– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
În cântecele de Șabat este scris că „ni se va dezvălui nouă aroma celor doisprezece halah, care sunt o litera din numele Lui, multiplicată şi vagă“.
Trebuie să interpretăm cuvintele Sfântului Ari. Se ştie că cel de al doilea Ţimţum (restricţie) a creat doi Vavs, adică partea dreaptă şi partea stângă. Acesta este înţelesul multiplicării, de la cuvântul „a multiplica“. Şi din aceasta, din puterea corectării celui de-al doilea Ţimţum, când a existat o asociere a calităţii milei cu cea a judecăţii, judecata a devenit mai slabă decât era înainte de îndulcire.
Apoi, cele doua litere Vav strălucesc în Malhut , care înseamnă „Zayins reuniţi“. Aceste Zayins sunt Malhut , numit „al şaptelea“, care aduna cele două Vavs în sine.
A şaptea zi este considerată Gmar Tikun (Sfârşitul corectării), înţeles ca sfârşitul zilelor. Cu toate acestea, el străluceşte în cei şase mii de ani. Aceasta este semnificaţia celor şase zile de activitate, înţelese ca „Dumnezeu a creat şi a săvârşit“. Iar Șabat este numit „odihnă“ (după cum este scris: „în a şaptea zi El a încetat munca şi s-a odihnit“).
Acest lucru este considerat Șabat , care străluceşte în cei şase mii de ani, ca apoi Șabat ul să fie considerat odihnă, asemenea unei persoane care duce o greutate şi se opreşte să se odihnească, la mijlocul drumului, pentru a-şi recâştiga forţele.
Apoi, va trebui din nou să care acea greutate. Dar la Șabat ul de la Gmar Tikun nu mai este nimic de adăugat, aşa încât acolo nu mai există niciun pic de muncă.
„Bastardul, care este un discipol înţelept, precede un preot de rând.“ Un bastard reprezintă un Zeu străin, crud. Aceasta se referă la nelegitimitate. Când omul încalcă interdicţia de a se întoarce spre alţi zei, se naşte în el nelegitimitatea.
Întoarcerea către alţi zei se referă la faptul că omul se cuplează cu Sitra Ahra (cealaltă parte), care este goliciune. Aceasta se numeşte „cel care vine la goliciune şi zămisleşte un bastard cu ea“.
Iar regula proprietarilor de pământ este opusă faţă de regula Torei. Prin urmare, există o dispută între oamenii obişnuiţi şi discipolii înţelepţi. Iar dacă omul a zămislit bastardul, aici există o mare diferenţă. Un discipol înţelept pretinde că şi aceasta vine de la Creator, că El este cauza formei care îi apare lui – forma de bastard.
Însă cel rău spune că este doar un gând străin care i-a venit din cauza unui păcat şi tot ceea ce trebuie să facă este să-şi corecteze păcatele.
Pe de altă parte, un discipol înţelept are puterea să creadă că el trebuie să vadă adevărata esenţă a acesteia, adică a formei lui actuale. În acelaşi timp, el trebuie să-şi asume povara împărăţiei cerului cu devoţiune.
Aceasta înseamnă, de asemenea, că ceea ce este considerat de mică importanţă, chiar şi cel mai mic şi cel mai ascuns lucru, trebuie atribuit, într-un asemenea moment, Creatorului. Creatorul este cel care a creat o astfel de imagine a Providenţei în el, numită „gânduri străine“, iar el munceşte mai presus de raţiune în aceste lucruri atât de mărunte, de parcă ar avea un mare Da’at (cunoaştere) în Kduşa (Sfinţenie).
Un mare preot este acela care îl serveşte pe Creator pe calea „şi sunt multe …“, adică au multă Tora şi multe Mițvot şi nu le lipseşte nimic. Prin urmare, atunci când omul se conectează şi acceptă anumite condiţionări în muncă, regula este că primul vine bastardul, care este un discipol înţelept. Aceasta înseamnă că omul îşi asumă propria nelegitimitate, în forma unui discipol înţelept. „Înţelept“ este numele Creatorului. Discipolul său este cel care învaţă de la Creator. Numai un discipol înţelept poate spune că totul, că absolut toate formele care apar în timpul muncii sunt „pentru că vin de la Creator“.
Dar un preot de rând, deşi îl serveşte pe Creator şi este foarte bun atât în muncă, cât şi în Tora, dacă nu a fost răsplătit cu învăţarea din gura Creatorului, el încă nu este considerat „un discipol înţelept“. Prin urmare, această stare de mai sus nu îl poate ajuta să
atingă adevărata perfecţiune, deoarece el urmează regula proprietarilor de pământ, pe când regula Torei este a aceluia care învaţă de la Creator. Numai un discipol înţelept cunoaşte adevărul, şi anume faptul că toate cauzele provin de la Creator.
Acum putem înţelege cuvintele înţelepţilor noştri: „Rav Şimon Ben Manasia studia toate Etin (adăugările) din Tora.“ Et înseamnă inclus. Aceasta înseamnă că, în fiecare zi, el a adăugat Tora şi Mițvot mai mult decât în ziua precedentă. Şi, pentru că a ajuns la starea: „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău“, adică nu a mai putut continua să crească, el este într-un punct în care nu mai poate adăuga, ci, Doamne fereşte, dimpotrivă.
Iar Raşi face următoarea interpretare: Ben Manasia înseamnă că el a înţeles menusa (fugă), care înseamnă a fugi şi a se retrage din
campanie. De asemenea, Ben(22) Haamsuny înseamnă că el a înţeles adevărul şi care este forma adevărului. Şi a rămas de pază şi nu a putut să înainteze până când nu a venit Rav Akiva şi i-a explicat: Et (cu) discipoli înţelepţi. Aceasta înseamnă că dacă se alătură discipolilor înţelepţi este posibil să primească un oarecare sprijin.
Cu alte cuvinte, doar un discipol înţelept îl poate ajuta, şi nimic altceva. Chiar dacă este „mare“ în Tora, el va continua să fie numit „un om de rând“ dacă nu a fost recompensat cu posibilitatea de a învăţa de la Creator. Prin urmare, el trebuie să capituleze înaintea unui discipol înţelept şi să accepte ceea ce discipolul îi va da fără să comenteze, pe calea mai presus de raţiune.
„Măsura acesteia este mai lungă decât pământul.“ Aceasta înseamnă că Tora începe după pământ, adică este mai mare decât pământul. Şi există o regulă care spune că nimic nu poate începe la mijloc. Prin urmare, dacă omul vrea să înceapă, începutul este dincolo de pământ, adică dincolo de deşertăciunea lumească. (Iar aceasta este semnificaţia expresiei: „un înalt preot de rând“.
Înseamnă că, deşi munca omului este în măreţie, dacă nu a fost încă răsplătit cu Lumina Torei, el se găseşte tot în deşertăciune lumească.)
Realizarea Lișma (pentru Numele Ei) necesită foarte mult. studiu în Lo Lișma (nu pentru Numele Ei). Asta înseamnă că omul trebuie să depună efort şi să se străduiască în Lo Lișma, şi atunci poate vedea adevărul: că nu a fost încă răsplătit cu Lișma. Cu toate acestea, dacă omul nu se străduieşte să depună eforturi serioase, el nu poate vedea adevărul.
Cu altă ocazie el a spus că omul trebuie să studieze mult Tora Lișma pentru a dobândi puterea de a vedea adevărul: că el lucrează, de fapt, în Lo Lișma. Munca în Lișma este considerate răsplată şi pedeapsă, şi corespunde cu Malhut. Iar Tora Lo Lișma este considerate ZA şi corespunde cu Providenţa personală.
Din acest motiv toţi regii Israelului cărora le fusese acordată Providenţa personală nu au mai avut nimic de făcut, deoarece nu au mai avut nimic de adăugat. De aceea înţelepţii noştri au spus că „un rege al Israelului nici nu judecă, şi nici nu este judecat“. Prin urmare, ei nu au o parte în lumea viitoare, pentru că ei nu fac nimic, deoarece văd că totul este făcut de către Creator.
Aceasta este semnificaţia lui Izevel (Izabela), soţia lui Ahab. Ei au interpretat faptul că soţia lui a afirmat: Ei Zevel (unde este gunoi), însemnând: „Unde este gunoi în lume?“ Pentru că ea a văzut că totul era bun. Şi Ah Av (Ahab) înseamnă că el era Ah (frate) cu Av (Tată) din ceruri. Dar împăraţii casei lui David sunt judecaţi, deoarece împăraţii casei lui David au avut puterea de a uni pe Creator cu Șhina (Divinitate) Sa, deşi acestea sunt lucruri contrare, aşa cum Providenţa este opusă discernământului răsplăţii şi pedepsei. Iar aceasta este puterea marilor drepţi, care pot uni Creatorul cu Divinitatea, adică Providenţa personală cu răsplata şi pedeapsa. Şi tocmai din acestea două se naşte perfecţiunea completă şi dezirabilă.
_______________
(22) În limba ebraică ben (fiu) are aceeaşi rădăcină cu mevin (înţelegere).
Am auzit în ajun de Șabat, Bereşit, octombrie 1942
În Zohar, capitolul Noe, se vorbeşte despre potop şi despre sabotorul care stătea în mijlocul lui. El a întrebat: „Un potop presupune o revărsare de ape. Aceasta, în sine, ucide şi sabotează. Aşadar, ce înseamnă că sabotorul stătea în mijlocul evenimentului, în mijlocul potopului? Şi care este diferenţa dintre potop şi sabotor?“
Şi tot el a răspuns, zicând că potopul reprezintă chinurile corporale, adică suferinţele fizice. Şi în interiorul lui, adică în interiorul chinurilor corpului, există un alt sabotor care sabotează spiritualitatea. Aceasta înseamnă că loviturile pe care le primeşte corpul îi aduc omului gânduri străine, până când aceste gânduri străine îi sabotează şi-i ucid spiritualitatea.
Am auzit în ajun de Șabat, Bereşit, octombrie 1942
Versetul spune: „De la tot omul pe care-l lasă inima să dea, să primeşti prinoase pentru Mine.“ Aceasta este semnificaţia expresiei „esenţa unei jertfe din Sfinţenie“. Cu alte cuvinte, cum se ajunge la starea de a aduce ofrande? Prin Sfinţenie.
Aceasta înseamnă că dacă omul se sfinţeşte cu ceea ce este îngăduit, el ajunge la starea de a aduce ofrande, care este Sfânta Șhina (Divinitate), numită „prinoase pentru Mine“. Şi aceasta este ceea ce se înţelege prin „de la tot omul pe care-l lasă inima să dea …“. Toată inima lui înseamnă că dacă şi-a dăruit întreaga inimă, el este răsplătit cu „prinoase pentru Mine“, care este aderarea la Sfânta Șhina.
În versetul „în ziua nunţii sale şi în ziua bucuriei inimii lui“, nunta reprezintă un grad inferior, care este smerenia. Dacă omul ia asupra lui servirea Creatorului într-o stare de smerenie şi, în acelaşi timp, este fericit cu această muncă, înseamnă că el a ajuns la un nivel foarte important. Şi atunci omul este numit „mirele“ Sfintei Șhina.
În versetul: „Şi voi luaţi … fructe din lămâi“, adică un om drept, numit „un pom care rodeşte“. Aceasta este diferenţa dintre Kduşa (Sfinţenie) şi Sitra Ahra (cealaltă parte), şi anume: „un alt zeu este steril şi nu rodeşte“. Iar un om drept este numit hadar (lămâi) pentru că el dar (trăieşte) dând roade pe tot parcursul anului. Din acest motiv este scris despre Iosif că „el a fost cel care mashbir (a vândut) tuturor popoarelor pământului“, pentru că el i-a shover (zdrobit) cu fructele pe care le avea şi pe care ei nu le aveau. Astfel, fiecare a simţit starea lui, fiecare a simţi dacă el a fost de partea bună sau de partea rea.
De aceea se spune: „Şi Iosif îi susţinea … cu pâine, în funcţie de dorinţele celor mici.“ „Cei mici“ sunt consideraţi Gar, ca în „şi ei vor fi pentru filactera dintre ochii tăi“, acesta fiind Tefillin-ul de pe cap. Din acest motiv Iosif, fiul născut din părinţi în vârstă, este numit „un fiu înţelept“. Acesta este înţelesul cuvintelor: „am fost trimis înaintea ta pentru a păstra viaţa“, care este „Lumina Haya“, considerată Gar.
Aceasta este semnificaţia versetului: „Ţi-am dat ţie o parte peste fraţii tăi de sânge, pe care i-am scos din mâna amoriţilor, cu sabia mea şi cu arcul meu.“ (Fiii lui au luat două părţi. Şi, conform lui Raşi, „parte“ înseamnă neted). Aceasta înseamnă prin fiii lui, pentru că fiii sunt numiţi „fructe“. Şi el i-a dat asta lui Iosif.
Aceasta este semnificaţia a ceea ce este scris despre Saul: „De la umeri în sus el era mai înalt decât oricine altcineva din întreg neamul.“ Şi acesta este înţelesul versetului: „Tu ai o haină, fii căpetenia noastră.“ Aceasta este semnificţia versetului: „Cei mici, de ce au venit? Pentru a-i recompensa pe cei care i-au adus.“ El a întrebat: „De ce au nevoie de înţelepciune, dacă cel mai important lucru nu este studiul, ci fapta?“ Şi a răspuns: „Pentru a-i recompensa pe cei care îi aduc“, întrucât înţelepciunea duce la acţiune.
În ceea ce priveşte disputa dintre Saul şi David, nu exista nicio deficienţă în Saul. Prin urmare, a avut un an de domine şi nu a trebuit să-şi prelungească domnia, deoarece a terminat totul în scurt timp. Pe de altă parte, David a avut nevoie de patruzeci de ani de domnie. David a fost fiul lui Iuda, care a fost fiul lui Lea – lumea ascunsă. Saul a fost fiul lui Benjamin, care a fost fiul lui Rahela – lumea revelată şi, prin urmare, opus lui David. Din acest motiv David a spus: „Eu sunt doar pace“, adică eu ajung la fiecare şi îi iubesc pe toţi, „dar când vorbesc, ei vor război“.
Şi Avishalom a fost opus lui David. Aceasta este semnificaţia păcatului lui Jeroboam, fiul lui Nebat: Creatorul l-a apucat de haine şi i-a spus: „Tu şi cu Mine şi fiul lui Yişai vom merge în grădina Edenului.“ Iar el a întrebat: „Cine conduce?“ Şi Creatorul i-a spus: „Fiul lui Yişai conduce.“ Atunci el a răspuns: „Nu vreau.“
Dar în conformitate cu ordinea nivelurilor, pe primul loc este lumea ascunsă şi apoi lumea revelată. Acesta este sensul expresiilor: „Am îndeajuns“, „Am totul“. „Îndeajuns“ este Gar, iar „totul“ este Vak. Acesta este, de asemenea, sensul întrebării: „Cum va putea să stea Iacov în picioare, pentru că el este mic?“ Iar aceasta se referă la faptul că Iosif i-a luat dreptul întâiului născut. Ulterior, i-a fost acordat totul, deoarece el a avut deja Gar, care a ajuns la el prin Iosif, după cum este scris: „Şi Iosif îi susţinea.“
Acesta este înţelesul expresiei „Lea era detestată“, de la care provine toată ura şi toate disputele dintre discipolii înţelepţi. Tot acesta este înţelesul disputei dintre Şimei şi Hilel şi la fel, pe viitor, când cele două tabere se vor uni, tabăra lui Iosif şi tabăra lui Iuda. De aceea i-a spus Iuda lui Iosif: „O, Domnul meu!“, pentru că atunci s-a realizat unirea lui Iuda cu Iosif. Dar Iuda trebuie să fie cel care conduce.
Aşa se explică faptul că Sfântul Ari este Mesia, fiul lui Iosif. De aceea a putut dezvălui atât de multă înţelepciune, pentru că a avut permisiunea lumii revelate. Iar această dispută provine de la „şi copiii se luptau între ei, în interiorul ei“, pentru că Esau avea haine bune, care erau de la Rebeca.
Pentru cel mai mare – unul care a câştigat deja. Peste şoşanim (trandafiri), înseamnă Sfânta Șhina (Divinitate) şi se referă la trecerea de la starea de doliu la starea de sărbătoare, dar şi sasson (bucurie). Deoarece există multe stări de ascensiune şi coborâre, numite şoşanim, de la cuvintele „toceşte şinaim (dinţii) lor“, la întrebările celor răi nu ar trebui să se răspundă, ci mai degrabă să li se tocească dinţii. Iar datorită multiplelor loviri, adică prin intensificarea tocirii dinţilor lor, se ajunge la trandafiri. Prin urmare, aici există multe discernăminte de sason (bucurie), motiv pentru care se spune „trandafiri“, la plural.
Dintre fiii lui Core, de la cuvântul karaha (chel), însemnând că a devenit chel. Se’arot înseamnă hastarot (ascunderi), de la cuvântul se’ara (furtună). Se ştie că „răsplata este pe măsura efortului“. Adică, atunci când există se’arot, este loc de muncă. Iar atunci când este corectat, părul trece înaintea furtunii, după cum este scris: „Aceasta este poarta Creatorului.“
În clipa în care omul a corectat toate furtunile şi nu mai are ascunderi, atunci nu mai are niciun fel de loc în care să muncească şi, prin urmare, nu mai are loc de răsplată.
Rezultă că, atunci când omul ajunge la starea de Core, el nu mai poate extinde credinţa numită „poarta către Creator“. Dacă nu există poartă, el nu poate intra în Palatul Regelui, deoarece credinţa este fundaţia pe care este construită întreaga structură.
„Fiii lui Core“ vine de la cuvântul Bina. Ei au înţeles că Core este considerat linia stângă, de la care se extinde Iadul. Din acest motiv au vrut să-şi continue prietenia din trecut, din timpul când erau în starea: „Doamne, am auzit ce se spune despre Tine şi mă tem“ (Zohar, Bereşit, 4, 7). Cu alte cuvinte, forţa pe care au extins-o din trecut le dă putere să suporte diferite stări şi să crească de la o etapă la alta. Aceasta este ceea ce se înţelege prin „fiii lui Core nu au murit“. Adică, ei au înţeles că dacă rămân într-o stare de „Core“ nu vor fi capabili să continue să trăiască şi, prin urmare, nu au murit.
Maskil (au învăţat) un cântec de iubire, adică au învăţat că măsura prieteniei cu Creatorul este completă.
Inima mea s-a revărsat. Inima se revarsă, deoarece „inima nu se dezvăluie gurii“. Asta înseamnă că nu se poate obţine nimic de la gură, ci doar şoptit de buze.
Ceva bun se referă la credinţă, deoarece credinţa este numită „un lucru bun“.
Eu spun: „Munca mea este pentru un rege.“ Când primeşte Lumina credinţei, el spune „Munca mea este pentru un rege“, şi nu pentru mine. Apoi, el este recompensat cu limba mea este peniţa unui scriitor iscusit, atunci când îi este dăruit discernământul Torei scrise, care înseamnă limba lui Moise.
Eşti mai frumoasă decât copiii oamenilor, atunci când spune Sfintei Șhina că frumuseţea ei vine de la oameni. Aceasta înseamnă că frumuseţea ei se naşte tocmai din ceea ce cred oamenii despre ea, deşi această părere este nesemnificativă.
Harul este turnat pe buzele tale. Harul se referă la lucrurile care nu au avantaje evidente dar, cu toate acestea, noi le dorim. Atunci spunem că ele sunt pline de har.
Pe ale tale sefataim (buze) se referă la sof (sfârşit), ceea ce înseamnă că a văzut lumea de la un capăt la altul.
Tora scrisă este considerată „o trezire de Sus“, iar Tora orală este considerată „o trezirea de jos“. Împreună, ele sunt numite „şase ani el va servi; dar în al şaptelea să iasă slobod“.
Aceasta se datorează faptului că esenţa muncii este exact acolo unde există rezistenţă. Şi se numeşte Alma (lume în limba arameică) de la cuvântul he’elem (ascundere). Astfel, în timpul ascunderii există rezistenţă şi, prin urmare, există loc pentru muncă. Acesta este sensul cuvintelor înţelepţilor noştri: „Lumea în şase mii de ani şi ruinată într-unul singur.“ Aceasta înseamnă că ascunderea va fi distrusă şi nu va mai fi de lucru. Mai degrabă, Creatorul îi face omului aripi, care sunt ascunderi, astfel încât să poată munci.
Rav Hanina Bar Papa a spus: „Acel înger, responsabil de procreare, numele lui este Laila (noapte). El ia un strop şi îl aşează în faţa Creatorului, apoi spune înaintea Lui: «Doamne, ce va deveni acest strop, un erou sau un om slab, un înţelept sau un nebun, un om bogat sau unul sărman?» Dar el nu a spus «un păcătos sau un om drept.»“ (Nida, 16b)
Trebuie să interpretăm acest lucru în concordanţă cu regula care spune că un om prost nu poate fi drept, aşa cum înţelepţii noştri au spus: „Omul nu păcătuieşte decât dacă un spirit de nebunie a intrat în el.“ Este valabil, cu atât mai mult, pentru acela care este nebun în toate zilele sale. Prin urmare, cel care este prost din naştere nu are de ales, deoarece el a fost condamnat să fie prost. De aceea „el nu a spus «un păcătos sau un om drept»“, pentru ca omul să aibă alternativă. Care este beneficiul faptului că nu a spus „un om drept sau un păcătos“? În fond, dacă omul este condamnat să fie prost, este acelaşi lucru cu a fi condamnat să devină păcătos!
Trebuie să înţelegem, de asemenea, cuvintele înţelepţilor noştri: „Rav Yochanan a spus: «Creatorul a văzut că cei drepţi sunt puţini; El a stat şi i-a pus în fiecare generaţie», aşa după cum este scris «că stâlpii pământului sunt ai Domnului, şi El a aşezat lumea deasupra lor»“. Şi Raşi interpretează la fel: „El a aşezat lumea deasupra lor“ – El i-a dispersat în toate generaţiile pentru a fi structură, existenţă şi fundaţie pentru susţinerea lumii. (Yoma, 38b)
„Ei sunt puţini“ înseamnă că numărul lor este în scădere. Ca atare, ce a făcut el pentru a-i înmulţi? „El a stat şi i-a pus în fiecare generaţie.“ Ar trebuie să întrebăm: „Care este beneficiul plasării lor în fiecare generaţie, plasare prin care ei se multiplică?“ Trebuie să înţelegem diferenţa dintre situaţia în care toţi drepţii se găsesc într-o singură generaţie şi aceea în care sunt dispersaţi în toate generaţiile, aşa cum interpretează Raşi. Oare existenţa lor în mai multe generaţii îi multiplică pe cei drepţi?
Pentru a înţelege cele de mai sus trebuie să interpretăm şi să extindem cuvintele înţelepţilor noştri care spun despre Creator că El decide ca stropul să fie un înţelept sau un prost. Aceasta înseamnă că cel care se naşte slab, fără tăria de a-şi depăşi înclinaţia, care are o dorinţă mică şi este lipsit de talent, încă din timpul pregătirii, când începe lucrul pentru Dumnezeu, el trebuie să fie calificat pentru a primi Tora şi înţelepciunea, aşa după cum este scris că „va da înţelepciune celui înţelept“. El a întrebat: „Dacă ei sunt deja inteligenţi, de ce mai au nevoie de înţelepciune? Ar fi trebuit să spunem că «va da înţelepciune proştilor».“
Apoi a explicat faptul că înţelept este cel care tinde spre înţelepciune, deşi nu a atins încă înţelepciunea. Pentru că omul are o dorinţă, iar o dorinţă este numită Kli, acesta este Kli-ul în care străluceşte înţelepciunea, cel în care omul are o dorinţă şi năzuieşte spre înţelepciune. Prin urmare, prost este cel care nu are nicio dorinţă pentru înţelepciune, cel a cărui singură dorinţă este să îşi satisfacă nevoile proprii. În ceea ce priveşte dăruirea, un prost este complet incapabil să realizeze orice fel de dăruire.
Aşadar, cum poate să ajungă la nivelul de om drept, cel care s- a născut cu asemenea caracteristici? Înseamnă că nu are de ales. Atunci, care este beneficiul ce rezultă din cuvintele „el nu a spus «un om drept sau un păcătos»“, pentru ca el să poată avea o alternativă? În fond, dacă el s-a născut slab şi lipsit de înţelepciune, nu mai este capabil să aleagă, pentru că este total incapabil să-şi depăşească propriul statut şi să-şi dorească cu ardoare înţelepciunea Creatorului.
Pentru a înţelege aceasta, adică faptul că există alternative chiar şi pentru un prost, Creatorul a făcut o corectare pe care înţelepţii noştri o numesc: „Creatorul a văzut că cei drepţi sunt puţini; El a stat şi i-a pus în fiecare generaţie.“ Şi ne întrebăm: „Care este beneficiul acestui fapt?“
Acum vom înţelege această problemă. Se ştie că sunt interzise legăturile cu cei păcătoşi, chiar şi atunci când omul se comport diferit de ei, aşa după cum este scris: „nici să nu stai pe locul celui care batjocoreşte“. Adică, păcatul se datorează, în primul rând, faptului că omul se află printre cei batjocoritori, chiar dacă el stă şi învaţă Tora şi păstrează Mițvot. În caz contrar, interzicerea s-ar datora anulării Torei şi Mițvot. Mai degrabă, şederea în sine este interzisă, deoarece omul preia gândurile şi dorinţele celor pe care îi place.
Şi viceversa: dacă omul nu are nicio dorinţă şi nicio aspiraţie pentru spiritualitate, dar se află printre cei care au dorinţă pentru spiritualitate şi îi plac aceşti oameni, atunci va prelua tăria lor de a izbuti, dorinţele şi năzuinţele lor, deşi el, prin calităţile lui proprii, nu are aceste dorinţe, aspiraţii şi nici puterea de a birui. Însă el va primi noi puteri, în conformitate cu harul şi importanţa pe care o atribuie acestor oameni.
Acum putem înţelege cuvintele de mai sus: „Creatorul a văzut că cei drepţi sunt puţini.“ Aceasta înseamnă că nu orice om poate deveni drept, deoarece îi lipsesc calităţile necesare, aşa cum a fost scris, că s-a născut prost sau slab; dar chiar şi acel om are posibilitatea de a alege, iar atributele personale nu constituie o scuză. Aceasta, deoarece Creatorul i-a pus pe cei drepţi în fiecare generaţie.
Prin urmare, omul poate alege să meargă în locul unde se află cei drepţi. El poate accepta autoritatea lor, şi atunci va primi toată tăria care lipseşte, în mod natural, din atributele lui. El o va primi de la cei drepţi. Acesta este beneficiul faptului că „i-a pus în fiecare generaţie“ astfel încât, fiecare generaţie să aibă pe cineva la care să apeleze, căruia să i se alăture şi de la care să primească puterea necesară de a se ridica la nivelul drepţilor, pentru ca şi ei, la rândul lor, să devină drepţi.
Prin urmare, „el nu a spus «un păcătos sau un om drept»“, ceea ce înseamnă că omul poate să aleagă să se alăture celor drepţi pentru îndrumare, pentru ca prin ei să primească putere cu ajutorul căreia, ulterior, şi el să devină un om drept.
Totuşi, dacă toţi drepţii ar fi în aceeaşi generaţie, proştii nu ar avea nicio speranţă de a se apropia de Creator şi, prin urmare, nu ar avea de ales. Dispersându-i pe cei drepţi în fiecare generaţie, orice om are puterea de a alege şi de a se apropia de ei, deoarece cei drepţi sunt prezenţi în fiecare generaţie. În caz contrar, Tora ar fi pentru om o băutură mortală.
Putem înţelege aceasta printr-un exemplu din lumea fizică. Când doi oameni stau unul în faţa celuilalt, partea dreaptă a unuia este în faţa părţii stângi a celuilalt, iar partea stângă a unuia se află în faţa părţii drepte a prietenului său. Există două căi: dreapta – calea celor drepţi, care este doar dăruire şi stânga – calea celor care sunt interesaţi doar de primirea pentru sine, fiind separaţi de Creator, pentru că El este doar dăruire. Astfel, în mod natural, ei sunt separaţi de Viaţa Veşnică.
Acesta este motivul pentru care cei păcătoşi sunt numiţi în timpul vieţii lor „morţi“. Prin urmare, atâta vreme cât omul încă nu a ajuns la Dvekut (contopire) cu Creatorul, ei sunt doi. Apoi, când învaţă Tora, care îl separă pe om de Creator, Tora lui devine o băutură a morţii. Acest lucru se datorează faptului că a rămas separat, întrucât vrea Tora pentru beneficiul propriu.
Adică vrea Tora pentru satisfacerea necesităţilor trupul său, iar asta face ca Tora lui să fie o băutură a morţii. Cu toate acestea, când omul aderă la Creator se creează o singură autoritate şi acel om se alătură unicităţii Lui. Astfel, partea dreaptă a omului este în partea dreaptă a Creatorului şi corpul devine o îmbrăcăminte pentru sufletul lui.
Modul de a cunoaşte dacă omul merge pe calea adevărului este faptul că atunci când se îngrijeşte de nevoile corpului o face numai în măsura necesară pentru a se potrivi cu cerinţele sufletului său. Şi când cineva crede că are mai mult decât este necesar pentru a îndeplini cerinţele sufletului său, este ca şi când şi-ar pune o haină peste corp. În acel moment, el are grijă ca îmbrăcămintea să nu fie nici prea mare şi nici prea largă, ci să se potrivească exact pe corpul lui. În mod similar, când se angajează în nevoile corpului, omul trebuie să se asigure că cerinţele corpului nu depăşesc nevoile sufletului său, adică să îmbrace sufletul lui.
Dar nu toţi cei care vor să ajungă la contopirea cu Creatorul se pot apropia de el, deoarece asta este împotriva naturii omului, pentru că omul a fost creat cu o dorinţă de a primi, care este iubirea de sine. De aceea avem nevoie de „drepţii generaţiei“.
Când omul se alătură unui Rav autentic, a cărui unică dorinţă este de a face fapte bune, simte că nu poate înfăptui binele, desi scopul lui este să aducă mulţumire Creatorului. Însă dacă se alipeşte de un Rav adevărat şi doreşte să capete aprecierea Ravului, el face ceea ce-i place Rav-ului şi urăşte ceea ce Rav-ul urăşte. Atunci poate căpăta Dvekut cu Rav-ul său şi poate primi puterile Rav-ului, chiar şi pe acelea pe care nu le avea din naştere. Acesta este înţelesul plasării celor drepţi în fiecare generaţie.
Cu toate acestea, conform cu cele de mai sus, este greu de înţeles de ce cei drepţi sunt puşi în fiecare generaţie. Am spus că asta s-a făcut pentru proşti şi slabi. Dar El ar fi putut rezolva acest lucru cu ajutorul unei alte soluţii: să nu creeze proştii! Ce la determinat să spună că acest strop va fi un om slab sau un om prost? El ar fi putut să-i facă pe toţi inteligenţi.
Răspunsul este acela că şi proştii sunt necesari, pentru că ei sunt purtătorii dorinţei de a primi. Ei văd că nu au nicio modalitate proprie prin care să ajungă mai aproape de Creator, aşa după cum este scris: „Şi, când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor … căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură.“ Ei vor deveni cenuşă sub picioarele celor drepţi, astfel că cei drepţi pot recunoaşte binele pe care Creatorul l-a făcut pentru ei, creându-i înţelepţi şi puternici şi, prin asta, apropiindu-i de El.
Prin urmare, acum pot mulţumi Creatorului şi îl pot lăuda pentru că văd cât de jos sunt. Aceasta se numeşte „cenuşă sub picioarele celor drepţi“, ceea ce înseamnă că cei drepţi merg mai departe şi, astfel, aduc mulţumire Creatorului.
Dar trebuie să ştim că şi nivelurile de jos sunt necesare. Katnut-ul (micime) unui nivel nu poate fi considerat de prisos, spunând că ar fi fost mai bine dacă nivelurile de Katnut ar fi apărut direct în starea de Gadlut (măreţie).
Esta la fel ca în cazul corpului fizic. Există anumite organe mai importante, cum ar fi creierul, ochii etc. şi există organe care nu sunt la fel de importante, cum ar fi stomacul, intestinele şi degetele de la mâini şi de la picioare. Însă nu putem spune că un organ care nu realizează o sarcină foarte importantă ar fi redundant. Din contra, totul este important. La fel este şi în spiritualitate: avem nevoie şi de cei proşti şi de cei slabi.
Acum putem înţelege ceea ce este scris, ceea ce Creatorul a spus: „Întoarce-te la Mine şi Eu mă voi întoarce la tine.“ Aceasta înseamnă că El spune: „Întoarce-te“, iar Israel spune contrariul:
„Adă-ne înapoi, Doamne, şi atunci ne vom întoarce.“
Înţelesul este acela că atunci când, în timpul muncii, omul este în declin, Creatorul spune primul: „Întoarce-te.“ Aceasta aduce omului o ascensiune în munca pentru Creator şi el începe să strige: „Adă-ne înapoi.“ Cu toate acestea, în timpul declinului, el nu strigă: „Adă-ne înapoi.“ Dimpotrivă, el fuge de muncă.
Prin urmare, omul ar trebui să ştie că atunci când strigă „Adă-ne înapoi“, aceasta îşi are originea într-o trezire de Sus, deoarece Creatorul a spus mai înainte: „Întoarce-te“, datorită căreia omul s-a ridicat şi a putut spune „Adă-ne înapoi“.
Aceasta este semnificaţia versetului: „Şi s-a întâmplat, când chivotul legii a pornit înainte, că Moise a spus: «Ridică-te, O Doamne, şi duşmanii Tăi vor fi risipiţi.»“ „A pornit înainte“ (în limba ebraică cuvântul este a călătorit) înseamnă că avansează în direcţia servirii Creatorului, care este un timp al ascensiunii. Atunci Moise a spus: „Ridică-te.“ Şi când ei se odihneau, Moise spus: „Întoarce-te.“ În timpul opririi din munca pentru Creator avem nevoie ca El să spună: „Întoarce-te“, adică: „Întoarce-te la Mine“, cu alte cuvinte, Creatorul dă trezirea. Prin urmare, omul ar trebui să ştie când să spună: „Ridică-te“ sau când să spună: „Întoarce-te.“
Aceasta este semnificaţia a ceea ce este scris în Paraşat Akev: „Şi trebuie să-ţi aduci aminte tot drumul … pentru a şti ce a fost în inima ta, dacă ai păstrat poruncile Lui sau nu.“ „Ai păstrat poruncile Lui“ înseamnă „Întoarce-te“ la El. „Sau nu“ înseamnă „Ridică-te“, iar noi avem nevoie de amândouă. Rav ştie când să „ridice“ şi când să „întoarcă“, deoarece cele patruzeci şi două de căi sunt doar ridicări şi coborâri care aparţin muncii Creatorului.
Spiritualitatea este ceea ce nu se pierde niciodată. Prin urmare, dorinţa de a primi, în forma în care se găseşte ea, adică pentru a primi, este numită dorinţă materială. Lucrurile stau astfel pentru că forma ei actuală va fi anulată şi va adopta forma dăruirii.
În spiritualitate, un loc adevărat este numit locul realităţii, deoarece oricine ajunge acolo, în acel loc, vede aceeaşi formă ca şi ceilalţi. În schimb, un lucru imaginar nu este numit un loc adevărat, din moment ce este imaginar şi fiecare şi-l imaginează altfel.
Când ne referim la cele şaptezeci de feţe ale Torei, aceasta înseamnă că există şaptezeci de niveluri. La fiecare nivel, Tora este interpretată în funcţie de nivelul la care se află omul. Cu toate acestea, o lume este ceva real, adică toţi cei care ating oricare dintre cele şaptezeci de niveluri ale acelei lumi, realizează aceeaşi formă ca toţi cei care au ajuns acolo.
Aceasta extinde ceea ce spun înţelepţii noştri când interpretează versetele Torei. Ei susţin că asta este ceea ce i-a spus Avraam lui Isaac, făcând şi alte relatări similare. Ei comunică ceea ce s-a spus, ceea ce este explicat în versete. Astfel, apare întrebarea: „Cum au ştiu ei ce şi-au spus unul altuia?“ Doar datorită faptului că cei care au atins nivelul lui Avraam (sau al oricărui altcineva) văd şi ştiu ceea ce a văzut şi a ştiut Avraam.
Din acest motiv ei ştiu ce a spus Avraam. Şi este la fel ca toate cuvintele înţelepţilor noştri care au interpretat versetele Torei. Toate acestea au fost posibile pentru că şi ei au atins acel nivel şi, în spiritualitate, fiecare nivel este o realitate. Toţi văd acea realitate, aşa după cum toţi cei care merg la Londra, în Anglia, văd tot ceea ce este în oraş şi aud ceea ce se spune acolo.
Goren (hambar) reprezintă diminuarea faptelor bune, când omul simte mai ales gronot (gât; se pronunţă la fel ca şi ger’onot care înseamnă deficienţe) în legătură cu Creatorul. Ca atare, el îşi împuţinează faptele bune. Apoi ajunge într-o stare de Yekev (cramă), care înseamnă: „Şi el a hulit numele Dumnului.“
Sukot este bucurie şi se referă la „Gvurot care se bucură“, ceea ce este căinţă din iubire, când păcatele devin merite pentru el şi sunt admise în Kduşa (Sfinţenie), chiar şi hambarul şi crama. Acesta este înţelesul faptului că, deoarece discernământul de bază al Sukot este Isaac, toată lumea este inclusă în el (iar Paştele este considerat iubire, adică linia dreaptă). Aceasta este semnificaţia versetului: „Avraam l-a zămislit pe Isaac.“
Acest lucru se datorează faptului că problema tatălui şi a fiului este aceea a cauzei şi efectului, a motivaţiei şi a rezultatului. Dacă nu ar fi fost discernământul lui Avraam mai întâi, care reprezintă linia dreaptă, nu ar fi putut să existe nici discernământul lui Isaac, care reprezintă linia stângă. De fapt, linia stângă este integrată în linia dreaptă, pentru că: „Tu eşti Tatăl nostru.“
Avraam a spus: „va fi distrus de Sfinţenia Numelui Tău“. Şi Iacov a spus, de asemenea, că păcatele vor fi distruse de Sfinţenia Numelui Tău. Iar dacă rămâne astfel, atunci există o breşă în mijloc. Cu alte cuvinte, păcatele întregului Israel sunt ca o breşă în Kduşa (Sfinţenie).
Cu toate acestea, Isaac a spus: „jumătate în seama mea şi jumătate în seama ta“, referindu-se la partea de păcate şi la partea din Mițvot, şi la faptul că ambele vor intra în Kduşa. Aceasta se poate întâmpla prin căinţa din iubire, când păcatele devin merite pentru el. În această stare există o breşă, aşa după cum este scris că „fără niciun cusur şi niciun … protest“, ci totul este corectat pentru Kduşa.
Acesta este sensul cuvintelor înţelepţilor noştri: „Sunt mult mai importante bălegarul şi catârii lui Isaac, decât banii şi aurul lui Abimelec.“ „Bălegar“ este ceva inferior, fără valoare, adică el consideră servitutea lui ca fiind bălegar. Şi apoi ajunge într-o stare de separare, deoarece nu îşi apreciază munca. Iar aceasta se numeşte „bălegarul şi catârii lui Isaac“. Din momentul în care Isaac a corectat totul în forma căinţei din iubire, iar păcatele lui au devenit merite, beneficiile pe care le-a obţinut din bălegarul şi catârii săi au fost mai mari decât „banii şi aurul lui Abimelec“.
Kesef (bani) înseamnă kisufim (năzuinţă) către Creator, iar zahav (aur) înseamnă ze hav (dă aceasta), referindu-se la năzuinţa pentru Tora, adică pentru a dobândi Tora. Şi pentru că Isaac a corectat totul, adică a dobâdit căinţa din iubire, păcatele lui au fost şi ele considerate merite. Astfel, el este foarte bogat, pentru că în ceea ce priveşte respectarea Mițvot, ele sunt doar 613 Mițvot, dar păcatele şi încălcările legilor sunt infinite. Prin urmare, Isaac a devenit bogat, aşa cum este scris „şi el a găsit o sută de porţi“. Adică el se afla sută la sută în Kduşa, fără nicio pierdere, pentru că şi deşeurile au fost corectate în el.
Acesta este motivul pentru care acoperişul din paie al unei Sukah se face din resturile de la hambar şi cramă sau, aşa cum au spus înţelepţii noştri, că Moise s-a îmbogăţit pe seama gunoiului. În concluzie, sărbătoarea Sukot este asociată în primul rând cu numele lui Isaac, deoarece înseamnă Gvurot care se bucură şi, în plus, este asociată cu numele lui Moise.
