Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)
Am auzit de la tatăl meu în 3 şevat, 31 ianuarie 1941
Scriptura spune: „Atunci a zidit Israel cetăţi-depozit (19) lui Faraon: Pitom şi Ramses“ (Exodul, 1, 11). Ar trebui să întrebăm: „Pitom şi Ramses înseamnă că sunt oraşe frumoase, în timp ce cuvintele arei miskenot înseamnă sărăcie şi slăbiciune, dar şi pericol?“ Trebuie să înţelegem întrebarea Patriarhului Avraam: „Prin ce voi cunoaşte că-l voi moşteni ?“ (Geneza, 15, 8). Ce a răspuns Creatorul? Este scris: „Şi El i-a spus lui Avraam: «Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani.»“
Sensul literal este greu de înţeles, deoarece problema este că el a vrut garanţii privind moştenirea şi, aparent, nu există nicio garanţie în răspunsul Creatorului, care spune: „urmaşii tăi vor fi în exil“, ceea ce înseamnă că acest răspuns a fost suficient pentru el. Mai mult decât atât, vedem că atunci când Avraam a avut o discuţie lungă cu Creatorul privitoare la oamenii din Sodoma, el continuă să spună: „Poate“. Cu toate acestea, când Creatorul îi spune că urmaşii lui vor fi în exil, el consideră imediat acest răspuns ca fiind suficient şi nu mai stă la îndoială, spunând: „Poate?“ În schimb, el acceptă răspunsul ca fiind o garanţie privind moştenirea pământului.
Este necesar să înţelegem acest răspuns şi, în plus, trebuie să înţelegem care este semnificaţia faptului că Zohar-ul interpretează textul: „Faraonul s-a apropiat“ spunând că i-a atras spre pocăinţă. Este posibil ca Faraonul cel rău să vrea să îi aducă mai aproape de pocăinţă?
Pentru a desluşi toate acestea trebuie să înţelegem ceea ce au spus înţelepţii noştri: „Rav Yehuda spune: «La sfârşitul zilelor,
Creatorul aduce înclinaţia rea şi o nimiceşte înaintea celor drepţi şi înaintea celor păcătoşi. Pentru cei drepţi ea pare un munte înalt, iar pentru cei păcătoşi ea pare un fir gros cât firul de păr. Plâng şi unii, plâng şi alţii. Cei drepţi plâng, zicând: «Cum putem cuceri un munte atât de înalt?» Iar cei păcătoşi, spunând: «Cum se face că nu putem cuceri acest fir care are grosimea unui fir de păr?»“ (Sukah, 52, 71)
Acest verset este uimitor de la un capăt la altul:
- Dacă înclinaţia rea a fost deja nimicită, cum de mai există cei păcătoşi?
- De ce plâng cei drepţi? Dimpotrivă, ei ar trebui să fie Fericiţi!
- Cum pot exista două opinii diferite, dacă ambii au ajuns la starea de adevăr? Acest verset vorbeşte despre sfârşitul zilelor, care este cu siguranţă starea de adevăr, deci cum poate să existe o diferenţă atât de mare ca cea dintre grosimea unui fir de păr şi înălţimea unui munte?
El explică acest lucru prin cuvintele înţelepţilor noştri: „Rav Assi spune: «La început, înclinaţia rea pare ca o pânză de păianjen, iar în final pare ca şleaurile unei căruţe», căci este scris: «Vai de cei care trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii, şi păcatul cu şleaurile unei căruţe.»“ (Isaia, 5, 18)
Există o regulă deosebit de importantă pe care trebuie să o cunoaştem. Munca noastră, care ni s-a dat pentru a servi ca bază a credinţei mai presus de raţiune, nu se datorează faptului că nu merităm un nivel mai înalt. Dimpotrivă, ea ne-a fost dată ca să putem primi totul în vasul credinţei. Ea ni se pare fără valoare şi infamă, iar noi suntem nerăbdători să ajungem la momentul în care putem scăpa de această povară numită „credinţă mai presus de raţiune“. Cu toate acestea, ea reprezintă un nivel înalt şi foarte important, iar caracterul ei sublim nu îl putem măsura.
Motivul pentru care ne apare ca fiind infamă se datorează dorinţei noastre de a primi. Aşadar, trebuie să discernem un Roş (cap) şi un Guf (corp) în dorinţa de a primi. Roş se numeşte cunoaştere, iar Guf se numeşte primire. Din această cauză considerăm tot ce este contrar cunoaşterii ca fiind josnic, de natură animală.
Acum putem interpreta ceea ce a întrebat Patriarhul Avraam: „Prin ce voi cunoşte că-l voi moşteni?“ Cum va fi posibil ca ei să accepte povara credinţei, care este opusă raţiunii, şi cine poate să meargă împotriva raţiunii? Aşadar, cum vor avea parte de Lumina credinţei, din moment ce perfecţiunea depinde doar de asta?
Creatorul i-a răspuns: „Să ştii cu siguranţă … că ei vor fi în exil“. Aceasta înseamnă că El a pregătit o Klipa (coajă), care este înclinaţia rea, o persoană rea, Faraonul, regele Egiptului. Literele cuvântului Faraon sunt aceleaşi cu literele cuvântului oref(20) (ceafă).
Ari a scris (Şa’ar HaKavanot pentru Pesach) că Faraonul este considerat Oref al Egiptului(21). El va absorbi abundenţa care coboară la cei de jos prin întrebarea: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui?“ (Exodul, 5, 2). Prin intermediul acestei întrebări ei se află în mâinile Klipot (coji), aşa cum zice RAMBAM (Hilchot Deot) despre întoarcerea către zei falşi, că prin această abordare, adică prin această întrebare, interdicţia de întoarcere la ei este încălcată deja.
Înclinaţia rea vrea să absoarbă abundenţa de la Kduşa (Sfinţenie). Ce face ea ca să absoarbă abundenţa de la Kduşa? Scriptura ne spune: „şi Faraonul s-a apropiat“. Interpretarea Zohar-ului este că el i-a apropiat de căinţă. Apoi întreabă: Cum putem spune că Faraonul i-a adus aproape de căinţă, dacă Klipot are rolul de a îndepărta omul de Creator?
Trebuie să interpretăm acest lucru prin ceea ce este scris în Zohar (Introducere la Zohar şi Comentariul Sulam): „Păcatul este ascuns în tine, ca un şarpe care loveşte şi îşi ascunde capul în interiorul corpului său.“ Iar în Sulam: „Aşa cum … Din moment ce
păcatul este ascuns, forţa şarpelui care loveşte omenirea şi aduce moartea în lume este încă deplină şi nu poate fi revocată. Este ca un şarpe care muşcă un om şi imediat îşi ascunde capul în corpul său, iar atunci este imposibil să îl omori.“
Există o altă menţiune în Zohar care specifică faptul că şarpele îşi înclină capul şi loveşte cu coada sa. Aceasta înseamnă că uneori îl lasă pe om să ia asupra lui povara credinţei mai presus de raţiune, înclinând capul, însă loveşte cu coada. Coada poate fi interpretată ca fiind finalul, adică îşi înclină capul ca la sfârşit să primească pentru a primi. Cu alte cuvinte, mai întâi îi permite omului să accepte credinţa pentru ca, mai târziu, să poată lua totul sub autoritatea sa, deoarece Klipa ştie că singura modalitate de a primi abundenţa este prin Kduşa.
Aceasta este semnificaţia faptului că Faraonul i-a apropiat. Este explicat faptul că în mod deliberat a adus Israelul la căinţă pentru ca, ulterior, să ia de la ei totul sub propria lui autoritate. De aceea Ari a scris că Faraonul a absorbit toată abundenţa care a coborât la cei de jos. El a absorbit din oref şi din gât, care este considerat capul corpului, adică a vrut să ia totul în vasele de primire.
Versetul „Şi au construit Arei Miskenot“ indică faptul că acest lucru a fost pentru Israel. Cu alte cuvinte, toată munca lor din timpul exilului a fost luată în custodia Faraonului, iar Israel a rămas sărac. De asemenea, trebuie să înterpretăm cuvântul Miskenot, care provine din cuvântul Sakana (pericol), în sensul că ei au fost în mare pericol de a rămâne în această stare pentru tot restul vieţii lor. Cu toate acestea, munca lui Israel pentru Faraon a fost Pitom şi Ramses, adică oraşe foarte frumoase. Prin urmare, ei „au construit Arei Miskenot“ pentru Israel şi Pitom şi Ramses pentru Faraon. Acest lucru se datorează faptului că toată munca lui Israel a căzut în Klipot, iar ei nu au găsit nicio binecuvântare în munca lor.
Când în munca lor a predominat credinţa şi dăruirea, ei au avut parte de rodnicie, iar în momentul în care au ajuns la cunoaştere şi primire, ei au căzut imediat în mâinile Klipa ale Faraonului. În cele din urmă, au ajuns la hotărârea definitivă că munca trebuie să fie în credinţă mai presus de raţiune şi în dăruire.
Cu toate acestea, au văzut că singuri sunt incapabili să iasă de sub puterea Faraonului. De aceea este scris: „copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei“, doarece se temeau că vor rămâne în exil pentru totdeauna. Atunci, „strigătele acestea … sau suit până la Dumnezeu“ şi au fost răsplătiţi cu exodul din exilul în Egipt.
Prin urmare, înainte ca ei să vadă că sunt sub puterea Klipot şi să sufere şi să se teamă că vor rămâne acolo pentru totdeauna, fiind în vasele de primire, nu au avut nevoie de ajutorul Creatorului pentru că nu au simţit deficienţa şi paguba cauzată de ele, asta fiind tot ceea ce îi împiedică să adere la Creator. În caz contrar, omul are o consideraţie mai mare pentru munca în forma cunoaşterii şi primirii, iar credinţa este considerate josnicie. Ei au ales cunoaşterea şi primirea pentru că asta este nevoia minţii omului orietată către exterior.
Ca atare, li s-a dat exilul pentru a simţi că nu progresează în direcţia apropierii de Creator şi că întreaga lor muncă se afundă în Klipa Egiptului. În cele din urmă, au văzut că nu au altă opţiune şi că trebuie să accepte munca înjositoare care este credinţa mai presus de raţiune şi să tânjească după dăruire. În caz contrar, ei vor fi sub dominaţia înclinaţiei rele.
Se pare că şi-au asumat credinţa pentru că au văzut că nu au de ales şi, prin urmare, au fost de acord să facă o muncă înjositoare. Aceasta este considerată „muncă condiţionată“, atunci când au acceptat-o pentru a nu cădea în plasa Klipot. Din acest motiv au luat asupra lor această muncă. Iar dacă motivaţia dispare, dispare şi dragostea pentru această muncă. Cu alte cuvinte, dacă înclinaţia rea este anulată şi dacă nu există nimeni care să le „trezească“ gândul de a nu se întoarce la zei falşi, atunci dragostea pentru munca josnică este revocată.
Acum putem înţelege ceea ce au scris înţelepţii noştri: „La început, înclinaţia rea pare ca o pânză de păianjen, iar în final pare ca şleaurile unei căruţe.“ Ştim că există următoarele discernăminte: „constrângere“, „greşit“, „deliberat“. Dorinţa de a primi, imprimată în om, este considerată „coercitivă“, deoarece omul nu poate să o revoce şi, ca atare, nu este considerată un păcat, ci o faptă greşită, aşa cum este scris: „Vai de cei care trag după ei nelegiuirea cu funiile minciunii.“ Omul nu o poate respinge şi nici nu o poate urî, pentru că nu o consideră a fi un păcat.
Cu toate acestea, ea îi va apărea ulterior ca fiind un „păcat, ca şleaurile unei căruţe“, şi atunci Klipot este format din această dorinţă de a primi, care are o structură completă, aşa cum este scris: „Dumnezeu a făcut-o pe una întocmai ca şi pe cealaltă.“ De aici provine înclinaţia rea, adică totul vine din acest fir.
Din moment ce ea ne apare ca fiind un păcat, toată lumea ştie să se păzească de acest fir şi înţelege că nu există nici o altă cale de a intra în Kduşa, cu excepţia celei în care hotărăsc să muncească cu umilinţă, adică în credinţă şi dăruire. În caz contrar, ei văd că se află sub autoritatea Klipa a Faraonului, Regele Egiptului. Prin urmare, beneficiul exilului a fost dobândirea simţământului că dorinţa de a primi este un păcat, acesta fiind motivul pentru care au ajuns la concluzia că nu există nimic altceva în afara încercării de a dobândi vasele de dăruire. Aceasta este, de asemenea, semnificaţia răspunsului pe care Creatorul i l-a dat Patriarhului Avraam cu privire la solicitarea lui de a primi garanţii asupra moştenirii pământului: „Să ştii bine că urmaşii tăi … şi apăsaţi …“ În timpul exilului ei vor ajunge să descopere că firul este un păcat, iar apoi vor accepta adevărata muncă de detaşare faţă de păcat.
Acesta este înţelesul celor spuse de Rav Yehuda că, în viitor, moartea va fi înghiţită pentru totdeauna, deoarece Creatorul va nimici înclinaţia rea şi tot ceea ce va rămâne din ea va fi doar un fir minuscul, care nici măcar nu va fi simţit ca un păcat. (Firul, care are grosimea unui fir de păr, este ceva ce nu poate fi văzut cu ochiul liber.)
Totuşi, unii păcătoşi şi unii drepţi rămân, şi cu toţii îşi doresc să se alipească de El. Cei păcătoşi nu şi-au corectat firul lor atunci cât încă mai exista înclinaţia rea, iar aceasta ar putea fi simţită ca un păcat. Dar acum, când nu mai există înclinaţia rea, tot ceea ce a mai rămas este doar un fir minuscul, iar ei nu mai au niciun motiv să îşi transforme vasele de primire în vase de dăruire, deoarece un fir de grosimea firului de păr este imperceptibil. Cu toate acestea, nu pot adera la Creator din cauza diferenţei de formă care există acolo, iar „El şi cu Mine nu putem sălăşlui în aceeaşi locuinţă.“
Corectarea lor este ca ei să fie praf sub picioarele celor drepţi. Aceasta înseamnă că din moment ce înclinaţia rea a fost anulată, cei drepţi nu mai au niciun motiv să avanseze prin credinţă mai presus de raţiune. Prin urmare, dacă ei nu au niciun motiv, cine ar putea să îi oblige?
Ei văd că cei păcătoşi au rămas cu un fir pe care nu l-au corectat cât timp a existat înclinaţia rea; şi era timpul corectării, deoarece atunci dorinţa de a primi era un păcat evident, pe când acum, ea nu mai pare a fi un păcat, ci un fir. Prin urmare, dacă nu există motiv, nu există nici loc de corectare.
În plus, nu există nici loc de contopire, deoarece diferenţa de formă rămâne, şi toată corectarea lor constă în faptul că cei drepţi trec peste ele. Adică, ei văd că nu mai există pericol din partea plasei Klipot, pentru că înclinaţia rea a fost nimicită.
Atunci, de ce trebuie să mai lucreze în credinţă mai presus de raţiune? Deoarece acum văd că cei răi nu pot ajunge la contopire, pentru că nu au niciun motiv, adică nu au înclinaţia rea care să fie percepută ca fiind un păcat, şi astfel rămân în afară din cauza diferenţei de formă. Prin urmare, când cei drepţi văd acest lucru, înţeleg cât de bine a fost pentru ei că au avut un motiv pentru a munci în dăruire.
Ei au crezut că s-au angajat în dăruire numai datorită înclinaţiei rele, dar acum înţeleg că păcatul pe care l-au văzut a fost spre binele lor. Cu alte cuvinte, aceasta este adevărata muncă şi nu se datorează fricii de a cădea în mâinile Klipot. Acest lucru este demonstrat de faptul că cei răi care nu şi-au corectat firul, acum nu mai au motiv să o facă şi rămân în afară, neputând fi în contopire cu Creatorul.
Prin urmare, cei drepţi primesc o putere din ce în ce mai mare de a se îndepărta de cei răi, aşa încât cei răi au devenit praf sub picioarele lor, iar cei drepţi calcă pe acele discernăminte care rămân rele.
În concluzie, privind în urmă, vedem că exact această muncă este cea importantă, însă nu din cauza necesităţii, aşa cum au crezut ei la început, atunci când exista înclinaţia rea. Acum văd, chiar şi în lipsa înclinaţiei rele, că merită să lucreze în dăruire şi credinţă.
Despre faptul că „plâng şi unii, plâng şi alţii“ se ştie că plânsul este Katnut (micime, pruncie), VAK. Există o diferenţă între GAR şi VAK. Mochin de VAK (Lumina de VAK) luminează din trecut, adică se alimentează de la experienţele din trecut. Însă Mochin de GAR străluceşte în prezent, realizând un Zivug (cuplare spirituală).
Acesta este motivul pentru care cei drepţi plâng şi spun: „Cum am putea cuceri un munte atât de înalt?“ Acum văd ce a fost înainte de nimicirea înclinaţiei rele, că dominaţia ei a fost, într-adevăr, foarte mare, după cum este scris: „Dumnezeu a făcut pe una întocmai ca şi cealaltă.“ Ei au primit de la Creator o îndurare mare, care le-a dat puterea să câştige lupta împotriva înclinaţiei rele, iar acum se bucură de miracolul care le-a fost acordat atunci, adică în trecut. Aceasta se numeşte Mochin de Katnut.
Cei răi plâng pentru că acum nu mai există nicio posibilitate de a se alipi de El, chiar dacă văd că este doar un fir minuscul. Întrucât nu mai există înclinaţia rea, ei nu au niciun motiv să-şi transforme vasele de primire în dăruire; ei pot doar să vadă că se află în afară, şi de aceea plâng.
Cu toate acestea, corectarea lor este ca ei să devină praf sub picioarele celor drepţi. Cu alte cuvinte, deşi cei drepţi văd că acum nu mai există înclinaţia rea, cei răi încă nu pot atinge contopirea. Astfel, ei cred că au urmat calea dăruirii numai din cauza înclinaţiei rele şi văd că acesta este vasul actual. Chiar dacă nu ar fi existat înclinaţia rea, aceasta oricum este calea adevărată, iar calea credinţei este o cale minunată.
Acum putem înţelege de ce rămân cei răi după ce înclinaţia rea a fost nimicită: pentru ca ei să devină praf sub picioarele celor drepţi. Dacă cei răi nu ar fi rămas, nu ar fi avut cine să arate măreţia faptului că drumul credinţei nu se datorează dragostei condiţionate.
Ceea ce înseamnă că nu din cauza înclinaţiei rele trebuie să urmăm calea credinţei, ci datorită iubirii necondiţionate, deoarece acum nu mai există nicio înclinaţie rea şi, în plus, doar prin credinţă poate fi atinsă contopirea cu Creatorul.
Cu altă ocazie am auzit că motivul pentru care avem nevoie în mod special de credinţă este propria noastră mândrie. În acest caz este dificil să acceptăm credinţa. Deşi credinţa este un nivel sublim şi minunat, cei de jos nu îl pot atinge şi înţelege, şi asta numai din cauza mândriei noastre, adică a dorinţei de a primi.
Ne imaginăm că este un nivel nedemn şi animalic, şi din acest motiv ni s-a dat înclinaţia rea. Altă dată am auzit următoarele: Vedem că atunci când nu vrem să acceptăm credinţa cădem din starea noastră prezentă.
Ne ridicăm şi cădem de fiecare dată, până când decidem că nu există nici un alt mijloc decât să acceptăm credinţa pentru totdeauna. Lucrurile stau astfel pentru a dobândi credinţa, iar aceasta înseamnă „Şi au construit Arei Miskenot“ (pentru Israel) pentru Faraon.
_______________
(19) În limba ebraică nu există expresia „cetăţi-depozit“, ci cuvintele arei miskenot care înseamnă sărăcie, iar pronunţia este asemănătoare cu cea a cuvântului pericol.
(20) În limba ebraică ambele cuvinte sunt formate din aceleaşi litere, dar într-o ordine diferită.
(21) Ari împarte cuvântul ebraic pentru Egipt – Mitzraim în două: Metzar Yam, adică Marea Îngustă.
Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)