– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
Problema dăruirii Torei, care a avut loc la muntele Sinai, nu presupune faptul că Tora a fost încredinţată o dată, iar apoi dăruirea a fost oprită. De fapt, nu există lipsă în spiritualitate, din moment ce spiritualitatea este eternă, este fără sfârşit. Pentru că din perspectiva celui care dăruieşte suntem nedemni de a primi Tora, noi spunem că încetarea se datorează Celui Superior.
Cu toate acestea, atunci, la poalele muntelui Sinai, întregul Israel a fost pregătit să primească Tora, aşa după cum este scris: „acolo, Israel şi-a stabilit tabăra în faţa muntelui, ca un singur om cu o singură inimă“. În acel moment, întreaga naţiune a fost pregătită; singura lor intenţie a fost gândul cu privire la primirea Torei.
Totuşi, nu există schimbări din partea Celui care dăruieşte – El dăruieşte întotdeauna. Este scris, de Baal Șem Tov, că omul trebuie să audă în fiecare zi cele zece porunci de pe muntele Sinai.
Tora este numită „poţiunea vieţii“ şi „poţiunea morţii“. Trebuie să explicăm cum pot fi făcute două afirmaţii contradictorii despre acelaşi subiect.
Este necesar să înţelegem că nu putem percepe nicio realitate aşa cum este ea în sine. De fapt, noi percepem totul în concordanţă cu senzaţiile noastre. Iar realitatea în sine, aşa cum este ea însăşi, nu ne interesează deloc. Prin urmare, nu putem cunoaşte Tora în sine, ci percepem doar senzaţiile noastre. Din acest motiv toate impresiile noastre depind de senzaţiile pe care le avem.
Prin urmare, când un om studiază Tora, iar Tora îl îndepărtează de iubirea pentru Creator, desigur că această Tora este considerată „poţiunea morţii“. Invers, dacă Tora pe care o învaţă îl duce mai aproape de iubirea pentru Creator, ea este cu siguranţă considerată „poţiunea vieţii“.
Dar Tora însăşi, existenţa Torei în sine şi de sine stătătoare, fără să îi luăm în considerare pe cei de jos care trebuie să o dobândească, este considerată „Lumină fără Kli“, în care nu există niciun fel de dobândire. Prin urmare, atunci când vorbim despre Tora ne referim la senzaţiile pe care omul le primeşte de la Tora, pentru că doar ele determină realitatea creaturilor.
Când omul lucrează pentru sine, aceasta se numeşte Lo Lișma (nu pentru Numele Ei). Însă de la Lo Lișma ajungem la Lișma (pentru Numele Ei). Aşadar, dacă nu i-a fost acordată primirea Torei, el speră să fie răsplătit cu primirea ei în anul următor. Dar atunci când i-a fost acordată în întregime Lișma, el nu mai are nimic de făcut în această lume, deoarece a corectat totul pentru a fi în întregime în Lișma.
Din acest motiv, în fiecare an există un timp pentru primirea Torei, deoarece acest timp este potrivit pentru o trezire de jos. Acest lucru se datoreză faptului că la trezirea timpului, celor de jos le-a fost revelată Lumina dăruirii Torei. Ca atare, trezirea de Sus este cea care le dă celor de jos puterea de a fi capabili să îndeplinească actul necesar primirii Torei, la fel ca înainte, atunci când au fost pregătiţi să primească Tora.
Prin urmare, dacă omul merge pe calea pe care Lo Lișma îl va aduce la Lișma, el merge pe calea adevărului. Atunci, el va trebui să spere că va fi până la urmă recompensat cu Lișma şi îi va fi dăruită „primirea Torei“.
Cu toate acestea, omul trebuie să fie atent să menţină în permanenţă scopul în faţa ochilor săi. În caz contar, el va merge pe o linie opusă, deoarece rădăcina corpului este primirea pentru sine. Din acest motiv tinde mereu spre rădăcina lui, care este „a primi pentru a primi“, fiind opusă Torei, care este numită „Pomul vieţii“. De aceea corpul consideră Tora „poţiunea morţii“
Este scris: „Lucrurile secrete aparţin Domnului Dumnezeului nostru; dar lucrurile care sunt dezvăluite ne aparţin nouă şi copiilor noştri pentru totdeauna, ca să putem împlini toate cuvintele acestei legi“. Trebuie să întrebăm: „Ce vrea să ne spună textul, că lucrurile secrete aparţin Domnului?“ Nu ar trebui să spunem că „ascuns“ înseamnă de neatins şi că „dezvăluit“ înseamnă realizabil. Putem vedea că există oameni învăţaţi în partea ascunsă, aşa după cum în partea revelată există oameni care nu au niciun fel de cunoştinţe. Şi nu se poate spune că acest lucru înseamnă că sunt mai mulţi oameni învăţaţi în partea dezvăluită decât în partea ascunsă. (Asta ar însemna să arătăm doar o parte a întregii imagini.)
Problema este că în această lume vedem că sunt acţiuni care ni se relevă ochilor noştri ca acţiuni. Asta înseamnă că este implicată mâna omului în ele. Pe de altă parte, există acţiuni în care vedem că se petrece ceva, însă fără a putea să intervenim în ele. Mai degrabă, acolo acţionează o forţă ascunsă.
Este aşa cum au spus înţelepţii noştri: „Sunt trei parteneri într-un om – Creatorul, tatăl său şi mama sa“. Partea dezvăluită este porunca de a fi roditori şi de a ne înmulţi. Această acţiune este făcută de părinţi. Iar dacă părinţii îşi fac treaba cum se cuvine, Creatorul pune un suflet într-un nou-născut. Înseamnă că părinţii lui fac partea dezvăluită, deoarece ei pot face doar această parte, iar partea ascunsă – plasarea sufletului într-un nou-născut – aici părinţii nu pot face nimic; numai Creatorul Însuşi face acest lucru.
În ceea ce priveşte Mițvot, în mod similar trebuie să facem doar partea dezvăluită, pentru că doar aici putem acţiona, adică ne angajăm în Tora şi Mițvot în forma „care îndeplineşte cuvântul Său“. Totuşi, referitor la partea ascunsă (adică sufletul) în respectarea Torei şi Mițvot, aici omul nu poate face nimic. Şi când respectă Tora şi Mițvot în acţiuni, care înseamnă „a face“, omul trebuie să se roage Creatorului ca El să facă partea ascunsă, adică să plaseze un suflet în partea practică a porţiunii care revine fiecăruia.
Partea practică este numită „o lumânare a unei Mițva“, care sunt doar lumânări ce trebuie să fie aprinse prin „Tora, Lumină“. Lumina Torei aprinde Mițva, dăruind suflet şi viaţă părţii practice, ca în cazul unui nou-născut, unde sunt trei parteneri.
Acesta este înţelesul versetului: „lucrurile care sunt dezvăluite ne aparţin“, adică noi trebuie să muncim în forma: „tot ce este la îndemâna ta să faci prin propria-ţi putere, fă“. Numai aici putem acţiona. Dar obţinerea sufletului şi a vitalităţii depind de Creator.
Acesta este şi înţelesul versetului: „lucrurile secrete aparţin Domnului Dumnezeului nostru“. Creatorul promite că dacă vom face partea care ne este relevată, acţionând conform Torei şi Mițvot în partea practică, El va aşeza un suflet în acţiunile noastre. Dar înainte de a fi recompensaţi cu ceea ce este ascuns, numit „suflet“, partea care ni se dezvăluie este ca un corp fără suflet. Astfel, trebuie să fim recompensaţi cu partea ascunsă, şi acest lucru depinde doar de Creator.
De la Lo Lișma omul ajunge la Lișma. Dacă privim cu atenţie, putem spune că perioada Lo Lișma este cea mai importantă, pentru că este mai uşor să asociezi acţiunea cu Creatorul.
Este aşa, pentru că în Lișma omul spune că a făcut o faptă bună deoarece îl serveşte în totalitate pe Creator şi toate acţiunile lui sunt pentru Creator. Ca atare, omul este stăpânul acţiunii.
Pe de altă parte, când omul se angajează în Lo Lișma, fapta bună nu o face pentru Creator. Astfel, nu se poate plânge Creatorului că merită o răsplată. Prin urmare, Creatorul nu are nicio datorie faţă de el.
Atunci, de ce face omul o faptă bună? Deoarece Creatorul i-a oferit oportunitatea ca acest SAM să îl oblige, să îl forţeze să o facă.
De exemplu, atunci când un om are oaspeţi şi se ruşinează că este inactiv, el ia cartea şi studiază Tora. În acest caz, pentru cine studiază el, de fapt? Nu o face pentru Mițva Creatorului, pentru a fi bine văzut în ochii Creatorului, ci pentru oaspeţii care au intrat în casa lui, pentru a se distinge în ochii lor. Astfel, cum poate să ceară răsplată de la Creator pentru această Tora în care s-a angajat de dragul oaspeţilor?
Rezultă că faţă de el Creatorul nu a devenit dator şi, în loc de asta, el îi poate considera datori pe musafiri, ca ei să-i plătească recompensă, adică să îl onoreze pentru că studiază Tora. În orice caz, nimeni nu poate să îl socotească dator pe Creator, în niciun fel.
Când omul se autoexaminează şi spune: „În sfârşit, m-am angajat în Tora“, înlăturând cauza, adică oaspeţii, şi lucrând doar pentru Creator, atunci ar trebui imediat să spună că totul este condus de Sus. Cu alte cuvinte, Creatorul a vrut să-i acorde angajarea în Tora, ּși să îi dea o cauză adevărată, iar el nu este vrednic să primească adevărul. Prin urmare, Creatorul i-a oferit o cauză falsă datorită căreia s-a angajat în Tora.
Aşadar, Creatorul este cel care înfăptuieşte, şi nu individul. Atunci, cu atât mai mult omul trebuie să îl laude pe Creator pentru că nu îl părăseşte, deşi se află într-o stare de cădere, ci îi dă putere, adică îi stimulează dorinţa de a se angaja în cuvintele Torei.
Veţi vedea că omul care acordă atenţie acestei acţiuni va constata că cel care acţionează este Creatorul, în forma „El singur face şi va face toate faptele“. Totuşi, omul nu procedează deloc aşa cum ar fi bine. Deşi face acea Mițva, nu o face pentru Mițva, ci pentru o altă cauză (pentru alt om), iar cauza provine din separare.
Adevărata cauză este Creatorul, şi tot El este motivul care îl constrânge. Dar Creatorul „se îmbracă“ în el într-o altă haină, nu în haina unei Mițva, ci într-una a unei temeri sau într-una a unei iubiri. Prin urmare, în perioada Lo Lișma este mai uşor să atribui fapta bună şi să spui că El a făcut-o, şi nu omul.
Este mai simplu, pentru că omul nu doreşte să facă o acţiune pentru Mițva, ci pentru o altă cauză. Pe când în Lișma, el ştie în sinea lui că lucrează datorită unei Mițva.
Aceasta înseamnă că el însuşi a fost cauza, adică datorită unei Mițva, şi nu fiindcă i-a insuflat Creatorul în inimă ideea şi dorinţa de a îndeplini Mițva, ci pentru că el însuşi a ales aşa. Adevărul este că totul a fost făcut de Creator, dar omul nu poate obţine Providenţa personală dacă nu a obţinut mai întâi principiul recompensei şi pedepsei.
_______________
(14) În ebraica, se folosește același cuvânt pentru ‘a lăsa liber’ și ‘a plăti înapoi’.
Înţelepţii noştri au spus: „Mi s-a dat cu împrumut şi dau înapoi“. Aceasta înseamnă că scopul creării cerului şi pământului este Lumina Șabat ului. Această Lumină trebuie să fie dezvăluită celor de jos, iar acest scop se atinge prin Tora şi Mițvot, şi prin fapte bune.
Gmar Tikun (Sfârşitul corecţiei) este atunci când Lumina apare în întregime printr-o trezire de jos, ceea ce înseamnă că este precedată de Tora şi Mițvot. Cu toate acestea, înainte de Gmar Tikun există un discernământ al Șabat ului, numit „o asemănare cu lumea viitoare“, când Lumina Șabat ului străluceşte atât în fiecare individ, cât şi în mase, în general.
Această Lumină a Șabatului vine prin credit, adică fără a fi precedată de efort, însă ulterior omul va plăti pentru întregul credit. Cu alte cuvinte, el va depune tot efortul pe care ar fi trebuit să îl depună înainte de a primi Lumina; el va plăti mai târziu.
Acesta este sensul expresiei „mi s-a dat cu împrumut“, adică am atras Lumina Șabatului prin credit şi voi plăti, în conformitate cu versetul: „şi lasă părul femeii să cadă liber“(14).
Cu alte cuvinte, Creatorul va dezvălui această Lumină numai dacă Israel va împrumuta; atunci Lumina se va extinde. Deşi încă nu merită, el poate totuşi să primească prin creditare.
„Coboară şi incită, urcă şi se plânge“. Omul trebuie întotdeauna să se examineze pe sine şi să vadă dacă Tora şi munca lui nu au coborât în abis. Aceasta se datorează faptului că măreţia omului se măsoară prin gradul de Dvekut (contopire) cu Creatorul, adică în funcţie de măsura anulării lui în faţa Creatorului.
Cu alte cuvinte, dragostea de sine nu merită consideraţie, ci numai dorinţa de a se anula pe sine în totalitate. Aceasta se întâmplă pentru că atunci când omul munceşte ca să primească, măsura muncii este egală cu mărimea eului său. Astfel, el devine o fiinţă, un obiect şi o autoritate separată. În această stare îi este dificil să se anuleze în faţa Creatorului.
Totuşi, când omul lucrează pentru a dărui şi când îşi termină munca, ceea ce înseamnă că şi-a corectat în întregime vasele de primire pentru sine de ceea ce are din rădăcina sufletului său, atunci nu mai are ce să facă în lume. Prin urmare, omul trebuie să se gândească şi să se concentreze doar asupra acestui scop.
Semnul că omul merge pe calea adevărului îl reprezintă starea de „coborâre şi incitare“, adică întreaga lui muncă este în coborâre. În această stare el se află sub autoritatea Sitra Ahra (cealaltă parte), iar apoi „urcă şi se plânge“, adică omul se simte într-o stare de ascensiune şi se plânge de ceilalţi. Cu toate acestea, cel care întotdeauna munceşte în puritate nu se poate plânge de ceilalți, ci mereu se plânge de sine, iar pe ceilalţi îi vede ca fiind la un nivel mai bun decât al lui.
Despre versetul: „şi în jurul Lui este o furtună puternică“ înţelepţii noştri spun că, în mod deosebit, Creatorul este meticulos cu cei drepţi. El a întrebat: „Dacă sunt în general drepţi, de ce merită o pedeapsă atât de mare?“
Adevărul este că toate limitările de care vorbim în lumile spirituale sunt din perspectiva celor care primesc, adică cei de jos se limitează şi se restrâng într-o oarecare măsură, şi astfel rămân jos. Sus se consideră acceptat tot ce fac cei de jos şi, prin urmare, în aceeaşi măsură abundenţa se extinde dedesubt. În acest mod, prin gândurile, cuvintele şi acţiunile lor, cei de jos atrag abundenţa de Sus.
Prin urmare, dacă cel de jos priveşte o acţiune măruntă sau un cuvânt ca fiind importante, considerând în acest fel că o întrerupere de moment a adeziunii cu Creatorul este cea mai gravă încălcare a unei interdicţii din Tora, atunci Sus, în consens cu opinia celui de jos, se consideră că el ar fi încălcat o interdicţie importantă. Astfel, cei drepţi spun că, în mod deosebit, Creatorul este meticulos cu ei; şi cum spun cei de jos, aşa este acceptat Sus.
Atunci când cel de jos nu simte o interdicţie mică, ca pe una gravă, nici Sus micile încălcări comise de el nu sunt privite ca fiind încălcări serioase. Prin urmare, un asemenea om este tratat ca şi cum ar fi neînsemnat, pentru că dacă el consideră că poruncile sunt minore, atunci şi păcatele lui sunt considerate minore. Ambele sunt cântărite la fel, iar el este considerat un om mic.
Totuşi, cel care apreciază lucrurile mărunte, spunând despre Creator că este foarte meticulos în privinţa lor, este considerat a fi o persoană importantă, ale cărei păcate şi porunci sunt mari.
Aşa cum omul simte suferinţă când comite un păcat, el poate să simtă plăcere atunci când face o faptă bună. Există o parabolă despre asta: un om a făcut o crimă îngrozitoare împotriva regelui şi a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare cu muncă silnică. Închisoarea era în afara ţării, într-un loc pustiu, undeva în lume. Sentinţa a fost executată imediat şi el a fost trimis în acel loc dezolant de la capătul lumii.
Odată ajuns acolo, a găsit alţi oameni care fuseseră condamnaţi de rege să stea, ca şi el, în acel loc; dar apoi a devenit amnezic şi a uitat că are o soţie, copii, prieteni şi cunoştinţe. El a crezut că întreaga lume este doar atât cât poate cuprinde cu ochii: locul acela pustiu, cu oamenii care se aflau acolo. De asemenea, a crezut că s-a născut acolo, neştiind nimic mai mult de atât. Astfel, adevărul lui se baza pe ceea ce simţea în prezent, şi privea realitatea curentă în funcţie de cunoştinţele şi senzaţiile lui.
Acolo a învăţat normele şi regulamentele, aşa încât să nu mai încalce legile, să se ferească de infracţiunile descrise şi să ştie cum să îşi corecteze acţiunile pentru a putea pleca. Din cărţile regelui a învăţat că cel care încalcă legea este, de exemplu, trimis într-un loc pustiu, departe de orice aşezare. El a fost impresionat de o pedeapsă atât de aspră şi a suferit gândindu-se că sunt date astfel de pedepse grele.
Cu toate acestea, nu i-a trecut prin minte că el însuşi este unul dintre cei care au încălcat legile statului, că a fost condamnat cu asprime şi verdictul a fost executat. În plus, pentru că a devenit amnezic, el niciodată nu o să poată să perceapă starea lui actuală.
Aceasta înseamnă „în jurul Lui este o furtună puternică“, adică omul trebuie să ia în calcul fiecare mişcare, să creadă că el însuşi a încălcat legile regelui şi deja a fost alungat din aşezare. Acum, prin multe fapte bune, memoria îi revine şi începe să simtă cât de mult s-a îndepărtat de acel loc stabil al lumii.
El începe să se căiască, până când este eliberat şi dus înapoi în acel loc stabil, iar asta se întâmplă în mod specific prin munca omului. Omul începe să simtă că s-a îndepărtat de originea lui şi de rădăcina lui, până când i se acordă contopirea cu Creatorul.
„O Mițva care vine în urma unei încălcări a legii“ înseamnă că atunci când omul ia asupra lui munca în scopul de a primi o recompensă, procesul se împarte în două:
A-Primirea muncii, care se cheamă o Mițva.
B-Intenţia de a primi o recompensă. Aceasta se numeşte păcat, deoarece primirea îl mută pe om din Kdușa (Sfinţenie) în Sitra Ahra (cealaltă parte).
Întregul fundament și rațiunea care îi dau persoanei puterea de a munci a fost răsplata; de aici, o Mițva „care vine” înseamnă că el a fost convins să îndeplinească Mițva, și asta este o încălcare a legii. De aceea este numită o “Mițva care vine”; iar aceea care aduce Mițva este încălcarea legii, adică doar răsplata.
Sfatul, în acest caz, este ca omul să-şi facă munca „fără să vadă mai mult“, pentru ca singurul scop al muncii lui să fie creşterea gloriei cerului în lume, ceea ce înseamnă că lucrează pentru a ridica Divinitatea din praf.
Problema ridicării Divinităţii înseamnă că Sfânta Divinitate este numită „totalitatea sufletelor“, pentru că primeşte abundenţa de la Creator şi o împarte sufletelor. Conducerea transferului abundenţei la nivelul sufletelor se numeşte „unirea Creatorului cu divinitatea“, moment în care abundenţa este extinsă către cei de jos. Dar dacă nu există nicio unificare, atunci nu se produce nicio extindere a abundenţei către cei de jos.
Pentru mai multă claritate, deoarece Creatorul a dorit să ofere încântare creaturilor Sale, El s-a gândit la dăruirea abundenţei, aşa cum s-a gândit şi la primirea ei, astfel încât cei de jos să primească abundenţa. Ambele situaţii sunt posibile, ceea ce înseamnă că sufletele vor veni şi vor primi o abundenţă reală.
De asemenea, receptorul abundenței potențiale este numit „Sfânta Divinitate“, deoarece gândul Creatorului este întreaga realitate, şi El nu are nevoie de acţiunea în sine. Prin urmare, cel de jos … (text întrerupt).
„Iar Moise a răspuns şi a zis: «Dar iată, ei nu mă vor crede …»“ „Şi Dumnezeu i-a spus: «Ce este acela din mâna ta?» Iar el a răspuns: «Un toiag». Şi El a spus: «Aruncă-l la pământ …», şi toiagul s-a făcut şarpe; iar Moise a fugit din faţa lui“. (Exodul, 4)
Trebuie să înţelegem că nu există mai mult de două calităţi, fie Kdușa (Sfinţenie), fie Sitra Ahra (cealaltă parte). Nu există stare intermediară, pentru că acelaşi toiag, şi nu altul, devine şarpe atunci când este aruncat la pământ.
Pentru a putea înţelege acest lucru vom începe de la cuvintele înţelepţilor noştri care spun că El şi-a aşezat Șhina (Divinitatea) în copaci şi pietre. „Copaci şi pietre“ sunt numite lucrurile de mică importanţă şi exact în acestea şi-a plasat El, Șhina. Acesta este înţelesul întrebării: „Ce este acela din mâna ta?“
O mână înseamnă dobândire, de la cuvintele „şi dacă o mână dobândeşte“. Un toiag înseamnă că toate realizările omului sunt construite pe un discernământ de o importanţă scăzută, care este credinţa mai presus de raţiune.
(Asta se întâmplă deoarece credinţa este privită ca având o importanţă redusă şi fiind o condiţie modestă. Omul apreciază lucrurile care se încadrează în termeni raţionali. Totuşi, dacă mintea omului nu înţelege sau el se opune raţiunii, atunci trebuie să spună că o importanţă mai mare decât propria raţiune o are credinţa lui. În acel moment abandonează raţiunea, spunând că tot ceea ce înţelege cu mintea opune rezistenţă căii Creatorului, iar credinţa este mai importantă decât raţiunea, pentru că toate conceptele care contrazic calea Creatorului sunt concepte lipsite de valoare.
„Cei care au ochi, dar nu văd, cei care au urechi, dar nu aud“. Adică omul anulează tot ceea ce aude şi vede, şi asta înseamnă că acţionează în credinţă mai presus de raţiune. Însă în ochii oamenilor aceasta pare a fi meschin şi umilitor.
Cu toate acestea, în ceea ce îl priveşte pe Creator, credinţa nu este considerată umilinţă, însă omul, care nu are altă cale şi este obligat să urmeze calea credinţei, consideră credinţa o umilire. Totuşi, Creatorul şi-ar fi putut aşeza Șhina pe altceva decât pe copaci şi pietre.
Însă Creatorul a ales în mod special această cale numită credinţă. El trebuia să o aleagă pentru că este mai bună şi mai eficientă. Veţi vedea că pentru El credinţa nu este mai puţin importantă. Dimpotrivă, această cale are multe merite, deşi pare neimportantă în ochii creaturilor.)
Dacă toiagul este aruncat la pământ şi omul vrea să lucreze cu un discernământ mai mare, adică prin raţiune, degradând credinţa mai presus de raţiune, care i se pare o muncă umilă, atunci Tora şi munca lui imediat devin un şarpe. Aceasta este semnificaţia şarpelui primordial şi a versetului: „Celui care este mândru, Creatorul îi spune: «El şi cu Mine nu putem sălăşlui în aceeaşi locuinţă.»“
Motivul este, aşa cum am mai spus, că El şi-a aşezat Șhina în copaci şi pietre. Şi atunci când omul aruncă la pământ discernământul toiagului şi se ridică pe sine pentru a lucra cu o calitate mai înaltă, acest lucru este deja un şarpe. Nu există cale de mijloc; ori este şarpe, ori Kdușa, deoarece toată Tora şi toată munca pe care omul a primit-o de la discernământul toiagului, totul intră acum în discernământul şarpelui.
Se ştie că Sitra Ahra nu are Lumini. Prin urmare, în lumea materială dorinţa de a primi are doar lipsuri, dar nu şi împliniri ale lipsurilor. Vasul de primire rămâne întotdeauna în deficit, fără împlinire, pentru că cel care are o sută, vrea două sute etc. Iar atunci când moare, nu are nici măcar jumătate din ceea ce şi-a dorit.
Totul se extinde de la Rădăcinile Superioare. Rădăcina Klipa (coajă) este vasul de primire, iar vasele de primire nu au nicio corectare în cei şase mii de ani. Asupra lor este plasat Țimțum (restricţie) şi, prin urmare, ele nu au parte de Lumini şi abundenţă.
Acesta este motivul pentru care ele îl ispitesc pe om să atragă Lumina la nivelul lor. Iar când Luminile pe care omul le primeşte aderând la Kdușa (deoarece abundenţa străluceşte în Kdușa) îl ademenesc să atragă abundenţa la nivelul lor, ele primesc Lumina. Astfel, ele pun stăpânire pe om, adică îi oferă satisfacţia stării în care se află, aşa încât el nu va merge mai departe.
Drept urmare, omul nu poate să iasă de sub această dominaţie, pentru că nu are nevoie de un nivel mai înalt. Din moment ce nu are nicio nevoie, el nu se poate clinti de la locul lui şi nu poate face nici cea mai mică mişcare.
În această stare omul este incapabil să înţeleagă dacă avansează în Kdușa sau dacă merge în sens invers. Acest lucru se datorează faptului că Sitra Ahra îi dă putere pentru ca el să lucreze mai intens, din moment ce acum se află în raţiune şi poate lucra într-o altă stare decât cea de umilinţă. Prin urmare, omul ar putea rămâne sub autoritatea Sitra Ahra.
Pentru a nu rămâne sub autoritatea Sitra Ahra, Creatorul a făcut o corectare prin care, atunci când părăseşte discernământul toiagului, omul imediat cade în discernământul şarpelui; cade imediat în stări de eşec şi nu are putere să se îndrepte decât dacă acceptă, încă o dată, discernământul credinţei numit umilință.
Rezultă că eşecurile sunt cele pentru care omul ia, din nou, asupra lui discernământul „toiagului” care este credinţa mai presus de raţiune. Acesta este înţelesul spuselor lui Moise: „Dar, iată, ei nu mă vor crede“. Ceea ce înseamnă că ei nu vor dori să ia asupra lor calea muncii în credinţă mai presus de raţiune.
Atunci Creatorul i-a spus: „Ce este acela din mâna ta? Un toiag“. „Aruncă-l la pământ“, iar apoi „toiagul s-a făcut şarpe“. Aceasta înseamnă că nu există o stare intermediară între toiag şi şarpe, ci este doar o modalitate de a afla dacă omul este în Kdușa sau în Sitra Ahra.
Se pare că ei nu au de ales decât să îşi asume discernământul credinţei mai presus de raţiune, numit „toiag“, iar toiagul trebuie să fie în mână; el nu trebuie aruncat. Acesta este înţelesul versetului: „Toiagul lui Aaron era înmugurit“.
Înseamnă că toţi „mugurii“ care apar atunci când omul îl serveşte pe Creator sunt tocmai datorită toiagului lui Aaron. Adică, El a dorit să ne dea un semn pentru a şti dacă mergem pe calea adevărului sau nu. El ne-a dat un semn pentru a cunoaşte baza muncii, adică baza pe care lucrează omul. Dacă baza omului este toiagul, atunci el este în Kdușa, iar dacă baza omului este raţiunea, aceasta nu este calea prin care se dobândeşte Kdușa.
Cu toate acestea, în munca propriu-zisă, adică în Tora şi în rugăciune, nu există nicio deosebire între cel care Îl serveşte pe Creator şi cel care nu Îl serveşte. Acest lucru se datorează faptului că aici se întâmplă invers: dacă baza este în raţiune, adică se sprijină pe cunoaştere şi primire, corpul oferă combustibil pentru lucru, iar omul poate să se roage şi să studieze cu mai multă insistenţă şi mai mult entuziasm, pentru că munca este susţinută de raţiune.
Pe de altă parte, când omul ia calea Kdușa, a cărei bază este dăruirea şi credinţa, are nevoie de o pregătire intensă, astfel încât Kdușa să strălucească pentru el. Fără pregătire, corpul nu îi dă putere să muncească, deci omul trebuie să se străduiască întotdeauna foarte mult, întrucât rădăcina lui este în primire şi în raţiune.
Aşadar, dacă munca lui este bazată pe cele materiale, omul se simte bine mereu. Însă dacă baza muncii este discernământul dăruirii şi „mai presus de raţiune“, el are nevoie de eforturi perpetue ca să nu cadă sub dominaţia rădăcinii sale de primire şi în raţiune.
Trebuie ca omul să nu-şi piardă atenţia nici măcar o clipă, deoarece în caz contrar va cădea sub dominaţia propriei rădăcini materiale, numită „ţărână“, aşa cum este scris: „căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“. Iar aceasta a fost după păcatul Pomului cunoaşterii.
Omul verifică dacă avansează în Kdușa sau merge în sens invers, fiindcă „un alt zeu este steril şi nu rodeşte“. Sfântul Zohar ne dă un indiciu, şi anume că exact pe baza credinţei numită „toiag“ omul este privilegiat cu „creşteţi şi vă înmulţiţi“ în Tora. Aceasta înseamnă „toiagul lui Aaron era înmugurit“, adică faptul că înmugurirea şi creşterea vin anume prin toiag.
De aceea, aşa cum omul se ridică zilnic din patul lui şi se spală pentru a-şi curăţa corpul de murdărie, tot aşa trebuie să se spele de murdăria Klipa şi să se examineze dacă este în totalitate în discernământul toiagului.
Examinarea ar trebui să fie permanentă, pentru că dacă omul este distras de la această examinare imediat cade sub autoritatea Sitra Ahra, numită primire pentru sine. Omul devine imediat sclavul ei, deoarece se ştie că Lumina creează Kli-ul, iar în măsura în care lucrează pentru a primi, în aceeaşi măsură are nevoie doar de o singură dorinţă de a primi pentru sine ca să se îndepărteze de tot ceea ce presupune dăruire.
Acum putem înţelege spusele înţelepţilor noştri: „Să fii foarte, foarte umil“. De ce se spune cu atâta insistenţă: „foarte, foarte“? Deoarece omul are nevoie de celelalte creaturi, pentru că ele l-au onorat cândva. La început, el primeşte onoare nu pentru că vrea să se bucure de ea, ci din alte motive, cum ar fi cinstirea Torei etc. Este sigur pe judecata lui, pentru că se cunoaşte pe sine şi ştie că nu are niciun fel de dorinţă pentru onoruri.
Ca atare, este rezonabil să creadă că îi este permis să primească onoare. Cu toate acestea, este interzis să primească, deoarece Lumina face vasul. Prin urmare, după ce omul primeşte onoare, tânjeşte după ea şi deja se află sub dominaţia ei, fiindu-i greu să se lipsească de onoruri.
Ca rezultat, omul dobândeşte propria sa realitate şi acum îi este greu să se anuleze în faţa Creatorului, deoarece prin onoare a devenit o entitate separată, iar pentru a obţine Dvekut (contopire) trebuie să-şi anuleze total propria realitate. De aici acest „foarte, foarte“. Primul „foarte“ înseamnă că este interzis să primească onoruri pentru el însuşi, iar celălalt „foarte“ înseamnă că este interzis să primească chiar şi atunci când intenţia lui nu este pentru sine însuşi.
Bucuria este o „reflectare“ a faptelor bune. Dacă faptele sunt în Kdușa (Sfinţenie), atunci apare bucuria. Totuşi, trebuie să ştim că există şi Klipa (coajă). Pentru a afla dacă este Kdușa trebuie să folosim raţiunea. În Kdușa există înţelepciune, iar în Sitra Ahra (cealaltă parte) nu există nicio înţelepciune, din moment ce „un alt zeu este steril şi nu rodeşte“. Astfel, atunci când omul dobândeşte bucurie, el trebuie să se afunde în cuvintele Torei pentru a descoperi raţiunea ei.
Trebuie să ştim, de asemenea, că bucuria este percepută ca o iluminare sublimă ce apare datorită MAN (13), care înseamnă fapte bune. Creatorul îl judecă pe om acolo unde se află el. Cu alte cuvinte, dacă omul ia asupra sa povara Împărăţiei Cerului pentru eternitate, imediat apare o iluminare sublimă acolo, care este considerată, şi ea, eternitate.
Chiar dacă omul vede că în curând urmează să cadă de pe nivelul lui, chiar şi în această situaţie Creatorul îl judecă pe om acolo unde se află. Înseamnă că dacă omul s-a hotărât să ia asupra sa povara Împărăţiei Cerului pentru eternitate, aceasta este o măsură completă.
Totuşi, dacă omul ia asupra lui povara Împărăţiei Cerului şi nu doreşte ca această stare să rămână în el pentru totdeauna, acest lucru şi această faptă nu sunt considerate complete şi, în mod natural, Lumina Superioară nu poate să vină şi să rămână acolo. Motivul se datorează faptului că Lumina este atotcuprinzătoare, eternă şi nu se poate schimba. Însă în cazul omului, chiar dacă el îşi doreşte, starea în care se află nu va fi veşnică.
_______________
(13) MAN – Abreviere pentru Mayin Nukvin (ape feminine).
Despre versetul „îl va aduce pe el ca pe o ofrandă arsă, în faţa voinţei Lui“ înţelepţii noştri au spus: „Cum aşa? El este forţat până când spune «vreau»“. Trebuie să înţelegem, de asemenea, de ce ne rugăm „să fie o dorinţă“, deoarece mai mult decât vrea viţelul să mănânce, vaca vrea să îl hrănească; atunci de ce trebuie să ne rugăm: „Să fie o dorinţă Deasupra“?
Este ştiut că atragerea abundenţei Superioare trebuie să fie precedată de o trezire de jos. Noi trebuie să înţelegem de ce avem nevoie de o trezire de jos, pentru că din acest motiv ne rugăm, ca să existe o voinţă Superioară. Aceasta înseamnă că trebuie să trezim o dorinţă de Sus, pentru a exista satisfacere jos.
Nu este suficient să avem o dorinţă. Trebuie să existe, de asemenea, şi bunăvoinţă din partea Dăruitorului. Deşi există sus o dorinţă generală de a face bine creaturilor Sale, El totuşi aşteaptă ca dorinţa noastră să trezească dorinţa Lui.
Cu alte cuvinte, dacă suntem incapabili să trezim dorinţa Lui, acesta este un semn că dorinţa care provine de la cel care primeşte este incompletă. Prin urmare, rugându-ne să existe o voinţă Superioară, dorinţa noastră devine o dorinţă autentică de a fi un Kli (vas) potrivit să primească abundenţa.
În acelaşi timp, trebuie să spunem că tot ceea ce facem, atât rău, cât şi bine, totul provine de Sus (aceasta înseamnă Providenţa Personală), Creatorul fiind cel care face totul. De asemenea, trebuie să regretăm faptele rele, chiar dacă şi ele se extind tot de Sus.
Mintea ne sileşte să nu regretăm, ci să justificăm raţiunea potrivit căreia merităm faptele rele. Cu toate astea, este exact invers: trebuie să regretăm că nu ne este permis să facem fapte bune, ceea ce este în mod sigur rezultatul unei pedepse, însemnând că nu suntem vrednici să servim Regele.
Dacă totul este condus, cum putem spune că suntem nevrednici, de vreme ce jos nu există acţiune independentă? În acest scop ne sunt date gânduri şi dorinţe rele care ne îndepărtează de munca lui Dumnezeu, întrucât nu suntem demni să îl slujim. Din acest motiv, aici apare o rugăciune, deoarece există un loc care trebuie corectat pentru a fi demni şi capabili să primim lucrarea Regelui.
Acum putem înţelege de ce există o rugăciune pentru orice problemă. Această problemă trebuie să vină ca o pedeapsă, iar pedepsele trebuie să fie corectări, deoarece există regula că pedeapsa este o corectare. Atunci, de ce ne rugăm Creatorului să ne scape de corectări?
Înţelepţii noştri spun despre versetul: „atunci fratele tău s-ar cuveni să fie dezonorat în faţa ochilor tăi“, din moment ce fratele tău este lovit. Noi trebuie să ştim că rugăciunea corectează omul mai mult decât pedeapsa. Astfel, când în locul pedepsei apare rugăciunea, suferinţa este ridicată, iar rugăciunea îi ia locul pentru a corecta corpul.
Acesta este sensul a ceea ce înţelepţii noştri au spus: „Răsplătit – prin Tora; nerăsplătit – prin suferinţă“. Trebuie să ştim că pe calea Torei avem mai mult succes şi mai multe de câştigat decât pe calea suferinţei, deoarece Kelim (vase) care vor fi potrivite să primească Lumina Superioară sunt mai largi şi pot să atingă Dvekut (contopire) cu El.
Acesta este înţelesul versetului: „El este forţat până când spune «vreau»“, ceea ce înseamnă că Însuşi Creatorul spune: „Vreau faptele celor de jos“.
Sensul rugăciunii este cel spus de înţelepţi: „Creatorul râvnea la rugăciunile celor drepţi“ unde, prin rugăciune, sunt pregătite Kelim pentru a se potrivi Creatorului, astfel încât El să poată dărui ulterior abundenţa, atunci când va exista un Kli potrivit pentru a o primi.
