6. Ce reprezintă sprijinul Torei în timpul muncii

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit în 1945

Când omul studiază Tora şi vrea să ajungă la starea în care toate acţiunile lui să fie întru dăruire, el trebuie să se străduiască să aibă întotdeauna sprijin în Tora. Sprijinul este considerat a fi hrană, adică: iubire, frică, stare de spirit înălţătoare, prospeţime ş.a.m.d. Şi toate acestea omul trebuie să le obţină din Tora, ceea ce inseamnă că Tora ar trebui să îi ofere omului aceste rezultate.

Totuşi, atunci când el studiază Tora şi nu obţine rezultatele respective, aceasta nu este considerată a fi Tora, întrucâtTora se referă la Lumina îmbrăcată în Tora, despre care înţelepţii noştri au spus: „Am creat înclinaţia rea, am creat Tora ca mirodenie“. Asta se referă la Lumina din ea, deoarece Lumina din ea îl reformează pe om.

Trebuie să ştim, de asemenea, că Tora este împărţită în două discernăminte:

  1. Tora, şi
  2. Miţva (poruncă)

De fapt, este imposibil să înţelegem aceste două discernăminte înainte de a fi recompensaţi prin a păşi pe calea Creatorului: căci „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El“ (Psalmi 25:14) . Este aşa întrucât atunci când omul se află în starea de pregătire pentru a intra în palatul Creatorului este imposibil să înţeleagă Calea Adevărului.

Totuşi este posibil, de pildă, ca până şi cel ce se află în starea de pregătire să poată înţelege ceva. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri : „Rav Yosef a spus: «O Mițva protejează şi salvează atunci când este îndeplinită etc. Tora protejează şi salvează atát atunci când este practicată cát şi atunci când nu este practicat㻓 (Suta, 21).

„Când este practicată“ se referă la situaţia în care omul are un pic de lumină. El poate folosi această lumină pe care a obţinut-o, atâta timp cât lumina se află încă în el, iar el simte acum bucuria datorită luminii care străluceşte în el. Aceasta se consideră a fi o Mițva, ceea ce înseamnă că el nu a fost încă recompensat cu Tora, dar capătă o viață de Kdușa (Sfinţenie) numai de la această lumină.

Nu este la fel cu Tora. Atunci când omul dobândeşte o anume cale în muncă, el poate utiliza calea dobândită chiar şi atunci când nu o practică, adică şi atunci când nu are lumina. Este aşa întrucât numai iluminarea l-a părăsit, în timp ce el poate utiliza ceea ce a obţinut în muncă chiar şi atunci când iluminarea îl părăseşte.

În plus, trebuie să ştim că, atunci când este practicată, o Mițva este mai importantă decât Tora pe care nu o practicăm. Atunci când omul practică o Mițva înseamnă că acesta primeşte lumina în el.

Prin urmare, când omul are lumina, o Mițva este mai importantă pentru el decât Tora când nu are lumina, adică atunci când nu există nicio vitalitate a Torei. Pe de o parte, Tora este importantă pentru că omul poate să utilizeze calea dobândită în Tora. Pe de altă parte, este fără vitalitate, adică fără „lumină“. În timp ce respectă o Mițva omul primeşte vitalitate, numită „lumină“. Aadar, din acest punct de vedere, o Mițva este mai importantă.

Astfel, când omul este lipsit de vitalitate, el este considerat „rău“, întrucât acum nu poate spune că Creatorul conduce lumea în maniera în care este „Cel Bun care face Bine“. Asta se numeşte că este numit „rău“, întrucât el îl învinuieşte pe Creator, pentru că acum simte că nu are nicio vitalitate şi nu are niciun motiv să fie bucuros de asta, astfel încât să poată spune acum că îi multumeşte Creatorului că i-a dat încântare şi plăcere.

Nu se poate spune că omul crede că Creatorul îşi conduce Providenţa Sa bună şi binevoitoare asupra altora, atâta timp cât întelegem calea Torei ca pe o senzaţie în trup. Dacă omul nu simte încântare şi plăcere, ce are el de câştigat din faptul că altcineva simte încântare şi plăcere?

Dacă omul a crezut cu adevărat că Providenţa este revelată prietenului său ca fiind bună şi binevoitoare, această credinţă ar fi trebuit să îi aducă bucurie şi plăcere din convigerea că lumea este condusă de Creator şi îndrumată către încântare şi plăcere. Dacă asta nu îi aduce vitalitate şi bucurie, atunci ce-ar avea de câştigat spunând că Creatorul veghează asupra prietenului lui cu Providenţa Sa bună şi binevoitoare?

Cel mai important lucru este ceea ce simte omul în propriul trup, fie că e bine, fie că e rău. El se poate bucura de plăcerea prietenului numai dacă se bucură şi de caştigul lui. Cu alte cuvinte, învăţăm prin intermediul senzaţiilor trupului, cauzele nefiind importante. Este important doar dacă ne simţim bine.

În acea stare, omul poate spune despre Creator că este „Bun şi face Bine“. Însă dacă se simte rău, nu poate spune despre Creator că se comportă cu el într-o manieră în care e bun şi face bine. Prin urmare, numai atunci când se bucură de fericirea prietenului său şi capătă o stare de spirit înălţătoare, bucurându-se că prietenul lui se simte bine, doar atunci poate spune despre Creator că este un bun conducător.

Dacă nu este bucuros, atunci omul se simte rău. Aşadar, cum poate spune despre Creator că este benevolent? Prin urmare, starea în care omul este fără vitalitate şi bucurie este deja o stare în care nu simte nicio iubire pentru Creator, şi nici putinţa de a-l justifica pe Cel care l-a creat şi nu poate fi fericit, aşa cum i se cuvine celui căruia îi este îngăduit să servească un Rege mare şi important.

În general, trebuie să ştim că Lumina Superioară este într-o stare de repaus absolut, iar întreaga extinderea a Numelor Sfinte se produce de la nivelurile inferioare. Cu alte cuvinte, toate numele pe care Lumina Superioară le are provin din dobândirea celor inferiori. Asta înseamnă că Lumina Superioară este numită în concordanţă cu ceea ce ei dobândesc. Altfel spus, omul numeşte Lumina Superioară în funcţie de modul în care o dobândeşte, adică în funcţie de propriile senzaţii.

Dacă omul nu simte că primeşte ceva de la Creator, atunci ce nume poate să Îi dea el Creatorului? Ce nume îi poate da Creatorului dacă nu primeşte nimic de la El? Atunci când omul crede în Creator el spune că fiecare stare pe care o simte vine de la El. În această stare, el îl numeşte pe Creator în acord cu ceea ce simte.

Dacă omul se simte bine în starea în care se află, atunci el spune despre Creator că este benevolent, pentru că asta este ceea ce simte: că binele vine de la El. În această stare omul este numit Țadik (Drept), întrucât el Îl justifică (Mațdik) pe Cel care l-a creat, şi care este Creatorul.

Dacă omul se simte rău în starea în care se află, el nu poate spune despre Creator că îi trimite binele. Prin urmare, în această stare omul este numit Rașa (rău) pentru că Îl condamnă (Marșia) pe Cel care l-a creat.

Nu există, însă, o stare intermediară în care omul să spună că se simte în acelaşi timp bine, şi rău. Omul este ori fericit, ori nefericit.

Acesta este înţelesul celor scrise de înţelepţii noştri (Berakot 61): „Lumea nu a fost creată etc. … nici pentru cei complet răi, nici pentru cei complet drepţi“. Asta întrucât nu există o astfel de realitate în care omul să se simtă în acelaşi timp şi bine, şi rău.

Când înţelepţii noştri vorbesc despre o stare intermediară, ei se referă la faptul ca în cazul creaturilor, care au noţiunea de timp, se poate vorbi de ceva succesiv, în doi timpi, unul dupa altul, aşa cum învăţăm că există urcări şi coborâri. Acestea constituie două momente: odată omul este rău, iar altă dată este drept. Însă nu există un moment în care omul să se simtă concomitent şi bun şi rău,

Rezultă că, atunci când ei au spus că Tora este mai importantă decât o Mițva, este exact atunci când omul nu o practică, adică atunci când omul nu are nicio vitalitate. Atunci Tora este mai importantă decât o Mițva, care nu are nicio vitalitate.

Este aşa, întrucât omul nu poate primi nimic de la o Mițva care nu are nicio vitalitate. Însă în privinţa Torei, omul are totuşi o cale pe care a primit-o cât timp a practicat Tora. Deşi vitalitatea a dispărut, calea rămâne în el şi o poate folosi. Există un moment când o Mițva este mai importantă decât Tora, şi anume atunci când există vitalitate în Mițva, şi nu există nicio vitalitate în Tora.

Aşadar, atunci când nu munceşte, adică atunci când nu are nicio vitalitate şi bucurie în muncă, el nu are altă soluție decât rugăciunea. Cu toate acestea, în timpul rugăciunii omul trebuie să ştie că el este rău, pentru că nu simte încântarea şi plăcerea care există în lume, deşi face tot felul de calcule ca să creadă că de la Creator primeşte doar bine.

Nu toate gândurile omului sunt, însă, cu adevărat pe calea muncii. Dacă în timpul muncii gândurile conduc la acţiune, adică la o senzaţie fizică în organele de simț, astfel încât acestea să simtă că Creatorul este bun şi face bine, atunci ele ar trebui să primescă din asta însufleţire şi bucurie. Dacă omul nu are nicio însufleţire, la ce bun toate calculele dacă acum organele lui de simț nu îl iubesc pe Creator, chiar dacă El le împarte abundența?

Astfel, omul trebuie să ştie că dacă nu are însufleţire şi bucurie în muncă, este un semn că el este rău, pentru că este nefericit. Toate calculele sunt false dacă nu conduc la acţiune, adică la senzaţia în organele de simț că omul îl iubeşte pe Creator pentru că El împarte încântarea şi plăcere creaturilor sale.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

5. Lișma este o trezire de Sus. De ce avem nevoie de o trezire de jos

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit în 1945

Pentru a dobândi Lișma (de dragul Ei), nu stă în puterea omului să înţeleagă, şi nici a minţii omeneşti să cuprindă cum poate să existe aşa ceva în lume. Asta întrucât omului îi este permis să înţeleagă numai faptul că, dacă se angajează în Tora şi Mițvot (porunci), va dobândi ceva. Trebuie să existe în asta o mulţumire de sine căci altfel, omul este incapabil să facă ceva. Mai curánd, aceasta este o iluminare care vine de Sus şi doar cel ce gustă din ea poate şti şi înţelege. Este scris despre asta: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!“. (Psalmi 34:8)

Aşadar, trebuie să înţelegem de ce este necesar ca omul să caute opinii şi sfaturi cu privire la modalitatea de a dobândi Lișma. Până la urmă, niciun ajutor nu-i va fi de folos, iar dacă nu îi va da Creatorul o a doua natură, numită „dorinţa de a dărui“, nicio muncă nu-l va ajuta să dobândească Lișma.

Răspunsul este, aşa cum au spus înţelepţii noştri: „Nu eşti obligat să-ţi implineşt munca, dar nici nu esti liber sa renunţi la ea” (Misna, Pikei Avot, 2.21). Ceea ce înseamnă că omul trebuie să provoace trezirea de jos , întrucât aceasta este privită ca o rugăciune.

O rugăciune este considerată o deficienţă, iar fără deficienţă nu există împlinire. De aceea, atunci când omul simte nevoia de Lișma, împlinirea vine de Sus, iar răspunsul la rugăciune vine tot de Sus, adică el primeşte împlinirea deficienţei sale. Rezultă că necesitatea muncii omului pentru a primi Lișma de la Creator există numai sub forma unei deficienţe şi a unui Kli (vas). Totuşi, niciodată omul nu poate să dobândească singur împlinirea. Aceasta este, mai curând, un dar de la Creator.

Cu toate acestea, rugăciunea trebuie să fie una completă, adică din adâncul inimii. Asta înseamnă că omul ştie sută la sută că nu există nimeni în lume care să îl poată ajuta în afară de Creator,.

Totuşi, cum poate şti omul că, în afară de Creator, nu există nimeni altcineva care să îl ajute? Omul poate dobândi constiinta acestui fapt numai dacă şi-a folosit toate puterile de care dispune, fără ca asta să-i fi fost de vreun ajutor. Aşadar, omul trebuie să facă tot ce este posibil pentru a dobândi „de dragul Creatorului“. Atunci se poate ruga din adâncul inimii, şi atunci Creatorul îi aude rugăciunea.

Cu toate acestea, omul trebuie să ştie, atunci când se străduieşte să dobândească Lișma, să-şi asume complet dorinţa de a munci în întregime în dăruire, adică numai pentru a dărui şi a nu primi nimic. Numai atunci poate el să înceapă a înţelege că trupul lui nu acceptă această idee.

De acum, omul poate ajunge la conştientizarea clară a faptului că nu are de ales decât să-şi deschidă inima înaintea Creatorului pentru a-l ajuta ca trupul să accepte să se supună necondiţionat Creatorului, întrucât constată că nu poate să îşi convingă trupul să se anuleze în totalitate. Rezultă că tocmai atunci când omul constată că nu are niciun motiv să spere că trupul său va accepta, de la sine, să lucreze pentru Creator, rugăciunea lui poate fi din adâncul inimii, şi atunci rugăciunea lui va fi acceptată.

Trebuie să ştim că prin dobândirea Lișma omul condamnă să moară înclinaţia rea. Înclinaţia rea este voinţa de a primi, iar obţinerea dorinţei de a dărui anulează voinţa de a primi, care nu mai are nicio putere. Asta se consideră a o condamna să moară. Intrucât a fost înlăturată şi nu mai are nimic de făcut, nemaifiind utilizată, atunci când a fost revocată din funcţie, asta se consideră că a fost condamnată să moară.

Atunci când se întreabă: „Ce are de câştigat, din munca lui, cel care trudeşte sub soare?“, omul constată că nu este atât de greu să se supună Numelui Lui, din două motive:

  1. Oricum, adică fie că vrea, fie că nu, omul trebuie să depună eforturi în această lume, şi cu ce rămâne după ce depune toate aceste eforturi ?
  2. Cu toate acestea, dacă omul munceşte în Lișma, el primeşte plăcere şi în timpul muncii.

Conform proverbului Oratorului din Dubna care s-a exprimat referitor la versetul: „Tu nu M-ai chemat, Iacove, căci te-ai obosit de mine, Israele!“. (Isaia 43:22) El spune că este asemănător poveştii despre un om bogat care a coborât din tren având un mic bagaj. El l-a pus acolo unde-şi puneau bagajele toti negustorii şi de unde hamalii le luau să le ducă la hotelul unde stăteau aceştia. Hamalul a crezut că negustorul îşi va lua, de bună seamă, el însuşi micul bagaj nefiind nevoie de un hamal pentru asta, aşa încât a luat un bagaj mare.

Negustorul a vrut să îi plătească hamalului o mică sumă de bani, ca de obicei, dar hamalul nu a vrut să-i primească. El a spus: „Am cărat pánă la magazia hotelului un bagaj mare, care m-a extenuat, şi abia am reuşit să-l car, iar tu vrei să-mi dai atât de puţin pentru asta?“

Ce avem de învaţat din asta este că, atunci când omul vine şi spune că s-a extenuat străduindu-se să urmeze Tora şi Mițvot, Creatorul îi spune: „Tu nu M-ai chemat, Iacove“. Cu alte cuvinte: bagajul pe care l-ai luat nu e al Meu. Mai degrabă, acel bagaj aparţine altcuiva. De vreme ce spui că ai depus atât de mult efort în Tora şi Mițvot, trebuie să fi avut un alt stăpân pentru care ai muncit; aşa că du-te la el să te plătească.

Aceasta este semnificaţia versetului: „căci te-ai obosit de mine, Israele!“. Adică, cel care munceşte pentru Creator nu osteneşte, ci dimpotrivă, el simte plăcere şi înălţare spirituală. Acela care, însă, munceşte pentru alte scopuri nu poate veni să se plângă Creatorului că nu i-a dat vitalitate în muncă, de vreme ce nu a lucrat pentru Creator, şi Creatorul să îl plătească pentru munca sa. În schimb, omul se poate plânge celor pentru care a muncit, să-i dea plăcere şi vitalitate

Şi întrucât există mai multe scopuri în Lo Lișma (nu de dragul Ei), omul ar trebui să ceară de la scopul pentru care a muncit să-i dea o recompensă, adică plăcere şi vitalitate. Este spus despre aceştia: „Ca ei sunt cei ce-i fac, toti cei ce se încred în ei“. (Psalmi 115:8)

Totuşi, conform celor de mai sus, lucrurile sunt complicate. Până la urmă, constatăm că încă şi atunci când omul ia asupra sa povara Împărăţiei Cerului fără nici o altă intenţie, el nu simte nicio însufleţire, pentru a spune ca aceasta este cea care îl determină să ia asupra sa povara Împărăţiei Cerurilor. Iar motivul pentru care îşi ia asupra lui această povară este doar credinţa deasupra raţiunii.

Cu alte cuvinte, omul o face din supunere totală, fără plăcere. Aşadar, ne putem întreba: De ce omul simte că face un efort în această muncă, cu trupul aşteptând tot timpul momentul în care va scăpa de asta, ca şi când nu ar simţi nicio însufleţire în această muncă? Conform celor de mai sus, de ce oare, atunci când omul munceşte în smerenie şi urmăreşte numai munca în scopul dăruirii, Creatorul nu dă muncii sale savoare şi vitalitate?

Răspunsul este că trebuie să fim conştienţi că această chestiune reprezintă o rectificare importantă. Dacă nu ar fi fost aşa, adică dacă lumina şi vitalitatea ar fi iluminat imediat atunci când omul ar fi început să ia asupra lui povara Împărăţiei Cerurilor, el ar fi muncit cu însufleţire. Cu alte cuvinte, şi voinţa de a primi ar fi consimţit la această muncă.

În această stare, omul ar fi cu siguranţă de acord pentru că el vrea să îşi satisfacă propria dorinţă, adică ar lucra pentru propriul beneficiu. Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi fost posibil niciodată ca el să dobândească Lișma, întrucát ar fi obligat să muncească pentru propriul beneficiu, ca şi când ar simţi o mai mare plăcere în munca pentru Creator, decât pentru dorinţele trupeşti. Aşadar, el ar trebui să rămână în Lo Lișma, pentru că în acest fel ar avea satisfacţie în muncă, şi acolo unde există satisfacţie, omul nu poate face nimic, întrucât fără un beneficiu el nu poate munci. Rezultă că dacă omul a primit  satisfacţie în această muncă în Lo Lișma, atunci ar trebui să rămână în acea stare.

Acest lucru este asemănător situaţiei în care nişte oameni aleargă să prindă hoţul, iar hoţul aleargă şi el, strigând: „Prindeţi hoţul!“ În acest caz este imposibil să recunoşti adevăratul hoţ, ca să îl prinzi şi să-i iei din mână ce a furat.

Atunci, însă, când hoţul, adică voinţa de a primi, nu simte nicio savoare şi nicio însufleţire în munca de acceptare a poverii Împărăţiei Cerurilor, în acea stare, dacă omul munceşte constrâns în credinţă deasupra raţiunii, iar trupul se obişnuieşte să muncească împotriva voinţei sale de a primi pentru sine, atunci el are mijloacele necesare pentru a munci în scopul de a aduce mulţumire Creatorului său, întrucát principala cerinţă este aceea ca omul să realizeze prin munca lui starea de Dvekut (contopire) cu Creatorul, care este considerată ca echivalenţă de formă, unde toate faptele sale au drept scop dăruirea.

Este întocmai cum spune versetul: „Atunci te vei putea desfăta în Domnul“. (Isaia 58:14) Înţelesul acestui „Atunci“ fiind acela că, prima dată, la începutul muncii, omul nu resimte nicio plăcere. Dimpotrivă, el îşi face munca din obligaţie.

Ulterior, însă, când omul s-a obişnuit deja cu munca în scopul de a dărui şi nu se uită la el – să vadă dacă simte vreo savoare muncind – ci crede că munceşte pentru a aduce mulţumire Creatorului prin munca sa, el ar trebui să creadă că munca celor inferiori este acceptată de Creator, îndiferent de forma muncii şi calitatea acesteia. În orice caz, Creatorul ia în seamă intenţia şi asta Îi aduce încântare Lui. Atunci omul este recompensat cu „încântare întru Domnul“.

Chiar şi în timpul muncii Creatorului omul va simţi bucurie şi plăcere, deoarece acum munceşte cu adevărat pentru Creator, pentru că efortul pe care l-a făcut atunci când a muncit din obligaţie îl ajută să poată munci cu zel pentru Creator. Vom vedea că şi atunci plăcerea pe care omul o primeşte are legătură cu Creatorul, adică e anume pentru Creator.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

4. Care este motivul apăsării pe care o simte omul în timpul muncii, când se anulează în faţa Creatorului

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit de 12 Șvat, 6 februarie 1944

Trebuie să cunoaştem motivul apăsării pe care o simte omul atunci când doreşte să muncească la anularea „sinelui“ său înaintea Creatorului, fără să îi pese de propriul interes. Omul ajunge la o stare în care pare că întreaga lume este încremenită şi numai el pare că lipseşte din această lume, iar de dragul anulării înaintea Creatorului îşi părăseşte familia şi prietenii.

Există doar un motiv simplu al acestei stări, şi anume „lipsa credinţei“, ceea ce înseamnă că el nu înţelege înaintea cui se anulează, adică nu simte existenţa Creatorului, iar asta îi provoacă o senzaţie de apăsare.

Cu toate acestea, când începe să simtă existenţa Creatorului, sufletul său tânjeşte imediat să fie anulat şi conectat la rădăcină, să fie inclus în ea ca o lumânare într-o torţă, fără niciun gând sau motiv. În orice caz, asta se întâmplă în mod natural, aşa cum o lumânare este anulată înaintea unei torţe.

Prin urmare, esenţa muncii omului este să ajungă la senzaţia existenţei Creatorului, adică să simtă existenţa Creatorului, pentru că „Tot pământul este plin de măreţia Lui!“ Aceasta va fi toată munca lui, adică tot efortul pe care îl depune în muncă va fi doar ca să obţină asta, şi nimic altceva.

Omul nu trebuie să fie îndemnat să obţină ceva. De fapt, există doar un singur lucru de care are nevoie, şi anume credinţa în Creator. El nu trebuie să se gândească la nimic, ceea ce înseamnă că singura răsplată pe care o vrea pentru munca lui ar trebui să fie aceea de a fi recompensat cu credinţa în Creator.

Trebuie să ştim că nu există nicio diferenţă între iluminarea pe care o obţine omul, fie ea mică sau mare, pentru că nu există schimbări în Lumină. Toate schimbările au loc, mai curând, în vasele care primesc abundenţa, după cum este scris: „Eu, Domnul, nu Mă schimb.“ Aşadar, dacă cineva îşi poate mări vasul, în aceeaşi măsură poate amplifica iluminarea.

Întrebarea este: Cum poate omul să-şi amplifice vasele? Răspunsul este: În măsura în care îl slăveşte pe Creator şi îi mulţumeşte pentru că l-a adus mai aproape de El, aşa încât să îl poată simţi măcar puţin şi să creadă că acest lucru este important, adică faptul că a fost recompensat cu a avea o anume conexiune cu Creatorul.

În măsură importantei pe care omul o acordă acestei conexiuni, va creşte şi iluminarea în el. Omul trebuie să ştie faptul că nu va cunoaşte niciodată adevărata măsură a importanţei conexiunii dintre el şi Creator, pentru că nu poate aprecia adevărata ei valoare. În schimb, cu cât o apreciază mai mult, cu atât va dobândi valoarea şi importanţa ei. Există în asta o Segula (putere, virtute), întrucat datorită ei omul poate fi recompensat prin a avea permanent în el această iluminare.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

3. Dobândirea împlinirii spirituale

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit

Distingem multe niveluri şi discernăminte în lumi. Trebuie să ştim că tot ceea ce are legătură cu discernăminte şi niveluri se referă la dobândirea pe care o obţin sufletele, la ceea ce primesc ele de la lumi. Asta se supune regulii: „Ceea ce nu dobândimnu putem numi“. Este aşa, întrucât cuvântul „nume“ indică dobândire, ca atunci când omul numeşte un obiect după ce a obţinut anumite informaţii despre el, în funcţie de ceea ce a înţeles.

Prin urmare, din perspectiva dobândirii spirituale, realitatea este împărţită în trei discernăminte:

  • Ațmuto (Esenţa Lui)
  • Ein Sof (Infinitatea)
  • Sufletele

1. Despre Ațmuto nu vorbim, pentru că rădăcina şi locul creaturilor încep în Gândul Creaţiei, acolo unde sunt încorporate, aşa după cum este scris: „Sfârşitul unei acţiuni este în gândul iniţial“.

2. Ein Sof se referă la Gândul Creaţiei, care este „Dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“. Acesta este considerat a fi Ein Sof şi este legătura dintre Ațmuto şi suflete. Noi percepem această legătură sub forma „dorinţei de a încânta creaturile“.

Ein Sof este începutul. El este numit „o Lumină fără un Kli (vas)“, deşi acolo se află rădăcina creaturilor, adică legătura dintre Creator şi creaturi, numită „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“. Această dorinţă începe în lumea Ein Sof şi se extinde până la lumea Asiya.

3. Sufletele sunt cele care primesc binele pe care El doreşte să îl facă.

El este numit Ein Sof pentru că este legătura dintre Ațmuto şi suflete, pe care o percepem ca „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“. Nu există nicio formulare, cu excepţia celei referitoare la conexiunea dintre dorinţă şi bucurie; acesta este începutul procesului, fiind numit „Lumină fără Kli“.

Totuşi, acolo începe rădăcina creaturilor, adică legătura dintre Creator şi creaturi, numită „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“. Această dorinţă începe în lumea Ein Sof şi se extinde până inclusiv la lumea Asiya.

Toate lumile sunt, în sine, considerate Lumină fără Kli, despre care nu putem spune nimic. Ele se disting ca Ațmuto şi nu există nicio dobândire în ele.

Nu este de mirare că distigem multe discernăminte acolo întrucât, în acel loc, ele există în potenţial. Ulterior, când sufletele ajung acolo, aceste discernăminte vor apărea în sufletele care primesc Luminile Superioare, în conformitate cu ceea ce au rectificat şi aranjat. Astfel, sufletele vor putea să le primească, fiecare în funcţie de propria capacitate şi calificare. Apoi, aceste discernăminte devin realitate. Cu toate acestea, cât timp sufletele nu dobândesc Lumina Superioară, ele în sine sunt considerate Ațmuto.

Din perspectiva sufletelor care primesc de la lumi, lumile sunt considerate Ein Sof. Acest lucru se datorează legăturii dintre lumi şi suflete, adică ceea ce lumile oferă sufletelor provine din Gândul Creaţiei, care este o corelaţie între suflete şi Ațmuto.

Această conexiune este numită Ein Sof. Când ne rugăm Creatorului şi cerem să ne ajute şi să ne dea ceea ce vrem, ne raportăm la discernământul Ein Sof. Acolo este rădăcina creaturilor, care vrea să dăruiască bucurie şi plăcere, numită „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“.

Rugăciunea este îndreptată către Creatorul care ne-a creat, iar Numele Lui este: „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“. El este numit Ein Sof pentru că asta trimite la etapa anterioară a contracţiei. Nici după contracţie (restricţionare) nu există vreo schimbare în El, pentru că nu există schimbare în Lumină, şi El îşi păstrează acest nume pentru totdeauna.

Multitudinea numelor apare numai în raport cu cei care primesc. Astfel, primul nume care apare şi care este rădăcina creaturilor este Ein Sof. Acest nume rămâne neschimbat. Toate restricţionările şi schimbările sunt făcute numai în raport cu cei care primesc, iar El străluceşte în primul nume – „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“ – la nesfârşit.

Acesta este motivul pentru care ne rugăm Creatorului, numit Ein Sof, care străluceşte fără restricţionare sau sfârşit. Sfârşitul, care apare ulterior, îl reprezintă corectările celor care primesc, astfel încât ei să poată primi Lumina Lui.

Lumina Superioară este formată din două discernăminte: în curs de dobândire şi dobândit. Tot ceea ce spunem despre Lumina Superioară se referă la modul în care ceea ce este în curs de dobândire este impresionat de ceea ce este dobândit. Oricum, ele în sine, însemnând doar ceea ce este în curs de dobândire sau doar ceea ce este dobândit, nu sunt numite Ein Sof. Mai exact, ce este dobândit se numeşte Ațmuto, iar ceea ce este în curs de dobândire se numeşte „suflet“, fiind un discernământ nou, care este parte din întreg. Este nou, în sensul că dorinţa de a primi este împrimată în el şi, în acest fel, creaţia este numită „existenţă din absenţă“.

În sine, lumile în totalitatea lor sunt considerate o simplă unitate şi nu există schimbare în Divinitate. Acesta este înţelesul versetului: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.“ (Maleahi 3:6) Nu există Sfirot şi Bhinot (discernăminte) în Divinitate.

Nici măcar cele mai subtile denumiri nu se referă la Lumină în sine, deoarece aceasta este un discernământ Ațmuto, iar acolo nu există dobândire. Mai degrabă, toate Sfirot şi toate discernămintele se referă numai la ceea ce omul dobândeşte în ele. Acest lucru se datorează faptului că Creatorul a vrut ca noi să dobândim şi să înţelegem abundenţa ca fiind „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“.

Pentru ca noi să dobândim ceea ce El a vrut să dobândim şi să înţelegem „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“, El a creat şi a imprimat în noi simţuri prin care să obţinem impresii ale Luminii Superioare.

În consecinţă, ne-au fost date multe discernăminte, întrucât simţul general este numit „dorinţa de a primi“ şi este împărţit în multe detalii, în concordanţă cu măsura în care cei care primesc sunt capabili să primească. Astfel, vom găsi multe categorii şi detalii numite urcuşuri şi căderi, expansiuni şi îndepărtări etc.

Deoarece dorinţa de a primi este numită „creatură“ şi „un nou discernământ“, discuţia începe exact din locul în care dorinţa de a primi începe să primească impresii. Vorbele sunt discernăminte, părţi ale impresiilor; aici deja există o corelaţie între Lumină şi dorinţa de a primi.

Aceasta se numeşte „Lumină şi Kli“. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre Lumină fără un Kli, de vreme ce Lumina care nu este obţinută de cel care primeşte este considerată Ațmuto, despre care este interzis să vorbim pentru că nu poate fi dobândită, şi cum oare am putea numi ceea ce nu am dobândit?

De aici învăţăm că, atunci când ne rugăm Creatorului pentru a ne trimite salvarea sau vindecarea, există două lucruri pe care trebuie să le percepem:

  1. Creatorul;
  2. Ceea ce provine de la El.

Despre primul discernământ, care se distinge ca Ațmuto, este interzis să ne exprimăm, aşa cum am spus mai sus. Al doilea discernământ, care provine de la El şi care este considerat Lumina ce se extinde în Kelim, adică în dorinţa noastră de a primi, este ceea ce numim Ein Sof. Aceasta este conexiunea Creatorului cu creaturile lui, fiind „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“. Dorinţa de a primi este considerată extinderea Luminii care ajunge, în cele din urmă, la ea.

Când dorinţa de a primi obţine Lumina extinsă, această Lumină este numită Ein Sof. Ea ajunge la cei care primesc prin multe înveşmântări, aşa încât chiar şi cel mai de jos va fi capabil să o primească.

Se pare că toate discernămintele şi schimbările îl afectează, în special, pe cel care primeşte, în funcţie de modul în care este impresionat de ele. Totuşi, trebuie să desluşim problema despre care vorbim. Când vorbim despre discernăminte în lumi, ne referim la discernăminte potenţiale, iar când primitorul obţine aceste discernăminte, ele devin „reale“.

Împlinirea spirituală este obţinută atunci când ceea ce este în curs de dobândire şi ceea ce este dobândit apar împreună, pentru că fără dobândire nu există nicio formă a ceea ce e dobândit, întrucât nu există nimeni care să capete forma a ceea ce este dobândit. Prin urmare, acest discernământ este considerat Ațmuto, unde nu există loc pentru nicio formulare. Aşadar, cum putem spune că ceea ce este dobândit îşi are propria formă?

Putem vorbi doar de acolo de unde simţurile noastre sunt impresionate de extinderea Luminii, care este „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“ şi care ajunge de fapt în mâinile primitorilor.

În mod similar, atunci când examinăm o masă cu ajutorul senzaţiilor tactile ne dăm seama că este ceva dur. Distingem, de asemenea, lungimea şi lăţimea ei, în concordanţă cu simţurile noastre. Totuşi, asta nu înseamnă că masa îi va părea la fel celui care are alte simţuri. De exemplu, în ochii unui înger, atunci când examinează masa, aceasta îi va apărea în funcţie de simţurile lui. Prin urmare, noi nu putem defini nicio formă aşa cum o face îngerul, deoarece nu cunoaştem simţurile lui.

Astfel, din moment ce nu-l cunoaştem pe Creator, nu putem spune ce formă au lumile din perspectiva Lui. Noi cunoaştem lumile numai în conformitate cu simţurile şi senzaţiile noastre, pentru că aşa a fost dorinţa Lui, ca noi să îl dobândim în acest mod.

Acesta este sensul versetului: „Nu există nicio schimbare în Lumină“. Toate schimbările sunt, mai degrabă, în Kelim, adică în simţurile noastre. Astfel, evaluăm totul în funcţie de imaginaţia noastră. Prin urmare, dacă mai mulţi oameni examinează un lucru spiritual, fiecare o va face în funcţie de imaginaţia şi simţurile lui, şi fiecare va vedea o formă diferită.

În plus, forma însăşi se va modifica în percepţia omului, în concordanţă cu urcuşurile şi coborârile lui, după cum am spus mai sus, că Lumina este Simplă Lumină, şi toate schimbările se petrec numai în cei care primesc.

Fie ca noi să fim privilegiati cu Lumina Creatorului, să urmăm căile Lui și să-l servim, dar nu pentru a fi recompensaţi, ci pentru a aduce mulţumire Creatorului şi pentru a ridica Divinitatea din praf. Fie ca nouă să ni se acorde privilegiul contopirii cu Creatorul şi revelării Sfinţeniei Lui creaturilor Sale.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

2. Divinitatea în exil

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit în 1942

Sfântul Zohar spune: „El este Șochen (locuitor) şi Ea este Șhina (Divinitate)“. Trebuie să interpretăm aceste cuvinte astfel: Este ştiut faptul că despre Lumina Superioară se spune că în ea nu există nicio schimbare, după cum este scris: „Eu, Domnul, nu Mă schimb“. Toate numele şi apelativele se referă doar la Kelim (vase), care reprezintă dorinţa de a primi inclusă în Malhut – rădăcina creaţiei. De acolo ea coboară spre această lume, la creaturi.

Toate aceste discernăminte, începând cu Malhut (fiindcă este rădăcina creării lumilor până la creaturi), se numesc Șhina. Tikun (rectificarea) generală este atunci când Lumina Superioară va străluci în ele.

Lumina care luminează în Kelim este numită Șochen, iar Kelim sunt numite, în general, Șhina. Cu alte cuvinte, Lumina sălăşluieşte în Șhina. Aceasta înseamnă că Lumina este numită Șochen pentru că sălăşluieşte în Kelim; şi înseamnă că totalitatea Kelim poartă numele de Șhina

Perioada dinaintea celei în care Lumina străluceşte în ele pe deplin este numită „Timpul rectificării“. Asta înseamnă că vom face rectificări, astfel încât Lumina va străluci în ele pe deplin. Până atunci, această stare se numeşte „Divinitatea în exil“.

Asta înseamnă că încă nu există perfecţiune în Lumile Superioare. Jos, în această lume, ar trebui să existe o stare în care Lumina Superioară să fie în interiorul dorinţei de a primi. Această Tikun este considerată primire pentru dăruire.

Între timp, dorinţa de a primi este umplută cu lucruri josnice şi prosteşti, care nu formează un loc în care slava Cerului să fie revelată. Asta înseamnă că în loc ca inima să fie Tabernacol pentru Lumina Creatorului, ea devine un loc al gunoaielor şi al murdăriei. Cu alte cuvinte, josnicia acaparează întreaga inimă.

Aceasta se numeşte „Divinitatea în praf“, însemnând că este umilită până la pământ şi toţi detestă lucrurile sfinte şi nu există niciun fel de dorinţă de a o ridica din praf. În schimb, ei preferă lucrurile josnice, iar asta provoacă suferinţă în Șhina, pentru că nu-i fac un loc în inimă care să devină Tabernacol pentru Lumina Creatorului.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

1. Nu există nimeni în afară de El

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit de 1 Paraşat Yitro, 6 februarie, 1944

Este scris: „Nu există nimeni în afară de El“. Aceasta înseamnă că nu există nici o altă forţă în lume care să aibă puterea de a face ceva împotriva Lui. Iar dacă omul descoperă că există lucruri în lume care neagă Ghidarea de Sus, motivul este că aceasta este voia Lui.

Şi este considerată rectificare, numită „stânga respinge şi dreapta atrage“, adică ceea ce stânga respinge este considerată rectificare. Aceasta înseamnă că există lucruri în lume care, de la început, au fost menite să abată omul de la calea cea dreaptă şi prin care este respins de la Sfinţenie.

Iar beneficiul respingerilor este acela că, datorită lor, omul primeşte o nevoie şi o dorinţă completă pentru ca Creatorul să îl ajute, fiindcă vede că altfel este pierdut. Nu numai că nu progresează în munca sa, dar vede că regresează, adică nu are puterea să respecte Tora şi Mițvot chiar şi în Lo Lișma (nu pentru Numele Ei). Doar dacă depăşeşte cu adevărat toate obstacolele, mai presus de raţiune, poate să acorde atenţie Torei şi Mițvot. Însă omul nu are întotdeauna putere să treacă peste raţiune, aşa încât este forţat să se abată, Doamne fereşte, de la calea Creatorului, chiar şi în Lo Lișma.

Iar el, care simte mereu că ceea ce este sfărâmat este mai măreţ decât întregul, adică există mai multe coborâri decât urcuşuri, nu vede finalul acestor stări şi crede că va rămâne pentru totdeauna în afara sfinţeniei, întrucât vede că îi este dificil să acorde atenţie Torei, chiar şi într-o mică măsură, dacă nu trece peste raţiune. Dar nu este întotdeauna capabil să o depăşească. Şi care va fi, oare, sfârşitul?

Atunci, ajunge la concluzia că nimeni nu îl poate ajuta, cu excepţia Creatorului. Asta îl determină să ceară din adâncul inimii să îi deschidă Creatorul ochii şi inima şi să îl aducă, într-adevăr, mai aproape de eterna contopire cu El. Aşadar, toate respingerile pe care le-a experimentat au venit de la Creator.

Acest lucru nu înseamnă că el a greşit sau că nu a avut capacitatea de a le depăşi. Mai degrabă, acelor oameni care doresc cu adevărat să se apropie de Creator şi nu se mulţumesc cu puţin, adică să rămână neştiutori ca nişte copii, li se dă ajutor de Sus, aşa încât să nu poată să spună că mulţumită Creatorului au Tora şi Mițvot şi fapte bune şi, oare, ce altceva şi-ar mai putea dori?

Numai cel care are o dorinţă adevărată va primi ajutor de Sus.

Şi i se arată în mod constant ce greşeşte în starea lui actuală. Mai precis, i se trimit gânduri şi opinii care sunt împotriva muncii. Asta se întâmplă pentru ca el să îşi dea seama că nu este unit cu Creatorul. Şi, pe măsură ce le depăşeşte, vede că este mai departe de sfinţenie decât alţii, pe care îi simte ca fiind uniţi cu Creatorul.

Pe de altă parte, el are mereu doleanţe şi cerinţe şi nu poate înţelege comportamentul Creatorului şi felul în care se poartă cu el. Asta îl doare. De ce nu este unit cu Creatorul? În cele din urmă, ajunge să simtă că nu are deloc parte de sfinţenie.

Deşi uneori primeşte o trezire de Sus care îl animă, pentru un timp, imediat cade într-o stare de nimicnicie. Totuşi, aceasta îl face să înţeleagă că numai Creatorul poate să îl ajute şi să îl aducă mai aproape, cu adevărat,.

Omul trebuie, întotdeuna, să încerce să se unească cu Creatorul, adică să îşi îndrepte toate gândurile către El. Cu alte cuvinte, chiar dacă este în cea mai rea stare, ceea ce înseamnă că nu poate cădea mai jos de atât, el nu trebuie să părăsească domeniul Lui, şi anume să creadă că există o altă putere care îl împiedică să intre în sfinţenie şi care i-ar putea face bine sau rău.

Asta înseamnă că omul nu trebuie să creadă că puterea Sitra Achra (cealaltă parte) este cea care nu-i permite să facă fapte bune şi să urmeze căile Creatorului. Dimpotrivă, totul este făcut de Creator.

Baal Șem Tov a spus că cel ce susţine că există o altă forţă în lume, şi anume Klipot (coji), se află în situaţia în care „serveşte alţi zei“. Nu este neapărat gândul ereziei, care este un păcat, ci faptul că el crede că există o altă autoritate şi o altă forţă în afară de Creator şi, astfel, comite un păcat.

Mai mult, cel ce spune că omul are propria sa putere, adică spune că ieri el însuşi nu a vrut să urmeze căile Creatorului, chiar şi aceasta este considerată comitere a păcatului ereziei. Înseamnă că el nu crede că numai Creatorul este Cel ce conduce lumea.

Iar atunci când comite un păcat trebuie neapărat să regrete şi să-i pară rău că l-a săvârşit. Însă şi aici trebuie să plasăm durerea şi tristeţea în ordinea corectă, acolo unde se află cauza păcatului, pentru că acela este momentul pe care ar trebui să îl regrete.

Apoi, omul trebuie să se căiască şi să spună: „Am făcut acel păcat întrucât Creatorul m-a azvârlit de la sfinţenie într-un loc al mizeriei, în hazna, la locul murdăriei“. Cu alte cuvinte, Creatorul i-a dat omului dorinţa şi pofta de a se bucura şi de a respira aerul dintr-un loc al duhorii. (Şi s-ar putea spune, după cum este scris în cărţi, că uneori omul se încarnează într-un porc. Noi ar trebui să interpretăm asta aşa cum spune el: omul primeşte o dorinţă şi o poftă de a lua însufleţire de la lucruri pe care anterior le-a considerat resturi, iar acum vrea să se hrănească cu ele.)

De asemenea, când are senzaţia că este într-o stare de înălţare şi simte un gust plăcut în muncă, omul nu trebuie să spună: „Acum mă aflu într-o stare în care înţeleg că merită osteneala să-l preamăresc pe Creator.“ Dimpotrivă, el ar trebui să ştie că acum este favorizat de Creator; prin urmare Creatorul îl apropie şi, din acest motiv, simte un gust plăcut în muncă. Şi el trebuie să fie atent să nu părăsească niciodată domeniul Sfinţeniei şi să spună că există altcineva care acţionează în afară de Creator. (Asta înseamnă că a fi sau nu favorizat de Creator nu depinde de om, ci doar de Creator. Iar omul, cu gândirea lui mereu orientată spre exterior, nu poate să înţeleagă de ce acum Creatorul l-a favorizat, iar altădată nu.)

Ar trebui totodată ca, atunci când regretă că Creatorul nu îl apropie, să fie atent să nu se preocupe de sine însuşi, adică de faptul că este îndepărtat de Creator, pentru că în acest mod el devine un primitor în propriul beneficiu, iar cel ce primeşte este îndepărtat. Dimpotrivă, ar trebui să regrete că este exilat de Șhina (Divinitate), ceea ce înseamnă că a provocat tristeţe Divinităţii.

Omul ar trebui să-şi imagineze că se află într-o stare în care un mic organ al său este rănit. Totuşi, durerea este simţită în primul rând în minte şi în inimă (inima şi mintea reprezintă omul ca întreg). Desigur că senzaţia unui singur organ nu seamănă cu senzaţia omului ca întreg, unde este simţită o durere mult mai mare.

La fel este şi durerea pe care omul o simte atunci când este îndepărtat de Creator. Din moment ce el este doar un organ singular al Sfintei Șhina, pentru că Sfânta Șhina este sufletul comun al lui Israel, senzaţia unui singur organ nu seamănă cu senzaţia durerii generale. Aceasta înseamnă că există tristeţe în Șhina atunci când organele sunt separate de ea, iar ea nu poate să le hrănească. (Ar trebui să ne amintim ceea ce au spus înţelepţii noştri: „Când un om regretă, ce spune Șhina? «Este mai puţin important decât capul meu»“). Prin faptul că nu asociază tristeţea îndepărtării cu sinele însuşi, omul este scutit de căderea în capcana dorinţei de a primi pentru sine, care este considerată separare de sfinţenie.

Acelaşi lucru este valabil atunci când omul simte o oarecare apropiere de sfinţenie, când simte bucurie pentru că a fost favorizat de Creator. Aici, de asemenea, trebuie să spună că bucuria lui se datorează, în primul rând, faptului că acum există bucurie Sus, în Sfânta Șhina, pentru că poate să aducă lângă ea organul care a fost separat, aşa încât nu este nevoită să-şi îndepărteze propriul organ.

Şi omul primeşte bucuria de a fi recompensat fiindcă a adus plăcere Sfintei Șhina. Conform calculelor de mai sus, aceasta însemnă că atunci când este bucurie pentru una dintre părţi, această bucurie este doar o parte din bucuria întregului. Datorită acestor calcule omul îşi pierde individualitatea şi evită să fie prins de Sitra Achra, care este dorinţa de a primi în propriul beneficiu.

Deşi dorinţa de a primi este necesară, pentru că ea înseamnă omul ca întreg (fiindcă tot ce există în om, în afară de dorinţa de a primi, nu aparţine creaturii, ci este atribuit Creatorului), această dorinţă de a primi trebuie rectificată pentru ca ea să aibă scopul de a dărui.

Cu alte cuvinte, dorinţa de a primi ar trebui să obţină plăcere şi bucurie doar pentru că Sus există încântare atunci când creaturile simt plăcere, întrucât scopul Creaţiei este să aducă beneficii creaturilor Sale. Aceasta se numeşte bucuria Șhina în Lumea Superioară.

Din acest motiv omul trebuie să caute sfaturi cu privire la modul în care poate aduce mulţumire Creatorului. Şi, desigur, dacă el primeşte plăcere, Sus se va simţi încântare. Prin urmare, omul mereu tânjeşte să fie în Palatul Regelui şi să se poată juca cu comorile Regelui. Iar asta, cu siguranţă, va produce mulţumire Sus. Rezultă că toate dorinţele lui ar trebui să fie îndreptate doar către Creator.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

INTERNALITATE SI EXTERNALITATE

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Modestia înseamnă că în toate felurile – în acţiune şi în minte – cineva se anulează în faţa altuia. Aceasta înseamnă, că el ar trebui să îşi anuleze, de asemenea, raţiunea în faţa prietenului său.

Este internalitate şi este externalitate. Ele sunt denumite “revelat” şi “ascuns” , “act” şi “gând.” Ceva ce toată lumea poate vedea aparţine părţii acţiunii, dar gândul nu este descoperit. Este aşa, deoarece, gândul este considerat interior, înseamnând că este interiorul omului. Dar un act se consideră externalitate, când este un gând interior înăuntrul lui.

De aceea, când cineva trebuie să se anuleze înaintea prietenilor, nu se consideră cu adevărat anulare, numai dacă este în două maniere – în gând şi în acţiune.

Nu neapărat actul, ci mintea sa, de asemenea, ar trebui să fie revocată şi trebuie să spună că punctul de vedere al prietenului este mai important decât punctul său de vedere. Altfel nu se consideră anulare. Când afişează anularea în faţa prietenilor, nu este nimic altceva decât linguşeală, adică afară pare că prietenul său ar fi mai important, dar în interior, ştie că prietenul lui nu este nici măcar aproape de nivelul lui.

Şi este, de asemenea, internalitate, denumită “ascuns.” Sunt gândurile şi mintea, pe care trebuie să le anuleze în faţa prietenului. Acesta este înţelesul a ceea ce este scris, “Sufletul meu va fi praf înaintea tuturor.” Întrebarea este, “Cum poate o persoană rezonabilă şi raţională spune că raţiunea sa este anulată în faţa fiecăruia, în timp ce ea ştie şi simte despre sine că este la un nivel de o sută de ori mai mare decât al cel al prietenului?”

Totuşi, este un discernământ denumit “parte,” şi un discernământ denumit “întreg.” Întregul este mai înalt decât partea, şi trebuie să se anuleze în faţa fiecărei părţi, facând parte din întreg. Cu alte cuvinte, individual, întregul Israel nu este atât de important, dar faţă de întreg, fiecare persoană este foarte importantă din perspectiva întregului.

Trebuie să îşi anuleze propriile nevoi în faţa nevoilor colectivului. Şi, deoarece, o persoană trebuie să-şi anuleze raţiunea şi gândurile în faţa Creatorului, trebuie să se obişnuiască afară. Aceasta se numeşte “a face” care se numeşte, “Vom face.” Şi toate anulările îi vor permite să îşi anuleze raţiunea şi gândurile în faţa Creatorului.

Aşadar, reiese că cine are mai multă cunoaştere face mai multă muncă pentru a se anula în faşa Creatorului. Dar acela care este un prost nu trebuie să-şi anuleze raţiunea, deoarece nu are raţiune. Prin urmare singurul merit al raţiunii este acela ca cineva are ce să anuleze, şi acesta este singurul motiv pentru care trebuie să aspire către cunoaştere. Şi unul care nu este pregătit pentru asta, este mai bine să nu aibă cunoaştere.

Aceasta se numeşte “Înţelepciunea lui este mai multă decât faptele sale.” Aceasta înseamnă, că are mai multă cunoaştere pe care o poate anula, deoarece anularea se consideră a face şi nu a auzi. “A auzi” înseamnă înţelegere, şi a face este numai prin forţă, fără raţionament. Aceasta se numeşte, “Vom face şi vom auzi.” De aceea, dacă are puterea de a face, va putea să înceapă a auzi deoarece baza sa este credinţa şi nu cunoaşterea.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

VOM FACE SI VOM AUZI

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Este scris, “Şi omul Moise era foarte umil.” Umilinţa înseamnă modestie, când o persoană se anulează în faţa alteia. Nu este neapărat o anulare exterioară, ci interioară, de asemenea. “Exterioară” înseamnă ce este văzut în exterior, ceea ce este descoperit atunci când toţi pot vedea că nu se gândeşte deloc la sine, ci îi consideră pe prieteni ca fiind la un nivel mai important decât al său. Aceasta este arătată prin acţiunile pe care le face faţă prietenul său.

Şi este, de asemenea, internalitate, denumită “ascuns.” Sunt gândurile şi mintea, pe care trebuie să le anuleze în faţa prietenului. Acesta este înţelesul a ceea ce este scris, “Sufletul meu va fi praf înaintea tuturor.” Întrebarea este, “Cum poate o persoană rezonabilă şi raţională spune că raţiunea sa este anulată în faţa fiecăruia, în timp ce ea ştie şi simte despre sine că este la un nivel de o sută de ori mai mare decât al cel al prietenului?”

Totuşi, este un discernământ denumit “parte,” şi un discernământ denumit “întreg.” Întregul este mai înalt decât partea, şi trebuie să se anuleze în faţa fiecărei părţi, facând parte din întreg. Cu alte cuvinte, individual, întregul Israel nu este atât de important, dar faţă de întreg, fiecare persoană este foarte importantă din perspectiva întregului.

Trebuie să îşi anuleze propriile nevoi în faţa nevoilor colectivului. Şi, deoarece, o persoană trebuie să-şi anuleze raţiunea şi gândurile în faţa Creatorului, trebuie să se obişnuiască afară. Aceasta se numeşte “a face” care se numeşte, “Vom face.” Şi toate anulările îi vor permite să îşi anuleze raţiunea şi gândurile în faţa Creatorului.

Aşadar, reiese că cine are mai multă cunoaştere face mai multă muncă pentru a se anula în faşa Creatorului. Dar acela care este un prost nu trebuie să-şi anuleze raţiunea, deoarece nu are raţiune. Prin urmare singurul merit al raţiunii este acela ca cineva are ce să anuleze, şi acesta este singurul motiv pentru care trebuie să aspire către cunoaştere. Şi unul care nu este pregătit pentru asta, este mai bine să nu aibă cunoaştere.

Aceasta se numeşte “Înţelepciunea lui este mai multă decât faptele sale.” Aceasta înseamnă, că are mai multă cunoaştere pe care o poate anula, deoarece anularea se consideră a face şi nu a auzi. “A auzi” înseamnă înţelegere, şi a face este numai prin forţă, fără raţionament. Aceasta se numeşte, “Vom face şi vom auzi.” De aceea, dacă are puterea de a face, va putea să înceapă a auzi deoarece baza sa este credinţa şi nu cunoaşterea.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

OMUL CA UN ÎNTREG

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

Ca întreg, omul este alcătuit din două discernăminte:

  1. propria existenţă;
  2. existenţa realităţii.

Această existenţă a realităţii este împărţită în trei părţi:

1) Necesitatea fără de care realitatea ar înceta să existe. Pentru aceasta, este suficient să mănâmci o felie mică de pâine uscată şi o cană de apă rece pe zi, să dormi pe o bancă pentru câteva orre cu hainele pe tine, nici măcar în casă, ci pe câmp sau în peşteră când plouă pentru a nu te uda. Hainele, de asemenea, pot fi numai franjuri.

2) Comportându-se ca burghezul obişnuit, dar nedorind să fie precum bogaţii, care au multe camere, mobilă frumoasă, accesorii fine, haine frumoase, şi nedorind să mănânce şi să bea totul aşa cum bogaţii sunt obişnuiţi să o facă.

3) Tânjind şi cerându-i corpului să se asemene bogaţilor. Şi, deşi, nu poate obţine ceea ce vrea, ochii şi inima lui sunt dedicaţi pentru asta, şi aşteaptă şi munceşte pentru a obţine acestea – să fie admis în clasa celor bogaţi.

4) Acesta trăieşte în toate discernămintele precedente: dacă a câştigat suficient pentru acea zi, nu îşi face griji pentru ziua de mâine. Dimpotrivă, fiecare zi este considerată de el ca întreg cuprinsul vieţii sale.

De obicei, oameni se îngrijesc de satisfacerea nevoilor numai pentru şaptezeci de ani. Dar peste o sută douăzeci de ani, omul nu mai se îngrijorază pentru proviziile lui. De asemenea, uneori, o persoană crede că fiecare zi ar trebui să fie în ochii ei ca nouă, însemnând precum o creaţie nouă.

Este precum o reîncarnare – cum că persoana de ieri sa reîncarnat în persoana de azi şi trebuie să corecteze tot ce a făcut cu o zi înainte, atât în ce priveşte meritele cât şi păcatele, adică chiar dacă a făcut Mitzvot (fapte bune) sau  greşeli.

De exemplu, dacă a luat ceva de la prietenul lui, trebuie să îl returneze. Şi dacă a împrumutat ceva prietenului său, ar trebui să îl primească de la el, deoarece a recupera o datorie este o Mitzva (singularul de la Mitzvot), aşadar trebuie să colecteze de la prietenul său.

Şi acum vom vorbi despre dragostea pentru Creator. În primul rând, cineva trebuie să ştie că dragostea este cumpărată prin acţiuni. Dăruind prietenilor cadouri, fiecare dar pe care îl face prietenilor este precum o săgeată şi un glonţ, făcând o gaură în inima prietenului. Şi, deşi, inima prietenului este ca o piatră, totuşi, fiecare glonţ face o gaură. Şi multele găuri se unesc într-un spaţiu gol în care dragostea celui care dăruieşte cadoul intră.

Şi căldura dragostei atrage la el scânteile de dragoste ale prietenului său, şi apoi cele două iubiri se revarsă într-o mantie de dragoste care îi acoperă pe amândoi. Aceasta înseamnă că dragostea unuia îi înconjoară şi îi cuprinde pe amândoi, şi ei în mod natural devin o singură persoană, deoarece îmbrăcămintea ce-i acoperă pe amândoi este o singură mantie. De aceea, amândoi sunt anulaţi.

Este o regulă că orice lucru nou este interesant şi amuzant. De aceea, după ce cineva primeşte mantia iubirii de la celălalt, acesta se bucură numai de dragostea pentru celălalt şi uită de dragostea de sine. În acel moment, fiecare dintre ei începe să primească plăcere numai din grija pentru prietenul lui, şi nu-şi poate purta de grijă, deoarece fiecare persoană poate munci numai acolo unde primeşte plăcere.

Şi, deoarece, se bucură de dragostea pentru ceilalţi şi primeşte plăcere specific din asta, nu va primi plăcere din grija pentru sine şi dacă nu este plăcere, nu este grijă şi nu poate lucra.

De aceea, uneori, găseşti în natură că în timp ce dragostea pentru ceilalţi este excepţional de puternică, cineva poate comite suicid. De asemenea, în dragostea pentru Creator, uneori o persoană este dispusă să cedeze al treilea discernământ mai sus menţionat. Apoi, este dispusă să renunţe la al doilea discernământ şi apoi la primul discernământ, însemnând toate cele trei discernăminte în existenţa realităţii.

Dar cum îşi poate anula propria existenţă? Această întrebare este, „Dacă această existenţă este revocată, cine ar primi dragostea?” Dar Creatorul îi acordă dragoste cu puterea de a devia o persoană de la calea cea dreaptă. Cu alte cuvinte, el nu mai este raţional şi vrea să fie anulat din realitate prin puterea dragostei, și mintea sa raţională nu are putere de a îl reţine.

De aceea, dacă întrebăm, „Cum este posibil ca cineva să ajungă într-o astfel de stare?” Nu este un răspuns pentru aceasta: „Gustă şi vezi că Domnul este bun.” De aceea natura are nevoie de anulare, chiar dacă nu înţelegem raţionamentul.

Acum putem înţelege versetul, „Şi vei iubi … cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.”  „Puterea ta” înseamnă existenţa realităţii, „Sufletul tău,” înseamnă propria existenţă,” şi „Inima ta,” reprezintă deja un nivel superior, însemnând cu ambele înclinaţii – înclinaţia cea bună şi înclinaţia rea.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

DOJENINDU-L PE CELALALT

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

“‘Cine nu ştie cum să fie dojenit.’ Nu spune ‘Să dojenească,’ ci ‘să fie dojenit’” (Zohar, VaYeshev). Omul vrea să-i dojenească pe alţii. Fiecare vrea ca toţi ceilalţi să lucreze cu vase de dăruire, căci dacă toţi ceilalţi prieteni ar lucra în dăruire, ei i-ar da tot ceea ce are nevoie. Totuşi, dacă şi-ar face singur reproşuri, că ar trebui să fie cel ce dăruieşte, atunci dorinţa sa de a primi ar pierde. Dar când vasele celorlalţi lucrează în dăruire, voinţa sa de a primi profită. De aceea, fiecare vrea ca toţi ceilalţi să fie puri.

Înapoi la pagina SCRIERI SOCIALE – (link)

error: Content is protected !!