Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)
Am auzit în Tevet, 1942
Este cunoscut faptul că nimic nu apare în forma sa adevărată, ci numai în formă opusă, „aşa cum lumina prevalează întunericul“. Aceasta înseamnă că totul indică spre altceva, iar prin opusul unui lucru poate fi percepută existenţa lui.
Prin urmare, este imposibil să înţelegem ceva cu deplină claritate, dacă nu există, în paralel, şi opusul său. De exemplu, este imposibil să estimăm un lucru şi să spunem că este bun dacă lipseşte opusul său, adică lucrul rău. La fel se întâmplă şi cu amar şi dulce, dragoste şi ură, foame şi saţietate, contopire şi separare. Se pare că este imposibil să ajungi să iubeşti contopirea fără ca, mai înainte, să urăşti separarea.
Pentru a fi demn de nivelul la care urăşte separarea, omul trebuie mai întâi să ştie ce este separarea, adică de ce anume este separat şi abia apoi poate spune că vrea să corecteze acea separare. Cu alte cuvinte, el trebuie să examineze de ce anume este separat şi de cine este separat. Apoi, poate să încerce să corecteze această condiţie şi să se conecteze cu cel de care a fost separat. Dacă, de exemplu, omul înţelege că va beneficia datorită aderării la Creator, atunci el ştie ce are de pierdut şi asumă pierderea provocată de separare.
Câştigul şi pierderea sunt măsurate în funcţie de plăcere şi suferinţă. Omul se distanţează de ceea ce îi provoacă suferinţă şi urăşte acel lucru. Măsura distanţării depinde de măsura suferinţei, deoarece natura umană vrea să scape de suferinţă. Prin urmare, una depinde de cealaltă, ceea ce însemnă că în măsura în care omul suferă, în aceeaşi măsură el se străduieşte şi îndeplineşte tot felul de acţiuni pentru a o evita. Cu alte cuvinte, suferinţa ne determină să urâm lucrurile care o provoacă şi, în aceeaşi măsură, ne vom distanţa de acele lucruri.
Rezultă că omul ar trebui să ştie ce este echivalenţa de formă pentru a şti cum să ajungă la contopire, numită „echivalenţă de formă“. Prin aceasta, el va ajunge să ştie ce înseamnă diferenţa de formă şi separarea.
Bunăvoinţa Creatorului este cunoscută din cărţi, de la autorii lor. Aceasta înseamnă că îndrumarea Lui apare celor de jos ca fiind binevoitoare; asta este ceea ce trebuie să credem.
Prin urmare, când omul analizează modul în care se comportă lumea, când începe să se examineze pe sine sau îi examinează pe ceilalţi şi vede cât suferă ei în cadrul Providenţei în loc să se bucure, aşa cum ar fi potrivit pentru Numele Său – Bunăvoinţă – atunci îi este greu să spună că Providenţa este bună şi că oferă abundenţă.
Este necesar să cunoaştem faptul că, în această stare, cei care nu pot spune că tot binele vine de la El sunt consideraţi răi, pentru că suferinţa îi determină să îl acuze pe Creator. Ei îl justifică pe Creator doar atunci când văd că El le oferă plăcere. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri: „Cine este drept? Cel care îl justifică pe Creatorul său“, adică cel care spune că El conduce lumea în mod drept.
Astfel, când omul suferă, el se îndepărtează de Creator deoarece, în virtutea naturii sale, îl urăşte pe Cel care îi provoacă suferinţă. În consecinţă, în loc să îl iubească pe Creator, el se află într-o situaţie opusă, pentru că a ajuns să îl urască pe Creator.
Ce ar trebui să facă omul pentru a ajunge să îl iubească pe Creator? În acest scop ne-a fost acordat „remediul“ angajării în Tora şi Mițvot, pentru că Lumina din ele reformează. Aici există Lumina care îi permite omului să simtă gravitatea stării de separare. Şi, treptat, pe măsură ce intenţionează să primească Lumina Torei, se formează în el ura faţă de separare. Omul începe să simtă motivul pentru care el şi sufletul lui sunt separaţi şi îndepărtaţi de Creator.
Astfel, omul trebuie să creadă că îndrumarea Lui este binevoitoare, dar din moment ce este cufundat în iubirea de sine, aceasta induce în el diferenţa de formă, deoarece există o corectare numită „pentru a dărui“, care se mai numeşte şi „echivalenţă de formă“. Doar astfel putem primi această bucurie şi plăcere. Incapacitatea omului de a primi bucuria şi plăcerea pe care Creatorul vrea să le dea evocă în el ura pentru separare şi, astfel, omul este capabil să înţeleagă marele beneficiu al echivalenţei de formă şi începe să tânjească după contopire.
Prin urmare, fiecare formă indică spre o altă formă. Astfel, toate coborârile în care omul simte că a ajuns la separare sunt doar oportunităţi pentru a discerne între un lucru şi opusul său. Cu alte cuvinte, omul ar trebui să înveţe beneficiile ascesiunii de la aceste coborâri. În caz contrar, el nu este în măsură să aprecieze importanţa apropierii de Spiritualitate şi nici ascensiunea care îi este dată. El nu poate să înţeleagă importanţa a ceea ce poate obţine, ca atunci când omului i se dă mâncare fără să îi fi fost vreodată foame.
Se pare că aceste coborâri care sunt în timpul separării generează importanţa adeziunii în cadrul ascensiunilor, în timp ce ascensiunile îl fac pe om să urască coborârile provocate de separare. Cu alte cuvinte, el nu poate evalua cât de dăunătoare sunt coborârile atunci când calomniază Providenţa şi nici măcar nu simte pe cine defăimează, ca să ştie că trebuie să se căiască pentru un astfel de păcat. Aceasta se numeşte „calomnierea Creatorului“.
Rezultă că tocmai atunci când omul are ambele forme poate să aprecieze distanţa dintre ele, „aşa cum Lumina prevalează asupra întunericului“. Doar atunci omul poate evalua şi aprecia problema adeziunii prin care pot fi obţinute plăcerea şi bucuria din Gândul Creaţiei, aceasta fiind „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“. Tot ceea ce apare în faţa ochilor noştri este doar ceea ce Creatorul vrea ca noi să obţinem, pe calea noastră, deoarece acestea sunt modalităţile prin care se atinge scopul final.
Totuşi, nu este atât de simplu să realizăm contopirea cu Creatorul. Este nevoie de un mare efort şi de multă muncă pentru a obţine senzaţia şi sentimentul de bucurie şi plăcere. Înainte de asta, omul trebuie să justifice Providenţa, să creadă, mai presus de raţiune, că El este binevoitor cu creaturile, şi să spună: „Ei au ochi, dar nu văd“.
Înţelepţii noştri spun: „Habakuk a venit şi le-a atribuit pe toate unuia“, aşa după cum este scris: „Cel drept va trăi prin credinţa sa“. Aceasta înseamnă că omul nu trebuie să se uite la detalii, ci trebuie să îşi concentreze întreaga muncă asupra unui singur punct, asupra unei singure reguli, care este credinţa în Creator. Tocmai din acest motiv ar trebui să se roage ca să îl ajute Creatorul, astfel încât să poată să avanseze în forma credinţei mai presus de raţiune. Există o calitate deosebită în credinţă: prin ea, omul ajunge să urască separarea. Deci, în mod indirect, credinţa îl face să urască separarea.
Vedem că există o mare deosebire între credinţă, vedere şi cunoaştere. În ceea ce priveşte ceva ce poate fi văzut şi cunoscut, dacă mintea consideră că este bine ca un lucru să fie făcut, odată ce a fost luată această decizie, ea este suficientă. Cu alte cuvinte, omul execută acţiunea în forma în care el a decis. Se întâmplă astfel, deoarece mintea îl însoţeşte în fiecare acţiune ca să nu încalce ceea ce i-a spus să facă şi să îi permită omului să înţeleagă pe deplin faptul că ea, mintea, l-a determinat să ia decizia pe care a luat-o.
Cu toate acestea, credinţa este o problemă care ţine de un potenţial acord. Adică, omul învinge raţiunea şi spune că, într-adevăr, merită să lucreze aşa cum credinţa consideră că este necesar – deasupra raţiunii. Prin urmare, credinţa mai presus de raţiune este utilă doar în timpul acţiunii, atunci când omul crede. Numai atunci el este dispus să depună efort pentru a lucra deasupra raţiunii.
Dimpotrivă, atunci când neglijează credinţa chiar şi pentru un moment, adică atunci când credinţa scade doar pentru o clipă, el abandonează imediat Tora şi întreaga muncă. Faptul că în urmă cu câteva momente a luat asupra sa povara credinţei mai presus de raţiune, nu îl ajută.
Cu toate acestea, când înţelege, cu mintea lui, că acesta este un lucru rău pentru el, că este ceva care îi pune viaţa în pericol, el nu are nevoie de explicaţii repetitive şi de argumente cu privire la motivul pentru care acest lucru este periculos. Din moment ce odată a fost pe deplin conştient de faptul că trebuie să practice aceste lucruri despre care mintea îi spune cu exactitate care este rău şi care este bun, el urmează acum acea decizie.
Observăm care este diferenţa dintre ceea ce are nevoie mintea şi ceea ce are nevoie credinţa şi care este motivul pentru care, atunci când ceva se bazează pe credinţă, trebuie să ne amintim mereu calea credinţei; în caz contrar, omul cade de la nivelul său într-o stare de rău. Aceasta se poate întâmpla chiar şi într-o singură zi; omul poate cădea de pe nivelul său de mai multe ori pe zi, pentru că este imposibil ca, în timpul unei zile, credinţa mai presus de raţiune să nu înceteze măcar pentru un moment.
Trebuie să înţelegem că motivul pentru care uităm de credinţă este faptul că mintea şi credinţa mai presus de raţiune sunt împotriva tuturor dorinţelor corpului. Având în vedere că dorinţele corpului sunt determinate de natura imprimată în noi, numită „dorinţa de a primi“, fie în minte, fie în inimă, corpul va urma întotdeauna propria natură. Numai atunci când este unit cu credinţa omul poate să aibă puterea de a părăsi dorinţele materiale şi să treacă mai presus de raţiune, adică împotriva argumentelor corpului.
Prin urmare, înainte ca omul să dobândească vasele pentru dăruire, numite contopire, credinţa lui nu are o bază permanentă. Când credinţa nu străluceşte pentru el, omul vede că se găseşte în cea mai de jos stare, iar aceasta se datorează în totalitate diferenţei de formă, care este dorinţa de a primi pentru sine. Această separare îi provoacă întreaga suferinţă, dărâmă tot ceea ce a clădit şi distruge tot efortul investit în muncă.
El vede că în clipa în care şi-a pierdut credinţa se află într-o stare mai rea decât aceea în care era la începutul drumului în munca pentru dăruire. Astfel, omul dobândeşte ură faţă de separare, pentru că începe imediat să simtă în interior atât propria suferinţă, cât şi pe cea a întregii lumi. Devine greu pentru el să justifice Providenţa Lui asupra creaturilor, considerând-o binevoitoare, şi atunci simte cum întreaga lume se întunecă în faţa lui, iar el nu are de unde să primească bucurie.
Aşadar, de fiecare dată când începe să corecteze greşeala de a calomnia Providenţa, omul dobândeşte ură faţă de separare, iar prin ura pe care o simte în cursul separării ajunge să iubească contopirea. Cu alte cuvinte, în măsura în care suferă în timpul separării, în aceeaşi măsură se apropie de contopirea cu Creatorul. În mod similar, în măsura în care percepe întunericul ca fiind rău, el ajunge să simtă că contopirea este un lucru bun. Apoi, omul ştie să preţuiască contopirea atunci când, pentru moment, primeşte un anumit grad de contopire, şi astfel învaţă să o aprecieze.
Acum putem vedea că toate suferinţele care există în lume sunt doar pregătiri pentru adevăratele suferinţe. Acestea sunt suferinţe pe care omul trebuie să le simtă; în caz contrar, el nu va fi în măsură să obţină nimic din ceea ce este spiritual, pentru că nu există Lumină fără vas. Aceste suferinţe reale sunt numite „condamnarea Providenţei şi calomnierea ei“. Pentru aceasta se roagă omul, pentru a nu calomnia Providenţa şi numai aceste suferinţe sunt luate în considerare de Creator. Acesta este înţelesul versetului: „Creatorul aude rugăciunile fiecărei guri“.
Motivul pentru care Creatorul răspunde acestor suferinţe este faptul că omul nu cere ajutor pentru propriile sale vase de primire, deoarece putem spune că dacă Creatorul îi va da tot ceea ce doreşte, aceasta îl poate îndepărta de El, datorită diferenţei de formă care a apărut ca rezultat a ceea ce a obţinut. Dimpotrivă, omul cere credinţă, astfel încât Creatorul să îi dea puterea de a prevala şi de a fi răsplătit cu echivalenţa de formă, pentru că vede că dacă credinţa lui nu este permanentă, adică lumina credinţei nu străluceşte pentru el, atunci ajunge să pună la îndoială Providenţa.
Acest lucru, la rândul său, îl face să ajungă într-o stare numită „rea“, în care îl condamnă pe Creatorul său. Rezultă că toată suferinţa simţită se datorează faptului că defăimează Providenţa. Prin urmare, ceea ce îl doare este faptul că acolo unde ar fi trebuit să-L laude pe Creator, spunând: „Binecuvântat este El, care ne-a creat pe noi întru Slava Lui“, ceea ce înseamnă că creaturile îl respectă pe Creator, el vede cum conducerea lumii nu este demnă de slava Lui, deoarece fiecare om se plânge şi are pretenţia ca mai întâi Providenţa să se manifeste făţiş, arătând cum Creatorul conduce lumea cu bunăvoinţă. Dar din moment ce manifestarea nu este făţişă, ei spun că această Providenţă nu îl glorifică pe Creator, iar aceasta îi provoacă omului suferinţă.
Astfel, din cauza suferinţelor pe care le simte, el este obligat să calomnieze. Prin urmare, atunci când îi cere Creatorului să îi dea puterea credinţei şi însuşirea de a fi bun, aceasta nu se datorează faptului că omul doreşte să primească binele pentru propria sa încântare. Dimpotrivă, el cere toate acestea pentru a nu calomnia, deoarece calomnierea Creatorului îi provoacă suferinţă. Singurul lucru pe care îl vrea pentru sine este să creadă mai presus de raţiune că lumea este condusă de Creator cu bunăvoinţă şi mai vrea ca această credinţă să se statornicească în senzaţiile lui, ca şi cum ar fi în limitele raţiunii.
Prin urmare, atunci când practică Tora şi Miţvot, el vrea să extindă Lumina Creatorului, însă nu pentru propriul beneficiu, ci pentru că îi este greu să accepte că nu poate să justifice Providenţa Lui binevoitoare. Faptul că profanează numele Creatorului, numit Binevoitor, îi provoacă durere, atunci când corpul său pretinde contrariul.
Tot ceea ce îi provoacă suferinţă este că atunci când se află într-o stare de separare nu poate justifica conducerea Creatorului. Aceasta înseamnă să urască starea de separare. Atunci când simte această suferinţă, Creatorul ascultă rugăciunea lui, îl aduce mai aproape şi omul este răsplătit cu contopirea. Acest lucru se datorează faptului că suferinţa pe care o simte ca urmare a separării îi aduce drept recompensă contopirea; şi atunci este scris: „La fel cum Lumina prevalează întunericul“.
Aceasta înseamnă „a profita de pământ în totalitate“. Pământul este creaţia; în totalitate înseamnă în beneficiu, adică atunci când vom vedea diferenţa dintre starea de separare şi starea de contopire ne va fi acordată contopirea cu toate, deoarece Creatorul este numit „rădăcina fiecărui lucru“.
Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)