– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
Am auzit în 3 Mishpatim, 2 februarie 1943, Tel Aviv
Tora scrisă este considerată o trezire de Sus, iar Tora orală este considerată o trezire de jos şi împreună sunt considerate „să slujească şase ani ca rob, dar în al şaptelea să iasă slobod“.
Noţiunea de muncă este relevantă numai acolo unde este rezistenţă, iar aceasta se numeşte alama (care în arameică înseamnă lume) de la cuvântul he’elem (care în ebraică înseamnă ascundere). Apoi, în timpul ascunderii, există o rezistenţă, şi astfel este loc pentru muncă. Acesta este sensul cuvintelor înţelepţilor noştri: „6 000 de ani lumea există şi unul va fi distrus“, adică ascunderea va fi distrusă, iar atunci nu va mai fi de muncă. În schimb, Creatorul îi face aripi, care sunt ascunzişuri, şi astfel omul are de lucru.
Omul nu se poate ridica singur deasupra propriului cerc. Prin urmare, el trebuie să absoarbă de la mediul său. Şi nu are altă soluţie, decât muncă multă şi Tora. De aceea, dacă omul alege pentru sine un mediu bun, atunci economiseşte timp şi efort, deoarece omul se formează în conformitate cu mediul în care se află.
Principiul ascensiunii lui Malhut la locul Eynaim (ochi) se numeşte Yesod de Nukva. Acest lucru se datorează faptului că Nukva înseamnă lipsă, în cazul în care diminuarea este considerată o lipsă. Pentru că este în Eynaim (ochi), care înseamnă Hohma, ea se numeşte totuşi Bhina Alef(48) din cele patru Bhinot(49). Dar când Hey(50) din partea de jos este în Keter, iar Keter este dorinţa de dăruire, nu se aplică nicio diminuare acolo, deoarece dorinţa de dăruire nu are nicio limită. De aceea este numită Yesod de Dechura.
„Nimeni nu poate să intre pe poarta Regelui îmbrăcat cu un sac.“ Aceasta înseamnă că atunci când omul se trezeşte şi descoperă cât de departe este de Creator şi plin de fărădelegi, păcate şi crime, el nu poate să adere la Creator sau să primească mântuire de la Creator. Acest lucru se datorează faptului că este îmbrăcat cu un sac, şi nu poate intra în Palatul Regelui.
Prin urmare, este necesar ca omul să vadă adevărata lui stare, aşa cum este ea, fără nicio acoperire, în timp ce întregul scop al Klipot (coji) este, dimpotrivă, să ascundă. Iar dacă a fost răsplătit de Sus, el poate să descopere şi să vadă adevărata lui stare. Totuşi, omul trebuie să ştie că aceasta nu este perfecţiune, ci necesitate. Această perioadă „amară“ se numeşte calitatea Dalet (litera d) şi în combinaţie cu sack (cuvântul în ebraică este identic cu cel din engleză) formează şaked (migdal), care grăbeşte salvarea.
Atunci când omul îşi face singur munca amară, adică atunci când îşi poate face singur propria analiză, el este bucuros că cel puţin vede adevărul. Astfel, se consideră că prin asta el face Roş (cap), adică ceva important. Acest lucru se numeşte „Reiş“ (litera r), care împreună cu „sack“ formează „şeker “ (minciună).
Totuşi, această muncă ar trebui făcută cu emoţie şi teamă, şi atunci omul ar trebui să se întărească imediat cu credinţă deplină că totul va fi corectat.
„La început, El a creat lumea cu calitatea Din (judecată). Dar a văzut că lumea nu continua să existe.“ Interpretare: Calitatea Din este Malhut , locul Ţimţum (restricţie). De acolo în jos este locul unde stau cele exterioare.
Cu toate acestea, în cele Nouă Superioare poate fi primită abundenţa fără nicio teamă, dar lumea nu va continua să existe (adică Bhina Dalet). Lumea nu poate fi corectată pentru că acesta este locul ei şi este imposibil să se schimbe, adică să revoce vasele de primire, pentru că aceasta este natura lor, şi nu poate fi schimbată. „Natura“ înseamnă Forţa Superioară, căci aceasta a fost voinţa Lui, ca dorinţa de primire să fie perfectă şi imposibil de anulat.
De asemenea, oamenii din lumea noastră nu îşi pot schimba natura lor. În acest caz, soluţia este conectarea cu calitatea milei, adică extinderea graniţei care este în Malhut la nivelul Bina. Aceasta înseamnă că El a făcut ca şi cum ar exista o interdicţie de a primi, şi astfel este posibil să lucreze acolo, adică să primească cu intenţia de a dărui. Şi este posibil, întrucât acesta nu este locul lui Bhina Dalet şi, prin umare, poate fi anulat.
În consecinţă, Bhina Dalet este corectată de fapt prin coborâre, pentru că descoperă că nu este locul ei, iar aceasta se dezvăluie omului prin Mițvot şi fapte bune. Când descoperă asta, el verifică Bhina Dalet în Bhina Bet, ceea ce arată că locul ei este dedesubt.
Apoi, se ridică Zivug (cuplare) şi Mochin (Lumina) se extinde în jos. În acelaşi timp, Hey de jos se ridică la Eynaim (ochi) şi munca de transformare a vaselor de primire începe din nou. Iar esenţa acestei corectări constă în faptul că se dă o parte lui Sitra Ahra. Anterior, acesta era un loc care absorbea numai din Bhina Dalet, deoarece numai acolo există calitatea Din, care nu există în Bina. Dar acum Bina a dobândit discernământul restrângerii, deoarece calitatea Din a fost amestecată cu ea. În consecinţă, locul calităţii Din a crescut. Însă această parte a muncii care apare acum, adică abilitatea de a respinge, nu este locul ei real. Şi apoi, după ce învaţă să respingă acolo unde este posibil, omul dobândeşte capacitatea de a respinge şi acolo unde anterior era imposibil.
Acesta este sensul versetului: „El a înghiţit bogăţiile şi le va vărsa din nou.“ Astfel, prin extinderea graniţelor ea „înghite“ multe bogăţii, şi aşa este complet corectată. Acesta este sensul versetului „un ţap pentru Azazel“: ea primeşte o parte prin care se separă ulterior de Kduşa (Sfinţenie), atunci când aceasta este corectată în locul pe care El i l-a dat, şi nu în propriul ei loc.
Un Kli (vas) nu poate ieşi de sub propria autoritate, cu excepţia cazului în care este umplut cu altceva. El nu rămâne gol. Iar pentru că se află sub autoritatea Sitra Ahra, desigur, trebuie scos de aici. Prin urmare, trebuie să încercăm să îl umplem cu altceva. Acesta este motivul pentru care el trebuie să fie umplut cu iubire. Este scris: „iar atunci el va fi eliberat din iubirea de sine“.
Suferinţa profundă pe care omul o simte este numai din cauza lipsei de vitalitate. Totuşi, ce poate el să facă? Nu stă în puterea omului să obţină vitalitate. În astfel de momente el intră într-o stare de plictiseală. Şi exact într-un astfel de moment este nevoie de o susţinere suplimentară, dar ei nu o iau.
Munca trebuie să fie făcută cu iubire şi teamă. Despre iubire este irelevant să spunem că trebuie să fim devotaţi ei, deoarece iubirea este un sentiment natural, ea fiind la fel de feroce ca moartea, aşa după cum este scris: „iubirea este la fel de puternică precum moartea“. În schimb, devotamentul ar trebui să se refere în primul rând la teamă, adică atunci când omul încă nu simte gustul iubirii în servitute şi servitutea este o constrângere pentru el.
Există o regulă care spune că organismul nu simte că un lucru este forţat dacă este construit prin intermediul corectării. Şi corectarea este tot ca servitutea, care trebuie să fie sub formă de iubire, deoarece acesta este scopul Dvekut (contopire), aşa după cum este scris: „acolo unde există muncă, există Sitra Ahra“.
Servitutea care ar trebui, în primul rând, să fie în devotement este în discernământul fricii. În acest moment corpul omului nu este de acord cu munca, pentru că nu simte niciun gust în servitute. Şi cu fiecare lucru pe care corpul îl face, el socoteşte că această stare de servitute nu este completă. Deci, ce va ieşi din munca ta?
Apoi, pentru că nu există nici valoare şi nici gust în această stare de servitute, depăşirea se face numai prin devotament. Aceasta înseamnă că servitutea se simte ca ceva amar, iar fiecare acţiune îi cauzează omului suferinţe cumplite, deoarece corpul nu este obişnuit să lucreze în zadar; munca trebuie să aducă beneficiu fie lui, fie altora.
Dar în Katnut (micime) omul nu simte niciun beneficiu pentru sine, deoarece nu simte nicio plăcere în servitute. Şi nici nu crede că va exista un beneficiu pentru alţii, pentru că aceasta nu este o problemă importantă pentru el, aşa că ce plăcere ar putea să aibă ceilalţi? Atunci, suferinţa este profundă. Şi pe măsură ce munceşte, suferinţa creşte proporţional. În final, suferinţa şi efortul ating aşa o măsură, încât Creatorul se îndură de el şi îi dă gust pentru muncă, aşa după cum este scris: „Până când spiritual se revarsă asupra noastră, de sus.“
„Tora(47) şi Creatorul sunt unul.“ Desigur, în timpul muncii acestea sunt două lucruri diferite. Mai mult decât atât, ele se contrazic unul pe celălalt. Aceasta se datorează faptului că discernământul Creatorului este Dvekut (contopire), iar Dvekut înseamnă echivalenţă, ea fiind anulată de realitate. (Ar trebui ca întotdeauna omul să îşi imagineze că a existat un timp când a avut puţin Dvekut şi a fost plin de viaţă şi de plăcere; întotdeauna să îşi dorească să fie în Dvekut, din moment ce o problemă spirituală nu este împărţită în două. Mai mult decât atât, dacă aceasta este o problemă de împlinire, omul ar trebui ca întotdeauna să se simtă într-o stare bună. Şi ar trebui să îşi imagineze timpul în care a avut aceste stări, deoarece corpul nu este impresionat de negativ, ci doar de ceea ce există, adică stadiile prin care a trecut şi pe care corpul le poate lua ca exemplu.)
Iar Tora este numită „Lumina“ din ea. Aceasta înseamnă că în timpul studiului simţim Lumina şi vrem să dăruim Creatorului această Lumină, aşa după cum este scris: „Cel care cunoaşte porunca Domnului, acela Îl va servi.“ De aceea omul simte că există, că vrea să dăruiască Creatorului, şi aceasta este perceperea propriului sine.
Dar atunci când omul este recompensat cu discernământul „Tora şi Creatorul sunt unul“, el descoperă că totul este unul. În acel moment, omul simte Creatorul în Tora. Omul ar trebui să tânjească întotdeauna după Lumina din ea; putem obţine Lumina cu ajutorul studiului, deşi este mai uşor să găsim Lumina cu ocazia primirii.
În timpul muncii există două rezultate. Unul este atras de discernământul Creatorului, moment în care nu poate să studieze Tora şi tânjeşte după cărţile înţelepţilor. Şi există cel care tânjeşte după Tora, cel care vrea să cunoască căile Creatorului, lumile, procesele acestora şi aspectele Conducerii. Acestea sunt cele două extreme. Însă în viitor, „el străpunge laturile Moabului“, adică ambele sunt incluse în copac.
„Dacă eu nu sunt pentru mine, cine este pentru mine? Şi dacă eu sunt pentru mine, ce sunt eu?“ Acesta este un paradox. Problema este că omul ar trebui să îşi facă munca în conformitate cu „dacă eu nu sunt pentru mine, cine este pentru mine?“, în sensul că nu există nimeni care să îl poată salva, doar „în gura ta şi în inima ta, ca să-l faci“, adică sub formă de recompensă şi pedeapsă. Cu toate astea, în inima lui el trebuie să ştie că „atunci când eu sunt pentru mine, ce sunt eu?“ Aceasta înseamnă că totul stă sub Providenţa personală şi nimeni nu poate face nimic.
Şi dacă totul stă sub Providenţa personală, atunci de ce munca are forma „dacă eu nu sunt pentru mine, cine este pentru mine?“ Cu toate acestea, lucrând în forma „dacă eu nu sunt pentru mine, cine este pentru mine?“, omul este răsplătit cu Providenţa personală. Astfel, totul merge pe calea corectării. Iar această împărţire între datorie şi Tora care se numeşte „copiii Creatorului“, este dezvăluită doar în cazul în care este precedată de munca în forma „dacă eu nu sunt pentru mine, cine este pentru mine?“
