no loss in it at all, of course, except for the matter of cleanness of the mind, since we find that triviality is the most harmful saboteur. All the destructors the world are “triviality” people, meaning contemplate trivial matters and announce trivial announcements. This is why we do not accept a disciple before he has sworn to remove himself from these saboteurs.

Second Third: Impossible

This part, of course, requires no oath. However, because it is possible to disclose it by mistaken words, and to take pride in it in the eyes of the masses, it is included in the oath, as well.

Third Third: The Glory of God Is in the Concealment of a Matter

This part is the gravest in the concealment, for it has caused many casualties. Know that all the sorcerers that ever were, and all the cunning ones, come only from such disclosures, where immature disciples erred in the matters and went out to teach anyone they came across, without considering if they were fit for it. They went out and used the wisdom for human purposes—for lust and honor—and they have taken the sanctities of the Lord to secularism and to the street. This is what is called “practical Kabbalah.”

(înapoi la pagina TEXTE BAAL HASULAM – click)