– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
Astăzi am primit scrisoarea ta împreună cu alți 18; Puteți gusta aroma plăcerii strălucirii și dulceții celui care trăiește (scris și ca 18) pentru totdeauna. Trebuie să aspirăm la tot, căci a aspira la lucruri bune se numește o „rugăciune”, care este o deficiență, când cineva simte că îi lipsește acel lucru și pe care Creatorul i-l va da. Adică, o persoană trebuie să aștepte momentul în care simte în inima sa toate lucrurile bune pe care Creatorul ni le-a promis la primirea Torei, după cum este scris: „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.”
Vedem că, în mod normal, cineva care are o mulțime de proprietăți și multe posesiuni este foarte plin de viață. Dar noi, poporul ales, după cum este scris: „Tu ne-ai ales dintre toate neamurile” și fiecare din poporul lui Israel ar fi trebuit să fie întotdeauna fericit și entuziast. Cu toate acestea, atâta timp cât cineva nu a fost răsplătit să simtă în inimă toate acele lucruri bune, o persoană nu este impresionată de a spune: „Tu ne-ai ales pe noi”.
Asta deoarece primirea Torei se referă în primul rând la caracterul intern al Torei, care este îmbrăcat în externalitate. Internalitatea Torei este numită „numele Creatorului”. Aceasta înseamnă că numele general al Creatorului este „Cel Bun care face bine”. Deoarece Creatorul dă multe plăceri care sunt incluse în a face bine creațiilor Sale, Tora este numele plăcerilor, în care fiecare plăcere are un nume diferit. Adică numele general, Cel Bun care face bine, se întinde pe mai multe detalii și această internalitate se îmbracă în Tora externă.
Omul ar trebui să se roage pentru a fi răsplătit cu caracterul intern al Torei, pentru că atunci simțim toate lucrurile bune pe care ni le-a promis Creatorul, așa că atunci când spunem: „Tu ne-ai ales”, înseamnă că simțim deja toate bunurile bune care ne-a fost acordate și pentru care suntem numiți „o împărăție de preoți și un popor sfânt”.
Acesta este înțelesul: „Și întreg poporul care a văzut că le-a vorbit”. Când vocea Creatorului este ascultată în inimă, acel sentiment este la fel de suficient ca și în realitate, pentru că „nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască”. Totuși, văzând că le-a vorbit, adică prin vocea Creatorului care se răspândește în inimă, nu în ureche – căci urechea este externă și numai inima este omul – de aceea, vocea Creatorului trebuie să fie simțită în inimă. Atunci se numește „a vedea că le-a vorbit” și apoi fiecare trăiește într-o lume care este absolut bună și inima simte că „Tu ne-ai ales” pentru că are gustul strălucirii plăcerii superioare și mirosul dulce al Luminii Creatorului se răspândește în inima sa. Atunci vedem că: „Fericit ești tu în lumea asta și fericit ești în lumea viitoare”.
Datorită sfințeniei Șabatului și a sărbătorii pe care nu mai pot continua acum.
Fie ca Domnul să ne ajute să ni se permită primirea completă a Torei.
De la prietenul tău care îți dorește ție și familiei tale ce e mai bun,
Am primit o telegramă de la … că am câștigat. Să sperăm, de asemenea că vom câștiga războiul cu înclinația – că și aici, de asemenea noi vom reuși și vom atinge scopul de a aduce încântare Creatorului.
Este timpul să începem să ne mișcăm înainte spre țelul nostru sacru, ca niște oameni foarte puternici. Este știut că drumul pavat care ne conduce spre țel este iubirea de prieteni, prin care omul trece la iubirea față de Creator. Iar problema iubirii se rezolvă prin “cumpără-ți un prieten”. Cu alte cuvinte, prin acțiuni, omul cumpără inima prietenului său. Și chiar dacă vede că inima prietenului său este ca o piatră, nu există nicio scuză. Dacă el simte că acela este potrivit pentru a-i fi prieten în muncă, atunci el trebuie să îl cumpere prin fapte.
Fiecare cadou (și un cadou este astfel determinat, atunci când el cunoaște că prietenului său ii va plăcea, fie în cuvinte, în gânduri sau în acțiuni. Totuși, fiecare cadou trebuie să fie la vedere, astfel încât prietenul său să știe de el, pentru că doar prin gânduri, acela nu știe că prietenul său se gândește la el. De aceea, cuvintele sunt, de asemenea necesare, adică să îi spună celuilalt că se gândește la el și că îi pasă de el. Și asta trebuie să fie, de asemenea despre lucrurile pe care prietenul său le iubește, adică ceea ce îi place prietenului său. Unuia caruia nu îi plac dulciurile ci murăturile, nu își poate trata prietenul cu murături, ci tocmai cu dulciuri, pentru că asta este ceea ce îi place prietenului său. Și din asta, trebuie să înțelegem că ceva ce poate fi neimportant pentru unul, poate fi mult mai important decât orice, pentru celălalt.), pe care el îl dă prietenului său este ca un glonț care face o gaură în piatră. Și deși primul glonț doar zgârie piatra, când al doilea glonț lovește în același loc, deja face o incizie.
Iar prin gloanțele pe care el le trage repetat, zgârietura devine o adâncitură in inima de piatră a prietenului în care se adună toate cadourile. Și fiecare cadou devine o scânteie de iubire, până când toate scânteile de lumină se acumulează în golul inimii de piatră și devin o flacară.
Diferența dintre o scânteie și o flacară este că acolo unde este iubire există dezvăluire adică, o deschidere către toți oamenii, fiindcă în el arde focul iubirii. Iar focul iubirii arde toate fărădelegile pe care acela le întâlnește în calea sa.
Și dacă întrebați “Ce poate să facă omul dacă simte că are o inimă de piatră față de prietenul său?”, iertați-mă că vă scriu “Toți și fiecare simt că el are inima de piatră”, cu excepția prietenilor care simt și recunosc că ei nu au nicio obiecțiune ca prietenul lor să îi iubească și să le dea cadouri (nu neapărat în acțiune, dar măcar în cuvinte bune și atenție specială pentru el). Mă refer numai la aceia care simt că au inimi foarte reci, în legătură cu iubirea prietenilor lor, sau cei care au avut o inimă de carne, dar răceala din partea prietenilor i-a afectat de asemenea, și inimile lor au înghețat.
Sfatul este foarte simplu: Este natural ca atunci când se freacă pietrele una de cealaltă să pornească focul. Aceasta este o lege mare pentru că “de la Lo Lișma[nu pentru numele Ei] omul să ajungă la Lișma [pentru numele Ei]”. Iar asta este așa, mai ales acolo unde actul este Lișma adică, să dea un cadou prietenului său, scopul fiind Lo Lișma.
Este așa pentru că omul dăruiește un cadou numai cuiva pe care îl cunoaște și îl recunoaște ca pe cineva drag. Rezultă că scopul cadoului este ca recunoștință pentru iubirea pe care prietenul său i-o arată. Totuși, dacă omul dă un cadou unui străin, adică el nu îl simte pe prietenul său apropiat de inima sa, atunci el nu are niciun motiv de recunoștință. Asta înseamnă că scopul este Lo Lișma, însemnând… intenția care ar trebui să fie.
Așadar, se poate spune că asta se numește ”caritate”, pentru că lui îi este milă de prietenul său, atunci când el vede ca nu e nimeni care să vorbească cu el și să îl primească, de aceea face el asta. Într-adevăr, există o rugăciune pentru asta – pentru ca Creatorul să îl ajute să simtă iubirea prietenului său și să îi aducă prietenul aproape de inimă. Astfel, prin fapte, el este de asemenea recompensat cu scopul.
Dar în timpul faptelor, dăruitorul cadoului intenționa ca darul pentru prietenul său să fie doar caritabil (chiar dacă el îi dăruiește prietenului său doar timpul său, pentru că există câteodată lucruri mai importante pentru un om decât banii săi, așa cum este spus ”omului îi pasă de lipsa lui de bani, dar nu de lipsa lui de timp”. Totuși, în legătură cu timpul, fiecare om îi dă valoarea lui, pentru că sunt oameni care iau un cent pe oră și sunt alții care fac mai mult sau mai puțin. La fel și cu spiritualitatea – cât de multă spiritualitate fac ei într-o oră, etc.), atunci acela marturisește despre sine că nu țintește spre iubirea față de prieteni, adică, prin acțiuni, iubirea dintre ei să sporească.
Numai când ambii intenționează să facă un cadou, și nu să facă act de caritate prin dezvăluirea inimilor lor, chiar și a celor mai puternici, fiecare să arate căldura din pereții inimii sale, iar caldura să aprindă scânteile iubirii pâna când se va forma un înveliș al iubirii. Apoi amândoi vor fi acoperiți de o singură pătură, adică o singură iubire îi va înconjura și îi va îmbrăca pe cei doi, așa cum este știut, că Dvekut (adeziunea) unește doi, într-unul.
Iar cand omul începe să simtă iubirea prietenului său, încep să se trezească în el imediat bucuria și plăcerea, fiindcă ceva nou îi stârnește interesul. Iubirea prietenului său este un lucru nou pentru el, pentru că el a știut întotdeauna că el însuși a fost singurul căruia i-a păsat de bunăstarea sa proprie. Dar din momentul în care el descoperă că prietenului său îi pasă de el, se trezește în el o bucurie nelimitată, și atunci el nu mai poate să se îngrijească de sine, pentru că omul face efort numai acolo unde simte plăcere. Și pentru că el începe să simtă placere în a avea grijă de prietenul său, firesc, el nu mai poate să se gândească la sine.
Vedem asta în natură, unde există iubire până când pofta devine de nesuportat. Și dacă veți vrea să întrebați “cum poate fi ca prin iubire un om să dezvolte dorința de a-și anula propria existență?“, există un singur răspuns la asta: “iubirea deviază de la calea dreaptă”. Cu alte cuvinte, este irațională și nu este considerată dreaptă.
Numai atunci când există o astfel de iubire, toți și fiecare sunt într-o lume care este toată bună, și simt cum Creatorul i-a binecuvântat. Apoi “binecuvântatul aderă la binecuvântat”, și el este recompensat cu Dvekut cu El.
Iar prin iubire, omul este de acord să își anuleze întreaga realitate. Este cunoscut, că întreg fiind, omul se divide în două părți: realitatea și existența realității. Realitate înseamnă că un om se simte pe sine însuși ca fiind o lipsă, o dorință de a primi plăcere. Existența realității este bucuria și plăcerea pe care el o primește, prin care corpul este hrănit și poate persista. Altfel, el ar trebui să se distrugă pe sine și să devină absent din lume. Acesta este sensul cuvintelor “pe care Dumnezeu le-a creat”, adică realitatea, “de făcut“ referindu-se la existența realității.
Existența realității se divide în trei părți:
1. [ … ] Necesitate, fără de care realitatea ar fi anulată. Cu alte cuvinte, el trebuie să mănânce cel puțin o bucată de pâine uscată și un pahar cu apă pe zi, și să doarmă câteva ore pe o bancă, cu hainele pe el și nici măcar într-o casă, ci afară, pe stradă sau pe un câmp. În timpul ploilor, pentru a evita umezeala și frigul, el s-ar duce înăuntrul vreunei peșteri pentru a dormi. Hainele lui, de asemenea pot fi zdrențe, iar asta poate fi destul pentru el, pentru că el nu vrea decât existența realității, și nimic mai mult.
2. Să fie un burghez normal sau important – să aibă o casă și mobilă, dotări în casă, îmbrăcăminte respectabilă, etc.
3. Să aibă o dorință de a fi ca cei cu stare, care au multe case și servitori, mobilier și accesorii aspectoase. Și deși el nu poate obține ceea ce vrea, ochii și inima sa aspiră către acestea, și singura sa speranță este să aibă o viață de lux, și se chinuie și muncește numai ca să atingă acest nivel de bunăstare.
Și mai există un al patrulea discernamânt între acestea trei, mai sus menționate: dacă el deja a făcut destule într-o zi, atunci lui nu-i mai pasă de ziua de mâine, ci mai degrabă el privește fiecare zi ca pe toți anii vieții sale, aproximativ 70 de ani. Și cum natura omului este să-i pese numai de necesitățile sale pentru toți cei 70 de ani, și nu pentru timpul de după moartea sa, fiecare zi este considerată de acesta, ca fiind viața sa întreagă, și nu se va gândi că va trăi mai mult decât atât.
Iar dacă el este reînsuflețit în ziua următoare, este ca și cum s-ar fi reîncarnat, și trebuie doar să mai corecteze din ceea ce a stricat în prima încarnare. Adică, dacă el a împrumutat bani de la cineva, a devenit îndatorat. Așadar mâine – în viața viitoare – el îi plătește, și este considerat un merit. În viața următoare el are întâi grijă de toate datoriile pe care le-a făcut la alții, sau pe care alții le-au făcut la el, iar ziua de poimâine este considerată o a treia încarnare, și așa mai departe.
Iar acum, putem explica problema mai sus menționată, că prin iubire, omul este dispus să facă concesii. Câteodată, când un om are iubire față de Creator, el este dispus să renunțe la al treilea discernământ, adică la viața de lux, pentru că el vrea să își dedice timpul și energia pentru a da niște cadouri Creatorului, prin care să cumpere iubirea Lui (așa cum am menționat mai sus, în legătură cu iubirea dintre prieteni). Cu alte cuvinte, deși el nu are încă iubire pentru Creator, acesta strălucește asupra lui ca Lumină Înconjurătoare, fiindcă merită să obțină iubirea pentru Creator.
Câteodată, omul simte că pentru a cumpara iubirea Creatorului el este dispus, dacă e necesar, să cedeze de asemenea și al doilea discernământ, adică viața burghezilor importanți și să trăiască numai din strictul necasar.
Câteodată, omul simte măreția iubirii Creatorului într-o asemenea măsură, că dacă ar fi nevoie, el ar fi de acord să anuleze până și prima parte – nevoile de bază ale vieții – chiar dacă prin asta, dacă nu ar da corpului său hrana de care are nevoie, existența sa proprie ar fi anulată.
Și câteodată, omul este dispus să renunțe la propria sa existență; el vrea să își dea corpul, dacă ar putea face asta, astfel încât prin el, numele Creatorului să fie sanctificat în mase. Este așa cum a spus Baal HaSulam “omul ar trebui să urmeze calitatea lui Rabi Akiva, care a spus ”întreaga mea viață am regretat acest verset: ‘cu tot sufletul tău’, ‘când voi putea să ajung să îl țin?’“.
Acum putem înțelege cuvintele înțelepților noștri “și vei iubi… cu toată inima ta”, cu ambele tale înclinații. Și “cu tot sufletul tău” înseamnă “chiar dacă El, Cel de Sus îți ia sufletul”. Și cu toată puterea ta înseamnă “cu toate posesiunile tale”. Așa cum am spus mai sus, primul grad de iubire este existența realității, adică hrana corpului prin proprietate și posesiune, însemnând abandonarea celor trei discernăminte mai sus menționate, în existența realității. Al doilea grad este, “cu tot sufletul tău”, adică cedarea a însăși existenței sale.
Iar asta o putem ține prin înclinația bună, adică prin constrângere, când omul îsi face corpul să înțeleagă că este mai multă bucurie și plăcere în a bucura și a dărui Creatorului, decât în a încânta și a dărui sieși. Totuși, fără bucurie și plăcere, omul nu poate face nimic. Când el se chinuie pe sine însuși, trebuie să spunem că acesta primește în schimb o formă de plăcere, sau că el simte sau speră să simtă placerea în timpul acțiunii, pentru că suferința purifică, astfel încât după aceasta el să fie recompensat cu o minunată plăcere în schimbul suferinței. Cu alte cuvinte, fie va obține plăcere în această lume, sau va avea plăcere în credința că el va primi plăcere în lumea urmatoare. Ca să spunem altfel, fie are plăcere în formă de Lumină Interioară, sau în formă de Lumină Înconjurătoare – din viitor.
Totuși, omul nu trebuie să gândească că poate face ceva fără plăcere. De fapt, (omul ar trebui să știe asta) există multe discernăminte în Lișma, adică în dăruire: “dăruirea pentru a dărui“, înseamnă că primim plăcere din dăruirea către Creator. “Dăruirea pentru a primi” înseamnă că el dăruiește Creatorului, și prin asta va primi altceva, orice ar fi aceasta – lumea aceasta, lumea viitoare, realizări sau grade înalte.
Dar omul ar trebui să dăruiască pentru a dărui, adică să obțină o plăcere minunată din dăruirea către Creator, așa cum este pentru cei care au fost recompensați cu ea. Omul ar trebui să ceară Creatorului, din străfundul inimii sale, să îi dea senzația iubirii pentru Creator.
Iar dacă el încă nu este recompensat, trebuie să creadă și să își convingă corpul, că aceasta este o plăcere minunată, și este foarte important să îl iubească pe Creator, din cauza măreției și a sublimului Său. Dar omul ar trebui să cunoască un lucru: fără plăcere el nu poate face nimic complet.
Haideți să ne întoarcem la citatul menționat mai sus “‘cu toată inima ta’, cu ambele tale înclinații‘”, însemnând că omul trebuie sa fie complet în iubirea pentru Creator; adică până și înclinația rea va fi de acord să îi dăruiască Lui.
Voi fi scurt din cauza apropierii Șabatului. Cred că … voi putea să obțin răspunsuri la două scrisori pe care le-am primit de la el și care mi-au plăcut cu adevărat. Sunt surprins că … el, care obișnuia să îmi scrie scrisori, a trecut ceva timp de când am primit o scrisoare de la el. Va rog spuneți-mi dacă-i bine și sănătos. De asemenea, multe mulțumiri lui … pentru scrisorile pe care le-am primit de la el din când în când, și lui … pentru telegrame. Cred că … nu are adresa mea.
Prietenul vostru Baruh Șalom, fiul lui Baal HaSulam, Rav Așlag.
Am primit zece lire pentru Purim, care este de o jumătate de şekel. Zece gerah [o monedă care a fost folosită în Israel în vechime] este un şekel, iar jumătate din ele sunt zece. Este scris în sfântul Zohar că jumătate de şekel este numit zece, care este o piatră cu care să se cântărească contribuţia la Domnul (Ki Tisa, punctul 4).
Trebuie să interpretăm cuvintele sfântului Zohar. Jumătate de şekel înseamnă că, atunci când o persoană începe să cântărească cum să se întoarcă la Creator, când ştie că are multe nelegiuiri şi păcate, sfântul Zohar spune despre asta că persoana trebuie să ştie că este întotdeauna privită ca jumătate şi jumătate. Adică este jumătate merite, şi jumătate greşeli şi poate alege întotdeauna să se pronunţe pe o scală de merit. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri: „Trebuie să te vezi mereu pe jumătate vinovat şi pe jumătate nevinovat. Dacă el a făcut o Miţva, este fericit pentru că el s-a condamnat pe sine şi întreaga lume pe o scală de merit”, etc.
Trebuie să interpretăm motivul, deoarece înţelepţii noştri au spus: „Cel care este mai mare decât prietenul său, dorinţa lui este mai mare decât el”. Este aşa pentru că dacă nu i se va da o înclinaţie mai rea, el nu va avea de ales, deoarece dacă binele este mai mult decât răul, atunci el nu are de ales, deoarece alegerea este tocmai atunci când ambele sunt egale şi persoana decide.
Prin aceasta veţi înţelege ceea ce înţelepţii noştri au spus: ” În viitor [sfârşitul corecţiei], Creatorul aduce înclinaţia rea şi o măcelăreşte în faţa celor neprihăniţi şi înaintea celui rău. Pentru cei neprihăniţi, ea pare ca un munte înalt. Pentru cei răi, pare ca firul de păr”. Trebuie să înţelegem cine are dreptate, ceea ce înseamnă măsura înclinaţiei rele.
Cu toate acestea, aşa cum am explicat, cei răi au puţine merite, astfel încât înclinaţia lor rea nu este atât de mare, ci doar ca un fir de păr. Este aşa, pentru că, pentru a fi jumătate şi jumătate, atunci când nu este bine, trebuie să fie puţin rău. Dar cei neprihăniţi au multe merite, astfel încât şi înclinaţia lor rea trebuie să fie mare. De aceea, în cei neprihăniţi, înclinaţia rea este un munte înalt.
Prin aceasta veţi înţelege întrebările oamenilor cu privire la versetul „Vino la Faraon pentru că i-am împietrit inima”. Înseamnă că Creatorul i-a negat alegerea prin întărirea inimii sale? În conformitate cu ceea ce am explicat, este contrariul. Prin faptul că Creatorul îi întăreşte inima, el poate face din nou o alegere, căci atunci când Faraonul a spus: „Domnul este cel neprihănit, eu şi poporul meu suntem cei răi”, înseamnă că el s-a condamnat deja pe o scală de merit şi el este în întregime bun şi nu are nimic de făcut. Din acest motiv, în concordanţă cu binele său, Creatorul a trebuit să sporească înclinaţia rea, după cum înţelepţii noştri au spus: „Cel care este mai mare decât prietenul său, dorinţa lui este mai mare decât el”. De aceea, când Creatorul i-a întărit inima, el putea face din nou o alegere.
Fie ca Domnul să ne dea două porţii – vindecare şi mântuire.
De la prietenul tău care îţi doreşte ţie şi familiei tale toate cele bune,
Cine este sinele despre care spunem că este servitorul Creatorului și cine primește răsplata care a fost promisă, când, pentru fapte bune el va fi răsplătit cu un viitor bun?
Toate aceste lucruri s-au spus doar despre om, vârful creației, așa cum este scris: „Dumnezeu a creat pe om după chipul Său”. Crearea înseamnă ceva nou, care este existența din absență. Aceasta este dorința de a primi plăcere, adică de a crea o deficiență care întotdeauna dorește să-și satisfacă lipsa cu plăcere.
Pentru ca senzația plăcerii să fie absolut completă, el a primit munca în Tora și Mițvot [porunci], prin care omul trebuie să fie desăvârșit și să devină apt să primească plăcerea fără deficiențe. Adică, cel care primește plăcere de la un altul se simte chinuit odată cu primirea plăcerii datorată rușinii, numită „pâinea rușinii”. Prin perfecționarea cu virtuți va avea capacitatea de a primi plăcere fără sentimentul de rușine.
Rezultă că omul este numit „dorința de a primi plăcere”, iar dorința de a primi plăcere a fost dată mâinilor și picioarelor pentru a-i servi, precum și celui mai prețuit slujitor numit „intelect”. Toți acești slujitori îi aduc plăcere și dacă unul dintre slujitori lipsește, plăcerea e asociată cu acel slujitor care lipsește.
Dacă el nu are cel mai prețuit slujitor, adică intelectul, el încă simte plăcere și durere, cu excepția faptului că ele s-ar putea schimba și, în loc să primească o mare plăcere, ar putea primi plăceri minime. Adică, el nu poate judeca cu intelectul său, ce merită mai mult din punct de vedere al cantității și al calității și, prin urmare ar putea provoca daune și sparrgeri in kelim.
Chiar și o persoană nebună intenționează să primească plăcere prin acțiunile sale sau nu ar face acest lucru rău, dar există un motiv care îl face să facă acest lucru greșit. Tot ceea ce crede că ar putea să-i aducă plăcere, el face imediat și nu are capacitatea mentală de a cântări cu intelectul său, dacă acesta este un motiv real sau unul imaginar.
Și nu vă întrebați cum se poate obține plăcere din a rupe sau a strica. Se spune despre filosoful Aristotel, că a ars o casă mare și scumpă pentru că dorea să i se comemoreze numele, ceea ce înseamnă că numele lui va rămâne pentru totdeauna, pentru că toată lumea își va aminti numele lui prin acest act. Adică, toată lumea și-ar aminti că Aristotel a ars conacul cel mare.
Rezultă că, deși a făcut un lucru rău, a avut un motiv. Adică, el a simțit plăcerea de a face acel lucrul rău pe care l-a făcut prin comemorarea numelui său. De asemenea, oricine este nebun nu are puterea criticilor, dar esența omului există încă.
De asemenea, există plăcerea de a evita durerea, deoarece acesta este deja un calcul pentru viitor, ceea ce înseamnă că acționează acum pentru a evita suferința de mai târziu. Acest lucru aparține deja intelectului, ceea ce înseamnă că intelectul îi amintește că este ceva rău. Și din moment ce intelectul său este deja greșit, el nu poate aduna gânduri împreună și, prin urmare simte doar prezentul, nu trecutul sau viitorul. Se pare că mintea este doar servitorul omului, ca și ceilalți slujitori, dar esența omului este lipsa care dorește să primească plăcere, ceea ce înseamnă că el simte totalitatea completă a plăcerii.
Voința de a primi există în toate animalele, dar numai omului i s-a dat capacitatea de a simți pe un altul. Adică, el poate să împartă cu prietenul său și să empatizeze cu prietenul său, adică să obțină plăcere din plăcerea prietenului său, precum și să sufere când prietenul său suferă.
Rezultă că omul a primit un loc suplimentar pentru a primi plăcere – în afara corpului său. Animalele sunt impresionate numai de ele însele și nu de alții, dar speciei vorbitor i s-a dat posibilitatea de a simți și pe altul [cu excepția anumitor animale cărora le-a fost dată această senzație prin natură, dar care o simt în mod specific doar față de aceeași specie].
În afară de vorbire, o persoană din Israel a primit o putere – senzația de glorie. În acest sens s-a spus: „Te numești om”. Este o putere suplimentară pentru vorbitor, ceea ce înseamnă că el poate regreta exilul Șchina [Divinității] și să se bucure de slava cerului care apare în lume. Prin urmare, o persoană din Israel a primit un alt loc pentru a primi plăcere, în plus față de vorbitor. Aceasta este principala plăcere pentru care lumea a fost creată – pentru a primi plăcerea senzației de evlavie.
Toate plăcerile care există în lume provin de la Creator, deoarece Creatorul iluminează în toate aceste lucruri, dar de ce sunt aceste plăceri numite „plăceri corporale”? Aceasta se datorează faptului că o persoană se poate bucura de ele fără a trebui să-L includă pe Creator în ele. Adică, chiar dacă nu se simte evlavios, când nu crede în Creator, el se poate bucura de toate aceste lucruri.
Dar degustarea aromei Torei și Mițvot este imposibilă fără asumarea sarcinii credinței. În măsura în care lumina credinței strălucește pentru el, în această măsură plăcerea din Tora și Mițvot crește pentru el. De aceea numim plăcerea în Tora și Mițvot „plăcere spirituală”.
Se poate simți plăcerea materială chiar și atunci când cineva nu are nici o legătură cu Tora și Mițvot, deoarece o persoană nu poate trăi fără vitalitate, pentru că fiecare persoană trebuie să încerce gustul plăcerii, deoarece natura creației este dorința de a primi plăcere. Gandul Creației, numit „dorința Lui de a face bine creațiilor Sale”, a impresionat în creaturi nevoia de a se bucura. Când nu se vede nici o plăcere în prezent sau în viitor, omul trebuie să se sinucidă pentru că venirea sa în această lume a fost doar pentru a primi plăcere.
Și din moment ce omul a primit lucrarea de alegere, să respingă pe cel rău și să aleagă Tora și Mițvot – pentru că numai în momentul alegerii este posibil să se cultive calități bune care să poată primi binele adevărat – s-a dat un timp de ascundere în timpul muncii. Adică, să nu se simtă gustul plăcerii în Tora și Mițvot, deoarece numai în timpul ascunderii există alegere.
Între timp, până când omul este răsplătit cu aroma vitalității spiritualității, el își ia toată vitalitatea numai din lucruri corporale, a căror plăcere este limitată. Dar aceasta este doar o tranziție până când vine să guste aroma spirituală, așa că trebuie să simtă doar aroma lucrurilor corporale. Dar chiar și în acele lucruri corporale este posibil să se obișnuiască să primească plăcere pentru Creator.
Voința de a primi este numită „trupul omului”. De aceea nu suferă schimbări, ci mai degrabă rămâne în acea stare de a dori mereu să primească plăcere.
Îmbrăcăminte: Orice lucru care suferă schimbare nu este esența obiectului, pentru că un obiect nu suferă nici o schimbare. Prin urmare, toate acele lucruri de la care vine plăcerea sunt considerate veșminte. De exemplu, astăzi poartă această îmbrăcăminte și mâine o altă îmbrăcăminte. Există haine cu care se muncește în bucătărie și există haine cu care se slujește împăratul.
Orice plăcere este considerată ca fiind ușoară și nu există lumină fără un Kli [vas], care este un lucru spiritual și orice lucru spiritual trebuie înveșmântat într-o anumită îmbrăcăminte corporală, căci numai prin îmbrăcăminte se poate primi plăcerea care se găsește în el. Așadar, ni s-au dat multe îmbrăcăminți în care există plăceri, cum ar fi mâncarea, băutul, hainele regale sau pur și simplu respectul față de faptul că cineva este considerat sau se bucură de chestiuni intelectuale sau de Tora și Mițvot. Fiecare persoană are veșminte diferite, și nici o persoană nu este ca alta. Cu toate acestea, există un lucru în care toți sunt la fel – toată lumea vrea plăcere.
Schimbarea veșmintelor: Schimbările la o persoană – care uneori dorește să se bucure de onoare și alteori numai de pofte, și uneori de Tora și Mițvot – vin din mai multe motive. Uneori acestea sunt ereditare, însemnând că strămoșii au ales să se bucure de anumite plăceri și asta trece de la o generație la alta. Acesta este sensul strămoșilor, unde calitățile bune trec de la tatăl familiei la generațiile următoare.
De asemenea, ne aflam sub schimbări prin cărți și autori – în cazul în care o persoană este impresionată de mediul înconjurător. Așa cum arborele absoarbe din ceea ce este în jurul lui, de aceea spinii și alte lucruri rele din jurul copacului sunt întotdeauna tăiate, și omul este pomul câmpului care absoarbe din mediul său. De aceea este impresionat de autori. Adică, are prieteni buni și obișnuiește să se bucure de lucrurile pe care prietenii le consideră bune sau rele. Sau, există mediul de cărți, adică ceea ce învață și citește în cărți, iar cărțile afirmă care lucru e bun și care e un lucru rău, iar apoi persoana urmează sfaturile lor.
Trebuie să explicăm cine este persoana despre care spunem că trebuie să fie un servitor al Creatorului şi în schimb va primi răsplata. La urma urmei, omul este format din 248 organe şi suflul vieţii, care susţine întregul corp. Întrebarea este: „Cine este operatorul- mintea, inima sau suflul vieţii care îl susţine? Şi ce este sinele, căruia i-a fost promis că va primi o bună răsplată în viitor pentru fapte bune?”
Versetul spune: „Şi Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său”. Termenul de creaţie se aplică în mod specific la ceva nou, adică la existenţa realităţii din absentă, în care Creatorul a creat ceva nou care nu exista înainte de a fi creat. Înţelepţii noştri au interpretat că această realitate este numită „dorinţa de a primi plăcere”. Aceasta este o lipsă şi o goliciune care trebuie acum ocupată. Nu a existat o lipsă înainte ca El să o creeze, deoarece înainte de această creaţie există numai deplinătate, deoarece nu se poate spune că, Creatorul conţine o lipsă. Prin urmare, acesta este singurul lucru nou, adică dorinţa de a primi.
Crearea voinţei de a primi
Nevoia de a crea voinţa de a primi este pentru ca ei au interpretat că scopul creaţiei a fost să facă binele creaţiilor Sale. Creatorul doreşte să-şi împărtăşească bunătatea pentru a încânta creaturile şi, în consecinţă, creaţia trebuie să conţină un Kli [vas] pentru primirea plăcerii. Este imposibil să primim plăcere dacă nu este nevoie şi neavând nevoie, atunci nu simţim nici plăcere.
Acest lucru este similar cu o persoană care îşi tratează prietenul cu o masă bună, dar acesta nu are poftă de mâncare şi, prin urmare, nu se poate bucura de masă, căci numai dorinţa pentru mâncare determină măsura plăcerii în a mânca. Din acest motiv, pentru ca toate creaturile să se bucure de darurile Sale, El a imprimat în creaturi o natură care întotdeauna vrea să primească plăcere.
Acest discernământ care există într-o persoană, şi anume dorinţa de a primi plăcere, este întregul om pe care Creatorul l-a creat. Tot ce vorbim despre om este nimic mai mult decât dorinţa de a primi. S-a spus despre el că trebuie să se angajeze în Tora şi Miţvot [porunci] şi că în viitor va primi o plăcere veşnică. Aceasta înseamnă că dorinţa de a primi plăcere vă fi răsplătită, la sfârşitul lucrării sale primind toată plăcerea pe care Creatorul o dă.
Dorinţa de primire a primit organe care să o servească şi prin care să primească plăcere. Adică, să îi aducă plăcere. Acestea sunt mâinile, picioarele, vederea, auzul şi aşa mai departe. Toate acestea sunt servitori, adică toate servesc omului. Cu alte cuinte, voinţa de a primi este privită ca stăpân şi toate organele sunt servitorii ei. De asemenea, are un majordom, numit peste servitorii săi, monitorizând şi asigurandu-se că toţi acţionează numai în scopul dorit de a aduce plăcere, căci aceasta este dorinţa proprietarului, numită „voinţa de a primi”.
Este ca un proprietar de afaceri care are mulţi angajaţi, dar un manager slab. În loc să profite, ar putea pierde. Dar proprietarul rămâne chiar şi atunci când nu are nici un manager, ca şi cum managerul este bolnav şi nu poate conduce afacerea, dar proprietarul afacerii este încă în viaţă.
Aşa şi aici. Dacă o persoană nu are intelect, numit „slujitor”, dar proprietarul este prezent, ceea ce înseamnă că dorinţa de a primi plăcere nu este pierdută din cauza asta şi aspiraţia de a se bucura rămâne – dar nu are capacitatea de a examina – atunci ar putea să vândă o mare plăcere în schimbul uneia mici. De exemplu, dacă acea persoană fără minte doreşte ceva dulce şi negustorul îi spune: „Dă-mi zece şekeli şi îţi dau dulceaţă”, dacă el este fără minte, ar putea să-i dea zece şekeli pentru dulceaţă, pentru că nu poate să evalueze preţul dulceţii pe care o vrea.
În mod similar, ar putea face rău, să spargă uneltele şi să îşi rupă hainele pentru că el crede că asta îi va oferi plăcere. Nu fiţi surprinşi că poate exista plăcere din a face rău. Se spune despre Aristotel, marele filosof, că a ars o casă mare şi scumpă pentru că dorea să-i comemoreze numele, ceea ce înseamnă, pentru ca numele lui să rămână pentru posteritate. El credea că, deoarece conacul era un lucru valoros, numele lui ar fi fost amintit pentru că toată lumea şi-ar fi amintit conacul mare pe care Aristotel l-a ars.
Astfel, vedem că oamenii găsesc plăcere şi în a strica. De asemenea, orice faptă pe care o persoană fără minte o face trebuie să-i dea plăcere şi această plăcere îl obligă să facă unele lucruri, chiar dacă acestea sunt rele, deoarece nu poate cântări dacă merită să cauzeze un mare rău în schimbul unei mici plăceri.
Din toate cele de mai sus rezultă că esenţa omului este voinţa de a primi plăcere şi nimic altceva. Adică, mintea nu este trupul omului, ci aşa cum s-a spus mai sus.
În ceea ce priveşte munca
Voinţa de a primi, care este esenţa omului, este opusă faţă de Creator, şi anume Creatorul este cel care dăruieşte. Pentru a avea o echivalenţă a formei, ceea ce înseamnă că acţiunile omului vor fi de asemenea doar de a dărui – sau plăcerile pe care le va primi de la Creator nu vor fi întregi pentru că va avea ruşine în ele, deoarece cel care primeşte un dar de la un altul este ruşinat să se uite la faţa acestuia şi se simte prost după primirea plăcerii – din acest motiv ne-a fost dată Tora şi Miţvot, prin care dobândim o nouă putere de a vrea să-L mulţumim pe Creator. În acel moment omul va fi capabil să primească toate plăcerile de la Creator fără nici o ruşine pentru că nu va primi toate acele plăceri pentru că doreşte să se bucure, ci pentru că face voia Creatorului acceptând plăcerea, ca scop al creaţiei, care a fost, ca toate creaturile să primească plăcere. Într-adevăr, întreaga lucrare se referă la atingerea acestui grad de dorinţa de a primi plăcere numai în scopul unei Miţva [poruncă/faptă bună].
Am repetat cuvintele pe care le-am spus verbal, astfel încât să ţi le poţi aminti, pentru că acestea sunt elementele de bază.
De la prietenul tău care îţi doreşte ţie şi familiei tale toate cele bune.
Din necesitatea de a separa iubirea dintre prieteni de lucrarea lui Dumnezeu – Asta nu am înțeles de fapt, deoarece acest lucru nu a fost niciodată tratat de către tatăl meu Baal HaSulam, de alăturare a acestor două lucruri împreună, ci mai degrabă a fost întotdeauna interzis să se țină discursuri despre Tora, sau a se vorbi despre stări de micime sau de măreție intre prieteni, după cum călătoria noastră a fost întotdeauna în distincție de „Azna lehet – Umblă smerit cu Dumnezeul tău”. Și foarte rar au permis sa se facă între prieteni discuții asupra Muncii. Acest lucru a fost menționat în mai multe articole ale tatălui meu Rav Baal HaSulam.
Cu toate acestea, devotamentul între prieteni era caracteristic oamenilor simpli, unde fiecare se ocupa doar de materialitatea prietenului și nu de spiritualitatea lui. Toata apropierea dintre prieteni era, de fapt, prin intermediul mesei, cu consumare de vin, dar nu în cuvintele Torei. Deci, eu nu știu ce vrei să renovezi. Ai putea spune că, dacă până acum ai crezut că iubirea de prieteni nu necesita ocuparea cu asta, sau a vorbi despre faptele de Muncă, acum ai certitudinea că singurul mod în care ar trebui să fie, este „AZNA LEHET-Umblă smerit cu Dumnezeul tău”.
Asta este ca și cum cineva merge la celebrarea plină de bucurie a unui prieten, dar el nu se cerceteaza pe sine dacă are o stare de spirit adecvată sau nu, dar simte că trebuie să participe la bucuria prietenului său, și ii este interzis să arate prietenului său o față posomorâtă, ci doar o față zâmbitoare.
Același lucru este aici, că uniunea între prieteni trebuie să existe în așa fel încât fiecare vrea să aducă bucurie prietenului său, într-adevăr, în lucruri materiale, deoarece acesta este tocmai faptul „cumpără-ți un prieten”.
Fă-ți un Rav – acesta este deja un lucru de la sine înțeles. Pentru că se întâmplă uneori ca între prieteni să fie unul care vrea să observe diferența față de celălalt – „Fă-ți un Rav”. Și asta se întâmplă între prieteni care au un paznic excelent și meticulozitate în continuare. Dar nu toată lumea este calificată pentru acest lucru.
Dar acest lucru nu se mai numește iubire pentru prieteni, pentru că iubirea de prieteni impune, pentru că aici nu există nicio legătură cu Munca, cum mi-ai scris tu.
Pentru prietenii din Ţara Sfântă, fie ca ei să trăiască pentru totdeauna,
În această săptămână, am primit două scrisori de la… şi în ceea ce priveşte întrebarea… voi răspunde în privat.
În general, înţelepţii noştri au spus: „Oricine este inactiv cu elogierea unui înţelept trebuie să fie îngropat în viaţa lui” [Șabat 105]. Trebuie să ne întrebăm: „De ce merită o pedeapsă atât de severă?”, Trebuie să ştim că lipsa este întotdeauna cauzată de lipsa deficienţei. Numai acolo este leneş. Dacă nu există o deficienţă, există întotdeauna mişcare pentru a căuta sfaturi despre cum să-şi satisfacă lipsa. Acesta este motivul pentru care, în mod special, cel care nu simte lipsă din plecarea înţeleptului, lipsa va fi evidentă în elogierea înţeleptului – când el este inactiv în elogierea acestuia.
Întrebarea este: „De ce nu simte lipsă din plecarea înţeleptului?” Trebuie spus că, în timpul vieţii înţeleptului, el nu a primit nimic de la înţelept, aşa că nu simte o lipsă din plecarea lui.
De aceea trebuie să fie îngropat în viaţa sa, adică în timpul vieţii înţeleptului. Nu neapărat că acum este ceva în neregulă cu el, de este inactiv în elogiul său. Mai degrabă, atunci nu era în regulă. De aceea „îngropat în viaţa lui” înseamnă în timpul vieţii înţeleptului.
Cu toate acestea, există un tratament pentru toate acestea. În schimb, „Cel care degradează un ucenic înţelept, nu există nici un tratament pentru situaţia sa” [Șabat 119]. Cu alte cuvinte, dacă nu se mulţumeşte să fie inactiv cu elogierea unui înţelept, ci spune că el este în aceeaşi măsură cu înţeleptul, nu există o degradare mai mare pentru un ucenic înţelept decât asta şi „Nu există nici un remediu pentru situaţia sa”. În schimb, el continuă să coboare şi să coboare până când arată tuturor adevărata lui formă, adică Tora îi devine o poţiune de moarte.
Răspunsul meu general este că sărbătoarea Sukot explică toate întrebările, chiar şi cele mai grele şi mai grave, deoarece se ştie că Suka este „umbra credinţei”, iar în privinţa judecăţii, umbra ei trebuie să fie mai mare decât Soarele.
Este, de asemenea, cunoscut faptul că soarele presupune cunoaştere, iar luna implică credinţa. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri: „Israel numără după lună şi naţiunile lumii numără după soare”. De fiecare dată când vedem soarele şi că el este mai mult decât umbră, trebuie să-l acoperim mai mult, astfel încât umbra să fie mai multă decât soarele.
Şi dacă cineva este răsplătit şi nu adăugă o singură umbră, are milă de sus şi soarele este acoperit pentru el. Dar atunci o persoană se mânie pentru că înţelege altfel. Potrivit motivului persoanei, dacă are soare, doreşte să aibă mai mult soare, dar „gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”, şi lui îi este dată mai multă umbră.
Iar dacă o persoană depăşeşte umbra, i se dă „soare” şi apoi trebuie să adauge umbră. Dacă nu adăugă, îi este dată umbră de sus şi aşa mai departe, până când este răsplătit cu veşnica Dvekut [adeziune].
Cu toate acestea, trebuie să exersăm excesiv pentru a primi umbra şi a spune că este o umbră sfântă, că toată această umbră a venit de sus şi nu de la Sitra Ahra, că i-a fost dată omului astfel încât să poată să-şi asume credinţa. În acel moment se numeşte „umbra credinţei” şi este sfântă, ca în „Calea dreptului este neprihănirea;
Tu, care eşti fără prihană, netezeşte cărarea dreptului, etc”.
Acesta este sensul de a face acoperământ din gunoi de grajd şi de cramă. Baal HaSulam a explicat că Goren [grajd] provine din cuvintele Ger Anochi [Eu sunt străin] şi Yekev [cramă] din cuvintele Nokev Șem Haşem [străpungând numele Domnului]. Pentru a interpreta cuvintele lui Baal HaSulam, acoperământul este umbra credinţei, numită „credinţă deasupra raţiunii”. Acest lucru este opus raţiunii, pentru că raţiunea îl duce în gunoi, către grajd şi cramă.
Din perspectiva raţiunii, aşa cum văd ochii corporali, există loc pentru gunoi de grajd şi cramă. Acest lucru în sine face o umbră şi omul stă sub ea. Adică, el îşi face un loc din cele mai josnice şi mai rele lucruri şi prin acest gunoi respectă Miţva [poruncă] de Suka.
Cel mai important este faptul că el obţine bucurie din această Miţva deoarece credinţă mai presus de raţiune se numeşte „bucuria Miţva [poruncii]”. Rezultă că toate problemele şi întrebările care există în realitate sunt corectate în Suka, căci fără ele este imposibil să faci un acoperământ.
Şi trebuie să fii un oaspete bun în această privinţă şi să spui: „Tot ce a făcut proprietarul, a făcut numai pentru mine”. Asta inseamna ca trebuie spus că tot ce se întâmplă în lume – că există oameni care suferă şi sunt maltrataţi – este numai pentru a putea primi binele, adică pentru a păstra credinţa. Chiar dacă văd răul din oameni, este pentru a putea să-mi asum povara împărăţiei cerurilor.
Mai mult de atât, este pentru a spune că alţii vor suferi doar pentru a putea primi. În realitate, este greu de spus acest lucru. Dar dacă o persoană lucrează în mod specific pentru a da mulţumire Creatorului său, atunci el însuşi este total neimportant. În schimb, totul este numai pentru Creator. În acel moment, dacă persoana nu stă la mijloc, atunci toată lumea poate spune că atunci când spune: „Proprietarul s-a neliniştit numai pentru mine”, adică pentru a putea continua cu lucrarea credinţei, care este doar pentru Creator şi nu pentru el însuşi.
Când o persoană se preocupă de plăceri, este dificil să se înşele şi să spună că întreaga lume a fost creată doar pentru el. Dar atunci când este preocupată de dragul Creatorului, nu este atât de greu de crezut, deoarece sinele este complet neimportant.
Din toate cele de mai sus rezultă că un acoperământ, numit „umbră”, se face în mod special din gunoi de grajd şi cramă. Acesta este sensul la ceea ce spunem în rugăciunea din interiorul Suka: „Şi să se refugieze de curent şi torent”. Aceasta înseamnă că doar credinţa salvează o persoană de toţi răufăcătorii, deoarece făcătorii de rău sunt gândurile străine şi vederi străine, iar credinţa este construită special pe gunoaie. Doar în acest fel există refugiu faţă de curent şi torent; Altfel omul curge cu curenţii lumii.
Torentul este ceva care susţine pământul, deoarece oamenii sunt încă hrăniţi numai prin raţiune, şi numai raţiunea îi susţine. În cazul în care raţiunea nu ajunge, ei nu pot rezista, iar această raţiune îi susţine pe aceşti oameni în continuare.
Dar cel care doreşte să fie vegetativ nu trebuie să accepte raţiunea ca sprijin, deoarece acel torent nu este potrivit pentru cel care doreşte să meargă pe calea adevărului. Iar dacă o persoană nu reuşeşte şi are sprijin din partea raţiunii, va suferi imediat o coborâre şi o cădere în fundul iadului.
Cu toate acestea, încă îl poate susţine şi nu suferă nici o cădere. Acesta este motivul pentru care întotdeauna caută raţiunea, pentru a-şi susţine munca. Pentru a nu eşua din acest motiv, care este numit „torent”, există putere în aşa numitul acoperământ, aşa cum spunem, „a se refugia de curent şi de torent”. Aceasta rezolvă întrebările şi putem fi răsplătiţi cu umbra credinţei.
Pentru a înţelege mai clar problema, vă voi copia un articol dintr-o scrisoare a lui Baal HaSulam pentru ca voi să vă însufleţiţi şi să vă hrăniţi sufletele. Acestea sunt cuvintele lui: <<Şi, pentru că veni vorba, voi clarifica pentru voi semnificaţia carităţii pentru săraci, care este atât de lăudată în Zohar, Tikunim şi de către înţelepţii noştri: Există un organ în om căruia îi este interzisă munca. Chiar dacă cea mai mică dintre cele mai mici dorinţe de a lucra cu el încă mai există în om, acel organ rămâne afectat şi lovit de Creator. Se numeşte „sărac”, pentru că e în întregime întreţinut şi asigurat de către celelalte care lucrează pentru el şi îl miluiesc.
Acesta este înţelesul cuvintelor: „Oricine susţine un singur suflet din Israel, este ca şi cum ar susţine o întreagă lume”. Deoarece organul depinde de celelalte, nu are o hrană proprie. Şi totuşi, Creatorul îl consideră ca şi cum ar susţine o întreagă lume, că el însuşi este întreaga binecuvântare a lumii şi tot ce este în el, înmulţit şi complet numai de forţa acelui suflet sărac, care este susţinut de lucrarea altor organe.
Acesta este sensul la ‘Şi după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri”. Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta”. Avraam a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire’. Asta înseamnă că, ducându-l afară, au existat unii care să dorească să lucreze cu acest organ; De aceea i-a interzis munca. Acesta este motivul pentru care s-a spus: „Acum, uită-te la cer”. În acelaşi timp, i s-a dat promisiunea binecuvântării sămânţei.
Acesta este echivalent cu două opuse în acelaşi subiect, deoarece toate seminţele sale, care trebuie să fie binecuvântate, provin în mod necesar din acest organ. Astfel, când nu lucrează, cum va găsi o sămânţă?
Acesta este sensul la „Şi a crezut în Domnul”, adică a acceptat cele două primiri aşa cum erau, atât interzicerea completă a muncii, cât şi promisiunea binecuvântării seminţei. Şi cum le-a primit? Acesta este motivul pentru care el conchide: „şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”, însemnând că forma de caritate (Țedaka înseamnă atât caritate cât şi neprihănire) pentru o persoană săracă care este susţinută de lucrarea celorlalţi.
„Aceasta este semnificaţia celor două ziceri ale înţelepţilor noştri: O persoană crede că Creatorul îl va trata cu neprihănire, în sensul că îl ţine şi îl susţine fără muncă, şi crede că Avraam acţionează cu neprihănire faţă de Creator. Ambele sunt cuvintele Dumnezeului Cel Iubitor, pentru că, înainte de corecţie, acel organ este în ceruri, iar caritatea este considerată către cineva inferior. La sfârşitul corecţiei sale este posibil, iar apoi Țedaka este socotită către cel superior. Cunoaşteţi şi sfinţiţi pentru că este adevărat”. Până aici sunt cuvintele Lui.
Vă cer ca fiecare dintre voi să-mi scrieţi despre înţelesul cuvintelor de mai sus, ale lui Baal HaSulam, pentru că este un articol minunat.
Şi acum să pregătim lucrarea iernii, care este timpul de lucru în nopţile lungi. Până acum am vorbit din perspectiva stângii, numită „stânga respinge”. Acest lucru necesită multă muncă şi efort pentru a depăşi toate obstacolele şi toate vederile şi gândurile străine. Cu toate acestea, trebuie să ne angajăm şi în dreapta, aşa cum spuneau înţelepţii noştri: „Faceţi-vă Tora (învăţătura) permanentă şi munca voastră temporară”. Tora este privită ca fiind dreapta, care este deplinătatea. O persoană trebuie să se considere perfectă, cu virtuţi şi calităţi nobile. Trebuie să adapteze lucrările din Tora şi Miţvot, aşa cum este potrivit pentru o persoană deplină, cât de mult poate.
Cu toate acestea, nu trebuie să regrete dacă nu este în măsură să-şi îndeplinească voinţa. Adică, dacă o persoană doreşte să facă fapte bune şi să studieze Tora, dar nu poate, nu trebuie să regrete, ci să fie fericit în timp ce lucrează în dreapta. Omul trebuie să fie mulţumit de ceea ce poate face, şi să-L laude şi să-I mulţumească Numelui Său pentru că a putut să facă un mic serviciu Regelui. Chiar un minut pe zi sau un minut în două zile trebuie să fie pentru el ca şi cum a găsit o mare comoară.
Şi chiar dacă este o faptă simplă, adică fără vitalitate, el trebuie să încerce să fie fericit şi să obţină vitalitatea prin a fi lăsat să servească Regelui. Acesta este modul în care trebuie să fie în timpul studiului, adică deplin. Aceasta este considerată ca fiind Tora, care este dreapta, după cum este scris: „Având în dreapta Lui focul legii”. Pentru fiecare ocazie, trebuie să-L lăudăm pe Creator.
Am auzit de la Baal HaSulam că, prin lauda şi recunoştinţa pe care o dă Creatorului pentru aproprierea de Creator, cineva atrage lumina sfinţeniei Sale mai jos. O persoană trebuie să se simtă în deplinătate şi apoi este considerată binecuvântată, iar binecuvântatul se alipeşte de binecuvântat. Dar când o persoană se consideră blestemată, blestemul nu se agăţă de blestemaţi, aşa cum spuneau înţelepţii noştri.
Prin urmare, trebuie să vă consideraţi deplini în timp ce îndepliniţi Tora şi Miţvot [porunci]. În acel moment nu trebuie să găseşti nici un defect în tine, aşa cum este scris: „Oricine în care există un defect nu se va apropia”. Aceasta se numeşte „Tora”, adică o deplinătate.
Dar numai Tora nu este bine, aşa cum spuneau înţelepţii noştri: „Cine se angajează numai în Tora, este ca şi cum nu ar avea Dumnezeu”, aşa cum se spune: „Multă vreme Israel a fost fără Dumnezeul cel adevărat” [Avoda Zara 17].
„Zilele” sunt privite ca fiind deplinătate, adică Tora. „Multă” înseamnă că se angajează numai în Tora, iar apoi este „fără Dumnezeul cel adevărat”. Este aşa pentru că în stânga, în mod special această lucrare conduce pe calea adevărului. Acesta este înţelesul „Este bine să studiezi Tora împreună cu supravegherea, pentru că munca în ambele diminuează nelegiuirea” şi „Orice Tora fără muncă este în cele din urmă anulată şi provoacă nelegiuire”.
S-ar putea să întrebaţi: „De ce Tora singură nu atenuează, ci provoacă nelegiuirea?” Motivul este că, dacă nu mergem pe calea adevărului, rămânem la fel ca în: „Dacă nu, sunt răsplătiţi cu o poţiune a morţii”. Şi acea lucrare este văzută ca împărăţia cerurilor, doar acest discernământ este privit ca muncă şi trudă. Acesta este motivul pentru care înţelepţii noştri au afirmat că în mod deosebit munca în ambele diminuează nelegiuirea. Dar, „Nu lucraţi puţin şi studiaţi abundent; Fă-ţi Tora permanentă şi munca ta temporară”, pentru că în cea mai mare parte a zilei, o persoană trebuie să meargă pe dreapta şi puţin din zi în lucrarea de puritate în minte şi inimă.
Îmi voi încheia scrisoarea cu speranţa că vom fi răsplătiţi cu veşnica Dvekut, cu numele Său.
Ajunul de Yom Kipur [Ziua ispăşirii], octombrie 1957
În ceea ce priveşte întrebarea: „De ce am rămas atât de singur în război?” Înţelepţii noştri au spus: „Toţi cei care plâng şi jelesc o persoană demnă”, etc. [Șabat 105b]. Care este semnificaţia plânsului şi a doliului?
Se ştie că există două feluri de plâns: Există plâns de durere şi plâns de bucurie. Când inima se umple cu bucurie, dacă entuziasmul provine din lucruri bune sau din lucruri rele, această emoţie se manifestă spre exterior. Este ca un pahar de apă – când se umple, se revarsă. Este la fel şi cu lacrimile, care sunt un excedent care se revărsă. De aceea există lacrimi de bucurie şi, bineînţeles, contrariul.
Cu toate acestea, lacrimile fără niciun motiv sunt imposibile, deşi există lacrimi artificiale, adică unul care vrea să arate altcuiva că este impresionat de ceva, si acesta este cauza lacrimilor. Cu toate acestea, acest lucru este considerat artificial.
De aceea, atunci când o persoană demnă moare şi îi simţim lipsa, sentimentul şi durerea se acumulează în inimă şi se manifestă în lacrimi. Desigur, atunci când o persoană simte o anumită măsură a lipsei, această lipsă este numită „rugăciune”, iar prin rugăciune extindem din nou pierderea. Dar când nu acordăm atenţie şi nu acceptăm situaţia, vom creşte mai departe de fiecare dată până când vom uita.
Se ştie că morţii sunt uitaţi din inimă, deoarece moartea este numită „disperare”. De aceea există o plângere despre decedatul care a fost conectat cu acea persoană – şi această legătură a solicitat atenţia acelei persoane – că cel neprihănit a pierit, dar nimeni nu observă.
De aceea, pentru a evita calomnierea unei persoane care a fost legată de cel neprihănit, decedatul neprihănit face o corectare, luând înapoi de la acesta ceea ce i-a dat. În acel moment, acea persoană devine foarte rea, deoarece cei care au avut deja voinţa de a primi pentru spiritualitate, atunci când pierd spiritualitatea, lucrurile corporale încep să umple măsura plăcerii spiritualităţii. Prin urmare, ei cad mult mai jos, însemnând, în mai multe măsuri de pofte josnice şi pasiune pentru onoare.
Acesta este motivul pentru care a explicat după evenimentul care s-a întâmplat cu noi, că au uitat esenţa şi au luat o cale a disputei…
În orice caz, ştim care ar fi rezultatul prealabil. Există oameni care îşi pot ascunde gândurile şi există oameni care nu au acea putere şi gândurile lor apar în afară, adică fac lucruri neadecvate şi arată tuturor lucruri pe care nu le-au avut şi că nici nu au avut vreo legătură cu cei neprihăniţi.
Deci, de ce eşti surprins acum? Asta a fost determinat imediat după Yom Kipur (Ziua ispăşirii) din 1954 şi de atunci nu a fost decât o succesiune de dezvoltare a gândurilor şi acţiunilor lor.
Acum veţi avea o înţelegere mai bună a necesităţii de a crede în cuvintele înţelepţilor noştri, care obligă omul să spună: „Lumea a fost creată pentru mine”. Dar cum luaţi această măreţie – că ar trebui să existe o mândrie excesivă? Cu toate acestea, dacă fundaţia este în întregime de credinţă, putem să credem şi asta. Dacă o persoană lucrează pentru sine, atunci există astfel de argumente. Dar dacă cineva vrea, cât de puţin, ca dorinţa lui să fie pentru Creator, el poate să creadă şi acest lucru, deoarece avem nevoie de credinţă la fiecare pas al drumului.
„Cei neprihăniţi sunt mai mari în moartea lor decât în viaţa lor”. Asta înseamnă că trebuie să creştem credinţa atunci când mor, mai mult decât atunci când ei trăiau, deoarece întreaga bază a căii drepţilor este în credinţă. Numai în acest fel apare cunoaşterea şi numai unul care a fost răsplătit cu a merge pe calea credinţei va avea înţelepciune şi putere.
„Oricine este inactiv cu elogierea unui înţelept trebuie să fie înmormântat în viaţa lui” [Șabat 105b]. Acest lucru înseamnă că, în cazul în care deficienţa nu este simţită, lenea este simţită. Din moment ce nu simte pierderea şi nu este suficient de impresionat să trezească un elogiu în inima lui, atunci chiar dacă el este încă în viaţă, înainte ca vitalitatea pe care a primit-o de la înţelept să se îndepărteze de la el, totuşi, el ar trebui să fie îngropat în viaţă.
Deoarece morţii pot fi corectaţi numai prin înmormântare, acest om ar trebui îngropat, deoarece moartea, este sigur că va veni, ceea ce înseamnă că viaţa se va îndepărta de el. De aceea înţelepţii noştri ne spun că trebuie să fie înmormântat chiar acum…
Seara de Roș HaȘana (anul nou evreiesc), 14 Septembrie, 1947
Prietenilor, fie să trăiască pentru totdeauna.
După ce m-am apropiat de voi în locul fizic imaginar, să sperăm că va aduce inimile mai aproape, fiindcă de acum, de mult timp nu am mai corespondat şi actul fizic aduce unitate, aşa cum este spus la rugăciunea de Roș HaȘana, „Şi ei toţi vor deveni o singură societate”. În acea stare va fi mai uşor „Să Îţi faci voia din toată inima”.
Este aşa, fiindcă de vreme ce nu este doar o societate, este dificil să lucrezi cu toată inima. În schimb, o parte din inimă rămâne pentru propriul beneficiu şi nu pentru beneficiul Creatorului. Se spune despre asta în Midraș Tanhuma, „’Voi staţi azi,’ precum ziua, uneori străluceşte şi uneori se întunecă, aşa este şi cu voi. Când este întuneric pentru voi, lumina lumii va străluci pentru voi, aşa cum se spune, ‚Şi Domnul va fi pentru voi o lumină nesfârşită’. Când? Când veţi fi o singură societate, aşa cum este scris, ’Învioraţi-vă toţi în această zi’”.
De obicei, dacă cineva ia un braţ de lemne, poate el să le rupă pe toate o dată? Dar dacă le ia câte unul pe rând, chiar şi un copil le poate rupe. Similar, găseşti că Israel nu va fi recompensat până când nu sunt cu toţii o singură societate, aşa cum se spune, ’În acele zile, în acel timp, spune Domnul, copiii lui Israel vor veni, ei şi copiii lui Iuda împreună’. Aşadar, când sunt uniţi, vor primi faţa Divinităţii.
Am prezentat cuvintele din Midraș, aşa încât să nu vă gândiţi că această problemă a grupului, adică iubirea pentru prieteni se referă la Hasidism. Dimpotrivă, este învăţătura înţelepţilor noştri, care au văzut cât de necesară a fost uniunea inimilor într-un singur grup, pentru primirea feţei Divinităţii.
Deşi mereu este unul dintre prieteni care se ridică şi strigă, „Daţi-vă mâinile pentru un singur grup!”, şi întotdeauna învinuiește de neglijenţă prietenii, eu tot nu îl pot exclude dintre prietenii care sunt neglijenţi cu această problemă, şi asta ar trebui să fie de ajuns pentru a înţelege.
În primul rând să sperăm că în noul an, Șin Tav Het Yod [„Să trăieşti”, dar şi anul, în calendarul evreiesc, numărat în litere (1949-50)], Creatorul ne va da viaţă veşnică, aşa cum este scris, „Căci Dumnezeu m-a numit o altă sămânţă în locul lui Abel”, etc., şi „Să trăieşti”, o să devină realitate.
Înţelesul lui Roș HaȘana este un nou început, când o persoană începe să construiască o nouă structură. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri, „Cineva trebuie mereu să se considere jumătate păcătos, jumătate drept. Dacă înfăptuiește o singură Mițva (faptă bună/ poruncă), fericit este el, căci s-a osândit pe el însuşi şi întreaga lume, de partea meritului. Dacă comite o nedreptate, vai lui, căci s-a condamnat pe el şi întreaga lume de partea greşelii.”
Ar trebui să înţelegem ce înseamnă că cineva ar trebui să se considere jumate-jumate. 1) Dacă face o singură Mițva şi judecă de partea meritului, cum se poate spune că este jumate – jumate, din nou? În definitiv, deja a judecat şi deja are o majoritate de merite. Dimpotrivă, dacă ar fi comis un păcat, cum ar fi putut să spună mai târziu că este jumătate – jumătate? Cum se poate spune că este jumate – jumate când omul ştie despre el însuşi că este plin de păcate şi greșeli? În acelaşi timp, omul este obligat să mărturisească, „Suntem vinovaţi, am trădat” şi „Pentru păcat”.
Ideea e că înţelepţii noştri ne lasă să înţelegem ordinea muncii. Nu este aici o problemă a Curţii şi a judecăţii de Sus. Numai atunci când omul se înfăţişează Curţii de Sus, nedreptăţile şi meritele sale sunt pronunţate.
Dimpotrivă, aici înţelepţii noştri ne învaţă că omul ar trebui mereu să înceapă munca, şi să aleagă binele şi să deteste răul. Este aşa, deoarece alegerea este adecvată precis în ceva care este jumate – jumate, pentru că atunci are puterea să aleagă. Dar când una din părţi deja are majoritatea, el nu mai poate decide, deoarece omul urmează majoritatea, şi atunci este irelevant să se vorbească despre alegere.
Asta ridică întrebarea, „Cum se poate el înşela şi spune că este jumate – jumate, când de fapt ştie că este plin de păcate?”. Totuşi, ar trebui să ştim că problema alegerii care i se dă cuiva este permanentă şi există întotdeauna, precum în „Cel care este mai mare decât prietenii săi, înclinaţia lui este atunci mai mare decât el”. Conform acestei reguli, dacă cineva are multe păcate, atunci are o înclinaţie mică, care nu este mai mare decât înclinaţia rea, ci este precis jumate – jumate, ca să fie capabil să decidă.
Şi deoarece păcatele vin prin înclinaţia rea, şi Mițvot (faptele bune) vin prin înclinaţia bună, aşa cum RAȘI interpretează, „I-ai creat pe cei drepți prin înclinaţia bună; I-ai creat pe cei nedrepţi prin înclinaţia rea”, aşadar înţelepţii noştri au spus, „Cineva trebuie să se considere jumătate păcătos, jumătate drept”. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte alegerea, este întotdeauna, şi dacă sunt de la păcate … atunci înclinaţia rea scade. Aşadar este jumate – jumate.
Similar, dacă face o singură Mițva, şi deja a fost judecat la o scară de merit, i s-a dat imediat o mare cantitate de înclinaţie rea, aşa cum este scris, „Cel care este mai mare decât prietenul lui, înclinaţia lui este mai mare”. Aşadar, acum are jumate – jumate, aşa că poate să judece la o scară a meritului.
De aceea, de Roș HaȘana, se reia munca de la început. În plus, zilele celor zece zile de penitenţă sunt numite „zile ale iertării şi ispăşirii păcatelor”, aşa că omul va avea iar oportunitatea să intre în munca Creatorului încă o dată, chiar dacă a fost atât de îndepărtat de muncă.
Şi esenţa muncii este rugăciunea, căci numai prin rugăciune poate cineva să iasă din aria publică şi să intre în aria Celui Singur. Este aşa, deoarece atunci când vine vorba de rugăciune, cel mare şi cel mic sunt egali. Mai mult, cineva care își simte josnicia poate oferi o rugăciune mai originală din străfundul inimii, căci el ştie despre sine că nu se poate elibera din starea proprie. Apoi, poate spune că de fapt, cei care au fost creaţi cu talente speciale şi calităţi ale subtilităţii, pot face ceva de unii singuri, cât despre cei fără înzestrări speciale şi calităţi bune, ei au nevoie de îndurarea cerului. Aşadar, numai această persoană poate să ofere o rugăciune onestă.
Totuşi, omul trebuie să fie atent să nu iasă din această acțiune, deoarece este dirijarea înclinaţiei prin care omul poate oferi o rugăciune adevărată, care îi aduce scântei de disperare şi îl alimentează cu evidenţe, concluzii şi deducţii, că rugăciunea lui va fi inutilă. Într-un final o persoană devine incapabilă să se afunde în „Căci tu auzi rugăciunea fiecărei guri”. Înţelepţii noştri au spus, „Creatorul tânjeşte după rugăciunea celor drepţi”. Este aşa, deoarece o rugăciune este instrumentul principal pentru inspiraţia Divinităţii, deoarece este considerată o rugăciune pentru cei săraci.
Şi rugăciunea se aplică şi la cel mai mare dintre cei mai mari. Fără ea, cineva nu poate atinge starea de a „sta drept”, în muncă. Acesta este înţelesul la, „ Căci cei săraci nu vor dispărea niciodată din ţară”. Trebuie să înţelegem de ce Creatorul ne-a promis aceasta – că este necesar ca mereu să-l avem pe sărac. Nu ar fi fost mai bine dacă nu ar fi fost un asemenea lucru în Israel?
Totuşi, în interpretarea de mai sus „sărac” înseamnă loc de rugăciune, şi dacă nu este niciun loc al lipsei, nu este niciun loc al rugăciunii. Aşadar, nu este loc pentru rugăciune odată ce este recompensat cu măreţie? Referitor la asta, Creatorul ne promite, „Cel sărac nu va dispărea niciodată”, însemnând că va fi mereu un loc unde este posibil să găseşti o nevoie astfel încât să te poţi ridica la un nivel mai înalt.
Acesta este înţelesul la, „Sărăcia i se potriveşte Israelului ca o bandă roşie pentru un cal alb”. Asta înseamnă că chiar dacă este deja un evreu în măreţie completă, totuşi sărăcia i se potriveşte, fiindcă este un loc al lipsei, și astfel va putea să ofere o rugăciune.
Aceasta este problema prezentată în Gmara (Brahot 9b): „Rabi Ela i-a spus lui Ula, ‚Când te duci acolo Sus, salută-l pe fratele meu, Rabi Berona, în prezenţa întregului grup, căci el este un mare om şi se veseleşte în Mițvot (porunci/fapte bune). Odată ce a reuşit să intre în mântuire cu rugăciune şi zâmbetul nu a părăsit buzele lui întreaga zi’”. Cu alte cuvinte, a fi un mare om este atunci când deja el se află într-o stare de mântuire, mântuit de toate defectele, fără să mai aibă ceva de făcut. În acea stare el a muncit să găsească în sine o greşeală, astfel încât să se roage pentru ea. Şi când s-a „Alăturat mântuirii prin rugăciune”, el imediat a găsit un loc pentru rugăciune şi are nesfârşită bucurie, aşa cum este scris, „Căci cel sărac nu va dispărea niciodată de pe pământ”.
Prin urmare, rezultă din toate cele de mai sus că cel mai important lucru este rugăciunea. Fiți puternici în rugăciune şi credeţi în „Auzi rugăciunea fiecărei guri”.
Am primit o scrisoare de la nepotul tău… în care a pus mai multe întrebări. Şi de vreme ce în mod normal răspund în general şi nu în mod specific, deşi îmi place ca întrebările să fie specifice şi nu generale, generalul conţine de fapt multe detalii.
Adică răspunsul este de obicei mai eficient pentru lucrul pe calea reală. Apoi, tocmai atunci când o persoană care solicită, are multe detalii, este posibil ca generalul să ilumineze în multe detalii, pe care le numim „multe Kelim (vase)”, aşa ca voi raspunde în general.
Se ştie că cea mai importantă este bucuria. Totuşi, trebuie să înţelegem semnificaţia bucuriei, aşa cum este scris: „Această bucurie, ce face?” De asemenea, de ce a fost lauda lucrării definită cu privire la bucurie, aşa cum este scris: „Pentru că tu ai făcut (munca)… cu bucurie”.
Putem înţelege semnificaţia bucuriei din chestiunile lumeşti (aşa cum a spus Baal HaSulam că le dă căile acestei lumi doar pentru a primi de la ei scrisori şi vase pentru nevoi spirituale).
Vedem că oamenii lucrează toată ziua, unii la lucru, alţii în comerţ şi ei aşteaptă toată ziua timpul când se pot întoarce acasă, unde au o mâncare bună şi se pot bucura de familiile lor.
Sau, unul care navighează pe mare şi suferă greutăţile locului de muncă şi mai este mult până să se poată întoarce acasă, iar când vede că se apropie întoarcerea spre casă, bucuria începe să-i umple inima. În acel moment dorinţa constantă de a-şi atinge scopul măreşte scopul. Adică, el simte că merită să facă toate eforturile doar pentru a putea să se întoarcă acasă şi să se bucure. În caz contrar, adică dacă nu ar munci, nu ar avea nimic de care să se bucure, deoarece casa ar fi complet goală şi nu ar putea să se bucure.
Rezultă că aici sunt două probleme:
O masă bună sau cineva care vine din largul oceanului şi aduce o mulţime de bani;
Dorinţa de a atinge obiectivul.
Putem spune că dacă am putea cântări plăcerea pe o scală, am putea spune că plăcerea mesei sau plăcerea celui care aduce bani din străinătate cântăreşte un kilogram şi dorinţa celui ce doreşte toată ziua să se întoarcă acasă şi să mănânce mâncarea poate creşte plăcerea în măsura în care plăcerea va cântări o sută de kilograme.
De asemenea, cine vrea să se întoarcă acasă cu banii pe care i-a făcut în străinătate, dorinţa măreşte plăcerea incomensurabil, iar plăcerea creşte numai după măsura dorinţei.
La rândul său, măsura dorinţei creşte în funcţie de măsura muncii. Adică, cel care munceşte din greu şi trudeşte, în măsura în care suferă, durerea însăşi îi aduce măsura dorinţei de a scăpa de suferinţă şi de a ajunge la destinaţie. Şi toată vitalitatea pe care o are în timp ce suferă este doar din viitor, deoarece simte că în curând se va putea întoarce acasă.
Se pare că, dacă o persoană are o masă bună sau o grămadă de bani, dar nu a muncit pentru ei, poate gusta doar primul nivel al plăcerii, adică un kilogram. Dar cel care a muncit şi a gemut primeşte plăcere de la al doilea nivel şi va putea să sporească plăcerea de o sută sau o mie de ori.
Am putea întreba: „Şi care este adevărul?”, adică dacă exista plăcere în mâncare şi în bani. Dacă el este fericit, ce diferenţă face dacă mâncarea şi banii sunt obiecte şi cum poate munca şi dorinţa să adauge plăcere?
Dar aşa cum am spus mai sus, posesiunile corporale şi posesiunile spirituale au o singură natură. Orice plăcere, fizică sau spirituală, se numeşte „lumină”. Şi avem o regulă despre lumini, pe care nu le obţinem. Adică, este imposibil să determinăm forma finală doar prin Kelim. Aceasta înseamnă că determinăm forma luminilor în funcţie de calitatea Kelim.
Şi, în ceea ce priveşte Kelim (vasele), se ştie că sunt considerate a fi dorinţa pentru ceva. Rezultă că, Kelim cresc lumina. Aceasta înseamnă că nu lumina este cea care trebuie să fie mare, ci Kelim trebuie să fie mai mari. Numai dacă cineva are multe Kelim, adică o dorinţă puternică, simte o mai mare plăcere în lumină.
Prin urmare, chiar şi în materia corporală, mâncarea şi banii nu determină măsura plăcerii, ci mai degrabă munca şi dorinţa determină măsura plăcerii.
Prin acestea vom înţelege semnificaţia bucuriei. Este obişnuit ca celui care începe cu lucrarea Creatorului să-i fie trimise gânduri străine în mijlocul Torei şi a rugăciunii. Acest lucru îl tulbură. Dar chinurile sunt doar în măsura în care acesta doreşte să fie scutit de ele şi să le alunge.
Şi cum se elimină aceste gânduri? Doar prin bucurie. Adică trebuie să fie încrezător că în cele din urmă va atinge scopul dorit, acela de a-L mulţumi pe Creatorul său şi de a servi Regele.
De asemenea, ar trebui să facem reprezentări, adică să ne imaginăm cât de bine şi cât de plăcut este să fii în umbra Regelui şi să priveşti plăcerea Domnului şi să vizitezi palatul Său. Este scris: „Creatorul se bucură de cei drepţi şi că eu voi atinge cu siguranţă acest grad”.
Ulterior, ar trebui să se uite la gândurile străine, care îi provoacă această pierdere de a nu putea fi printre locuitorii palatului Regelui, iar apoi el poate examina controlul de a da o bună răsplată celor drepţi şi de a se răzbuna pe cei răi, însemnând aprecierea luminii şi a întunericului.
Rezultă că, în măsura în care suferă de gânduri străine, el se bucură atunci când are gânduri bune. Şi dacă există un timp în care nu are gânduri străine, atunci este fericit. Şi într-o vreme de rătăcire el trebuie să primească vitalitate şi bucurie din viitor, ceea ce înseamnă că în cele din urmă Creatorul va avea milă şi se va apropia de el.
Rezultă că, prin gândurile străine, el măreşte masa, adică timpul când are gânduri bune şi poate să laude şi să-i mulţumească Creatorului pentru că îl aduce mai aproape de El acum.
Astfel, gândurile străine sunt în primul rând pentru a-i aduce bucurie – atunci când vine momentul în care îl poate servi pe Rege fără nici un defect. Şi prin acest canal de gânduri străine – prezentate în cărţi – o persoană trebuie să corecteze gândurile străine dacă vin la el în mijlocul lucrării.
Fie ca El să ne ajute să fim răsplătiţi cu servirea Creatorului cu bucurie şi cu o inimă bună.
