– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
Omul nu va întreba niciodată care este scopul plăcerii. În cazul în care în mintea lui apare chiar şi cel mai mic gând despre scopul plăcerii, acesta este semn că plăcerea nu este adevărată. Explicaţia constă în faptul că plăcerea umple toate locurile goale şi, prin urmare, nu există niciun loc liber în minte care să întrebe despre rostul ei. Iar dacă omul se întreabă care este scopul ei, acesta este un semn că plăcerea este incompletă, din moment ce nu a umplut toate locurile. La fel este şi cu credinţa. Credinţa trebuie să umple toate locurile cunoaşterii. Prin urmare, ar trebui să ne imaginăm cum ar fi dacă am avea cunoştinţe, şi exact în aceeaşi măsură ar trebui să fie credinţa.
„Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe.“ „Cine este prost, să vină încoace!; căci îi lipseşte înţelegerea, ea îi spune lui.“ Aceasta înseamnă că atunci când omului îi este atribuită contopirea cu Creatorul, Sfânta Șhina (Divinitate) îi spune că deşi a trebuit ca el să fie mai întâi prost, asta nu s-a întâmplat pentru că este într-adevăr aşa, ci pentru că a fost fără inimă. De aceea noi spunem: „Şi toţi cred că El este Dumnezeul credinţei.“
Mai târziu, când suntem răsplătiţi cu adevăratul Dvekut (contopire), asta nu înseamnă a fi prost, ci ar trebui să spunem că este deasupra raţiunii. În plus, omul ar trebui să muncească şi să creadă că munca lui este deasupra raţiunii, chiar dacă simţurile îi spun că munca lui este în interiorul raţiunii. Dimpotrivă, a văzut deja că raţiunea nu îl obligă la servitute, aşa că a trebuit să muncească deasupra raţiunii şi să spună că aceasta este adevărata raţiune. Aceasta înseamnă că el crede că servitutea este adevărata realitatea.
Iar apoi este invers: raţiunea îl obligă să facă întreaga muncă. Cu alte cuvinte, Dvekut îl obligă să muncească. Totuşi, el crede că tot ceea ce vede în interiorul raţiunii este deasupra raţiunii. Anterior, acest lucru a fost diferit, când tot ce părea ca fiind deasupra raţiunii era în interiorul ei.
În timpul perioadei de pregătire, întreaga muncă este în negare, adică în „nu“, după cum este scris: „vor pribegi în pământ străin“. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte limba, care se consideră a fi „în mine“, omului trebuie ca mai întâi să îi fie acordat discernământul iubirii. Astfel, în timpul pregătirii există doar munca sub aspectul interdicţiei, şi anume: „să nu ai”(42), şi ca urmare a multitudinii negaţiilor ajungem la calitatea Dumnezeu(43) al Hesed (milei). Dar înainte de asta, sunt mulţi de „nu“, care înseamnă alt Dumnezeu. Acest lucru se datorează faptului că de la Lo Lișma omul ajunge la Lișma.
Chiar dacă Sitra Ahra oferă sprijin, atunci când lucrăm pentru a extinde Kduşa (Sfinţenie), iar ea îşi retrage sprijinul, vom cădea de la nivelul nostru şi Sitra Ahra ne va lua toată abundenţa pe care am extins-o. Astfel, Sitra Ahra are puterea de a domina omul, aşa încât el este obligat să îndeplinească dorinţa ei. Iar omul nu are altă alternativă decât să se ridice la un nivel superior.
Chiar dacă Sitra Ahra oferă sprijin, atunci când lucrăm pentru a extinde Kduşa (Sfinţenie), iar ea îşi retrage sprijinul, vom cădea de la nivelul nostru şi Sitra Ahra ne va lua toată abundenţa pe care am extins-o. Astfel, Sitra Ahra are puterea de a domina omul, aşa încât el este obligat să îndeplinească dorinţa ei. Iar omul nu are altă alternativă decât să se ridice la un nivel superior.
Apoi, secvenţa de mai sus se reia, cu cele patruzeci şi nouă de porţi de impuritate. Aceasta înseamnă că omul merge pe treapta Kduşa (Sfinţenie) până la cea de-a patruzeci şi noua poartă. Dar acolo ea deţine controlul şi ia toată vitalitatea şi abundenţa, până când omul cade de fiecare dată într-o poartă mai mare de impuritate, pentru că „Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă“.
Iar când ajunge la cea de-a patruzeci şi noua poartă, omul nu se mai poate ridica, dacă nu vine Creatorul şi îl răscumpără. Şi apoi: „Averea, pe care a înghiţit-o, acum o varsă; Dumnezeu i-o dă afară din pântece.“ Aceasta înseamnă că acum omul ia toată vitalitatea şi bogăţia pe care Klipa (coaja) le-a luat de la toate cele patruzeci şi nouă de porţi de Kduşa. Asta înseamnă „jefuirea mării“.
Cu toate acestea, este imposibil să fim răscumpăraţi înainte de a simţi exilul. Şi când omul ajunge la cea de-a patruzeci şi noua poartă, el simte exilul, iar Creatorul răscumpără cea de-a cincizecea poartă. Singura diferenţă dintre Galut (exil) şi Ge’ula (răscumpărare) este Alef(44), care este Alufo Şel Olam (Campionul lumii). Prin urmare, dacă omul nu a experimentat exilul până la sfârşit, nivelul lui va fi incomplet.
_______________
(42) „Să nu ai alţi dumnezei afără de Mine“ (Exodul, 20,3).
(43) În limba ebraică cuvintele Dumnezeu (El) şi milă sunt scrise cu aceleşi litere, dar în ordine invesă.
„Mândria unui om îl coboară“. Este cunoscut faptul că omul a fost creat în micime totală. Cu toate acestea, dacă el îşi cunoaşte locul, atunci nu suferă că se află la un nivel redus, pentru că acolo este locul lui. Picioarele, de exemplu, nu sunt înjosite pentru că merg prin mizerie tot timpul şi trebuie să care întreaga greutate a corpului, în timp ce capul este întotdeauna sus. Acest lucru se datorează faptului că ele îşi cunosc locul şi, prin urmare, nu sunt umilite şi nu suferă pentru că se află la nivelul de jos.
Cu toate acestea, dacă ele ar fi dorit să fie sus, dar ar fi fost forţate să fie jos, atunci ar fi simţit suferinţa. Acesta este înţelesul versetului: „Mândria unui om îl coboară“. Dacă el ar fi vrut să rămână în micimea lui, aceasta nu ar fi fost resimţită şi nici nu ar fi suferit, aşa după cum este scris că „omul se naşte asemenea mânzului unui măgar sălbatic“. Dar când vrea să fie mândru, el simte micimea, şi atunci suferă.
Suferinţa şi micimea merg mână în mână. Dacă omul nu simte nicio suferinţă, se consideră că nu are sentimentul de micime. Acest lucru este pe măsura mândriei lui sau a faptului că el vrea să aibă, dar nu are. Atunci simte starea de micime, iar aceasta devine mai târziu un vas pentru mândrie, aşa după cum este scris: „Domnul împărăţeşte; El este îmbrăcat în mândrie.“
Dacă aderi la Creator, ai o îmbrăcăminte de mândrie, aşa după cum este scris: „Mândria şi slava sunt ale Creatorului.“ Cei care aderă la Creator au o mare mândrie. Şi în măsura în care simte micimea, în măsura în care suferă, omul este răsplătit cu îmbrăcămintea Creatorului.
Diminuarea Luminii este corectarea ei. Aceasta înseamnă că nimic nu se poate obţine fără efort. Şi pentru că este imposibil să se obţină Lumină completă în deplină claritate, sugestia este diminuarea ei. În acest fel este posibil să fie dobândită cu puţinul efort de care cel de jos este capabil.
Acest lucru este similar cu situaţia celui care vrea să mute o clădire mare care, desigur, este imposibil de mutat. Deci, ce face omul? Desface clădirea în cărămizi, putând astfel să mute fiecare bucată în parte. La fel este şi aici: diminuând Lumina, omul poate să facă puţin efort.
Am auzit în prima zi de Hanukah, 18 decembrie 1938
De ce vedem că există mulţi oameni care muncesc cu atâta sârguinţă pentru lucruri materiale, chiar şi atunci când viaţa le este pusă în pericol, iar în spiritualitate fiecare îşi examinează sufletul foarte atent? Mai mult decât atât, în lumea materială omul este dispus să muncească chiar şi atunci când primeşte o răsplată neînsemnată pentru munca lui. Însă în spiritualitate, el nu este de acord să lucreze decât dacă ştie cu certitudine că va primi o răsplată bună pentru munca lui.
Se ştie că trupul este lipsit de valoare. În fond, fiecare om vede că acesta vine şi pleacă fără a lăsa urme, aşa încât omului îi este uşor să îl abandoneze pentru că, oricum, este lipsit de valoare. Cu toate acestea, în spiritualitate există discernământul Klipot (coji), care păzeşte corpul şi îl susţine, şi de aceea este greu să se renunţe la el. Acesta este motivul pentru care vedem că oamenilor laici le este mai uşor să îşi abandoneze corpul, întrucât nu descoperă importanţa corpului lor.
Dar în spiritualitate nu este aşa; este Achoraim (posterior) de Kduşa (Sfinţenie), care se numeşte „devotament“. Tocmai prin omul este răsplătit cu Lumina. Şi înainte ca omul să fie complet devotat, el nu poate dobândi niciun nivel.
Hizdakchut-ul (purificare) Masah-ului care are loc în Parţuf determină, de asemenea, plecarea Luminii. Iar motivul este faptul că după Ţimţum (restricţie) Lumina este captată doar în Kli-ul Masah-ului, care reprezintă forţa de respingere. Aceasta este esenţa Kli-ului.
Atunci când acest Kli pleacă, pleacă şi Lumina. Aceasta înseamnă că un Kli este considerat „credinţă mai presus de raţiune“. Şi apoi apare Lumina. Iar când apare Lumina, natura ei este să purifice Kli-ul, astfel încât să anuleze Kli-ul credinţei. Datorită acestui lucru, a faptului că ajunge la o formă de cunoaştere în el, Lumina îl părăseşte imediat. Astfel, omul trebuie să urmărească creşterea Kli-ului credinţei, adică să facă Masah deasupra cunoaşterii, iar apoi abundenţa nu va înceta să curgă spre el.
Acesta este înţelesul fiecărui Kli care are insuficientă Lumină, şi anume că el nu este umplut cu Lumina care îi lipseşte. Rezultă că fiecare loc al lipsei devine un loc pentru credinţă. Dacă ar fi umplut, atunci nu ar fi posibil să aibă un Kli, un loc pentru credinţă.
Fiecare om al lui Israel are un punct interior în inimă, care este considerat credinţă simplă. Aceasta este o moştenire de la strămoşii noştri care au stat la poalele muntelui Sinai. Totuşi, acest punct este acoperit de multe Klipot (coji), care reprezintă tot felul de îmbrăcăminţi în Lo Lișma (nu pentru Numele Ei), iar aceste coji ar trebui îndepărtate. Apoi, baza lui se va numi doar „credinţă“, fără niciun fel de sprijin sau ajutor din exterior.
_______________
(41) Este vorba de Sărbătoarea Chol HaMoed (n.t.).
Harut (gravat) nu se pronunţă harut, ci herut (libertate). Aceasta înseamnă ceea ce este scris, adică: „scrie-le pe tăbliţa inimii tale“. Scrierea se face cu cerneală, considerată întuneric. De fiecare dată când omul scrie, înseamnă că el decide cum să se comporte, dar apoi revine la căile lui rele, din moment ce scrisul a fost şters. Astfel, ar trebui ca omul să scrie în mod constant, dar sub formă de Harut, astfel încât să fie Harut în inima lui şi să nu se poată şterge.
Apoi, el imediat primeşte Herut. Astfel, Kli-ul pentru libertate reprezintă măsura în care este scris în inima lui. Mântuirea lui este în conformitate cu măsura gravurii, deoarece esenţa Kli-ului este spaţiul gol din interior, aşa după cum este scris „inima mea este halal în mine“.(40) Apoi, este eliberat de îngerul morţii, din moment ce starea de micime este însuşi SAM; şi omul trebuie să fie pe deplin conştient de acest lucru şi să încerce să îl depăşească, până când Creatorul îl va ajuta.
_______________
(40) În ebraică halal înseamnă atât spaţiu, cât şi ucis.
Cartea este luată în considerare înainte de a fi creată. Autorul este proprietarul cărţii. Unitatea dintre autor şi carte ia forma unei „poveşti“, cu alte cuvinte, Tora împreună cu Dăruitorul Torei.
