– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
Am primit scrisoarea de la Rabi…. și…și voi răspunde în general la toate întrebările, inclusiv la întrebările lui Rabi… Este scris în Gmara „Un înțelept stătea în fața lui Rabi Yohanan „Toți care se angajează în Tora și fapte bune și își îngroapă fiii, toate fărădelegile lui sunt iertate”” (Brahot 5b) Asta înseamnă că dacă omul este obligat să se angajeze în Tora și fapte bune, el este obligat să-și îngroape fiii. Altfel, nu îi sunt iertate toate fărădelegile. Mă întreb, poate să fie așa?
Noi ar trebui să interpretăm aceasta după calea noastră. Toată munca pe care o avem este numai pentru a schimba primirea în a fi de dragul dăruirii. Asta este împotriva naturii și dorinței noastre. Dar, ne-a fost dat remediul Torei și al Mițvot (poruncilor) prin care obținem puterea și forța de a supune corpurile noastre astfel ca, toate intențiile noastre să fie pentru Creator. Asta înseamnă angajarea în Tora prin Lumina din ea, ca și angajarea în fapte bune, care înseamnă iubire pentru ceilalți. Prin acestea două putem ieși din primire și putem să fim recompensați cu dăruirea.
În acest sens, acuzatorul argumentează „Du-te și vezi ce fac oamenii”. Din ziua aceea am înțeles că toți cei mari și faimoși din generația noastră nu sunt de acord că ar trebui să facem aceste munci, și, de asemenea, nici că ceea ce am învățat ne învață că omul trebuie să fie un adevărat servitor al Creatorului în ascundere. Deci, că faptele bune pe care ei le fac, sunt ascunse oamenilor. Adică, chiar dacă omul face fapte bune și se angajează în Tora și Mițvot (fiindcă ei nu văd), oamenii spun că nu acesta este munca și aceasta nu este Tora și nu acesta e drumul. Rezultă că, cu cât oamenii muncesc mai mult în Tora și Mițvot, ei nu văd nimic fiindcă asta nu le place. Deci asta se numește „ascundere”.
S-a spus despre asta că „își îngroapă fiii”. Deci, el trebuie să-și îngroape toate conceptele și percepțiile primite și văzute din mediul său, care contrazic adevărata cale a Creatorului. Cu alte cuvinte, el va trebui să plaseze toate aceste percepții în pământ. Dar și acele percepții vor fi de asemenea reînviate la sfârșitul corectării. Asta înseamnă că în ele va fi viață când el va fi recompensat cu Lișma (de dragul ei) și își va subjuga înclinația.
Cu alte cuvinte, în măsura în care ele i-au cauzat muncă și lucru și, în funcție de efort, ele merită viață și mulțumire fiindcă i-au obstrucționat munca pentru Creator. Dar, pentru moment, cu ele nu se poate lucra, adică cu conceptele și percepțiile care îl întrerup de la adevărata muncă pentru Creator. De aceea, ele trebuie îngropate. Atunci, toate păcatele lui sunt iertate. Prin „păcat” înțelegând secretul primului păcat, adică despre credința deasupra rațiunii.
Ar trebui să încercăm totdeauna să facem astfel încât căderea datorată obstrucționărilor să nu dureze prea mult ci, imediat să crească mai puternică încrederea în Creator și, să ne rugăm din adâncul inimii. Adică, când omul cade într-o groapă adâncă „Te strig, Doamne”.
Prin asta înțelegem cuvintele înțelepților noștri din Brahot (binecuvântări) „Aba Beniamin spune: „două lucruri regret toată viața: rugăciunea mea și, că va fi în fața patului meu””. Ei au interpretat în Gmara ce înseamnă „în fața patului meu”. „…și pentru ca patul meu să fie pus între nord și sud”. Va trebui să înțelegem de ce este atât de dificil să facem asta, pentru ca el să fi regretat-o.
În conformitate cu cele de mai sus înțelegem că pat (mita) înseamnă jos (mata), cădere. De aceea, el nu regretă căderea, deoarece calea Creatorului este cu căderi și urcări. Și atunci, ce regretă? Că nu se află lângă patul lui. Adică, atunci când cade, el vrea să crească imediat mai puternic și se roagă la Creator să-l ajute.
De asemenea, dacă el trebuie să cadă, adică să fie jos, nu va trebui să fie între est și vest, ceea ce înseamnă între față și spate, s-a spus că este Hohma, ci patul lui să fie între nord și sud, ceea ce înseamnă între stânga și dreapta, adică Hasadim. Deci, căderea trebuie să fie pe dorința de primire în inimă și nu în minte, care este considerată Hohma (înțelepciune), fiindcă coaja (Klipa) împotriva minții este numită „gândind începutul”, iar inima păcătuiește numai în „ce”.
Și voi încheia cu Gmara „Locuitorii din Yehuda erau meticuloși cu cuvintele lor și Tora lor era adevărată. Locuitorii Galileii nu erau meticuloși cu cuvintele lor și Tora lor era neadevărată” (Iruvin 4:53). Cu alte cuvinte, ei s-au asigurat că tot ce au spus în Tora și Mițvot va fi în limba sfântă, adică, în cuvintele dăruirii. În timp ce locuitorii din Galileea nu au fost meticuloși și au spus că ei se pot angaja în Tora și Mițvot pentru a primi, pentru a fi competenți în Mișna.
Putem spune de asemenea că Tora locuitorilor din Yehuda (Iudeea) care au învățat de la un profesor a fost adevărată și, Tora locuitorilor din Galileea, care nu au învățat de la un profesor, era neadevărată. Noi va trebui să explicăm că nu este nicio diferență între prima explicație și a doua. Adică, între omul care a avut un profesor, înseamnă că este meticulos cu limba sfântă, însemnând cuvinte de dăruire și ascundere și, omul care vrea să învețe în restul limbilor, adică în limbajul primirii. Rezultă că el are doi profesori – unul din primire și unul care este Baal HaSulam, care înseamnă limbajul dăruirii.
Este speranța mea că Creatorul ne va ajuta să fim în stare să ne încredem în Domnul și El ne va elibera din tot întunericul și vom fi răsplătiți cu croirea drumului spre El o dată pentru totdeauna.
Nu am nicio noutate și sper că Creatorul va face calea mea cu succes.
Vă scriu un rezumat al discuției avută cu studenții lui Rav Desler, referitoare la Suka (coliba din sărbătoarea de Sukot) numită, „umbra credinței”.
Suka înseamnă paie, resturi de la grajd și resturi de la vițele de vie. Aceste resturi înseamnă „umbră” și, umbra înseamnă „ascunderea feței”. Pentru a nu avea „pâinea rușinii”, avem un loc pentru muncă, adică ne putem angaja în Tora și Mițvot (porunci), deși nu simțim pentru asta nici gust și nici putere. Firesc, după aceea, putem primi putere și nu pătăm darul, adică darul nu va fi pătat cu rușinea existentă în primire.
Și înainte de a primi puterea Torei, trebuie să primim puterea din lucruri corporale, fiindcă fără putere este imposibil să trăim. De aceea a pregătit Creatorul pentru noi primirea puterii din corporal. Asta înseamnă că puterea este numită „Lumină” și „plăcere” și, plăcerea este spiritualitatea. Este lege că nu există Lumină fără Kli (vas), adică nu există nimic ca „plăcere” fără îmbrăcăminte. Din acest motiv, toată diferența nu este în „plăcerea” numită „Lumină”, ci în îmbrăcăminte, adică în Kli (vas), fiindcă există o îmbrăcăminte de minciună și o îmbrăcăminte de adevăr.
Acest lucru este asemenea fetiței de 5 ani care se joacă cu o păpușă. Fetița se joacă cu păpușa ca și cum aceasta ar fi un copil real, cu sentimente. Și chiar dacă păpușa nu îi răspunde, ea îi vorbește. În același timp, dacă există în casă un bebeluș de 6 luni și acesta plânge, iar fetiței i se spune „Du-te și te joacă cu bebelușul real și, vom profita și noi, că bebelușul nu mai plânge”, ea va refuza complet. Deci, ea nu poate obține plăcerea din îmbrăcămintea de adevăr, ci din îmbrăcămintea de minciună. Cât despre plăcere, vedem că fata simte plăcere reală.
Dar când fata ajunge la 18 ani, ea trebuie să simtă plăcere din îmbrăcămintea adevărului. Și noi, de asemenea, înainte să creștem, obținem plăcere anume din Lo Lișma (Nu de dragul Ei), considerată ca fiind „îmbrăcămintea falsității”. Aceasta este numită „umbră”, „ascundre” și, atunci există loc pentru muncă și noi primim putere din lucruri false. După aceea, când suntem răsplătiți, primim Lumina credinței.
Ieri am primit scrisoarea voastră destinată oamenilor din Gateshead. Între timp, am transmis scrisoarea voastră prietenilor din Londra și, aș dori în primul rând să le dau lor posibilitatea să vă dea un răspuns la scrisoarea voastră și, astfel va fi corespondență între voi. Dacă asta va avea succes, va aduce un mare beneficiu, atât în corporal cât și în spiritual.
Vă scriu conținutul discursului pe care l-am ținut într-o zi din săptămâna sărbătorii de Sukot, pentru studenții defunctului Rav Desler, referitor la „umbra credinței”: trebuie să știm că „umbra”, adică ascunderea, este Kli (vasul) care urmează să fie recompensat cu Lumina credinței.
Prin asta am interpretat cuvintele înțelepților noștri referitoare la versetul „Astfel încât generațiile voastre să știe că am avut fiii lui Israel vii în Sukot (colibe tradiționale)”. Ele erau „nori de glorie” după spusele lui Rabi Eliezer. Rabi Akiva spune că ele erau „de fapt Sukot”. Și am întrebat „Cum pot exista între ei astfel de dispute fundamentale în care unul spune „de fapt Sukot”, adică niște colibe materiale și, celălalt spune „Suka” spirituală, „de nori de glorie”?
De fapt, amândouă sunt cuvintele Dumnezeului cel viu și nu există aici niciun fel de dispută. Mai degrabă, unul spune că lucrul principal este să se menționeze Kelim (vasele), iar celălalt Luminile. De fapt, Sukot înseamnă ascundere, de la cuvântul „shah” adică „umbră”. Rabi Eliezer spune că noi trebuie să menționăm Luminile, numite „șapte nori de glorie”, care se interpretează ca fiind credință. Amândouă discernămintele coincid cu timpul exodului din Egipt. De aceea, când ne lămurim, suntem răsplătiți cu Lumina. Cu toate acestea, nu trebuie să ne gândim că nu există nicio plăcere sau bucurie când muncim în Lișma (De dragul Ei).
Le-am spus despre asta o alegorie: trebuie să știm că lumea a fost creată cu dorință de primire. De aceea, deîndată ce se naște un copil, el vrea să se bucure până la sfârșitul zilelor sale – de exemplu, să ne jucăm cu el. Și când crește, vrea doar plăcere și bucurie.
Trebuie să știm că plăcerea este un lucru spiritual. Nu putem pricepe plăcerea; ea este Lumină și este lege că, nu există Lumină fără vas (Kli). De aceea, fiecare plăcere trebuie să vină într-o anumită îmbrăcăminte.
Din acest motiv hotărâm că, fiecare încântare și plăcere este adevăr, fiindcă fiecare plăcere se extinde din Lumină și, singura diferență între om și animal stă în îmbrăcăminte, adică în Kelim. Și, desigur, Lumina este îmbrăcată în funcție de valoarea Kli (vasului). Dar, asta este în particular. În general, nu există nicio diferență între un om mare și unul mic decât în îmbrăcăminte.
La fel este când vedem o fetiță care se joacă cu o păpușă, plăcerea pe care o simte fetița este reală și, dacă noi, părinții, vrem ca fetița să lase păpușa și să vină să mănânce, ea crede că are părinți cruzi, mai răi decât vecinii, fiindcă aceștia nu o întrerup când se joacă, așa cum fac părinții ei. Vedem de asemenea că, dacă este în casă și un bebeluș de 6 luni și începe să plângă și spunem fetiței „De ce te joci cu păpușa și o săruți? Este un bebeluș fals, hai să te joci cu unul real!”, ea refuză, chiar dacă noi suntem siguri că aceasta este o îmbrăcăminte adevărată.
Dar dacă întrebăm fetița „De ce îți place să te joci cu un bebeluș real?”, ea nu va avea niciun răspuns. Dacă însă îi spunem „Vezi cum se joacă mama bebelușului cu el?” sau „Chiar și ceilalți oameni se joacă cu băiețelul și îl sărută dar, nu se va întâmpla niciodată ca un adult să se joace cu o păpușă și să o sărute”, atunci, probabil că ea va răspunde că „plăcerea reală este de fapt în păpușă”, adică în îmbrăcămintea falsă și, motivul pentru care adulții sărută și se joacă cu bebelușii reali este doar „fiindcă ei nu au nicio dorință pentru plăcere, dar eu vreau să mă bucur de viața mea așa că, trebuie să fiu fericită cu păpușa”. Și este cu adevărat așa, dar un om care nu este suficient dezvoltat, nu poate obține plăcere din îmbrăcămintea adevărată, deși plăcerea este acolo. La fel este și în cazul de la Lo Lișma la Lișma.
Această alegorie conține răspunsul la scrisoarea prietenilor noștri…..
……și probabil că acesta este înțelesul la ceea ce spunem la serviciul Musaf de Roș HaȘana (Anul Nou evreiesc), „Fericit este omul care nu Te uită și omul care se străduiește în Tine”. Noi ar trebui să înțelegem că, dacă omul își amintește întotdeauna de Creator, ce alt efort mai este acolo?
În „Sprijinul Tatălui nostru” (partea de serviciu), înainte de A Optsprezecea Rugăciune, spunem: „Fericit e omul care aude poruncile Tale și Te pune pe Tine Tora (lege, învățătură) și cuvintele Tale, în inima lui”. Va trebui să înțelegem:
1) că el ar fi trebuit să spună „care respectă poruncile Tale”
2) ce este „Tora” și ce sunt „cuvintele”
3) care este conexiunea între plasarea Torei și „inimă”, ar fi trebuit să spună „în minte”.
Înțelepții noștri au spus „Regalitate, Amintiri, Șofar”: „Regalitate, deci „tu Mă vei face Rege peste tine”. Amintiri, deci „memoria ta va veni în fața Mea”. Dar de ce Șofar (corn)?” Trebuie să înțelegem ce înseamnă „amintiri” din moment ce nu există uitarea față de Tron. Deci, cum poate fi spus „deci memoria ta va veni în fața Mea”? De asemenea, dacă vom sufla, atunci Creatorul își va aminti de noi? Cum poate fi spus asta? În corporal, sunetul trezește omul adormit, dar cum poate fi spus asta despre Creator?
Dar, toate aceste versete și vorbe ale înțelepților noștri ne sfătuiesc cum să ne agățăm de El, din moment ce singurul nostru cusur e că nu simțim măreția Lui.
Când începem să criticăm, de exemplu, „Ce este această muncă”, este pentru că vrem să primim prompt totul ca Or Pnimi (Lumină Interioara). Și voi știți că Or Pnimi strălucește doar când acolo există Masah (ecran) și Or Makif (Lumină Înconjurătoare), adică, vase (Kelim) curate. Dar Faza a Patra (Bhinat Dalet) primește de la Or Makif, fiindcă Or Makif străluceşte de departe, după cum e scris în Pomul Vieții.
Asta înseamnă că, chiar dacă un om este încă departe de Creator și nu are echivalență de formă, el poate primi de la Lumina Înconjurătoare (Or Makif). ARI a scris că Lumina Înconjurătoare este mai mare decât Lumina Interioară. Deci, când poate un om să primească, deși el este încă departe? Numai atunci când el crește măreția și importanța Luminii Înconjurătoare, adică prelungirea Creatorului și, importanța Luminii Torei. Atunci, omul poate primi iluminarea de departe.
Noi trebuie să credem că toată frumusețea Creației este în internalitatea Torei. Dar credința cere eforturi mari. Asta înseamnă „Fericit este omul care nu Te uită” Cum este omul răsplătit cu asta? Prin „se străduiește în Tine”.
Sunt două înțelesuri la „Tine”:
1) „Tine” înseamnă Creatorul;
2) Înseamnă Creatorul care este îmbrăcat în cele douăzeci și două de litere ale Torei.
De asemenea, „Fericit e omul care aude poruncile Tale” înseamnă răsplătirea cu auzul. Ne sfătuiește cum să fim răsplătiți prin „Tora Ta și cuvintele Tale”.
Cu alte cuvinte, el crede că toată Tora reprezintă (este) cuvintele Creatorului, însemnând că, „Tu” este îmbrăcat în cele 22 de litere ale Torei. Trebuie să fim atenți la asta, după cum știți că a spus Baal HaSulam, că mintea doar deservește omul, dar omul este în primul rând inimă.
Acesta este sensul la „Regalitate”, „că tu Mă vei face Rege peste tine”. Deci este o acțiune care ne va inspira să luăm asupra noastră sarcina Împărăției Cerurilor. Dar vedem că imediat după primire, uităm primirea. În acel moment suntem sfătuiți „memoria ta va veni în fața Mea”, adică în fața Creatorului. Deci, toată memoria pe care o avem ar trebui să muncească doar ca să ne amintească de Creator. Asta înseamnă că amintirile sunt ca Tronul, adică trebuie să fim inspirați.
Și cu ce putem fi? Cu Șofarul. Voi știți probabil ca ARI interpretează „Șofarul” înțelegându-l ca fiind al lui Ima (Mama), Șofarul lui Bina. Șofar înseamnă frumusețe, și Baal HaSulam explică faptul că frumusețea este Hochma care se extinde din Bina care s-a întors să fie Hochma. După aceea, omul care crede că toată frumusețea și importanța sunt în Hochma (Înțelepciune) și, în ea sunt incluse toate plăcerile, și tot ceea ce lipsește sunt corectările, astfel că omul vrea să-și amintească lucrurile bune, fiindcă natura omului este să uite doar lucrurile rele.
De aceea, trebuie să credem că totul a fost pregătit pentru noi, și că noi vom fi răsplătiți cu amintirea Creatorului și neuitarea Lui, nici măcar pentru un minut și vom fi răsplătiți cu înscrieri și semnături bune.
Sunt foarte surprins că nu am primit niciun cuvânt de la nimeni. Am crezut că voi primi munca fiecăruia dintre voi, adică, fiecare dintre voi își va analiza faptele ca în „Fiindcă voi vedea cerurile Tale, muncile mâinilor Tale”. „Cerurile Tale” înseamnă muncile pentru Creator. Ele sunt recunoscute de „munca mâinilor Tale”, adică de către fiecare care încearcă să muncească să ridice Șchina (Divinitatea) din țărână, să țină (să respecte) „Fiecare a arătat cu degetul și a zis: ‘Acesta este Dumnezeul nostru’”.etc.
Va trebui să știm că munca este pe partea din dreapta, după cum a fost scris „Fii totuna cu Domnul Dumnezeul tău”. Deci, omul trebuie să meargă în întregime, adică să creadă că Creatorul este totul și îi lipsește. Acest lucru poate fi simțit numai din „Partea din dreapta a Domnului este înălțătoare” adică, în măreția Creatorului – însemnând că noi trebuie să vizualizăm permanent măreția Creatorului.
În ceea ce privește omul, în tot ceea ce face, el servește Regele. Și fiecare poruncă (Mițva) pe care o face omul, îi dă satisfacție Creatorului. Când el se roagă, Creatorul aude rugăciunile și îl laudă pe acel om care cântă și slăvește Creatorul.
Ar trebui, de asemenea, să ne imaginăm faptul că sunt mulți oameni cărora Creatorul nu le-a dat ocazia să-L servească și să-L bucure, ci i-a împins departe. Și chiar când ei îndeplinesc vreo poruncă (Mițva), ei nu își amintesc și nu cred că Creatorul vede și aude, primește și acceptă muncile celor de jos. Creatorul îi dă deoparte prin faptul că nu le dă ocazia să gândească, să facă sau să creadă.
Pe aceia pe care Creatorul dorește să-i aducă aproape, El le dă gânduri bune, adică să-și amintească în timp ce îndeplinesc o poruncă, că o fac pentru Creator sau, pur și simplu, când binecuvântează, să își amintească „Că totul a fost făcut prin cuvântul Lui”, fiindcă el vorbește din obișnuință și, în timpul acțiunii, el nu dă atenție faptului că vorbește cu Creatorul. Sau, și mai mult, nu-și dă posibilitatea să binecuvânteze nici măcar din obișnuință.
Iar dacă cineva își imaginează, măcar o dată pe lună, că Creatorul i-a dat ocazia să îndeplinească o poruncă (Mițva) cu scopul de a aduce Făcătorului său mulțumire și, să-L servească pe Rege măcar o dată pe lună, ar trebui să fie mulțumit. Tatăl meu (אביי) a spus: „de aceea trebuie spus în timp ce stai în picioare”. „În picioare” înseamnă nivel complet. Deci, omul trebuie să vorbească în poziție verticală și să fie fericit că i-a fost dată ocazia să servească Regele, în timp ce altora, nu. În acel moment Creatorul este complet, însemnând că trebuie să spunem că Numele Creatorului, prin Nume înțelegem „Bun și care Face Bine”, apare și îi strălucește omului în totalitate completă, așa cum și omul este întreg, adică are încă un merit în Tora, porunci (Mițvot) și fapte bune.
Este așa, deoarece oricât face omul pentru a-L servi pe Rege, el încă nu merită asta. Omul ar trebui (să știe) că sunt mulți oameni în lume cărora Creatorul nu le permite să facă nimic pentru Numele Lui.
Va trebui însă să mergem și pe linia din stânga, însemnând critică, dacă este adevărat, dacă credința cuiva este întreagă, dacă lucrurile pe care le face sunt în puritate totală și în sfințenie, fără motive ascunse, dacă numele „Binele care Face Bine” este înghițit în organe, etc.
În acel moment, linia din stânga este contestată de linia din dreapta pentru că el vede că, dacă face calculele sincer, totul este către împotrivire. Atunci este disputa dintre linii – între cea din dreapta și cea din stânga. Și dacă omul nu lucrează în linia din mijloc, stânga anulează dreapta și el devine acela la care „cunoașterea este mai presus decât faptele”, adică, el critică mai mult decât faptele bune pe care le face.
Rezultă că el cade în Iad, care este o prelungire din linia stângă. Și acolo este Iadul focului poftelor corpului sau, zăpada răcită de muncă și, el vrea să fie doar în starea de odihnă, în lene și în somn, etc. Acest lucru cere depășirea lui și cere rugăciune Sus pentru mila Creatorului, astfel încât, el să poată prelungi linia din mijloc, adică să supună linia din stânga liniei din dreapta. Deci, deși în alte privințe el mandatează (împuternicește) critica, el merge deasupra rațiunii.
Prin faptul că linia din stânga îmbunătățește linia din dreapta, fiindcă înainte a prelungit linia din stânga și a mers pe dreapta, el a crezut că și rațiunea împuternicește lucrul în munca pentru Creator. Dar acum, fiindcă el a prelungit linia din stânga când a stăpânit peste dreapta, este evident că el a ales dreapta chiar dacă are o altă viziune, dinspre stânga.
De aceea ar trebui să ne amintim cum am mers în extinderea muncii spre stânga, adică să ținem intenția numai pentru a arăta că, chiar dacă este stânga, omul alege totuși dreapta. De aceea el trebuie să împartă timpii de lucru și să nu-i amestece unul cu celălalt.
Am scris Ahoraim (partea din spate) a celor trei linii și, când suntem răsplătiți, prelungim cele trei linii în Panim (partea din față).
„Și acest lucru se va împlini din cauza „Poruncilor (Mițvot) pe care omul le va călca cu propriile lui picioare” (Colecție/Yalkut).
Baal HaSulam a interpretat că acest lucru înseamnă credința pe care omul o desconsideră călcând-o cu propriile lui picioare.
Pentru a înțelege asta mai clar, hai să clarificăm ceea ce au spus înțelepții noștri (Tanhuma) și, acestea sunt cuvintele lor: „Și acest lucru se va împlini din cauza” adică versetul „De ce ar trebui să mă tem în zilele de nenorocire, nelegiuirea dușmanilor mei mă înconjoară” (Psalm 49). Binecuvântat să fie numele Creatorului, care a dat Tora lui Israel, în care sunt 613 porunci (Mițvot), în care sunt cele ușoare și cele grele. Deoarece se află porunci ușoare printre ele, pe care oamenii nu le bagă în seamă ci, mai degrabă le aruncă sub picioarele lor, însemnând că ele sunt ușoare, și fiindcă David s-a temut de Ziua Judecății și a spus: „Doamne, eu nu mă tem de o poruncă serioasă din Tora fiindcă ele sunt serioase. De ceea ce mă tem sunt cele ușoare, ca nu cumva să fi călcat vreuna dintre ele, că am observat sau nu, fiindcă ele erau ușoare. Și Tu ai spus: „Fii atent la o poruncă ușoară la fel ca la una serioasă”. De aceea el a spus „De ce ar trebui să mă tem în zilele de nenorocire” și, este scris „Robul tău să fie de asemenea precaut cu ele, din cauza majorității”, până aici au fost cuvintele lor.
Noi ar trebui să ne întrebăm: „E știut că sunt mai ușor de ținut poruncile (Mițvot) ușoare decât cele serioase, ușoare însemnând că sunt ușor de făcut și serioase însemnând că sunt greu de îndeplinit. De aceea, de ce se teme el mai mult că a încălcat Mițvot care sunt ușor de îndeplinit decât pe cele grele?” Totuși, Midraș explică asta ca fiind din cauza faptului că el se teme de lucrurile ușoare. De aceea încheie el cu „Robul tău să fie de asemenea precaut cu ele, fiindcă ele sunt majoritatea”, fiindcă el trebuie să fie mai atent și să se îngrijească mai mult să țină chestiunile ușoare decât pe cele serioase.
Noi va trebui să înțelegem că, în ceea ce privește ușor și serios, lumea hotărăște ce este privit ca ușor și ce este privit ca fiind grav. Și fiindcă lumea atârnă de externalitate, ea știe că ceea ce trebuie urmărit cel mai mult sunt acțiunile, pentru că ele sunt evidente pentru toți. Deci, oricine poate măsura și cântări cât de multe fapte a făcut pe parcursul zilei și cât de multe ore a fost angajat în studiul Torei. Și când tovarășul lui de grup (prietenul) vede că altul ține/face numeroase Mițvot și stă multe ore să studieze Tora, el îl respectă și îl apreciază pe acesta. Și când, Doamne ferește, el nu vede că tovarășul lui face fapte bune, atunci el vede că prietenul lui este într-o stare joasă, departe de Tora și de muncă, fiindcă el poate vedea doar ceea ce este evident. De aceea sunt privite acțiunile ca porunci serioase.
Pare cu adevărat că acestea sunt cele serioase fiindcă întreg sensul Sfinţeniei (Kdușa) este în „Vom face și vom auzi”, de aceea este acțiunea cea mai importantă, fiindcă este singura care îl face pe om să audă, ceea ce este numit Lișma (În numele Ei) fiindcă, de la Lo Lișma (Nu în numele Ei) ajungem la Lișma, și fără acțiuni este imposibil să obținem orice grad.
De aceea au hotărât oamenii că cea mai importantă este acțiunea și aceasta este cea mai serioasă. De aceea au hotărât ei că gândul, adică intenția, este privit ca ușor, de jos, adică nedemn de timp și efort, fiindcă cea mai importantă este acțiunea.
Și, deși este adevărat că cea mai importantă este acțiunea, ea este doar în scopul Sgula (remediu, virtute, putere). Deci, primul sfat pentru obținerea stării Lișma este acțiunea, dar din cauza asta, oamenii au abandonat scopul dorit, adică munca pentru Creator, fiindcă angajarea în Tora și în Mițvot are puterea de a purifica trupul pentru a obține Lișma. Oricum, ei au părăsit scopul și obiectivul și au schimbat munca în scop, și asta este ceea ce ei privesc ca fiind foarte serios.
Ei au făcut gândul, ceea ce înseamnă intenția de a fi în Lișma, o chestiune „ușoară”. Asta înseamnă că este respectat doar omul care se angajează în Tora și Mițvot și nu este interesat să aibă intenția de Lișma, lucru privit de ei ca fiind un păcat ușor, nedemn să te deranjezi pentru el. Chiar dacă cineva se străduiește, nimeni nu va vedea cât de mult și cât de greu a muncit pentru a o respecta, fiindcă majoritatea urmează numai calea Lo Lișma.
Pentru ca la începutul muncii lumea să poată urma calea Lo Lișma, a fost necesar ca ei să nu poată vedea adevărul, adică să nu-l remarce deloc fiindcă este neînsemnat și nu merită truda. Altfel, dacă omul ar vedea seriozitatea chestiunii chiar de la începutul muncii, după cum au spus înțelepții noștri „El, cel care învață în Lo Lișma, ar fi fost mai bine să fi fost avortat”, care ar mai fi vrut să înceapă munca?
Și fiindcă nu există altă cale de a intra în Lișma decât venind anume din Lo Lișma în Lișma, a fost necesar să se ascundă adevărul și să se spună că acțiunea este cea mai serioasă, iar gândul a contat puțin.
Noțiunea de „ușoară” ar trebui interpretată ca însemnând „banal”, ceva ce nu este foarte important, în timp ce „serioasă” înseamnă ceva important. Va trebui să mai înțelegem că vine de la lumea trecătoare, demnă de dispreț și rușinoasă. Deci, când omul începe să muncească la această intenție în muncă, el o găsește demnă de dispreț, fiindcă scopul principal ar trebui să fie acela de a fi răsplătit cu credința și este natura omului să pună preț pe rațiune și nu pe ceva ce este deasupra rațiunii.
Prin asta, noi ar trebui să interpretăm cele spuse în Midraș, că David a spus: „De ceea ce mă tem sunt cele ușoare, ca nu cumva să fi călcat vreuna dintre ele, că am observat sau nu, fiindcă ele erau ușoare. Și Tu ai spus: ‘Fii atent la o poruncă ușoară la fel ca la una serioasă’”. Noi va trebui să înțelegem ce înseamnă „că am observat sau nu”. Ar trebui să nu știe dacă a observat? De ce nu ține minte?
Așa cum s-a spus mai sus, ușurința este pe intenția din Lișma. În această privință, el nu poate ști sigur dacă intenția a fost pentru Creator, din moment ce cu poruncile serioase, adică cu acțiunile, știu că am fost atent, fiindcă există opinia majorității că aceste acțiuni trebuie să fie observate.
Dar nu există nicio opinie majoritară asupra intenției, fiindcă lumea nu este atentă să aibă ca scop ceva pentru Creator. De aceea se teme el că intenția lui se poate să nu fie adecvată. Și în această privință Midraș conchide „Robul tău să fie de asemenea precaut cu ele, din cauza majorității”.
Deci, prin frică – el s-a temut să nu fie atras după mulțimea care crede că nu e așa o mare nelegiuire dacă intenția nu e corectă, în schimb, „M-am făcut atent la „din cauza” referitor la intenție, întrucât viziunea majorității este că a fost privită ca „din cauza” – el a fost prin urmare recompensat cu Lișma permanent în toată munca lui, astfel încât, chiar faptele din trecut vor fi corectate în el.
Acesta este sensul la „Și acest lucru se va împlini din cauza poruncilor pe care omul le va călca cu propriile picioare”, adică viziunea majorității este că a fi atent la ținerea intenției în Lișma nu este o interdicție și o nelegiuire așa de mare. Este vorba despre această muncă prin care omul devine unul care „a păcătuit și a repetat” și asta se numește „călcare cu propriile picioare” și nu bagă de seamă acest lucru din cauza viziunii majorității care îl susține.
Totuși, noi va trebui să știm că aceasta este corectarea lumii și că ea nu va vedea adevărul fiindcă nu oricine este capabil să meargă pe calea adevărului, după cum au spus înțelepții noștri „omul iese să învețe”. Din această cauză, lui nu îi este arătată adevărata stare pe căile Domnului, adică să fie în stare să se angajeze în Tora și în Mițvot și să gândească că intenția lui este numai pentru Creator, după cum au spus înțelepții noștri „omul nu vede propria lui vină”. De aceea, omul se judecă totdeauna pe sine după o scară de merit.
Dar omul care este obișnuit cu munca și dorește să vadă adevărul, pentru a putea merge în el, și dorința lui este numai de a-și corecta propriile acțiuni, atunci, în funcție de această dorință a lui pentru adevăr, exact în această măsură, îi este arătat de Sus adevăratul nivel – cât de departe este el de munca în Lișma. Din cauza aceasta, el este silit să fie în umilință, fiindcă el (vede) răul din el mai mult decât toți contemporanii săi, fiindcă întreaga lume nu vede adevărul, cum sunt ei puși sub guvernanța răului și nu au început munca pentru Creator. Dar el vede că nu poate face nimic pentru Creator, și de aceea, se simte rupt de El.
El se simte ca și mort fiindcă este separat de Viața Vieților. Și fiindcă el simte gustul morții, el este în umilință totală, fiindcă nu este nimic mai jos de moarte. Și, la acea vreme, el strigă „mai bine sunt mort, decât viu”, fiindcă cel puțin nu va păta Tora și Mițvot, adică să folosească lucrurile sfinte pentru binele lui, fiindcă el atunci va simți că folosește Numele Sfinte pentru nevoile lumești.
Din acest motiv, în măsura în care el merge pe calea adevărului el devine în mod natural mai umil. Astfel, omul care este mândru, este semn că el nu a fost încă răsplătit cu vederea adevărului și nu există o umilință mai mare decât asta, fiindcă el este scufundat din cap până în picioare sub guvernanța minciunii.
Câțiva deștepți se mândresc cu vederea adevărului. Asta înseamnă că, chiar dacă ei se văd pe ei înșiși că sunt supuși în totalitate guvernanței răului și sunt fără puterea de a face ceva pentru Creator și, văd că sunt mai rău decât contemporanii lor, ei încă se mândresc cu asta și spun „Avem virtutea vederii adevărului, în timp ce ceilalți nu văd adevărul, nu văd cât sunt ei de supuși guvernanței răului. Ei se bucură și se desfată cu munca în Tora și Mițvot, chiar dacă nu este cu adevărat pentru Creator, în timp ce eu văd adevărul”. De aceea ei se mândresc cu asta și nu simt nicio umilință.
In orice caz, acest lucru este similar cu un grup de oameni bolnavi care sunt primiți într-un spital și doctorii decid că ei, Doamne ferește, au cancer. Doctorul dezvăluie unuia acest lucru și spune: „Știi, fiule, ce pot să fac pentru tine, câtă vreme ai cancer”. Acel om a fost stresat fiindcă a știut că zilele lui sunt numărate și că a fost condamnat la moarte și, tot ceea ce poate face el e să se roage la Creator. Dar ceilalți oameni, cărora doctorul nu le-a dezvăluit că au cancer, s-au bucurat și s-au simțit bine, și în momentul în care boala a încetat să-i mai sâcâie au crezut că în curând vor părăsi spitalul și vor pleca acasă și vor petrece cu prietenii, deoarece ei au simțit că sunt perfect sănătoși.
Într-un astfel de caz, când omul știe că are cancer, nici nu-i va trece prin cap să fie mândru și să spună că el este mult mai important decât ceilalți, adică să aibă mai multe motive de vitalitate și de bucurie, fiindcă el știe că are cancer. Vedem clar că celui care știe că are această boală nu-i pasă de nimic și nu e interesat de nimic, fiindcă el are o singură grijă – cum să facă boala să plece de la el.
El nu poate participa la bucuria celorlalți pacienți, care nu știu că au această boală și că, motivul pentru care doctorul îi eliberează din spital nu e că sunt sănătoși, ci că nu are tratament pentru ei. Dar ei cred că motivul pentru care au fost eliberați din spital este că sunt sănătoși.
Același lucru este și în munca pentru Creator. Oricare care vede că răul din el este în plină forță și i s-a dezvăluit de Sus adevărul – că nu este niciun leac pentru boala lui și că doar Creatorul îl poate ajuta, cum au spus înțelepții noștri „Înclinația omului îl învinge în fiecare zi și unde nu a fost pentru Creator, el nu a fost în stare să o depășească – spre deosebire de ceilalți, conform alegoriei de mai sus, el nu poate fi mândru de descoperirea adevărului.
Rezultă că umilința pe care o simte, mărturisește măsura în care acesta merge pe calea adevărului. Numai atunci, când vede adevărul, se face acolo loc, în adâncul inimii lui, pentru rugăciunea adevărată, fiindcă numai atunci poate el să spună „Doamne, dacă nu mă ajuți, nu văd nicio metodă care să mă poată ajuta să-mi scot singur iubirea de sine și să fiu răsplătit cu cu puterile dăruirii si credinței în Creator”.
Prin urmare, ordinea este așa, omul trebuie să înceapă munca în LoLișma, și apoi să încerce să fie răsplătit cu mersul pe calea adevărului și să obțină Lișma.
Aceasta este problema despre care discută Iacov, și RAȘI a interpretat că el s-a pregătit pentru un dar, o rugăciune și pentru război. Noi ar trebui să întrebăm referitor la această notificare: „De ce ar da Iacov un dar din el, lui Esav și de ce ar da omul un dar răului din el?”
Așa cum s-a spus mai sus, începutul muncii este în Lo Lișma. Deci, când începem să facem munca sfântă, îi promitem corpului că îi vom da multe lucruri bune, că el se va bucura angajându-se în Tora și Mițvot. Spunem asta, ca el (corpul) să poată obține Lo Lișma în general, adică, fiecare corp are diferite pasiuni: unul tânjește după bani, altul după respect, etc. Și asta se numește „cadou”. După aceea vine rugăciunea, când începem să ne rugăm Creatorului să ne reveleze adevărul și să vedem situația noastră exactă – cum să trecem la munca în Lișma. În acel moment începe războiul, adică nu mai vrem să-i dăm corpului nicio recompensă ca să lucreze în Tora și Mițvot.
În cele din urmă, omul este compătimit Sus și i se dă cadoul de a avea credință și de a fi servitorul Regelui, simțind astfel că asta este tot pentru ceea ce merită să trăiască – să fie în stare să spună așa cum au spus înțelepții noștri: „O oră de pocăință și de fapte bune în această lume, este mai bună decât toată viața din lumea următoare”.
Ceea ce rezultă din tot ce s-a spus mai sus este că acțiunea, numită „chestiune serioasă” este numită Lo Lișma. Și după aceea, omul trebuie să fie atent cu „chestiunile ușoare”, adică cu intenția în Lișma. Semnul acesteia este umilința, fiindcă omul care-și vede umilința, vede că el merge pe calea care îl conduce la munca în Lișma. Asta îi dă lui loc pentru o rugăciune reală, din adâncul inimii, atunci când vede că nimeni în afară de Creator nu-l va ajuta, după cum a interpretat Baal HaSulam chestiunea eliberării din Egipt: „Eu, și nu un mesager”, pentru că toți au văzut că numai Creatorul însuși i-a izbăvit de sub guvernanța răului.
Și când a fost răsplătit cu muncă în Lișma, cu siguranță nu e ceva de care el să fie mândru, fiindcă atunci vede că este numai cadoul de la Dumnezeu și nu „puterea și forța mâinii mele”, și nu este nicio altă mână străină care să îl poată ajuta. De aceea, el își simte umilința – adică, servirea Regelui este o plăcere imensă și că, fără ajutorul Lui, el nu ar fi fost de acord cu această servire. Cu adevărat, nu există smerenie mai mare ca asta.
Fie ca Creatorul să ne ajute să fim răsplătiți cu servirea Regelui pe calea adevărului.
26 Mai 1955, Tel-Aviv, a 48 a zi după Numărătoarea Omer, o zi înainte de Şavuot
Salutare şi toate urările de bine, prietenilor mei,
Ca răspuns la scrisoarea voastră, trebuie să vă spun că până acum, nu am nimic de adăugat la cele scrise anterior. Mai degrabă, după cum este scris, “Vorbeşte copiilor lui Israel şi ei vor călători”. Cu privire la călătorii, voi ştiţi că acestea se referă la a merge de la starea A la starea B, că acesta este înţelesul expresiei a schimba locurile, după cum a spus Baal HaSulam într-o interpretare a versetului, “Exprimarea zilnică a discursului”. El a scris acolo că este imposibil să nu existe o stare de noapte intre zile, adică există o spargere la mijloc. Altfel, se numeşte “zi lungă” şi nu ”zi de zi”. Dar munca are loc cu siguranţă “zi de zi.”. Şi “noapte de noapte se revelează cunoaşterea”, înseamnă că există o zi între ele, până aici a mers inţelesul cuvintelor sale.
Aceasta este ordinea călătoriilor. De aceea, să nu vă fie teamă de niciuna dintre aceste stări, pentru că, aşa cum am menţionat mai sus, “călătorie”, înseamnă a înainta. De fiecare dată trebuie transmis un nou curent, aşa cum mi-a scris…….în ultima sa scrisoare, versetul, “În fiecare dimineaţă ei sunt alţii, atât de mare este credinţa Ta”.
Întâmplător, vă destăinui vouă gândurile şi voinţa, deşi nu obişnuiesc acest lucru. Şi totuşi, doresc să vă împartăşesc ce gândesc despre oamenii din Tiberias, pentru a şti cum ne privesc, amiabil sau răuvoitor. În această scrisoare, vă voi scrie cum îmi imaginez şi cum îi văd pe oamenii din Tiberias. Şi chiar dacă nu descriu esenţa celor din Tiberias (Tveria), voi aşterne gândurile mele.
Momentan, m-am eliberat oarecum de problemele mele personale şi generale, şi îmi aloc un timp pentru a privi ce se întâmplă acolo. Este ca şi cum aş vedea trei feluri de oameni, trei imagini şi forme îmbrăcate în trei feluri de corpuri.
1) O mare parte, majoritatea, nu cred că ne judecă nici favorabil şi nici nefavorabil, că ne respectă sau nu. Cu toată onestitatea cred că, nu suntem în atenţia lor. Altfel spus, nu se gândesc la noi şi nici nu ne iau în considerare. Este ca şi cum nu am exista împreună cu ei în lume, pe acest pământ.
Chiar dacă se întâmplă să audă că există elevi ai lui Rav Aşlag, nu îi interesează. Ei sunt preocupaţi doar de propriile nevoi – pasiunile lor, obtinerea respectului, sau propria spiritualitate. Nu iau în considerare chestiuni neînsemnate, ca de exemplu noi- acest mic grup de oameni- mai ales că au auzit că există o polemică în acest grup restrâns.
“Leul nu se mulţumeşte cu resturi”. Adică, micul grup este în ochii lor prea mic şi neînsemnat, nu îi îndestulează şi nu le oferă satisfacţie mentală, din moment ce ne lasă să decidem dacă suntem buni sau răi. Atât suntem de inferiori în ochii lor- de neluat în seamă, nevrednici de a fi observaţi. Şi chiar dacă eu consider că acest leu are idee despre noi, în realitate nu este aşa.
2) Al doilea tip de oameni sunt cei care ne respectă şi pentru care existăm deja. Ei ne consideră oameni vrednici, cu un anumit statut. Ei ne fac favoarea de a ne aloca timp în minţile şi gândurile lor în timpul lor liber. Sunt interesaţi de noi şi ne observă activităţile pentru a vedea dacă suntem cu adevărat virtuoşi şi integri, şi de a comenta dacă găsesc ceva, cu un aer critic.
Şi când se gândesc, ei văd că în definitiv, există un grup de oameni care s-au adunat într-un loc, sub îndrumarea unui lider, pentru a fi împreună. Şi care, cu un curaj supraomenesc îi înfruntă pe toti cei care se ridică împotriva lor. Ei sunt cu adevărat oameni curajoşi cu un spirit puternic, şi care sunt hotărâţi să nu cedeze nici un centimetru. Ei sunt bravi luptători, care luptă împotriva înclinaţiei lor, până la ultimul lor strop de sânge, şi a căror dorinţă este de a câştiga bătălia pentru gloria numelui Său.
Însă, pe lângă toate acestea, în momentul în care incep să reflecteze la ei înşişi- conform propriilor prejudecăţi şi a propriului interes cu privire la dorinţe şi onoare- ei trebuie să fie în unanimitate de acord şi să se unească împotriva noastră. Aşadar, ei din toată inima, răspicat, decid că este mai bine să nu se unească cu noi. Deşi ei înşişi sunt foarte îndepărtaţi şi diferiţi unii de alţii încât nu se pot pune de acord cu nimic. Poate că se urăsc atât de mult încât nici nu pot suporta să stea in aceeaşi cameră, şi vor să se omoare între ei. Însă împotriva noastră sunt uniţi.
Şi deoarece sunt părtinitori datorită voinţei de a primi care se află în ei, iar “Mita orbeşte ochii înţeleptului”, ei văd opusul a ceea ce au crezut despre noi. Iar după toate laudele şi virtuţile pe care le-au găsit în noi- acelea, că fiecare dintre noi este demn de laudă şi cinste- ei pun în aplicare de îndată ce au hotărât, în mod pasionat şi zelos, verdictul lor, deoarece noi le-am stricat reputaţia cu punctele noastre de vedere. Astfel, pe de o parte, ei văd că adevărul este de partea noastră; iar pe de altă parte, calea noastră este o povară pentru ei.
Iar pentru a se absolvi, ei nu au altă posibilitate decât să ne distrugă şi să ne şteargă numele de pe faţa pământului. Ei se străduiesc şi fac eforturi pentu a ne împrăştia în toate direcţiile, şi complotează şi conspiră ca să ne distrugă şi să aşeze piedici în calea noastră, folosind tot felul de mijloace- atât legitime cât şi nelegitime, chiar dacă acestea vin în contradicţie cu spiritul uman şi cu cel al Torei. Nu le pasă, pentru că văd că voinţa lor este atacată dacă noi vom stăpâni sau ne vom extinde scopul către oamenii oneşti şi de bună credinţă, pentru că vom avea atunci puterea de a le arăta acestora adevărul.
Şi acesta este un lucru rău pentru ei, pentru că lor le convine să facă ce doresc şi în acelaşi timp să fie “faţa generaţiei”- lideri influenţi şi spirituali. De aceea, ei complotează împotriva noastră pentru a distruge şi a duce spre ruină viitorul nostru spunând, “Cu cât mai repede cu atât mai bine; este mai bine să îi dezintegrăm cât sunt încă mici, astfel încât să nu rămână nicio urmă”.
Însă, trebuie să le fim foarte recunoscători pentru respectul şi aprecierea pe care o arată punctului nostru de vedere, măcar pentru faptul că admit că există ceva care trebuie revocat. Cu alte cuvinte, nu ne ignoră ca şi cum am fi neînsemnaţi, ci reprezentăm totuşi ceva pentru ei. Asta, spre deosebire de ceilalţi oameni care nu ne acordă atenţie şi cred că ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu merită nicio atenţie. De asemenea ei nu sunt deloc impresionaţi de slăbiciunea noastră de a crede că acestea reprezintă urmarea acţiunilor noastre, motiv pentru care evităm să facem anumite acţiuni, ca nu cumva să ne ataşăm de ele şi că acest lucru ne face de multe ori să scăpăm de teama generată de primul tip de oameni.
Ca să fiu sincer, niciunul dintre ei nu ne acordă vreo atenţie sau consideraţie. Poate că este după cum este scris, “Vei scăpa atunci când nimeni nu te va urmări”. Aşadar ar trebui să fim mulţumiţi cu oamenii din a doua categorie, pentru că cel puţin ei glumesc, ridiculizează, desconsideră, şi ne calomniază. Cel puţin existăm în realitate în această lume iar pentru ei nu este aşa uşor să reuşească să şteargă numele nostru de pe faţa pământului.
3) Al treilea tip de oameni sunt aceia care ne doresc şi sunt în favoarea noastră. Însă, ei sunt foarte puţini, ca în zicala “Doi reprezintă pluralul”. Şi eu îi denumesc prin iniţiale BSMA, adică B…, S…, M… şi A….În limba sfântă (ebraică), ei sunt numiţi Bosem (parfum), şi în traducere (aramaică), BoSMAi, pentru că traducerea este considerată Ahoraim (posterioară). Cu alte cuvinte, ei ar trebui recompensaţi cu lumina Panim (lumina anterioară), că toate acţiunile lor vor fi în Kduşa (sfinţenie), care este numită “limba sfântă”.
Şi ce ar trebui să fac atunci când văd că doresc să îi descriu şi să îi ilustrez pe cei dragi din Tiberias? Simt că Tiberias este un oraş agitat, şi că a treia categorie care este înveşmântată în două corpuri este amestecată intr-o vâltoare, printre toate dorinţele şi capriciile care îmbracă alte corpuri, adică prima şi a doua categorie. Şi apoi este greu pentru mine să îi găsesc pentru că este ca şi cum trebuie să găsesc acul în carul cu fân, şi cum poate cineva să găsescă două preţioase perle, două boabe de grâu care se pierd în mulţime? Şi chiar dacă regula spune că o singură persoană dintr-o mie face diferenţa, ei trebuie încă să îndure şi să plângă, asemeni cocorilor, care sunt creaturi cu adevărat minunate.
Aşa putem inţelege alegoria pe care ne-au spus-o înţelepţii noştri, că paiele, fânul şi grâul au dezbătut, pentru cine a fost însămânţat câmpul. Argumentul paielor şi al fânului pare atât de corect încât nu pot fi convinse, iar la acea vreme exista teama că grâul se va preda conducerii paielor şi fânului. Paiele şi grâul au argumentat “Noi suntem majoritatea, iar tu grâule, nu te compari cu noi ca număr. Noi suntem de rang înalt şi ne-am născut înainte ca tu să vii pe lume. Cu alte cuvinte, în timp ce tu nu existai, noi crescusem deja şi eram frumoase, şi măreţia noastră putea fi văzută de toată lumea. Noi încântăm de departe privirea cu frumuseţa pe care o dăruim întregului cămp. Însă tu, grâule, eşti atât de mărunt şi imperceptibil încât poţi fi zărit doar atunci când cineva priveşte cu atenţie şi de aproape. Asta, probabil datorită incompetenţei tale. Însă noi oferim un loc şi un adăpost drumeţilor epuizaţi şi pierduţi, şi care nu au unde să-şi pună capul. Noi îi luăm în mijlocul nostru şi îi protejăm de vânturi şi de animalele sălbatice astfel încât să nu fie văzuţi. Dar de tine cine se poate bucura?”
Însă când a venit vremea recoltei, toti au ştiut pentru cine a fost însămânţat câmpul, deoarece paiele şi fânul sunt singurele potrivite pentru hrana animalelor; ele nu pot fi mai mari decât sunt deja. Însă grâul, după câteva corecţii, după ce este spart, cernut, amestecat cu vin şi ulei, şi după ce este copt, este servit la masa regilor şi este demn de a fi servit ca ofrandă Domnului. Şi toate meritele care pot fi atribuite paielor şi fânului sunt în serviciul grâului, pe care l-au hrănit şi crescut.
Cu alte cuvinte, acestea au luat hrană din pământ şi au transformat-o în hrană pentru grâu. A fost o greutate şi o povară pentru ele căci grâul a fost ţinut pe spinările paielor şi fânului, şi valoarea lor este aceeaşi precum a unui servitor ce serveşte regele, sau a unei fete ce îşi slujeşte doamna.
Dar înainte de timpul culesului, înainte de sfârşit, a fost imposibil să fie clar care este adevărul şi sinceritatea acestei realităţi. Mai degrabă fiecare era pentru sine, argumentând în funcţie de propriile senzaţii. Iar a avea în vedere adevărul fără a lua în considerare dacă acesta poate cauza neplăcere sau descurajare este o sarcină dificilă, cu excepţia cazului în care o persoană poate analiza fiecare element în cele mai mici detalii până când adevărul şi justeţea situaţiei pot fi aduse la lumină. Pentru asta este necesară recompensa de sus, pentru ca persoana să nu fie prinsă în iubirea de sine şi să fie atrasă de fluxul colectiv care o înconjoară.
Din toate cele spuse mai sus, este greu pentru mine să te găsesc atunci când eşti singur, fără niciun amestec de dorinţe şi puncte de vedere, deoarece toţi te ţin ascuns, aşa cum am descris în alegoria cu grâul.
Totuşi am găsit o modalitate similară celei cu timpul culesului menţionată mai sus. Numai noaptea, după miezul nopţii când briza suflă şi vântură grămada de paie şi fân, şi toţi stau întinşi peste câmp ca nişte carcase, adică dorm în paturile lor, cele două boabe de grâu se eliberează şi îşi scot inimile în faţa Tatălui din ceruri. Ele intră în flăcările focului Torei până dimineaţa, când este timpul rugăciunii. La acel moment, sufletele lor ies ca şi cum ar vorbi cuvintele Domnului cel viu. Cred că acesta este momentul potrivit pentru a ne bucura de preţioasele perle care strălucesc precum flăcările focului, pentru a se amesteca cu întregul Israel cu ajutorul Pietrei Mântuitorului său, şi poate că atunci Creatorul va dărui.
Voi mai scrie câteva cuvinte despre iubire. Se ştie că nu există lumină fără Kli (vas), adică fiecare plăcere trebuie să aibă un înveliş în care lumina plăcerii se poate înveşmânta. De exemplu, atunci când o persoană doreşte să câştige respect, să câştige onoare în ochii oamenilor, prima sa preocupare sunt hainele. Cu alte cuvinte, trebuie să se îmbrace cu haine onorabile, aşa cum au spus înţelepţii noştri, “Rabi Yohanan îşi numea veşmintele ‘Onorurile mele’”.
Aşadar, persoana trebuie să depună un anumit efort până când obţine îmbrăcămintea onorabilă şi chiar după aceea, trebuie să o ferească de deteriorări şi stricăciuni. Adică in fiecare zi trebuie să o scuture de praf iar dacă este pătată sau se murdăreşte, trebuie să o cureţe şi să o calce.
Dar ce e mai important, trebuie să o ferească de cel mai periculos sabotor – molia de haine! În idiş, se numeşte „o Molie”, un mic ţânţar care nu poate fi văzut. Prima condiţie este că nu trebuie să intre în contact cu hainele vechi. Şi există de asemenea un minunat remediu numit „naftalină”, care le protejează de dăunătoarele numite „Molii”. Şi când are această îmbrăcăminte, persoana este gata să primească lumina plăcerii care se îmbracă în onorabilele veşminte.
La fel este şi cu iubirea. Pentru a fi recompensat cu lumina iubirii, persoana trebuie să găsescă hainele în care lumina se poate îmbrăca. Şi aceleaşi reguli se aplică acestui veşmânt: evitarea “prafului” bârfei, şi în special a ţânţarului sabotor numit Molie (în idiş, Moil înseamnă “gură”, deci este un joc de cuvinte), adică oamenii cu aspect plăcut, care vorbesc frumos. Ai crede că deja s-au „circumcis” în legământul împreunărilor interzise şi al calomniei, şi de la inima necircumcisă, dar în adâncul lor ei sunt sabotori care îţi pot face rău, şi nu te poţi apăra de ei deoarece sunt în totalitate chipeşi şi frumoşi.
De aceea acest ţânţar este atât de mic încât fără a fi atent în mod special, este imposibil să detectezi stricăciunile făcute, care vin de la cei circumcişi care pot strica aceste preţioase veşminte. Se ştie într-adevăr că această molie face mai multe stricăciuni veşmintelor din lână (ebraică- ȚeMeR), adică literele MeReȚ (ebraică: energie) care distruge energia pentru muncă. Şi Yituş (ţânţar) vine de la „VaYitoş (şi el abandonează) pe Dumnezeul care l-a făcut”, sau în aramaică, „Şi a încetat să se-nchine la Dumnezeul pe care îl servea”.
În mod obişnuit, cineva care are o îmbrăcăminte valoroasă din lână, trebuie să evite contactul cu hainele vechi. Cu alte cuvinte, trebuie să evite contactul cu vechii „adepţi”, care fură energia deoarece nu mai sunt competenţi pentru muncă, şi toate cuvintele lor sunt spuse numai pentru a scădea energia. Şi chiar acela care are o îmbrăcăminte puternică de iubire, care este ca un copac – însemnând că se autosusţine – trebuie să se ferească în continuare de acea molie. Dacă acea molie atacă lemnul, poate de asemenea dăuna, pentru că vedem că lemnul se degradează şi se dezintegrează pentru că moliile intră în el.
Şi singurul medicament este Naftalina, de la cuvântul, Naftoley, pe care Onkelos îl interpretează ca Tfilah (rugăciune), adică să te rogi la Creator ca această stricăciune să nu fie permisă îmbrăcăminţii Sale.
Persoana trebuie să fie atentă cu îmbrăcămintea onorabilă, căci dacă pe ea sunt pene de cocoş, ele trebuie îndepărtate. De asemenea nu trebuie să intre într-un loc unde sunt pene de cocoş în timp ce poartă această îmbrăcăminte. În veşmântul luminii iubirii este interpretat, ca Noţot (pene), ce vine de la cuvântul Niţim (altercaţie, ceartă), ca în luptele cu cocoşi. Care se referă la cântecele şi slava oamenilor, care încă sunt în exil de la calea adevărului şi sunt înrobiţi de iubirea de sine. Toate cântecele şi slava pe care ei o arată în timpul Torei şi rugăciunii lor produc numai certuri în sufletul tău până când începi să te războieşti cu propriile concepţii – de partea cui este adevărul şi justiţia. Asta ruinează şi distruge îmbrăcămintea, pe care iubirea o poate locui. De aceea, trebuie să fii atent să eviţi locurile unde sunt pene de cocoş, pentru ca după aceea să nu trebuiescă să munceşti pentru a te curăţa de aceste pene.
Putem vedea că oamenii care se străduiesc să obţină strălucirea onorurilor, dacă nu îşi întreţin cum se cuvine hainele, atunci când ies, cei din afară imediat se lipesc de hainele lor când văd că nu este îmrăcămintea adecvată, potrivită pentru a onora persoana. Cu alte cuvinte, oamenii vor vedea că le acceptă autoritatea asupra lui şi că este atât de înrobit de acei oameni din afară, încât el este obligat atât să obţină hainele cât şi să le întreţină. Chiar şi moda (stilul), adică modelul şi maniera în care sunt purtate, trebuie să fie pe placul celor sub a căror autoritate se află. Aşadar, tocmai pe aceia de la care doreşte să primească respect trebuie să-i adore cu mult efort ca să fie favorizat de ei, astfel încât ei vor revărsa lumina plăcerii care este îmbrăcată în veşmintele onorurilor.
Şi dacă, Doamne fereşte, nu i-a servit suficient, acest lucru poate avea consecinţe neplăcute. Adică nu numai că nu-i vor da respectul pe care şi-l doreşte de la ei, ci dimpotrivă, ei toţi îl vor degrada, umili şi îl vor face să se simtă josnic şi inferior. Şi acea senzaţie de inferioritate mai întâi îl va întrista, apoi îl va face inactiv, şi apoi va simţi că toată lumea s-a întunecat pentru el, până când nu mai vede nicio speranţă pentru a obţine plăcere în viaţă. Apoi, el găseşte un singur sfătuitor – să se ducă acasă, să se întindă în pat şi să stăruie ca rugăciunea lui să fie acceptată – adică îngerul somnului, care este o şesime din moarte, îi va acorda lumina plăcerii somnului. Aceasta este singura plăcere la care poate spera.
Şi dacă, vai, îngerul somnului nu are milă de el şi persoana nu găseşte remediu pentru ea însăşi, atunci, pentru amărăciunea sufletului său nu are altă şansă decât să obţină plăcere printr-un remediu popular printre cei disperaţi care caută alinare pentru tristeţea lor. Ei se luptă cu înclinaţia care doreşte persistenţă, o depăşesc, şi adaugă plăcere de la îngerul denumit „sinucidere”. Adică ei simt că numai acest înger îi poate scăpa de melancolia lor. Evident, este imposibil să obţină plăcere de la îngerul menţionat, fără chinuri teribile şi fără o puternică şi groaznică luptă emoţională.
Aşadar, „Ochii celui înţelept sunt în capul său”, şi el ştie şi vede dinainte ce poate dobândi, şi ceea ce ar putea obţine dacă nu respectă legile şi condiţiile contemporanilor săi. Adică, trebuie să se predea şi să-şi asume tot ceea ce oamenii exteriori îi cer, sau aceştia îl vor pedepsi în această lume. Cu alte cuvinte, recompensa şi pedeapsa sunt revelate în această lume şi nu necesită credinţă deasupra raţiunii.
De aici putem deduce necesitatea unei nemărginite griji şi a unei vigilenţe, precum şi marea şi speciala atenţie care sunt necesare pentru a obţine îmbrăcămintea ce înveşmântează lumina iubirii – o haină ce este făcută dintr-o ţesătură atât de fină şi delicată – doar dacă cei din afară nu apucă să ruineze această preţioasă haină, care la propiu a fost cumpărată cu atât de mult sânge şi sudoare.
Şi acum o să vă lămuresc, cum şi în ce fel încep să obţin acea îmbrăcăminte a iubirii: Ordinea pentru a avea o îmbrăcăminte potrivită este ca mai întâi să împleteşti o bucată de stofă. Cu alte cuvinte, luăm fire şi le aşezăm într-un fel de urzeală şi bătătură (încrucişate). Prin urzeală şi bătătură este ţesută o bucată de îmbrăcăminte.
Aşadar, trec bătătura (fire orizontale) prin urzeală (un ansamblu de fire verticale). O Nima (Aramaică: „fir” şi de asemenea a „spune”) vine de la cuvintele „Spune un cuvânt despre asta”. Şti (urzeală) vine de la cuvântul Taşi (uitare), ca în „Ai uitat Stânca, ce te-a creat”. Cu alte cuvinte, încep să acţionez cu puterea memoriei mele, şi curând îmi amintesc că prietenii mei au vorbit nefavorabil despre mine, că aceste cuvinte i-au determinat să-mi facă lucruri rele, şi aceste vorbe (de asemenea „urzeală”) uzează prietenia, camaraderia şi frăţia.
Apoi, îmi apare în minte un fir de Erev (bătătură), adică aud că prietenul meu a vorbit favorabil despre mine, ceea ce l-a determinat să facă fapte bune, adică Arevim (plăcute) şi dulci pentru gustul meu. Adică, aud şi văd că prietenul meu şi-a abandonat toate angajamentele şi se gândeşte, şi acţionează numai în favoarea mea astfel încât să am numai plăceri încântătoare. Şi aceste două fire creează o combinaţie în mine şi nu ştiu în ce parte să mă decid, spunând, „Este adevărat, de partea urzelii sau de partea bătăturii”?
Se ştie că tot ceea ce există în lumea noastră este în forma pozitiv şi negativ – stânga şi dreapta, adevărat şi fals, lumină şi întuneric, Israel şi naţiunile, sfânt şi profan, impuritate şi puritate, şi rău sau bun. Este aşa, deoarece este imposibil să identificăm un gust bun fără să simţim gustul amar a ceva rău. Acesta este înţelesul a ceea ce înţelepţii noştri au spus, „Să se răzbune pe cei răi şi să le dea o recompensă bună celor drepţi”.
Cuvântul Para (răzbuna) vine din versetul „Para (a lăsa liber) părul de pe capul unei femei”. Cu alte cuvinte, este posibil să primim ajutor de la cei răi pentru a descoperi adevărata aromă şi senzaţie a recompensei celor drepţi.
Din acest motiv, când este lucrată ţesătura, stau confuz şi aştept verdictul care va scoate mizeria minţii care este îmbrăcată în mine. Şi deoarece acum sunt angajat în a ţese îmbrăcămintea iubirii, ca să aşez lumina plăcerii acolo, sunt deja părtinitor şi parte interesată. Din acest motiv, decid potrivit cuvintelor batăturii, aşa cum Tora ne sugerează că „Mita orbeşte ochii înţeleptului”.
Aşadar, nu îmi mai pasă care este adevărul; dimpotrivă, îmi pasă de scopul pe care îl doresc în acest minut, în timp ce port îmbrăcămintea iubirii. În acea stare, am o linie decisivă în mijloc, adică scopul este chiar lucrul care decide întotdeauna între stânga şi dreapta.
Şi de îndată ce am obţinut această îmbrăcăminte mai sus menţionată, scântei de iubire încep deodată să strălucească înăuntrul meu. Inima începe să tânjească a se uni cu prietenii, şi îmi pare că ochii mei îi văd pe prietenii mei, urechile mele le aud vocile, gura mea le vorbeşte, mâinile îi îmbrăţişează, picioarele dansează în cerc cu iubire şi bucurie împreună cu ei, şi îmi traversează barierele corporale. Uit de vasta distanţă dintre prietenii mei şi mine, şi întinsul teritoriu de mile, nu va mai sta între noi.
Este ca şi cum prietenii mei stau chiar în inima mea şi văd tot ceea ce se întâmplă acolo, şi mi se face ruşine de actele mele meschine împotriva prietenilor mei. Apoi, ies pur şi simplu din vasele corporale şi mi se pare că nu este o altă realitate în lume în afară de prietenii mei şi de mine. Apoi, chiar şi „eul” este anulat şi este scufundat, amestecat în prietenii mei, până când stau şi declar că nu există nicio realitate în lume – numai prietenii.
Trebuie să fiu scurt pentru că sărbătoarea se apropie.
Salutări și tot binele prietenilor mei care stau de pază împotriva norilor și a umbrelor cu care se confruntă în prezent neamul și Domnul.
După marea ascundere care a coborât în acest timp peste lumea noastră, scânteia de Lumină a Domnului pe care ei au obținut-o de la Baal HaSulam, încă strălucește în inimile lor; ei știu cum să-și țină punctele din inimile lor și așteaptă mântuirea veșnică.
Aș vrea să adaug câteva cuvinte referitoare la motivul discuției care a avut loc în 23 aprilie. A fost pusă o întrebare mare „Care este motivul pentru care există toate lucrurile laice din lumea noastră, și anume munca și durerea, dacă Creatorul a vrut ca creaturile Sale să beneficieze de lucruri sfinte, pentru ca ele să simtă bucurie și plăcere din alipirea (Dvekut) cu Creatorul? Această laicitate pentru ce este?”
În opinia voastră, sfinţenia ar fi de ajuns pentru creaturi, atunci, de ce tot acest sistem de Klipot (coji)? Ce câștig și ce mulțumire și beneficiu sunt aduse Creatorului dacă noi credem că El însuși a creat toată această fabrică?
Voi ați spus și că, numai deasupra rațiunii putem accepta aceste chestiuni; și mintea mea crede că toate lucrurile spirituale pe care le primim deasupra rațiunii, ne fac să câștigăm după aceea îmbrăcămintea cunoașterii Creatorului până în organele noastre, prin îmbrăcare completă, după cum este scris „și Eu voi turna peste tine binecuvântarea nesfârșită”. Dar și prin studiu, putem să înțelegem gustul și gândirea conforme cu calea Torei.
Vedem în Zohar [Tazria (Când o femeie concepe) 36, paragraf 105], în articolul „Acesta este avantajul înțelepciunii asupra prostiei” și în „Scara”, unde este explicat, că deși sunt multe lucruri în lume, dacă nu este nimic care să se poată desfășura, nu există nicio percepție și nicio simțire a tuturor lucrurilor minunate care există în lumea noastră.
Asta înseamnă că nu avem Kelim (vasele) cu care să obținem nici cele mai simple lucruri în care să simțim gustul delicios, dulceața și plăcerea. Numai atunci când avem Kelim potrivite, numite „dorința de a primi umplerile bune” și când nu putem spune că am fi în stare să primim și să obținem aceste lucruri fără să avem foame de ele.
Să facem o alegorie, este știut că este plăcere în pasiune, adică ai plăcere când ești pasionat de ceva și ai plăcere când obții acel ceva. Măsura plăcerii în pasiune depinde de măsura durerii pe care o ai dacă nu obții acel ceva. Deci, dacă omul simte că dacă nu obține chestiunea respectivă va fi dezamăgit în viață, plăcerea se îmbracă în durata pasiunii și a tânjirii după lucrul respectiv.
Să luăm ceva mai simplu ca exemplu: când omul bea apă pentru a-și calma setea, apa umple măsura Kli (vasului), adică până la gradul suferinței lui de sete. Dar, dacă întrebăm un om, în timp ce bea apă, dacă este fericit că, suferind de sete a primit acum apă, el va răspunde cu certitudine „da”. Și totuși, dacă sfătuim un om: „dacă vrei să te bucuri de apă mănâncă mâncare sărată și abține-te să bei apă jumătate de zi, până vei fi îndeajuns de însetat ca să te bucuri de apă”, el îți va răspunde cu siguranță „nici vorbă”. La fel și dacă nu avem Kelim.
Referitor la Rabi Akiva, „toată viața m-am chinuit, când va veni la mine această chestiune astfel încât să o pot ține”…. (restul scrisorii lipsește)
Am primit o scrisoare de la….. și e bine că el interpretează detaliile cât de mult poate. Cât despre restul problemelor de care el m-a informat, sper să se rezolve totul cât de curând.
Mișna spune că „tuturor le revine sarcina să vadă”, adică fiecare în parte trebuie să fie văzut la Templu, după cum e spus „toți bărbații tăi să fie văzuți”. Omul care este considerat bărbat, adică dăruitor, trebuie să simtă că este văzut și supravegheat de Creator.
Înțelepții noștri au spus „Omul care este orb de un ochi este exceptat de la vedere, după cum este spus „Vom vedea, vom vedea”. Ca omul care vine să vadă, vine să fie văzut. Fiindcă cel care vine să vadă cu ambii ochi, vine să fie văzut cu ambii ochi.”(Haghiga 4).
„Ochii” înseană Anohi (Eu) și „Să nu ai”. Anohi înseamnă iubire, considerată Hasadim (mile), adică credință. „Să nu ai” este considerat femeie, adică stânga. Numai atunci omul este răsplătit cu salutarea feței lui Șchina (Divinitatea).
„Ei nu vor vedea fața Mea cu mâinile goale, ci fiecare om cu un dar, în funcție de abilitățile lui”, adică în măsura în care el a avut o trezire de jos, în limita binecuvântării Creatorului și, atât de mult cât a iluminat pentru el Creatorul în timpul muncii lui, astfel încît el să poată persevera în timpul muncii sale. Prin asta, omul poate fi răsplătit cu salutarea feței Șchina (Divinității).
În Gmara (p 4) este scris despre ceea ce este scris în Mișna „Cu excepția surzilor, a proștilor și a celor mici”. În Tanya: „Cine este prost? El, cel care a pierdut ceea ce i s-a dat”, el este exclus de la vedere, adică lui nu îi poate fi acordată nicio îmbrăcăminte de Kdușa (Sfinţenie).
Prin acestea am interpretat cuvintele înțelepților noștri „Rabi Yohanan a spus: Cine este un discipol înțelept căruia i s-a restituit o pierdere prin simțire? Cel care este grijuliu cu haina lui, să o întoarcă pe dos”. (Șabat 114). Trebuie să înțelegem măreția acestui lucru.
Pe calea noastră este simplu, „haina lui” este îmbrăcămintea sufletului, adică, el este grijuliu cu schimbarea dorinței de primire în a fi de dăruire. Este o lege că, fiecare este recompensat cu o trezire de Sus la un moment dat. Dar de ce pleacă de la el această trezire? Pentru că omul păcătuiește doar dacă a pătruns în el un spirit de prostie.
Asta înseamnă că este un înțelept și un prost. Cel înțelept este numit „Creatorul”. „Discipol înțelept” înseamnă că omul a învățat calitatea Creatorului – să fie dăruitor. „Prost” este opusul Creatorului, este cel care dorește să primească pentru sine. Prin trezirea vaselor de primire, trezirea îl părăsește imediat.
Dar când el este meticulos cu întoarcerea pe dos a îmbrăcăminții, adică de dragul dăruirii, pierderea îi este înapoiată imediat prin simțire, adică el este recompensat cu ochii de Kdușa (Sfinţenie), cu Anohi și „Să nu ai”.
Dar, noi trebuie să știm că este o Mițva (Poruncă) și că este Tora, după cum e scris „lumânare este Mițva și Lumina este Tora”.
Sfântul Zohar explică de ce a dat ofrandă cereale de Pesah. Omer a fost de cereale fiindcă luna a fost imperfectă, adică a fost o circumcizie fără îndepărtare (și numai în prima noapte a fost ca o trezire de Sus). Circumcizia este îndepărtarea prepuțului, ceea ce înseamnă lepădarea de dorința de primire.
Dar acest om este răsplătit cu o Mițva, credință, numită „Tfilin de mână, a mâinii slabe”. Această judecată este numită „regatul cerului”, numitul BON, considerat animal în Ghematrie. De asemenea, prin corectarea făcută în timpul numărătorii de Omer în timpul celor șapte săptămâni, omul este răsplătit cu primirea Torei, care este cerul, Zeir Anpin, care este în Ghematrie Adam (omul). Din acest motiv, în a opta zi a adunării s-au oferit două pâini din grâne, ceea ce reprezintă hrană pentru om.
Prin asta vom înțelege Mișna „De Pesah, omul este condamnat pentru produsele din grâne și în a opta zi a adunării pentru rodul pomului. Rabi Yehuda a spus în numele lui Rabi Akiva „De ce spune Tora:„ Aduceți recolta înaintea Mea de Pesah, astfel ca roadele tale de la câmp să fie binecuvântate”. Și de ce spune Tora: „Aduceți două pâini din grâne înaintea Mea în a opta zi a adunării? Fiindcă adunarea este timpul când pomii rodesc” Creatorul a spus: „Aduceți două pâini din grâne înaintea Mea astfel ca rodul pomului să fie binecuvântat””. (Roș HaȘana, 16)
Trebuie să înțelegem conexiunea dintre hrana pentru animale și roadele câmpului și conexiunea dintre hrana pentru om, grânele cu rodul pomului. Pe calea noastră, este simplu: Omer înseamnă hrană pentru animal, credința, Mițva, frica de ceruri, de aceea Malchut este numită „animal”. Cele două pâini sunt hrana omului după cum a interpretat RAȘI „După Rabi Yehuda pomul din care a mâncat primul om a fost grâul, pentru că omul este numit „pomul câmpului” și Tora este numită „pom” după cum e scris „Ea este pomul vieții” și, când a fost răsplătit cu Tora s-a numit „a fost condamnat pentru pom în a opta zi a adunării”
Nu a fost foarte lungă această scrisoare, nu am nicio noutate și, să sperăm că totul va fi bine.
Am citit scrisoarea ta după Şabatul de săptamâna aceasta, şi am găsit plăcută nevoia ta de a-mi destăinui stările tale, de la o scrisoare la alta. Cu siguranţă, Creatorul ne va deschide ochii prin legea Sa.
Părerea mea este că ar trebui să lucraţi mai mult cu iubirea pentru prieteni. Este imposibil să ajungi la iubirea permanentă, altfel decât prin Dvekut (adeziune), adică să fiţi uniţi printr-o strânsă legătură. Şi acest lucru poate avea loc doar dacă încercaţi să vă “dezbrăcaţi” de îmbrăcămintea în care este aşezat sufletul interior-numită “iubirea de sine”- pentru că doar aceasta este cea care separă cele două puncte.
Dar dacă mergem pe calea corectă, cele două puncte, care sunt văzute ca două linii care se resping una pe alta, ele devin o linie de mijloc, care conţine cele două linii.
Şi atunci când vă simţiţi provocaţi, fiecare dintre voi va şti şi va simţi că are nevoie de ajutorul prietenului său, şi că fără el, şi puterile sale vor slăbi. Apoi, după ce veţi înţelege că trebuie să vă salvaţi viaţa, fiecare dintre voi va uita că are un corp la care ţine, şi amândoi veţi fi legaţi prin preocuparea de a găsi modalitatea de a vă folosi în acest scop de inamic. De aceea, grăbeşte-te, şi adevărul va arăta calea de urmat şi astfel cu siguranţă vei reuşi.
