Autor: arhiprofesor

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit în 1941, Ierusalim

Înţelepţii noştri au spus despre versetul: „Vai de cei ce doresc «ziua Domnului»! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumină“ (Amos, 5:18), că există o parabolă despre un cocoş şi un liliac care aşteptau să se lumineze de ziuă. Cocoşul i-a spus liliacului: «Eu aştept lumina, pentru că lumina este a mea, dar tu, ce nevoie ai de lumină?»“ (Sanhedrin, 98, 2). Sensul întrebării este următorul: dacă liliacul nu are ochi să vadă, ce beneficiu are el de pe urma luminii soarelui? Dimpotrivă, pentru cel care nu are ochi, lumina soarelui sporeşte întunericul.

Și trebuie înțeleasă această parabolă în sensul că: ce legătură au ochii, cu privirea în Lumina Domnului, pe care textul o numeşte Ziua Domnului, de ni s-a dat pentru asta parabola cu liliacul, adică, “cel care nu are ochi, rămâne în întuneric”.

Trebuie să înţelegem, de asemenea, ce este „ziua Domnului“ şi ce este „noaptea Domnului“, precum şi diferenţa dintre ele. Noi identificăm ziua omului în funcţie de răsăritul soarelui, dar „ziua Domnului“ prin ce o distingem?

„Apariţia soarelui“ este răspunsul. Cu alte cuvinte, când soarele luminează pământul numim asta „zi“, iar când soarele nu străluceşte numim asta „întuneric“. La fel se întâmplă şi în cazul Creatorului. Ziua este numită „revelaţie“, iar întunericul este numit „ascunderea Feţei“.

Atunci când are loc revelarea Feţei, iar omului îi este la fel de clar ca lumina zilei, aceasta se cheamă „zi“. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri despre versetul: „Ucigaşul se ridică odată cu lumina, omoară pe cei săraci şi nevoiaşi, iar noaptea este ca un hoţ“ (Psahim, 2). Din moment ce se spune că „noaptea este ca un hoţ“, rezultă că lumina este zi. El spune că dacă problema este la fel de clară ca lumina ce coboară asupra sufletelor, el este ucigaş şi este posibil să îi fie salvat sufletul. Astfel, vedem că despre zi Gemara spune că este o problemă la fel de clară ca lumina zilei.

Prin urmare, „ziua Domnului“ va însemna că Providenţa (modul în care Creatorul conduce lumea) va fi în mod sigur sub forma binefacerii. De exemplu, când omul se roagă i se răspunde imediat, iar el primeşte ceea ce a cerut şi reuşeşte spre orice se îndreaptă. Asta se cheamă „ziua Domnului“.

În schimb, întunericul, care este noapte, va însemna ascunderea Feţei. Acest lucru produce îndoieli şi gânduri străine în privinţa conducerii benevolente. Asta se numeşte „noapte“ şi „întuneric“. Adică omul trăieşte experienţa unei stări în care simte că lumea s-a transformat în întuneric pentru el.

Acum putem interpreta ceea ce este scris: „Vai de cei ce doresc «ziua Domnului»! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumină.“ „Cei care doresc «ziua Domnului»“ sunt cei care aşteaptă să le fie dată credinţa mai presus de raţiune, iar credinţa să fie atât de puternică, încât să poată vedea cu ochii lor, în mod clar, că aşa este, adică să vadă că lumea este condusă de Creator cu benevolenţă.

Cu alte cuvinte, ei nu vor să înţeleagă cu ajutorul ochilor cum Creatorul conduce lumea cu benevolenţă, pentru că înţelegerea este opusă credinţei. Altfel spus, credinţa se află acolo unde se împotriveşte raţiunii, iar dacă omul face ceva care este potrivnic raţiunii, asta se numeşte „credinţă mai presus de raţiune“.

Aceasta înseamnă că ei cred că modul în care Creatorul conduce creaturile este unul benevolent. Iar dacă nu sunt absolut siguri de asta, ei nu pot spune Creatorului: „Vrem să vedem benevolenţa cu ajutorul raţiunii“. Dimpotrivă, ei vor ca asta să rămână în ei în forma credinţei mai presus de raţiune.

Ei cer Creatorului să le dea o aşa putere, încât această credință să fie la fel de puternică precum o văd cu raţiunea. Adică nu va fi nicio diferenţă între credinţă şi cunoaşterea raţională. Aceasta este ceea ce ei, cei care vor să fie alipiţi Creatorului, numesc „ziua Domnului“.

Altfel spus, dacă simt asta ca fiind cunoaştere, atunci Lumina Creatorului, care se cheamă „Abundenţa de Sus“, va intra în vasele de primire, numite „vase separate“. Însă ei nu doresc ca acest lucru să se întâmple, pentru că ar intra în dorinţa de a primi, dorinţă care este opusă faţă de Kduşa (Sfinţenie), iar Kduşa este opusă dorinţei de a primi pentru sine. În schimb, ei vor să fie alipiţi Creatorului, iar asta se poate numai prin echivalenţă de formă.

Pentru a dobândi acest lucru, ceea ce înseamnă ca omul să ajungă să aibă o dorinţă puternică de a se alipi Creatorului, deşi s-a născut cu dorinţa de a primi pentru propriul beneficiu, el trebuie să obţină ceva care este opus naturii sale, şi cum este posibil să obţină ceva care este complet opus propriei sale naturi? Din acest motiv omul trebuie să facă eforturi mari pentru a dobândi cea de-a doua natură, care este dorinţa de a dărui.

Când omului îi este dată dorinţa de a dărui, el este pregătit să primească Abundenţa de Sus, fără să provoace daune, pentru că toate defectele vin doar din dorinţa de a primi pentru sine. Altfel spus, chiar şi în timp ce face ceva cu intenţia de a dărui, adânc în interiorul lui, există gândul că va primi ceva pentru acţiunea de dăruire pe care o face acum.

Pe scurt, omul este incapabil să acţioneze dacă nu primeşte ceva în schimbul acţiunii sale. El trebuie să se bucure, însă orice plăcere pe care o primeşte pentru sine îl separă de Viaţa Vieţii, datorită disparităţii de formă.

Aceasta îl împiedică să fie în contopire cu Creatorul, pentru că starea de Dvekut (contopire) se măsoară prin echivalenţa de formă. Astfel, prin propriile puteri, omului îi este imposbil să facă o acţiune de dăruire pură, fără niciun amestec al primirii. Prin urmare, pentru a avea puterea de a dărui este necesar să avem o a doua natură, astfel încât să putem ajunge la echivalenţă de formă.

Altfel spus, Creatorul este cel care dăruieşte fără a primi ceva în schimb, pentru că Lui nu-i lipseşte nimic. Adică, dăruirea Lui nu are ca motiv lipsa, în sensul că, dacă nu ar avea cui să dăruiască, ar simţi asta ca pe o lipsă.

Noi, în schimb, trebuie să o percepem ca pe un joc. Dacă El vrea să dăruiască, nu înseamnă că are nevoie de asta, ci totul este ca un joc. Acest lucru este similar cu ceea ce înţelepţii noştri au spus despre Matroană: „Ea a întrebat: «Ce face Creatorul după ce a creat lumea?», iar răspunsul a fost: «Stă şi se joacă cu balena»“, după cum este scris: „Balena (Leviathan), asta ai creat-o pentru a te juca cu ea“ (Închinarea la idoli, Avoda Zara, 9).

„Leviathan“ se referă la Dvekut şi la conexiune, după cum este scris: “Ca o ghirlandă (îmbrățișați) bărbatul și compania sa”. Aceasta înseamnă că scopul, care este conexiunea Creatorului cu creaturile, este doar un joc; nu este o problemă de dorinţă şi de nevoie.

Diferenţa dintre joc şi dorinţă constă în faptul că orice dorinţă exprimă o necesitate. Dacă omul nu obţine ceea ce doreşte, atunci simte că-i lipseşte lucrul dorit. Însă dacă este un joc, deşi nu obţine ceea ce vrea, nu simte nicio lipsă, aşa după cum se spune: „Nu este atât de rău că nu am obţinut ce am vrut, pentru că nu este atât de important“. Acest lucru se datorează faptului că dorinţa pe care a avut-o pentru acel lucru era doar o joacă, şi nimic serios.

Rezultă că întregul scop este ca munca omului să fie în întregime în dăruire, fără dorinţa de a primi plăcere în schimbul muncii lui.

Acesta e un grad înalt, întrucât este inclus în Creator. Şi asta se numeşte „ziua Domnului“.

„Ziua Domnului“ se numeşte „întregire“, după cum este scris: “Șe vor întuneca stelele dimineții, va spera la lumină, și nu e”. Lumina este considerată împlinire.

Când omul dobândeşte cea de-a doua natură (dorinţa de a dărui), pe care Creatorul i-o dă după prima natură (dorinţa de a primi), atunci este capabil să-l servească pe deplin, iar aceasta se consideră a fi „ziua Domnului“.

Prin urmare, cel care nu a dobândit încă cea de-a doua natură ca să îl poată servi pe Creator în forma dăruirii şi aşteaptă să i se dea dăruirea, pentru că deja s-a străduit şi a făcut tot ce a putut ca să dobândească această forţă, se consideră că aşteaptă „ziua Domnului“, adică echivalenţa de formă cu Creatorul.

Când vine „ziua Domnului“, omul este entuziasmat, fiind fericit că a ieşit de sub puterea dorinţei de a primi pentru sine, care îl separă de Creator. Acum se alătură Creatorului şi crede că a ajuns în vârf.

În schimb, în cazul celui care munceşte ca să primească doar pentru sine, lucrurile stau invers. El este fericit atâta timp cât crede că va fi răsplătit pentru munca lui. Când vede că dorinţa de a primi nu obţine nimic în schimbul muncii, devine trist şi nu mai munceşte. Uneori, se răsgândește şi spune: „Nu am jurat asta“.

Mai mult decât atât, „ziua Domnului“ înseamnă dobândirea puterii de a dărui. Dacă omului i s-ar spune că acesta va fi câştigul lui în timp ce păstrează Tora şi Miţvot, el ar răspunde: „Consider că este întuneric şi nu lumină“, întrucât această cunoaştere îi creează sentimentul de „întuneric“.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit în 24 Av, 3 august, 1945

Este scris: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine“. Sfântul Zohar explică faptul că ar trebui să existe pietre pentru a cântări cu ele. Întrebarea este: „Cum poate fi cântărită munca cu pietre, pentru ca astfel omul să ştie în ce stadiu se află pe căile Creatorului?“ Iar răspunsul este: „Se ştie că atunci când omul începe să muncească mai mult decât de obicei, corpul începe să protesteze şi să respingă acestă muncă cu toată puterea lui“.

Acest lucru se datorează faptului că dăruirea este o adevărată povară pentru corp. El nu poate suporta această muncă, iar rezistenţa se manifestă în om sub forma gândurilor străine. Omul începe să se întrebe: „Ce?“ şi „Cum?“, iar datorită lor, el crede că toate acestea i-au fost trimse de Sitra Achra (cealaltă parte) pentru a-i îngreuna munca.

Se spune că dacă, la momentul respectiv, omul afirmă că acestea vin de la Sitra Achra, prin asta el încalcă ceea ce e scris: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine“. Motivul este că omul trebuie să creadă că acestea vin de la Sfânta Șhina, pentru că „Nu există nimeni în afară de El“. Dimpotrivă, Sfânta Șhina îi arată omului adevărata lui stare, adică modul în care merge pe căile Creatorului.

Prin faptul că îi trimite aceste întrebări, numite „gânduri străine“, Creatorul vede cum răspunde omul la ele. Datorită lor, omul ar trebui să ştie care este adevărata lui stare în muncă, pentru a şti ce să facă.

Această situaţie este similară cu cea din pilda în care se spune că un om a vrut să ştie cât de mult îl iubeşte prietenul lui. Desigur că datorită ruşinii, în prezenţa lui, prietenul său va ascunde adevărul. De aceea, omul trimite pe cineva care să îl defăimeze în faţa prietenului lui, iar el stând deoparte vede reacţia prietenului, şi astfel poate să cunoască adevărata măsură a iubirii prietenului său.

Învăţătura care se desprinde de aici este că atunci când Sfânta Șhina îi arată omului faţa sa, adică atunci când Creatorul îi dă însufleţire şi bucurie, în acea stare omului îi este ruşine să spună ce crede despre munca de dăruire, muncă în care nu primeşte nimic pentru sine. Cu toate acestea, atunci când însufleţirea şi bucuria se îndepărtează, ceea ce însemnă că Sfânta Șhina nu îşi arată faţa, omul poate să vadă adevărata lui stare în ceea ce priveşte munca în dăruire.

Dacă omul crede că „Nu există nimeni în afară de El“ şi că toate gândurile străine sunt trimise de Creator, în sensul că El este operatorul, atunci cu siguranţă ştie ce are de făcut şi ştie cum să răspundă la toate întrebările. Este ca şi cum Divinitatea îi trimite mesageri să vadă dacă vorbește de rău Împărăţia Cerurilor. Acesta este modul în care putem interpreta cele de mai sus.

Iar omul poate să înțeleagă aceasta, că totul vine de la Creator, întrucât este cunoscut faptul că loviturile pe care trupul le exercită asupra lui, prin intermediul gândurilor străine, nu le capătă atâta timp cât nu este angajat în muncă. Aceste lovituri pe care omul le simte pe deplin, până într-atât încât gândurile străine îi fură mintea, vin îndeosebi după ce se angajează în Tora, atunci când munceşte mai mult decât de obicei.

Aceasta se numeşte „a cântări cu pietre“.

Aceste pietre reprezintă ceea ce el vrea să înţeleagă, adică întrebările care îi vin în minte şi cu care cântăreşte apoi scopul muncii sale: dacă într-adevăr merită să lucreze pentru a dărui, și să facă aceasta din tot suletul și din toată puterea lui, și dacă toate dorințele lui vor fi doar în speranța că tot ceea ce va obține în aceasta lume va fi doar cu scopul de a aduce mulțumire și plăcere prin munca sa, Celui care l-a creat, și nu în interes corporal.

În acel moment începe o dispută aprigă, deoarece omul vede că există argumente de ambele părţi. Și despre asta ne avertizează versetul: „Să nu ai alți Dumnezei în afara de Mine“. (în ebraică – în fața Mea, înaintea Mea). Ca să nu spuneți că alți Dumnezei v-au dat aceste pietre, ca să cântăriți cu ele munca voastră, ci în afară de Mine, în fața Mea, omul trebuie să știe că aceasta este fața.

Iar motivul este acela ca omul să vadă forma adevărată a bazei şi a fundaţiei pe care este construită structura muncii lui.

Dificultatea muncii este dată, în primul rând, de existenţa a două texte care se contrazic reciproc.

1. Pe de o parte, omul trebuie să-şi dea silinţa ca toată munca lui să constea din dobândirea stării de Dvekut (contopire) cu Creatorul şi să îşi dorească doar să dăruiască mulţumire Creatorului său, şi nimic pentru sine.

2. Pe de altă parte, vedem că acesta nu este scopul principal, deoarece creaturile nu au fost create pentru a dărui Creatorului, întrucât nu există nicio deficienţă în El, care să îndreptăţească creaturile să-i dăruiască ceva. Dimpotrivă, scopul creaţiei îl reprezintă dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale, ceea ce înseamnă ca ele să primească bucurie şi plăcere de la El.

Aceste două aspecte sunt total opuse. Pe de o parte omul ar trebui să dăruiască, iar pe de altă parte omul ar trebui să primească. Altfel spus, există discernământul rectificării creaţiei, care constă în :

1. Dobândirea stării de Dvekut, contopire percepută ca echivalenţă de formă, întrucât toate acţiunile omului vor fi numai pentru a dărui.

2. Iar pe urmă este posibil să împlinească scopul creaţiei, adică să primească bucurie şi plăcere de la Creator.

Prin urmare, când omul s-a obişnuit să meargă pe calea dăruirii, el nu mai are vase de primire. Când merge pe calea primirii, el nu are vase de dăruire.

Astfel, prin „pietrele cu care cântărește“, omul le dobândeşte pe ambele. Asta se datorează faptului că, după negocierile pe care le-a avut în timpul muncii, când le-a depăşit şi şi-a asumat povara Împărăţiei Cerului în forma dăruirii atât în minte, cât şi în inimă, aceasta are drept rezultat ca, în timpul în care este pe cale de a atrage abundența sublimă, de vreme ce el are deja o fundaţie solidă, potrivit căreia totul trebuie să fie sub formă de dăruire şi, prin urmare, chiar şi atunci când primeşte puţină iluminare, el să primească pentru a dărui.

Acest lucru se datorează faptului că întreaga fundaţie a muncii lui este construită, în exclusivitate, pe dăruire. În această situaţie se consideră că el „primeşte cu scopul de a dărui“.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit, 1948

Măreția Creatorului (Romemut), înseamnă că omul trebuie să ceară putere de la Creator să meargă deasupra rațiunii. Aceasta înseamnă că există două interpretări cu privire la măreţia Creatorului:

1. Să nu dobândescă doar cunoştinţe, adică raţiune, cu care să poată răspunde propriilor întrebări. În schimb, preferă să-i răspundă Creatorul la întrebări, iar aceasta este numită Romemut pentru că toată înţelepciunea vine de Sus, şi nu de la om, ceea ce însemnă că poate să găsească răspunsuri la propriile întrebări.

Orice răspuns pe care îl dă omul este considerat un răspuns dat de mintea orientată spre exterior. Aceasta înseamnă că dorinţa de a primi înţelege că merită să păstreze Tora şi Miţvot. Cu toate acestea, dacă omul este obligat să muncească mai presus de raţiune, această muncă este numită: „împotriva consimţământului dorinţei de a primi“.

2. Măreţia Creatorului implică faptul că omul are nevoie de Creator, pentru ca El să îi împlinească dorinţele. Prin urmare:

Omul ar trebui să se ridice deasupra raţiunii. Astfel, el vede că este gol, şi aşa începe să aibă nevoie de Creator.

Numai Creatorul îi poate da omului puterea de a fi capabil să meargă mai presus de raţiune. Altfel spus, ceea ce Creatorul îi dă se numeşte: „Romemut ce aparţine Creatorului“.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit, în timpul mesei din a doua noapte de Roș HaȘanah, 5 oct. 1948

O rodie, a spus el, semnifică ceea ce înţelepţii noştri au spus: „Chiar şi cei mai nevrednici dintre voi sunt la fel de plini cu Mițvot ca o rodie“ (Iruvin, 19). El a spus că Rimon (rodie) vine de la cuvântul Romemut (măreţie), care este mai presus de raţiune. Şi înţelesul va fi acesta: „Deșertăciunea din voi este plină cu Mițvot “. Măsura umplerii este dată de înălţimea ridicării omului mai presus de raţiune, iar aceasta se numeşte Romemut.

Există doar goliciune într-un loc în care nu există nimic, după cum este scris: „atârnă pământul peste nimic“. Deci, în ce măsură se umple acel loc gol? Răspunsul este: în funcţie de măsura în care omul se ridică deasupra raţiunii.

Asta înseamnă că golul trebuie să fie umplut cu măreţie, care înseamnă mai presus de raţiune şi să ceară Creatorului să îi dea putere pentru asta. Va însemna că întreaga goliciune a fost creată pentru ca omul să o simtă, să simtă că este gol, doar pentru a se umple cu Romemut de la Creator. Altfel spus, omul trebuie să ridice totul deasupra raţiunii.

Aceasta este semnificaţia versetului: „şi Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El“. Înseamnă că toate aceste gânduri despre goliciune vin la om pentru ca el să simtă nevoia de a lua asupra lui credinţa mai presus de raţiune. Iar pentru asta avem nevoie de ajutorul Creatorului. Rezultă că, în acel moment, omul trebuie să ceară Creatorului puterea de a crede mai presus de raţiune.

Se dovedeşte că omul are nevoie de Creator exact atunci când mintea lui, orientată spre exterior, îl face să înţeleagă contrariul. Prin urmare, nu există un sfat mai bun decât să îi ceară Creatorului să îl ajute.

Despre aceasta s-a spus: „Dorinţa omului îl copleşeşte zilnic, iar dacă Creatorul nu îi venea in ajutor, omul nu o putea învinge”. Doar atunci ajunge la starea în care înţelege că nimeni nu îl poate ajuta, cu excepţia Creatorului. La aceasta se referă versetul: „şi Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El“. Teama este percepută drept credinţă, pentru că doar atunci omul are nevoie de ajutorul Creatorului.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit în timpul mesei în cea de a doua zi de Roș HaȘanah (Anul Nou), 1948

Esenţa muncii omului ar trebui să fie preocuparea de a ajunge să simtă gustul atunci când dăruieşte plăcere Celui care l-a creat, deoarece tot ce face omul pentru sine însuşi îl îndepărtează de Creator, datorită diferenţei de formă. Cu toate acestea, dacă face o acţiune în beneficiul Creatorului, chiar şi cea mai mică acţiune, aceasta este considerată o Miţva (poruncă/precept).

De aceea, principalul efort al omului ar trebui să constea din obţinerea puterii de a simţi gustul dăruirii prin diminuarea puterii de a simţi plăcere din primirea pentru sine. În această stare, omul începe treptat să dobândească gustul dăruirii.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am Auzit în 1948

Bucuria este considerată iubire, adică viaţă. Este asemenea celui care construieşte o casă, fără să lase nicio deschidere în pereţi. Veţi vedea că el nu poate intra în casă, pentru că nu există niciun spaţiu gol în pereţi prin care să intre. Prin urmare, trebuie făcut un gol prin care omul să poată intra în casă.

Aşadar, acolo unde există iubire ar trebui să existe şi teamă, căci teama este golul. Cu alte cuvinte, trebuie să se trezească în om teama că nu va fi capabil să aspire la dăruire.

Rezultă că existenţa ambelor determină plenitudine. În caz contrar, fiecare vrea să o anuleze pe cealaltă şi, din acest motiv, omul trebuie să încerce să le aibă pe amândouă în acelaşi loc.

Acesta este înţelesul nevoii de iubire şi teamă. Iubirea înseamnă existenţă, iar teama este lipsă şi gol. Numai atunci când ambele sentimente există împreună se ajunge la împlinire. Aceasta se numeşte „două picioare“, şi doar atunci când are două picioare omul poate să meargă.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit în Tamuz, Iulie 1944

Trebuie știut, faptul că atunci când omul se angajează în dorinţa de a face totul pentru Creator, el trece prin stări de urcare şi coborâre. Uneori, omul este într-o cădere atât de mare, încât se gândeşte să fugă de Tora şi Mițvot, adică îi vin astfel de gânduri, încât nu are nicio dorinţă de a fi sub autoritatea Kdușa (Sfinţenie).

În această stare, omul trebuie să creadă că lucrurile stau invers, şi anume Kdușa fuge de el. Motivul este că atunci când omul vrea să găsească cusur în Kdușa, Kdușa acţionează prima, fugind şi îndepărtându-se de el. Dacă omul crede asta şi rezistă în timpul evadării, atunci Brach (evadare) devine Birech (binecuvântare), după cum este scris: „Binecuvântează, Doamne, tăria lui şi primeşte munca mâinilor sale“.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit, Elul, August 1942

Sfântul Zohar explică ceea ce înţelepţii noştri au scris: „Trei lucruri extind conştiinţa omului. Acestea sunt: o femeie frumoasă, o locuinţă frumoasă şi Kelim (vase) frumoase“. Este spus: „O femeie frumoasă este Sfânta Șhina (Divinitate). O locuinţă frumoasă este inima omului, iar Kelim frumoase sunt organele omului“.

Până aici sunt vorbele lui.

Trebuie să explicăm faptul că Sfânta Șhina nu poate fi dezvăluită în forma ei adevărată, care este o stare de graţie şi frumuseţe, decât dacă omul are Kelim frumoase, adică organe care provin din inimă. Asta înseamnă că mai întâi omul trebuie să-şi purifice inima pentru ca ea să devină un lăcaş, anulându-şi dorinţa de a primi pentru sine şi obişnuindu-se să lucreze în aşa fel încât toate acţiunile lui să fie făcute doar pentru a dărui.

Aceasta face ca frumoasele Kelim, adică dorinţele sale, numite Kelim, să fie curăţate de primirea pentru sine. Ele vor fi purificate şi considerate vase de dăruire.

Cu toate acestea, când lăcaşul nu este frumos, Creatorul spune: „El şi cu Mine nu putem sălăşlui în acelaşi lăcaş“, deoarece trebuie să existe echivalenţă de formă între Lumină şi Kli (vas). Prin urmare, când omul ia asupra lui atât în minte, cât şi în inimă credinţa în puritate, el dobândeşte starea de „femeie frumoasă“, însemnând că Sfânta Șhina îi apare în forma graţiei şi frumuseţii, iar aceasta îi extinde mintea.

Cu alte cuvinte, prin plăcerea şi bucuria pe care le simte, Sfânta Șhina îi apare în interiorul organelor, umplând Kelim exterioare şi interioare. Aceasta se numeşte „extinderea minţii“.

Ea se dobândeşte prin invidie, poftă şi onoare, care-l scot pe om afară din lume. Referitor la Sfânta Șhina , invidia este considerată ca fiind râvnă, în acelaşi sens ca: „Râvna Domnului oştirilor“. Onoarea se referă la faptul că omul vrea să mărească gloria cerească, iar pofta înseamnă: „Tu ai auzit dorinţa celor umili“.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am auzit în Tamuz, iulie 1944

Este scris: „Până când ziua răsare şi umbrele dispar“ (Cântarea Cântărilor, 2). Trebuie să înţelegem ce sunt umbrele în muncă şi ce sunt două umbre. Problema este că atunci când omul nu simte Providenţa Creatorului, anume că El conduce lumea în maniera de a fi „Cel Bun care face Bine“, asta se consideră a fi o umbră care ascunde soarele.

Cu alte cuvinte, aşa cum umbra fizică ce ascunde soarele nu îl schimbă cu nimic pe acesta şi soarele străluceşte în toată puterea lui, tot aşa cel care nu simte existenţa Providenţei Creatorului, nu induce nicio schimbare Sus. Altfel spus, nu există schimbare Sus, aşa cum este scris: „Eu, Domnul, nu Mă schimb.“

Mai degrabă, toate schimbările sunt în cei care primesc. Trebuie să remarcăm două discernăminte în această umbră, adică în această ascundere:

1) Atunci când omul încă are capacitatea de a depăşi întunericul şi ascunderea pe care le simte și poate să-L justifice pe Creator și să i se roage Lui, să-i lumineze ochii pentru a vedea că toate ascunderile pe care le simte vin de la Creator, adică toate acestea sunt făcute de El pentru ca omul să-şi gasească rugăciunea şi să tânjescă să se contopească cu El.

Este aşa întrucât numai datorită suferinţei pe care o primeşte de la El, dorind să scape de necazuri şi să fugă de chinuri, numai atunci omul face tot ceea ce îi stă în putinţă. Prin urmare, primind ascunderea şi suferinţa, omul este încredinţat să folosească remediul cunoscut – să se roage mai mult Creatorului să îl ajute să iasă din starea în care se află. În această stare, omul încă mai crede în Providenţa Lui.

2) Atunci când omul ajunge într-o stare pe care nu o mai poate stăpâni, şi spune că toate suferinţele şi durerile pe care le simte se datorează Creatorului care i le-a trimis astfel încât să aibă un motiv să urce în grad, atunci el intră într-o stare de erezie, întrucât el nu poate să creadă în Providenţa Lui. Bineînţeles, În acel moment, el nu se poate ruga.

Rezultă că există două tipuri de umbre, şi acesta este sensul versetului: „şi umbrele dispar“, ceea ce înseamnă că umbrele vor dispărea din lume.

Umbra unei Klipa (coajă) este numită: „Un alt zeu este steril şi nu dă rod.“ Iar Kdușa (Sfinţenie) este numită: „La umbra lui am fost încântat să stau şi fructul lui a fost plăcut palatului meu“. Cu alte cuvinte, omul spune că toate ascunderile şi suferinţele pe care le simte el se datorează Creatorului care i-a trimis aceste stări astfel încât să aibă un loc unde să muncească mai presus de raţiune.

Când omul are puterea să spuna acest lucru – anume ca El i-a provocat toate acestea – este în beneficiul său. Asta înseamna ca astfel el poate ajunge să muncească pentru a dărui, şi nu pentru sine. În acel moment, el înţelege, adică el crede că Creatorul se bucură în mod special de această muncă, care este realizată în întregime mai presus de raţiune.

Drept urmare, în acel moment, omul nu se roagă Creatorului ca umbrele să dispară din lume. Mai degrabă, el spune: „Înţeleg că Creatorul doreşte ca eu să-L slujesc în acest mod, în întregime mai presus de raţiune“. Aşadar, în tot ceea ce face, el spune: „Cu siguranţă, Creatorul se bucură,de această muncă, aşa încât de ce ar trebui să-mi pese că muncesc într-o stare de ascundere a Feţei?“

Întrucât el vrea să muncească pentru a dărui, adică pentru bucuria Creatorului, omul nu simte nicio înjosire în muncă, adică vreo senzaţie că s-ar afla într-o stare de ascundere a Feţei sau că Creatorul nu s-ar bucură de această muncă. În schimb, omul acceptă, din toata inima, conducerea Creatorului, ceea ce înseamnă în orice caz ca Creatorul doreste ca el să simtă în munca sa existenta Lui. Este aşa întrucât el nu ia în seamă cu ce ar putea sa-şi facă plăcere sieşi, ci ceea ce ar putea face plăcere Creatorului. Astfel, această umbră îi dă viaţă.

Asta se numește: „La umbra lui am râvnit“, adică omul râvnește la o astfel de stare în care poate, într-o anumită măsură, să ajungă mai presus de raţiune. Rezultă că dacă nu se străduieşte atunci când se află în starea de ascundere, când încă mai este loc pentru rugăciune ca Creatorul să îl aducă mai aproape, şi neglijează asta, omului i se trimte din cauza asta o a doua ascundere, în care nici măcar nu se poate ruga. Asta datorită păcatului de nu fi încercat din toate puterile să se roage Creatorului. De aceea, omul ajunge într-o stare atât de josnică.

Totuşi, după ce ajunge în această situaţie, de Sus coboară mila asupra lui şi i se dă o altă o trezire de Sus. Aceeaşi ordine se repetă până când, în cele din urmă, omul îsi întăreşte rugăciunea, Creatorul îi aude ruga, îl aduce aproape şi îl reformează.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)

Am Auzit în 1943

Atunci cánd omul se obişnuieşte cu ceva, acel ceva devine pentru el o a doua natură. Prin urmare, nu există nimic a cărui realitate omul să nu o poată simţi . Asta înseamnă că, deşi nu are nicio senzaţie a acelui ceva, dacă se obişnuieşte cu el, atunci va ajunge să îl simtă.

Trebuie să ştim că există o diferenţă între Creator şi creaturi în privinţa senzaţiilor. În creaturi, există cel care simte şi ceea ce este simţit, cel care dobândeşte şi ceea ce este dobândit. Asta înseamnă că cel care simte este conectat la o anumită realitate.

Cu toate acestea, realitatea fără cel care să o simtă nu este decát Însuşi Creatorul. Despre El „nu există gând sau percepţie de niciun fel“. Nu este la fel în cazul omului; întreaga existenţă a acestuia este numai prin senzaţia realităţii. Însăşi validitatea realităţii este evaluată ca fiind valabilă doar în raport cu cel care simte realitatea.

Cu alte cuvinte, ceea ce simte cel care gustă este considerat a fi adevărul. Dacă omul simte un gust amar al realităţii, adică se simte rău în situaţia în care se află şi suferă din cauza asta, el este considerat rău în munca lui, întrucât îl învinuieşte pe Creator, căci El este numit „Cel Bun care face Bine“, pentru că El dăruieşte numai bine lumii. Totuşi, referitor la senzaţiile omului, acesta simte că a primit opusul de la Creator, adică situaţia în care se află este una rea.

Ar trebui, aşadar, să înţelegem ce au scris înţelepţii noştri : „Lumea nu a fost creată nici pentru cei complet răi, nici pentru cei complet drepţi“ (Brachot, 61). Asta înseamnă după cum urmează: Omul fie gustă şi simte un gust bun în lume şi atunci Îl justifică pe Creator, spunând că El dăruieşte lumii doar binele, fie gustă şi simte un gust amar în lume, şi atunci el este rău, întrucât Îl condamnă pe Creator.

Rezultă că totul este măsurat potrivit senzaţiilor omului. Totuşi, toate aceste senzaţii nu au nicio legătură cu Creatorul, aşa cum este scris în Poemul Legmântului: „Precum ea, tot aşa şi Tu vei fi veşnic; nu va fi în Tine nici lipsă, nici surplus“. Aşadar, toate lumile şi toate schimbările se referă numai la cei care primesc, după cum sunt percepute de om.

Înapoi la pagina SHAMATI (am auzit) – (link)