– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
Este scris: „Domnul este înălţat, totuşi îi vede pe cei smeriţi“, căci numai cel smerit poate vedea măreţia. Literele cuvântului Yakar (preţios) sunt literele cuvântului Yakir (va şti). Aceasta înseamnă că omul cunoaşte măreţia unui obiect în măsura în care acel obiect este preţios pentru el.
Omul este impresionat în concordanţă cu importanţa obiectului. Impresia creează o senzaţie în inimă şi, în funcţie de măsura în care recunoaşte importanţa obiectului, în aceeaşi măsură apare în el bucuria.
Astfel, dacă omul îşi recunoaşte nimicnicia, adică faptul că nu este privilegiat comparativ cu contemporanii săi, ceea ce înseamnă că vede că există mulţi oameni în lume cărora nu li s-a dat puterea să îndeplinească munca sfântă nici măcar în cel mai simplu mod, chiar fără intenţie şi în Lo Lișma (nu pentru Numele Ei), nici măcar în Lo Lișma de Lo Lișma şi nici să fie în curs de pregătire pentru a aranja veşmântul de Kdușa (Sfinţenie), în timp ce lui i s-a dat dorinţa şi gândul că totuşi, ocazional, face munca sfântă, chiar şi în cel mai simplu mod posibil şi dacă, în această situaţie, omul poate să îi aprecieze măreţia în funcţie de importanţa pe care o atribuie muncii sfinte, în aceeaşi măsură el trebuie să aducă laude şi să fie recunoscător pentru ea.
Aceasta se datorează faptului că uneori nu putem aprecia, cu adevărat, importanţa respectării Mițvot referitoare la Creator, chiar şi fără intenţie. În această stare omul începe să simtă în inima lui exaltare şi bucurie.
Prin laudele şi recunoştinţa pe care le aduce, omul îşi extinde senzaţiile, fiind încântat de fiecare moment al muncii sfinte. Astfel, el ştie pentru cine munceşte şi se avântă tot mai sus. Acesta este înţelesul a ceea ce este scris: „Îţi mulţumesc Ţie pentru bunăvoinţa pe care mi-ai arătat-o“, adică pentru trecut, iar datorită acestui lucru poate spune cu încredere „şi pentru cea pe care mi-o vei arăta“.
Am auzit de 5 Av, 25 iulie 1944,în timpul unei mese festive la finalizarea unei părţi din Zohar
În ceea ce priveşte lucrurile care provin din inimă, ele pătrund în inimă.
De ce vedem că deşi lucrurile au intrat în inima omului, el totuşi cade de la nivelul său?
Când omul aude cuvintele Torei de la învăţătorul său, el le acceptă imediat şi decide să examineze cuvintele învăţătorului cu inima şi sufletul. Însă când iese apoi în lume el vede, râvneşte şi este influenţat de nenumăratele dorinţe care împresoară lumea, iar atunci mintea, inima şi voinţa lui se anulează în faţa majorităţii.
Câtă vreme nu are nicio putere să judece lumea cu o balanţă a meritului, lumea îl subjugă. Dorinţele lui se amestecă cu dorinţele celorlalţi şi este mânat ca oile la tăiere. În această stare nu are de ales, fiind silit să gândească, să vrea, să tânjească şi să ceară tot ceea ce majoritatea cere. Astfel, alege gândurile lor străine, poftele lor dezgustătoare şi dorinţele lor care sunt străine de spiritul Torei. În această stare omul nu are puterea de a supune majoritatea.
În schimb, există un singur îndemn: să se „agaţe“ de învăţătorul lui şi de cărţi. Aceasta se numeşte „din gura cărţilor şi din gura autorilor“. Doar dacă se alătură lor îşi poate schimba în bine gândurile şi voinţa. Cu toate acestea, argumentele subtile nu îl vor ajuta să-şi schimbe gândurile, ci numai Dvekut (alipirea / contopirea) o poate face, pentru că este un remediu miraculos care îl reformează.
Doar atunci când se află în Kdușa (Sfinţenie) omul poate discuta cu sine însuşi şi se poate lansa în polemici inteligente referitoare la faptul că mintea îl obligă să urmeze întotdeauna calea Creatorului. Chiar dacă omul este înţelept şi convins că poate folosi deja această înţelepciune pentru a învinge Sitra Achra (cealaltă parte), trebuie să aibă în vedere faptul că toate acestea sunt lipsite de valoare.
Aceasta nu este arma cu care poate câştiga războiul împotriva dorinţei, pentru că toate aceste concepte sunt doar consecinţa dobândirii stării de Dvekut de care am amintit mai sus. Cu alte cuvinte, toate conceptele pe baza cărora îşi construieşte concluziile, spunând că trebuie să urmeze întotdeauna calea Creatorului, sunt întemeiate pe starea de Dvekut cu învăţătorul său. Astfel, dacă pierde fundamentul, toate conceptele lui vor fi neputincioase, deoarece nu vor avea fundaţie.
Prin urmare, omul nu trebuie să se bazeze pe mintea lui, ci trebuie să se „agaţe“ din nou de cărţi şi autori pentru că doar acestea îl pot ajuta, şi nu raţiunea şi înţelepciunea, pentru că ele sunt lipsite de viaţă.
Am auzit în 5 Av, 25 iulie 1944, la terminarea Zohar-ului
Este scris: „Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul! El păzeşte sufletele credincioşilor Lui şi-i izbăveşte din mâna celor răi“. (Psalmi 97:10) El a întrebat: „Care este legătura dintre «urâţi răul» şi «îi izbăveşte din mâna celor răi»?“
Pentru a înţelege aceasta, trebuie mai întâi să amintim cuvintele înţelepţilor noştri: „Lumea a fost creată doar pentru cei drepţi desăvârşiţi, sau pentru cei în întregime răi“. El a întrebat: „Merită să creezi lumea pentru cei în întregime păcătoşi, iar pentru cei drepţi nedesăvârşiţi nu merită?“
El a răspuns că din perspectiva Creatorului nimic din ce este în lume nu are două înţelesuri. Lucrurile stau astfel doar din perspectiva celor care primesc, adică în concordanţă cu senzaţia celor care primesc.
Asta înseamnă că ei simt fie un gust bun, fie un gust teribil de amar în lume.
Acest lucru se datorează faptului că pentru fiecare acţiune pe care o fac, ei calculează în avans când să o facă, deoarece nicio acţiune nu este făcută fără rost. Fie vor să-şi îmbunătăţească starea lor actuală, fie vor să facă rău cuiva. Însă lucrurile mărunte nu au valoare pentru cel care are un scop în viaţă.
Prin urmare, cei care acceptă modalităţile în care Creatorul conduce lumea, determină binele sau răul în funcţie de ceea ce simt ei: fie bine, fie rău. Din această cauză, „cei ce iubiţi pe Domnul“, care înţelegeţi că scopul creaţiei a fost acela de a face bine creaturilor Lui pentru ca ele să ajungă să simtă asta, înţelegeţi, de asemenea, că această stare se obţine numai prin Dvekut (contopire) şi apropiere de Creator.
În consecinţă, dacă simte o oarecare îndepărtare de Creator, el numeşte asta „rău“. Într-o astfel de stare, omul se consideră a fi păcătos, deoarece o stare intermediară nu există. Cu alte cuvinte, fie simte existenţa Creatorului şi Providenţa Lui, fie îşi imaginează că „Pământul este dat pe mâna celor răi“.
Din moment ce omul crede despre sine că este sincer, adică nu se poate amăgi singur spunând că simte atunci când nu simte, imediat începe să strige la Creator, cerându-i să aibă milă de el şi să-l scoată de sub puterea SitraAchra şi a tuturor gândurilor străine. Pentru că strigătul omului este sincer, Creatorul îi aude rugăciunea. Probabil că acesta este înţelesul versetului: „Domnul este alături de toţi cei care Îl cheamă întru adevăr“. În acel moment „îi izbăveşte din mâna celor răi“.
Atâta timp cât omul nu-şi simte adevăratul sine, adică nu simte măsura răului din el într-o cantitate suficientă pentru a se plânge Creatorului de suferinţa pe care o simte prin recunoaşterea răului, încă nu este demn de mântuirea de rău. Acest lucru se datorează faptului că omul nu a găsit Kli-ul (vasul) pentru răspunsul la rugăciunea numită „din adâncul inimii“.
Se întâmplă în acest fel, deoarece omul încă mai crede că există ceva bun în el, adică nu coboară în adâncul inimii. În adâncul inimii lui, omul crede că mai are o fărâmă de bine şi nu îşi dă seama de măsura iubirii şi a temerii faţă de Tora şi Miţvot, aceasta fiind cauza pentru care nu vede adevărul.
El spune despre versetul „Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul! El păzeşte sufletele credincioşilor Lui şi-i izbăveşte din mâna celor răi“, (Psalmi 97:10) că nu este suficient să-L iubeşti pe Creator şi să vrei să ţi se acorde contopirea cu Creatorul. Omul trebuie, de asemenea, să urască răul.
Problema urii este exprimată prin ura faţă de răul numit „dorinţa de a primi“. Omul vede că nu are nicio posibilitate să scape de el şi, în acelaşi timp, nu vrea să accepte această situaţie, simte pierderile pe care răul i le provoacă şi, de asemenea, vede că adevărul nu poate să anuleze răul prin el însuşi, deoarece este o forţă naturală a Creatorului care a imprimat în om dorinţa de a primi.
În această situaţie, versetul ne spune ce poate omul să facă, adică să urască răul, iar prin asta Creatorul îl va feri de rău, aşa cum este scris: „El păzeşte sufletele credincioşilor Lui“. În ce constă protecţia? „Şi-i izbăveşte din mâna celor răi“. În acea stare omul are deja succes, deoarece are o conexiune cu Creatorul, chiar dacă este cea mai mică conexiune.
De fapt, problema răului rămâne şi serveşte ca Achoraim (spate) la Parţuf. Însă acest lucru poate fi realizat numai când omul se corectează: când urăşte cu sinceritate răul, acesta este corectat într-o formă de Achoraim. Ura vine, pentru că atunci când omul vrea să obţină contopirea cu Creatorul, el se comportă conform obiceiului dintre prieteni: dacă doi oameni devin conştienţi de faptul că fiecare urăşte ceea ce prietenul său urăşte şi iubeşte ce şi pe cine iubeşte prietenul lui, ei ajung la o legătură permanentă, ca un stâlp de susţinere care niciodată nu se va prăbuşi.
Întrucât Creatorului îi place să dăruiască, cei de jos ar trebui, de asemenea, să se obişnuiască să vrea doar să dăruiască. Creatorul urăşte să fie un primitor, pentru că El este perfect şi nu are nevoie de nimic. În mod asemănător, omul trebuie să urască primirea pentru sine.
Din cele de mai sus reiese că omul trebuie să urască profund dorinţa de a primi, pentru că toate dezastrele din lume sunt cauzate numai de dorinţa de a primi, iar prin ură omul o corectează şi se supune Sfințeniei (Kdușa).
Tora este numită, în primul rând, Lișma, atunci când omul învaţă pentru a şti cu certitudine absolută, raţional şi fără niciun dubiu cu privire la claritatea adevărului că există un judecător şi există judecată. Existenţa judecăţii semnifică faptul că omul vede realitatea aşa cum îi apare în faţa ochilor. Asta înseamnă că atunci când lucrăm în credinţă şi dăruire vedem că avansăm zi de zi, pentru că vedem mereu o schimbare în bine.
În schimb, atunci când lucrăm în forma primirii şi cunoaşterii vedem că regresăm zilnic, până la decădere totală.
Atunci când examinăm aceste două situaţii observăm că există o judecată şi există un judecător. Acest lucru se datorează faptului că atâta vremea cât nu respectăm legile adevărului Torei suntem imediat pedepsiţi. În această situaţie vedem că există o judecată dreaptă. Cu alte cuvinte, vedem că aceasta este, cu certitudine, cea mai bună şi cea mai adecvată modalitate de a obţine adevărul.
Aceasta este considerată o judecată dreaptă şi doar în acest fel putem ajunge la scopul final, pentru a înţelege raţional, complet şi absolut că numai prin credinţă şi dăruire putem împlini scopul.
Prin urmare, dacă omul studiază pentru a înţelege că există o judecată şi există un judecător, aceasta se numeşte Tora Lișma (pentru Numele Ei). Acesta este, de asemenea, sensul spuselor înţelepţilor noştri: „Măreţ este studiul care duce la acţiune“.
Se pare că ar fi trebuit spus „care duce la acţiuni“, adică să se poată face mai multe acţiuni, utilizând forma de plural, şi nu de singular. Totuşi, aşa cum este menţionat mai sus, studiul ar trebui să aducă omului numai credinţă, iar credinţa este numită o Mițva (poruncă) care înclină întreaga lume înspre partea meritelor.
„Credinţă“ înseamnă „să faci“ pentru că, în mod normal, cel care face o acţiune trebuie ca mai întâi să aibă un motiv care să îl determine să acţioneze raţional. Aceasta este corelaţia dintre minte şi acţiune.
Totuşi, când un lucru este mai presus de raţiune, mintea nu-i dă voie omului să acţioneze, ci îl obligă să spună că nu există raţiune în acea acţiune, ci doar acţiunea ca atare. Acesta este sensul versetului: „Dacă cineva îndeplineşte o Mițva este fericit, căci s-a condamnat la partea de merit“. Asta înseamnă „măreţ este studiul care ne duce la acţiune“, adică o acţiune în care să nu fie implicată raţiunea, numită „mai presus de raţiune“.
Când omul simte că este într-o stare de înălţare şi că este plin de viaţă, când simte că nu mai are nici o altă dorinţă decât aceea pentru spiritualitate, atunci este bine să pătrundă secretele Torei pentru a o cunoaşte în profunzime. Chiar dacă vede că încă nu ştie nimic, deşi face eforturi să înţeleagă ceva, totuşi merită să studieze în profunzime secretele Torei, chiar dacă revine de sute de ori la acelaşi lucru.
Omul nu trebuie să dispere, adică să spună că este inutil, deoarece nu înţelege absolut nimic. Asta, din două motive:
1. Când omul studiază o anumită problemă şi se străduieşte să o înţeleagă, această străduinţă se numeşte „rugăciune“. Acest lucru se datorează faptului că rugăciunea este o lipsă, adică omul cere ceea ce îi lipseşte, cere ca dorinţa să-i fie îndeplinită de Creator.
Profunzimea rugăciunii se măsoară prin dorinţă, deoarece dorinţa cea mai mare este pentru lucrul de care omul are cea mai mare nevoie. Măsura dorinţei lui este în concordanţă cu nevoia lui.
Există o regulă care spune că în lucrul în care omul investeşte cel mai mare efort, efortul creşte dorinţa, iar el vrea să primească împlinire pentru lipsa pe care o are. De asemenea, dorinţa este numită „rugăciune“, „munca în inimă“, deoarece „Cel Milostiv vrea inimile“.
Se dovedeşte că doar atunci omul poate să aibă o rugăciune adevărată, pentru că atunci când studiază cuvintele Torei inima trebuie să fie eliberată de alte dorinţe şi să-i dea minţii puterea de a gândi şi de a examina. Dacă nu există nicio dorinţă în inimă, mintea nu poate examina, după cum spun înţelepţii noştri: „Omul învaţă întotdeauna acolo unde inima lui doreşte“.
Pentru ca rugăciunea omului să fie primită, ea trebuie să fie completă. Astfel, când examinează în întregime, prin asta obţine o rugăciune completă, iar apoi rugăciunea lui poate fi acceptată, deoarece Creatorul o aude. Însă există o condiţie: rugăciunea trebuie să fie completă şi să nu aibă alte dorinţe amestecate în ea.
2. Al doilea motiv este că acel moment (pentru că omul s-a separat de corporalitate într-o anumită măsură şi se află mai aproape de atributul dăruirii) este cel mai potrivit pentru a se conecta cu partea interioară a Torei, care se face cunoscută celor care sunt în echivalenţă de formă cu Creatorul. Acest lucru se datorează faptului că Tora, Creatorul şi Israel sunt Unul. Cu toate acestea, atunci când omul se află în starea de primire pentru sine, el aparţine părţii exterioare, şi nu celei interioare.
Pentru a obţine Lișma, omul are nevoie de o trezire de Sus, pentru că aceasta este o iluminare de Sus, şi nu este ceva ce mintea omenească poate să înţeleagă. Însă cel care gustă, ştie. S-a spus despre asta: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!“ (Psalmi 34:8)
Din această cauză, când omul îşi asumă sarcina Împărăţiei Cerurilor, el trebuie să o facă integral, adică să vrea doar să dăruiască şi să nu primească nimic. Şi dacă vede că organele sale nu sunt de acord cu acest punct de vedere, nu are alt sfat decât rugăciunea – să-şi pună inima în mâinile Creatorului, ca să îl ajute să-şi determine corpul să consimtă să-l slujească.
Omul nu trebuie să spună că dacă Lișma este un dar de Sus, atunci la ce bun toate obstacolele pe care le depăşeşte, toate eforturile, toate acţiunile şi corectările pe care le face ca să ajungă la Lișma, dacă totul depinde de Creator? Înţelepţii noştri au spus în această privinţă: „Tu nu ai libertatea de a scăpa singur de asta“. Mai degrabă, omul trebuie să ofere trezirea de jos, iar aceasta este considerată „rugăciune“.
O rugăciune nu poate fi adevărată dacă omul nu ştie dinainte că fără ea nu poate fi obţinută acea stare.
Prin urmare, acţiunile şi căile pe care omul le foloseşte ca să obţină Lișma creează vase corecte pentru a primi Lișma . Abia apoi se poate ruga serios, după toate acţiunile pe care le-a întreprins, pentru că vede că faptele lui nu i-au adus niciun beneficiu. Doar atunci poate să înalţe o rugăciune sinceră, din adâncul inimii, iar Creatorul aude rugăciunea lui şi îi dăruieşte Lișma.
Trebuie să ştim, de asemenea, că prin obţinerea Lișma omul duce la moarte înclinaţia rea. Acest lucru se datorează faptului că înclinaţia rea este numită „primire pentru beneficiul propriu“. Prin dobândirea intenţiei de a dărui omul anulează mulţumirea de sine. Iar „moarte“ înseamnă că nu mai foloseşte vasele de primire pentru sine şi, din moment ce nu mai sunt active, ele sunt considerate moarte.
Dacă omul ia în considerare ceea ce primeşte pentru munca lui sub soare, va afla că nu este atât de greu să se supună Creatorului, din două motive:
1. Omul trebuie să se căznească în această lume, fie că vrea, fie că nu vrea;
2. Chiar şi în timpul muncii, dacă munca este în Lișma, omul primeşte plăcere de la munca în sine.
Este la fel cu ceea ce Oratorul din Dubna spune despre versetul: „Dar tu nu M-ai chemat, Iacove, şi tu nu te-ai ostenit pentru Mine, Israele!“ Asta înseamnă că cel care munceşte pentru Creator nu este istovit. Dimpotrivă, el simte plăcere şi entuziasm.
Însă cel care nu munceşte pentru Creator, ci are alte scopuri, nu se poate plânge Creatorului că nu îi dă vioiciune în muncă, din moment ce muncește pentru un alt scop. Omul poate să se plângă doar celui pentru care munceşte şi să îi ceară vitalitate şi plăcere în timpul muncii. Despre el se spune : „Ca ei sunt cei ce-i fac, toţi cei ce se încred în ei“ (Psalmul 115:8).
Nu fiţi surprinşi de faptul că atunci când omul îşi asumă povara Împărăţiei Cerurilor, când vrea să muncească cu scopul de a dărui Creatorului, el încă nu simte vitalitate şi nici faptul că această vitalitate l-ar obliga să-şi asume povara Împărăţiei Cerurilor. Dimpotrivă, omul trebuie să accepte asta în mod silit, împotriva bunei sale judecăţi, atunci când trupul refuză această înrobire, întrucât Creatorul nu îi dă vitalitate şi plăcere.
De fapt, aceasta este o mare rectificare. Dacă nu ar fi fost aşa, adică dacă dorinţa de a primi ar fi fost de acord cu această muncă, omul niciodată nu ar fi fost capabil să obţină Lișma. Dimpotrivă, el ar fi muncit mereu pentru propriul beneficiu, pentru a-şi satisface propriile dorinţe. Este ca în parabola cu hoţul care strigă: „Prindeţi hoţul!“, iar în această situaţie nu poţi spune care este adevăratul hoţ, ca să îl prinzi şi să denunţi furtul.
Dar când hoţul, adică dorinţa de a primi, nu crede că munca de acceptare a poverii Împărăţiei Cerurilor este plăcută, deoarece corpul însuşi s-a obişnuit să muncească împotriva propriei lui dorinţe, atunci omul are mijloacele prin care să înceapă să muncească doar pentru a aduce mulţumire Creatorului său, întrucât intenţia lui este direcţionată numai spre Creator, aşa cum se spune: „Atunci te vei desfăta în Domnul“. De aceea în trecut, atunci când L-a servit pe Creator, omul nu a simţit nicio plăcere în muncă, deoarece munca lui a fost făcută prin constrângere.
Totuşi, acum, că omul s-a obişnuit să muncească pentru dăruire, el primeşte ca recompensă încântarea Creatorului, iar munca în sine îi oferă plăcere şi vitalitate. Aceasta înseamnă că plăcerea este, de asemenea, în mod special pentru Creator.
Sfântul Zohar spune că Cel de Sus urăşte trupurile. El a spus că ar trebui să considerăm că aceasta se referă la dorinţa de a primi, numită Guf (corp). Creatorul a creat lumea pentru gloria Lui, după cum este scris: „Pe toţi cei care poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit“.
Prin urmare, acest lucru contrazice pretenţia trupului care susţine că totul ar fi pentru el, adică numai pentru propriul lui beneficiu, de vreme ce Creatorul afirmă contrariul, că totul ar trebui să fie pentru Creator. Înţelepţii noştri au explicat aceasta prin ceea ce a spus Creatorul: „El şi cu Mine nu putem sălăşlui în aceeaşi locuinţă“.
Rezultă că dorinţa de a primi este principalul impediment în realizarea alipirii la Creator. Când răul se manifestă, el devine evident; dorinţa de a primi vine şi întreabă: „De ce vrei să munceşti pentru Creator?“ Noi credem că vorbeşte aşa cum vorbesc oamenii care vor să înţeleagă cu mintea, dar nu este adevărat, deoarece ea nu întreabă pentru cine munceşte omul. Aceasta este de bună seamă o întrebare raţională, întrucât ea se trezeşte în om dintr-un anumit motiv.
În schimb, întrebarea celor răi este o întrebare corporală. Ei întreabă: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“ Cu alte cuvinte, ce profit îţi va aduce efortul pe care îl faci? De fapt, întrebarea este: „Dacă nu munceşti pentru tine, aşa cum doreşte trupul, numit «dorinţa de a primi pentru sine», cu ce te alegi din asta?“
Deoarece acesta este un argument corporal, singurul răspuns este un răspuns corporal, care este: „El și-a tocit dinții și dacă nu ar fi fost acolo, nu ar fi fost salvat”.
De ce? Pentru că dorinţa de a primi pentru sine nu are ispăşire, nici măcar în momentul mântuirii. Aceasta se datorează faptului că momentul mântuirii va fi atunci când tot beneficiul va intra în vasele de dăruire, şi nu în vasele de primire.
Dorinţa de a primi pentru sine trebuie să rămână mereu în deficit, pentru că umplerea ei este, de fapt, moarte. Motivul este acela că, aşa cum am spus mai sus, actul creaţiei a fost, de la bun început, pentru gloria Lui (iar acesta reprezintă un răspuns la ceea ce este scris, şi anume faptul că dorinţa Lui este de a face bine creaturilor Sale, şi nu pentru El Însuşi).
Trebuie explicat că esenţa creaţiei este aceea de a revela tuturor că scopul creaţiei este de a face bine creaturilor Sale. Asta se întâmplă în mod specific atunci când cineva spune că a fost născut pentru a-L slăvi pe Creator. Atunci, în acele vase, apare scopul creaţiei: să facă bine creaturilor Sale.
De aceea, omul trebuie să se examineze permanent din perspectiva scopului muncii lui, pentru a vedea dacă, prin fiecare acţiune pe care o face, Creatorul primeşte mulţumire, întrucât el îşi doreşte echivalenţa de formă. Aceasta înseamnă că „toate acţiunile tale vor fi pentru Creator“, adică omul doreşte ca prin tot ceea ce face să aducă bucurie Creatorului, după cum este scris: „pentru a aduce mulţumire Creatorului său“.
De asemenea, este necesar ca omul să ţină sub control dorinţa de a primi şi să-i spună: „Am decis deja că nu vreau să primesc nicio plăcere pentru că tu vrei să te bucuri. Acest lucru se datorează faptului că din cauza dorinţei tale eu sunt forţat să fiu separat de Creator, întrucât diferenţa de formă determină separarea şi îndepărtarea de Creator“.
Din moment ce nu se poate rupe de dominaţia dorinţei de a primi, speranţa omului ar trebui să fie centrată pe stările în care trăieşte permanent experienţa unor urcuşuri şi a unor căderi. Prin urmare, omul aşteaptă de la Creator ca El să-l recompenseze deschizându-i ochii, astfel încât să aibă puterea de a depăşi obstacolele şi de a munci numai pentru beneficiul Creatorului. Este aşa cum a fost scris: „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta“. Aceasta se referă la Sfânta Șhina (Divinitate). Omul cere: „să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele“ (Psalmi, 27, 4).
Casa Domnului este Sfânta Șhina. Acum putem înţelege ceea ce au spus înţelepţii noştri despre versetul: „Şi veţi lua din prima zi“, prima în care se iau în calcul nelegiuirile. Trebuie să înţelegem de ce este bucurie dacă există loc pentru o nelegiuire care contează? El a spus că trebuie să ştim că este o problemă de importanţă a muncii, atunci când există un contact între om şi Creator.
Înseamnă că omul simte că are nevoie de Creator, pentru că atunci când munceşte vede că nu există nimeni în lume care să îl poată salva din starea în care se află, cu excepţia Creatorului. Apoi, vede că „Nu există nimeni în afară de El“ care să îl poată salva din starea în care se află şi din care nu poate scăpa.
Aceasta înseamnă să fim în contact strâns cu Creatorul. Dacă omul ştie cum să aprecieze acest contact, adică să creadă că se află în contopire cu Creatorul, ceea ce înseamnă că toate gândurile lui sunt îndreptate numai spre El, atunci Creatorul îl va ajuta. În caz contrar, omul îşi dă seama că este pierdut.
Cu toate acestea, cel căruia îi este dată Providenţa personală şi vede că totul este făcut de Creator, după cum este scris: „El singur face şi va face toate faptele“, în mod normal nu mai are ce să adauge şi, cu atât mai mult, nu are loc să se roage Creatorului pentru a-l ajuta, deoarece omul vede că şi fără rugăciunea lui, Creatorul este cel care face totul.
Prin urmare, în acel moment nu are un loc în care să facă fapte bune, deoarece vede că totul este făcut de Creator, fără participarea lui. În această stare, omul nu are nevoie de ajutorul Creatorului. Astfel, omul nu are contact cu Creatorul şi nu deznădăjduieşte dacă nu primeşte ajutorul Lui.
Rezultă că omul nu mai este în contact cu Creatorul, aşa cum era atunci când muncea. Se spune că această situaţie este asemănătoare cu aceea a unui om care, aflat între viaţă şi moarte, îi cere prietenului său să îl salveze. Cum cere asta prietenului său? Cu siguranţă că se străduieşte din toate puterile să îi ceară prietenului să se îndure de el şi să îl salveze de la moarte. În mod cert el nu va uita să îşi roage prietenul să îl salveze, pentru că este conştient că altfel îşi va pierde viaţa.
Totuşi, cel care cere lucruri de lux care nu-i sunt strict necesare, nu se alipeşte într-atât de prietenul lui, încât rugămintea să impresioneze mintea prietenului, iar acesta să îi dea ceea ce cere. Astfel, vedem că pentru lucrurile care nu au legătură cu susţinerea vieţii, rugămintea nu se lipeşte de dăruitor.
Prin urmare, când omul simte că ar trebui să îl roage pe Creator ca să îl salveze de la moarte, adică din starea în care „Păcătoşii sunt numiți morți fiind încă în viață“, legătura dintre el şi Creator este una apropiată. Din acest motiv, pentru cel drept, un loc în care să muncească înseamnă să aibă nevoie de ajutorul Creatorului; în caz contrar, el este pierdut.
Asta cer cu ardoare cei drepţi: un loc în care să muncească pentru a avea o legătură apropiată cu Creatorul.
Se înţelege că atunci când Creatorul le oferă un loc în care să muncească, cei drepţi sunt fericiţi. De aceea ei au spus: „prima în care se iau în calcul nelegiuirile“. Pentru ei este o mare bucurie să aibă un loc în care să muncească, adică acum au nevoie de Creator şi acum pot avea o legătură apropiată cu El, deoarece omul nu poate ajunge la Palatul Regelui fără un scop anume.
Aceasta înseamnă: „Şi veţi lua“. Se specifică veţi. Motivul îl reprezintă faptul că totul este în mâinile Creatorului, cu excepţia fricii de Creator. Cu alte cuvinte, Creatorul poate dărui Lumină din abundenţă, pentru că asta este ceea ce are El, însă întunericul şi lipsa nu se află sub stăpânirea Lui.
Pentru că există o regulă care spune că frica de Creator este prezentă numai într-un loc în care există lipsă, iar locul lipsei este numit „dorinţa de a primi“, ceea ce înseamnă că doar atunci există un loc pentru efort. Unde? Acolo unde există împotrivire.
Trupul întreabă: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“, iar omul nu are niciun răspuns la această întrebare. Apoi, el trebuie să îşi asume mai presus de raţiune sarcina Împărăţiei Cerurilor, ca un bou la jug şi ca un măgar împovărat, fără nicio întrebare. În schimb, El a spus, şi voia Lui s-a făcut. Aceasta înseamnă „veţi“, adică această muncă vă aparţine în mod precis vouă, nu Mie, adică munca de care are nevoie dorinţa ta.
În cazul în care Creatorul îi dă omului puţină iluminare de Sus, dorinţa de a primi cedează şi se anulează ca lumânarea în faţa unei torţe. Apoi, omul nu mai are de ce să muncească, întrucât nu mai este necesar să se constrângă şi să ia asupra lui povara Împărăţiei Cerurilor, ca un bou la jug şi ca un măgar împovărat, după cum este scris: „voi care iubiţi pe Domnul, urâţi răul“.
Asta înseamnă că iubirea Creatorului se extinde doar de la locul răului. Cu alte cuvinte, în măsura în care omul urăşte răul, adică vede cum dorinţa de a primi îl împiedică să îşi împlinească scopul, în aceeaşi măsură el simte nevoie de a-i fi împărtăşită iubirea Creatorului.
Iar dacă omul nu simte că răul se află în el, atunci nu este demn de iubirea Creatorului, deoarece nu are nevoie de ea, întrucât are satisfacţie în muncă.
Aşa cum am spus, omul nu trebuie să fie supărat când lucrează cu dorinţa de a primi, care îi îngreunează munca. El ar fi, cu siguranţă, mai mulţumit dacă dorinţa de a primi nu ar fi prezentă în trup, adică nu ar mai trezi în om aceste întrebări, împiedicându-l în munca de respectare a Torei şi Mițvot.
Omul trebuie să creadă că obstacolele create în muncă de dorinţa de a primi sunt trimise de Sus. Lui îi este dată de Sus forţa de a descoperi dorinţa de a primi, întrucât acolo există loc pentru muncă, exact atunci când dorinţa de a primi se trezeşte.
Apoi, omul are o legatură strânsă cu Creatorul, care îl ajută să transforme dorinţa de a primi, astfel încât aceasta să aibă scopul de a dărui. Şi trebuie să creadă că prin asta îşi extinde mulţumirea către Creator, datorită rugăciunii lui către Creator, pentru ca El să îl apropie prin Dvekut (contopire), numit „echivalenţă de formă“, prin care se înţelege anularea dorinţei de a primi pentru ca ea să aibă ca scop dăruirea. Creatorul spune despre asta: „Fiii mei m-au învins“. Adică, „v-am dat dorinţa de a primi, voi însă îmi cereţi să vă dau dorinţa de a dărui“.
Acum putem interpreta ce s-a menţionat în Gemara: „Rav Pinchas Ben Yair a mers să îl izbăvească pe cel captiv. El a traversat râul Ginai (numele râului era Ginai). I-a spus râului: «Desparte-ţi apele şi voi trece prin tine». Acesta i-a răspuns: «Tu vei face voia Creatorului tău, şi eu voi face voia Creatorului meu. Tu poate o vei face, poate nu, însă eu cu siguranţă o voi face»“ (Hulin, p.7).
El a explicat că semnificaţia constă în faptul că i-a spus râului, adică dorinţei de a primi, să îl lase să treacă şi să ajungă la stadiul de a îndeplini voinţa Creatorului, ceea ce înseamnă să facă totul pentru a dărui mulţumire Creatorului său. Râul, adică dorinţa de a primi, i-a răspuns că, din moment ce Creatorul l-a creat cu natura de a dori să primească încântare şi plăcere, el nu vrea să îşi schimbe natura dată de Creator.
Rav Pinchas Ben Yair s-a luptat cu ea, adică a vrut să o transforme în dorinţă de dăruire. Aceasta înseamnă să te războieşti cu creaţia, cu natura pe care Creatorul a creat-o, numită „dorinţa de a primi“, care cuprinde întreaga creaţie, numită „existenţă din absenţă“.
Omul trebuie să ştie că în timpul muncii, atunci când dorinţa de a primi vine cu tot felul de argumente, nici motivaţia şi nici logica nu îl vor ajuta. Deşi crede că ele sunt simple argumente, aceasta nu îl va ajuta să îşi înfrângă egoismul.
Dimpotrivă, este scris că „El şi-a tocit dinţii“. Aceasta înseamnă să avansezi doar prin acţiuni, şi nu prin argumente, adică omul trebuie să îşi sporească forţat puterea. Acesta este sensul celor scrise de înţelepţii noştri: „El este forţat până când spune «vreau»“. Cu alte cuvinte, prin perseverenţă, obiceiul devine o a doua natură.
În mod special, omul trebuie să se străduiască să aibă o dorinţă puternică pentru a obţine dorinţa de a dărui şi pentru a depăşi dorinţa de a primi. Măsura unei dorinţe puternice este dată de frecvenţa dintre pauzele intermediare şi perioadele de odihnă, adică opririle de după fiecare depăşire.
Uneori, omul primeşte o oprire chiar la mijloc, ceea ce înseamnă o cădere. Această cădere poate fi o oprire de un minut, o oră, o zi sau o lună. Apoi, el reia munca de depăşire a dorinţei de a primi şi încercările de a obţine dorinţa de a dărui. O dorinţă puternică înseamnă că oprirea nu a durat prea mult, iar el este trezit imediat şi îşi reia munca.
Situaţia este similară cu cea a unui om care, vrând să spargă o piatră mare, ia un baros şi loveşte piatra de multe ori pe parcursul zilei, dar cu lovituri slabe. Cu alte cuvinte, nu loveşte piatra dintr-un singur avânt, ci coboară barosul încet. Omul se plânge că sarcina spargerii pietrei nu este potrivită pentru el şi doar un erou ar putea să o spargă. El spune că nu s-a născut cu asemenea puteri încât să spargă piatra.
Cel care ridică barosul şi loveşte piatra dintr-un avânt puternic, nu uşor, ci cu mult efort, va învinge imediat piatra şi o va sparge „ca un ciocan puternic care sparge piatra în bucăţi“.
În mod similar, în munca sfântă, cea prin care vasele de primire sunt aduse în Kdușa (Sfinţenie), avem un ciocan puternic, adică cuvintele Torei care ne dau sfaturi bune. Dacă munca nu este constantă, ci cu mari intermitenţe, omul se va retrage din această „întreprindere“, afirmând că el nu a fost făcut pentru o astfel de muncă, pentru care este nevoie de cineva cu aptitudini speciale. Cu toate acestea, deşi trebuie să creadă că oricine poate atinge scopul, el trebuie să încerce mereu să-şi sporească efortul de a depăşi obstacolele. Astfel, piatra va putea fi spartă într-un timp scurt.
Trebuie să ştim, de asemenea, că pentru efortul de a stabili o legătură cu Creatorul există o condiţie foarte severă: efortul trebuie să aibă forma unei podoabe. „Podoabă“ înseamnă ceva ce este important pentru om. Omul nu poate munci cu bucurie dacă munca nu este importantă pentru el. Prin urmare, ar trebui să se bucure că acum este în contact cu Creatorul.
Această problemă este prezentată sugestiv în Lămâie. Este scris despre lămâie, un fruct al arborelui de lămâi, că ar trebui să fie curăţată „deasupra nasului“. Se ştie că există trei discernăminte: 1) Podoabă; 2) Mireasmă şi 3) Gust.
Gustul înseamnă că Luminile sunt revărsate de Sus în jos, adică mai jos de Peh (gură), unde se află cerul gurii şi gustul. Asta înseamnă că Luminile vin în vasele de primire.
Mireasma semnifică faptul că Luminile vin de jos, în sus. Adică Luminile vin în vasele de dăruire, în forma primirii, și nu a dăruirii, în jos, la cerul gurii și gât. Acest fapt este cunoscut ca „și el va mirosi teama de Domnul”, cum s-a spus despre Mesia. Se știe că mireasma este atribuită nasului.
Podoaba este frumuseţea, cunoscută ca fiind mai presus de nasul cuiva, adică fără miros. Acest lucru înseamnă că niciun gust şi niciun miros nu sunt implicate. Aşadar, prin ce anume poate supravieţui omul? Numai prin podoabă; ea este cea care îl susţine.
Vedem că lămâia se împodobeşte exact înainte de a fi bună de mâncat. Aşadar, când devine comestibilă, podoaba dispare.
Aceasta ne vorbeşte despre munca în care se iau în calcul primele nelegiuiri. Înseamnă că exact atunci când omul munceşte în forma lui „şi veţi lua“, adică munca de acceptare a poverii Împărăţiei Cerurilor, când trupul opune rezistenţă, exact atunci există loc pentru bucuria împodobirii.
În timpul unei astfel de munci podoaba este vizibilă. Dacă omul simte bucurie în muncă, înseamnă că el consideră această muncă drept o podoabă, nu o ruşine.
Cu alte cuvinte, omul dispreţuieşte uneori această muncă de asumare a poverii Împărăţiei Cerurilor, care este un timp al sentimentului de întuneric, când vede că nimeni nu îl poate salva din starea în care se află, cu excepţia Creatorului. Apoi, el ia asupra sa mai presus de raţiune Împărăţia Cerurilor, ca un bou la jug şi ca un măgar împovărat.
Omul trebuie să se bucure că acum are ce să-i dea Creatorului, iar Creatorul se bucură că omul are ce să îi ofere. Însă omul nu are întotdeauna puterea de a spune că aceasta este o muncă nobilă, numită „podoabă“(1) şi o dispreţuieşte.
Aceasta este o condiţie severă pentru cel care poate spune că preferă o astfel de muncă în locul unei munci „albe“, în care nu simte gustul întunericului în timpul muncii; că doar atunci simte gust în muncă. Asta înseamnă că el nu trebuie să muncească cu dorinţa de a primi pentru ca această dorinţă să fie de acord să ia asupra lui, mai presus de raţiune, Împărăţia Cerurilor.
Dacă omul se depăşeşte pe sine şi poate spune că această muncă este plăcută, acum, când respectă Mițva (poruncă) de credinţă mai presus de raţiune şi acceptă munca drept podoabă, asta se numeşte „bucuria unei Mițva“.
Acest lucru înseamnă că rugăciunea este mai importantă decât răspunsul la rugăciune. Motivul îl reprezintă faptul că există un loc pentru efort în rugăciune, iar omul are nevoie de Creator, ceea ce înseamnă că aşteaptă mila cerului. În acel răstimp, el are o legătură adevărată cu Creatorul şi se află în Palatul Regelui. Cu toate acestea, atunci când rugăciunea primeşte răspuns, el a şi plecat din Palatul Regelui, pentru că a luat deja ceea ce a cerut.
În consecinţă, trebuie să înţelegem versetul: „Uleiurile tale au o mireasmă plăcută, numele tău este ca uleiul turnat“. Uleiul reprezintă „Lumina Superioară“ atunci când se revarsă. „Turnat“ înseamnă vremea încetării abundenţei. Atunci rămâne mireasma uleiului. (Mireasmă înseamnă că a rămas o Reșimo, o reminiscenţă a ceea ce a fost. Iar Podoabă se numeşte locul în care nu există niciun suport, adică nici măcar o Reșimo nu străluceşte.)
Aceasta înseamnă Atik şi AA (Arich Anpin). În timpul extinderii, abundenţa este numită AA, care este Hochma (înţelepciune), adică manifestarea Providenţei. Atik vine din cuvântul ebraic VaYe’atek (separare), adică retragerea Luminii. Cu alte cuvinte, ea nu străluceşte, iar aceasta se numeşte „ascundere“.
Acesta este momentul respingerii înveşmântării, momentul primirii coroanei Regelui, numită Malhut (împărăţie) a Luminilor, considerată a fi Împărăţia Cerurilor.
Este scris despre aceasta în Sfântul Zohar: „Sfânta Șhina i-a spus lui Rav Șimon: «Nu există niciun loc pentru a mă ascunde de tine». (Ceea ce înseamnă că nu există niciun loc în care eu să pot să mă ascund de tine)“. Aceasta înseamnă că până şi în cea mai adâncă ascundere el ia asupra sa povara Împărăţiei Cerurilor cu mare bucurie.
Motivul constă în faptul că urmează direcţia voinţei de a dărui, şi astfel dă ceea ce este la îndemâna lui. În cazul în care Creatorul îi dăruieşte mai mult, şi el dăruieşte mai mult. Iar dacă el nu are nimic de dat, atunci stă şi strigă ca un cocor la Creator să îl salveze din apele rele. Chiar şi în acest fel el este în contact cu Creatorul.
Motivul pentru care acest discernământ este numit Atik, iar Atik este cel mai înalt grad, îl reprezintă faptul că, cu cât un obiect este mai departe de acoperire, cu atât este mai înalt. Omul poate să simtă asta în cazul celui mai abstract lucru, numit „zero absolut“, de vreme ce mâna omului nu îl poate atinge.
Înseamnă că dorinţa de a primi poate pune stăpânire numai în locul în care există o oarecare extindere a Luminii. Înainte ca omul să îşi purifice vasele, astfel încât acestea să nu păteze Lumina, nu merită ca Lumina să ajungă la el şi să se extindă în Kelim (vase). Doar atunci când omul înaintează pe calea dăruirii, într-un loc în care dorinţa de a primi nu este prezentă nici în minte şi nici în inimă, Lumina poate să ajungă acolo în deplină perfecţiune. Atunci, Lumina ajunge la om sub forma unei senzaţii prin care poate percepe caracterul sublim al Luminii Superioare.
Totuşi, atâta timp cât omul nu şi-a corectat vasele, astfel încât acestea să fie pentru dăruire, Lumina care vine într-o formă extinsă trebuie să se contracte şi străluceşte doar în măsura purităţii pe care o au Kelim. Prin urmare, Lumina apare ca fiind extrem de diminuată. Iar când se retrage din înveşmântarea ei în Kelim, Lumina poate străluci în deplinătatea şi claritatea ei, fără nicio restricţionare pentru cel inferior.
Rezultă că cea mai importantă muncă este tocmai cea în care omul ajunge la starea de nimicnicie, adică vede că îşi anulează întreaga existenţă şi întreaga fiinţă pentru ca dorinţa de a primi să nu mai aibă nicio putere. Doar atunci omul poate să intre în Kdușa.
Trebuie să ştim că „Dumnezeu a făcut-o atât pe una, cât şi pe cealaltă“. Aceasta înseamnă că măsura în care există dezvăluire în Kdușa, în aceeaşi măsură se trezeşte Sitra Achra (cealaltă parte). Cu alte cuvinte, când cineva pretinde că „totul este al meu“, adică întregul trup aparţine lui Kdușa, Sitra Achra îl revendică, de asemenea, susţinând că întregul trup ar trebui să servească Sitra Achra.
Astfel, omul trebuie să ştie că, atunci când vede că trupul pretinde că face parte din SitraAchra şi strigă faimoasele întrebări: „Cine?“ şi „Ce?“, cu toata puterea lui, acesta este un semn că merge pe calea adevărului, adică singura lui intenţie este de a dărui mulţumire Creatorului său. Aşadar, munca principală este exact în această stare.
Omul trebuie să ştie că acesta este semnul că munca şi-a atins ţinta. Semnul îl reprezintă faptul că el luptă şi trimite săgeţi spre capul şarpelui când acesta strigă şi se ceartă: „Ce?“ şi „Cine?“, adică: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“ Cu alte cuvinte, ce o să câştigi muncind numai pentru Creator, şi nu pentru tine? Iar întrebarea „Cine?“ este a Faraonului, care întreabă: „Cine este Domnul, de a cărui voce trebuie să ascult?“
„Cine?“ pare să fie o întrebare raţională. Este normal ca atunci când i se spune cuiva să meargă şi să muncească pentru altul, el să întrebe “pentru cine”. Când trupul întreabă: „Cine este Domnul, de a cărui voce trebuie să ascult?“, aceasta este o întrebare raţională.
Şi este în concordanţă cu regula care spune că raţiunea nu este un obiect în sine, ci mai degrabă o oglindă care reflectă, aşa cum apare în minte ceea ce este prezent în simţuri. Aceasta înseamnă: „Şi fiii lui Dan: Hușim“. Înseamnă că mintea judecă numai în concordanţă cu ceea ce simţurile o lasă să examineze, în măsura în care născoceşte tot felul de invenţii şi concepte care să se potrivească cerinţelor pe care le au simţurile.
Cu alte cuvinte, mintea încearcă să ofere ceea ce simţurile cer. Mintea nu are nicio nevoie pentru sine, ea nu cere nimic. Dacă în simţuri există o necesitate pentru dăruire, mintea procesează în conformitate cu direcţia dăruirii, ea nu pune întrebări, ci doar serveşte simţurile.
Mintea este asemenea omului care se priveşte în oglindă pentru a vedea dacă este murdar. Toate locurile pe care oglinda i le arată ca fiind murdare el merge să le spele şi să le cureţe, pentru că oglinda i-a arătat că sunt pe faţa lui lucruri urâte care trebuie curăţate.
Cel mai greu lucru dintre toate este să ştim ce anume este considerat a fi un lucru urât. Este dorinţa de a primi, adică cererea trupului de a face totul pentru propriul beneficiu, sau dorinţa de a dărui este acel lucru urât pe care trupul nu îl poate tolera? Mintea nu poate examina această întrebare, după cum nici oglinda nu poate spune ce este urât şi ce este frumos, pentru că totul depinde de simţuri şi numai ele pot determina acest lucru.
Prin urmare, când omul se obişnuieşte să muncească forţat pentru dăruire, atunci şi mintea acţioneză în direcţia dăruirii. În acel moment, când simţurile s-au obişnuit deja cu munca de dăruire, este imposibil ca mintea să întrebe: „Cine?“
Cu alte cuvinte, simţurile nu mai întreabă: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“; ele deja muncesc cu scopul de a dărui, iar mintea bineînţeles că nu întreabă: „Cine?“.
Se înţelege faptul că esenţa muncii constă în întrebarea: „Cu ce te alegi făcând acest serviciu?“. Iar ceea ce omul aude, adică întrebarea „Cine?“ pe care o adresează trupul, este pentru că acesta nu vrea să se înjosească într-atât. De aceea întreabă: „Cine?“, întrebare care pare a fi raţională, însă adevărul este, aşa cum am spus mai sus, că principala muncă constă în „Ce?“.
_______________
(1) În limba ebraică hadar înseamnă lămâi, din cuvântul hidur (podoabă).
Când ascunderea copleşeşte omul, iar el ajunge într-o stare în care munca devine fără gust şi nu mai poate nici să-şi imagineze, nici să simtă iubire şi teamă, şi nu mai poate face nimic în sfinţenie, atunci singurul îndemn este să se plângă Creatorului, pentru ca Lui să i se facă milă de el şi să îndepărteze ecranul din faţa ochilor şi inimii sale.
Chestiunea plânsului este foarte importantă. Este aşa cum scriu înţelepţii noştri: „Toate porţile erau închise, cu excepţia porţii lacrimilor“. Lumea întreabă despre asta: Dacă porţile lacrimilor nu sunt închise, de ce mai este nevoie de porţi? El a spus că această situaţie este asemănătoare cu cea în care o persoană îi cere prietenului său un obiect de care are nevoie. Dorinţa pentru acel obiect este mare şi omul cere, şi imploră în toate modurile posibile în care se poate ruga şi îndupleca. Cu toate acestea, prietenul său nu îi dă niciun pic de atenţie. Atunci când vede că nu mai are rost să se roage şi să implore, îşi înalţă vocea în plânset.
Despre asta se spune: „Toate porţile erau închise, cu excepţia porţii lacrimilor“. Aşadar, când nu a fost închisă poarta lacrimilor? Exact atunci când toate celelalte porţi erau închise. Abia atunci există loc pentru poarta lacrimilor, şi omul descoperă că ea nu a fost încuiată.
Cu toate acestea, când porţile rugăciunii sunt deschise, porţile lacrimilor şi ale plângerii sunt irelevante. Aceasta este semnificaţia închiderii porţii lacrimilor. Aşadar, când nu sunt închise porţile lacrimilor? Exact atunci când toate celelalte porţi sunt închise, porţile lacrimilor sunt deschise. Acest lucru se datorează faptului că omul are încă mângâierea rugăciunii şi a înduplecării.
Acesta este înţelesul versetului: „Sufletul meu va plânge în secret“, adică atunci când omul ajunge la o stare de ascundere, „sufletul lui va plânge“ pentru că nu are o altă opţiune. La aceasta se referă versetul: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!“.
Coroană înseamnă Keter, iar Keter este originea Emanaţiei şi Rădăcina. Kdușa (Sfinţenia) este conectată cu rădăcina, adică Kdușa este considerată a fi în echivalenţă de formă cu rădăcina sa. Înseamnă că, asemeni rădăcinii noastre – Creatorul, care vrea doar să dăruiască, după cum este scris, dorința Lui de a face bine creaturilor, Kdușa este doar în starea de dăruire spre Creator.
Însă Sitra Achra nu este aşa. Singurul ei scop este să primească pentru sine, şi din acest motiv nu este în contopire cu rădăcina, cu Keter. Prin urmare, se menţionează că Sitra Achra nu are Keter (coroană). Cu alte cuvinte, ea nu are Keter pentru că este separată de Keter.
Acum putem înţelege ceea ce au spus înţelepţii noştri: „Toţi cei care adaugă, scad“ (Sanhedrin, 29). Asta înseamnă că dacă adaugi la sumă, ea descreşte. Este scris în Zohar: „La fel se întâmplă şi cu ceea ce este în interior, după cum este scris: «Cortul să-l faci din zece covoare». Despre ceea ce se află în afară este scris: «unsprezece covoare», adăugând litere, adică adăugând pe Ayin (o literă a alfabetului ebraic) la doisprezece şi micşorând suma. Se scade unu (o literă) din numărul doisprezece din cauza adăugării lui Ayin la doisprezece“ (Pekudei, item 249).
Este cunoscut faptul că acest calcul se aplică numai în Malhut , care calculează mărimea nivelului prin Or Hozer care se află în ea. De asemenea, se ştie că Malhut este numită „dorinţa de a primi pentru sine“.
Atunci când îşi anulează dorinţa de a primi în faţa rădăcinii şi nu mai vrea să primească, ci doar să dăruiască rădăcinii (aşa cum face rădăcina, care este dorinţa de a dărui), atunci Malhut , numită Ani (eu), devine Ein (nul). Doar atunci extinde Lumina Keter ca să îşi construiască Parțuf-ul ei şi devine doisprezece Parțufim de Kdușa.
Cu toate acestea, atunci când vrea să primească pentru sine ea devine Ayin (ochi) rău. Cu alte cuvinte, acolo unde era o combinaţie de Ein, adică anulare în faţa rădăcinii, care este Keter, aceasta a devenit Ayin (adică vedere şi cunoaştere în limitele raţiunii).
Aceasta se numeşte adăugare şi înseamnă că omul vrea să adauge credinţei cunoaştere, și să muncească în limitele raţiunii. Cu alte cuvinte, el spune că este mai util să muncească pentru raţiune, şi astfel dorinţa de a primi nu va obiecta în privinţa muncii.
Aceasta provoacă o deficienţă, ceea ce înseamnă că au fost separaţi de Keter, numită „dorinţa de a dărui,“ care este rădăcina. Nu mai există nicio echivalenţă de formă cu rădăcina, numită Keter. Din acest motiv, Sitra Achra este numită „Malhut fără Coroană“. Aceasta înseamnă că Malhut de Sitra Achra nu se află în Dvekut (contopire) cu Keter. Din acest motiv, fără Parțuf-ul Keter, au doar unsprezece Parțufim.
Aceasta este semnificaţia celor scrise de înţelepţii noştri: „nouăzeci şi nouă mor de ochiul rău“, ceea ce înseamnă că nu au niciun discernământ în raport cu Keter. Astfel, Malhut din ei, fiind dorinţa de a primi, nu vrea să se anuleze în faţa rădăcinii, numită Keter. Acest lucru înseamnă că ei nu vor să facă din Ani (eu), numit „dorinţa de a primi“, un discernământ pentru Ein (nul), care este anularea dorinţei de a primi.
În schimb, ei vor să adauge. Asta se numeşte „răul Ayin“ (ochi). Aşadar, acolo unde ar trebui să fie Ein cu Alef (prima literă din cuvântul Ein), ei introduc răul Ayin (ochi, prima literă din cuvânt). Astfel, ei cad de la nivelul la care se află din cauza lipsei stării de Dvekut cu rădăcina.
Acesta este sensul a ceea ce au spus înţelepţii noştri: „Celui mândru Creatorul îi spune: «El şi cu Mine nu putem sălăşlui în aceeaşi locuinţ㻓, căci el se află sub două autorităţi. Cu toate acestea, atunci când omul se află într-o stare de Ein şi se anulează în faţa rădăcinii, adică singura lui intenţie este doar să dăruiască, asemenea rădăcinii, se consideră că există o singură autoritate aici: autoritatea Creatorului. Apoi, tot ceea ce omul primeşte în această lume este numai pentru a dărui Creatorului.
Acesta este înţelesul a ceea ce a fost spus: „Întreaga lume a fost creată pentru mine, iar eu, pentru a-l servi pe Creatorul meu“. Din acest motiv trebuie să primească toate nivelurile acestei lumi, ca astfel să poată dărui totul Creatorului, iar acest lucru se numeşte „a sluji Creatorului meu“.
