– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
A – Corpul interior, care este un înveliş pentru sufletul de Kduּּșa (Sfinţenie).
B – KlipaNoga (coaja).
C – Pielea de şarpe.
Pentru a exclude cele două corpuri, astfel încât ele să nu interfereze cu Kdușa, şi pentru ca omul să fie capabil să folosească doar corpul interior, se recomandă următorul remediu: să fie contemplate doar lucrurile care privesc corpul interior.
Aceasta înseamnă că întotdeauna gândurile omului trebuie să rămână sub o singură autoritate: „Nu există nimeni în afară de El“. Mai mult, El singur face şi va face toate faptele şi nu există nicio creatură în lume care să îl poată separa de Kdușa.
Iar pentru că omul nu se gândeşte la aceste două corpuri, ele mor, deoarece nu au nici hrană şi nici susţinere, din moment ce existența lor este asigurată de gândurile dedicate lor. Aceasta este semnificaţia versetului: „Prin sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea“. Înainte de păcatul Pomului cunoaşterii existenţa omului nu depindea de pâine. Adică nu era nevoie să se extindă Lumina şi hrana, totul era iluminat.
Totuşi, după păcat, atunci când Adam haRișon a aderat la corpul şarpelui, viaţa a fost legată de pâine, adică de hrana care trebuie obţinută de fiecare dată. Şi dacă nu li se dă hrană, ele mor. Iar aceasta a devenit o mare corectare, tocmai pentru a fi salvat de aceste două corpuri.
Astfel, omul trebuie să încerce, din toate puterile, să nu nutrească gânduri cu privire la ele şi probabil că asta au vrut să spună înţelepţii noştri prin versetul: „gândurile referitoare la păcat sunt mai grele decât păcatul“, pentru că aceste gânduri sunt hrana lor. Cu alte cuvinte, ele primesc vitalitate de la gândurile dedicate lor.
Prin urmare, omul trebuie să se gândească doar la corpul interior, el fiind învelişul sufletului de Kdușa. Aceasta înseamnă că omul trebuie să aibă gânduri care se găsesc dincolo de pielea lui. „Dincolo de pielea corpului“ înseamnă în afara corpului, adică în afara propriului beneficiu, omul gândindu-se doar la beneficiul altora. Aceasta se numeşte „dincolo de pielea omului“.
Motivul îl reprezintă faptul că dincolo de pielea omului nu mai există influenţa Klipot (forma de plural pentru Klipa), pentru că Klipot se agaţă numai de ceea ce se găseşte în interiorul pielii, adică de ceea ce aparţine corpului, şi nu de ceea ce se află în afara acestuia, numit „dincolo de pielea omului“. Asta înseamnă că tot ceea ce se află în învelișul corpului, este posedat de Klipot, iar ceea ce nu se află în înveliș nu poate fi posedat.
Când omul persistă în gânduri care sunt dincolo de pielea lui este răsplătit cu ceea ce este scris: „Chiar dacă mi se va nimici pielea, din carnea mea voi vedea totuşi pe Dumnezeu“ (Iov, 19, 26). „Aceasta“ este Sfânta Divinitate care se află dincolo de pielea omului. „Nimicit“ înseamnă că a fost corectată pentru a sta „după pielea mea“. În acel moment, omul va fi recompensat cu: „din carnea mea, voi vedea totuşi pe Dumnezeu“.
Atunci vine Kdușa şi se îmbracă în interiorul corpului, în special atunci când omul este de acord să lucreze în afara pielii sale, adică fără niciun înveliş. Cel rău însă, care vrea să lucreze doar atunci când există înveliş pentru corp, numit piele, va muri fără înţelepciune. Acest lucru se datorează faptului că neavând înveliş interior, nu primeşte niciun fel de răsplată. Pe când cei drepţi, tocmai ei sunt cei răsplătiţi cu corpul interior.
Versetul spune: „Iată marea cea întinsă şi mare: în ea se mişcă nenumărate vieţuitoare mici şi mari.“ (Psalmi, 104, 25)
Trebuie să interpretăm astfel:
1. Marea este marea Sitra Ahra.
2. Întinsă şi mare înseamnă că se manifestă şi strigă: „Dă-mi! Dă-mi!“, referindu-se la vasele mari de primire.
3. Vieţuitoare, adică acolo există Lumini Superioare pe care omul le calcă în picioare, zdrobindu-le.
4. Nenumărate se referă la faptul că există animale mici şi mari, ceea ce înseamnă că indiferent de vitalitatea mare sau mică pe care o are omul, totul se găseşte în acea mare.
Acest lucru se datorează faptului că există regula care spune că ceea ce se dă de Sus se consideră dat, iar de luat, nu se ia nimic (tot ceea ce este dat de Sus nu se primeşte în schimb, ci rămâne jos). Prin urmare, dacă omul extinde ceva de Sus, pe care apoi îl întinează, acel ceva rămâne jos, dar nu cu omul, ci cade în marea Sitra Ahra.
Cu alte cuvinte, dacă omul extinde o anumită iluminare şi nu o poate susţine permanent deoarece Kelim (vasele) lui nu sunt încă curăţate pentru a fi potrivite să primească Lumina, adică el va trebui să o primească în vasele de dăruire, ca Lumină care vine de la Creator, atunci iluminarea trebuie să se îndepărteze de el.
În acel moment, iluminarea cade în mâinile Sitrei Ahra. Acest lucru se repetă de mai multe ori: mai întâi omul extinde Lumina, apoi aceasta se îndepărtează de el.
Prin urmare, iluminarea creşte în marea Sitra Ahra până când se umple cupa. După ce omul atinge cantitatea maximă de efort pe care o poate depune, Sitra Ahra îi înapoiază tot ceea a luat sub autoritatea ei. Aceasta înseamnă că „Averea, pe care a înghiţit-o, acum o varsă“. Cu alte cuvinte, atâta timp cât a fost stăpânul omului, Sitra Ahra a luat totul sub autoritatea ei doar în păstrare.
Întreaga problemă a stăpânirii exercitate de Sitra Ahra este pentru ca omul să aibă un loc unde să-şi analizeze vasele de primire şi ele să fie admise în Kdușa (Sfinţenie). Altfel spus, dacă ea nu ar fi stăpânit asupra omului, el s-ar fi mulţumit cu puţin şi, în acest mod, vasele de primire ar fi rămas separate. Omul nu ar fi putut aduna toate Kelim care aparţin rădăcinii sufletului său, ca ele să fie admise în Kdușa şi să extindă asupra lor Lumina care îi aparţine.
Prin urmare, corectarea are loc atunci când, de fiecare dată, omul extinde ceva şi are o cădere, iar apoi o ia de la capăt, făcând noi cercetări. Ceea ce a avut în trecut a căzut în Sitra Ahra, iar ea păstrează sub autoritatea ei, ca într-un depozit. Ulterior, omul primeşte înapoi ceea ce Sitra Ahra a luat de la el în tot acest timp.
Cu toate acestea, trebuie să ştim că dacă omul ar putea susţine o anumită iluminare, chiar şi una mică dar permanentă, el ar fi deja considerat întreg. Adică, el ar fi capabil să avanseze cu ajutorul acestei iluminări. Însă dacă îşi pierde iluminarea, omul ar trebui să regrete.
Această situaţie este similară cu cea a unui om care pune în pământ o sămânţă pentru ca din ea să crească un arbore mare, însă scoate imediat sămânţa din pământ. În această situaţie, care este beneficiul faptului că a pus sămânţa în pământ?
Mai mult decât atât, putem spune nu doar că a scos sămânţa din pământ şi a stricat-o, ci că a scos din rădăcini un pom cu fructe coapte şi le-a distrus.
La fel este şi aici: dacă omul nu ar fi pierdut acea iluminare mică, o Lumină mare ar fi crescut din ea. Ca atare, nu numai că a pierdut puterea unei iluminări slabe, ci este ca şi cum ar fi pierdut o mare Lumină.
Trebuie să ştim că există o regulă care spune că omul nu poate trăi fără însufleţire şi plăcere, întrucât această regulă provine din rădăcina creaţiei, care este dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale. Prin urmare, nicio creatură nu poate exista fără însufleţire şi plăcere. Şi atunci, fiecare creatură trebuie să pornească în căutarea unui loc în care să poată primi încântare şi plăcere.
Plăcerea poate fi primită în trei perioade: în trecut, în prezent şi în viitor. Principala plăcere este cea primită în prezent. Deşi vedem că omul primeşte plăcere atât din trecut, cât şi din viitor, aceasta se datorează faptului că trecutul şi viitorul „strălucesc“ în prezent.
Prin urmare, dacă în prezent omul nu simte plăcere, el primeşte însufleţire din trecut şi chiar poate să le spună celorlalţi cât de fericit a fost odată. Prin aceasta, el poate primi putere vitală în prezent sau îşi poate imagina viitorul în care speră să fie fericit. Mărimea senzaţiilor de plăcere din trecut şi din viitor depinde de puterea cu care aceste plăceri strălucesc pentru om în prezent. Trebuie să ştim că această regulă este valabilă atât pentru plăcerile corporale, cât şi pentru cele spirituale.
Aşa după cum vedem, când omul lucrează chiar şi în plan material, regula spune că el este nemulţumit în timp ce munceşte, pentru că depune efort. El poate să continue să muncească deoarece viitorul străluceşte în faţa lui, datorită faptului că îşi va primi plata pentru ceea ce lucrează. Aceasta îi luminează prezentul şi tocmai de aceea omul poate să îşi continue munca.
Chiar dacă omul este incapabil să-şi imagineze răsplata pe care o va primi în viitor, el trebuie totuşi să-şi extragă plăcerea din viitor, însă nu din răsplata pe care o va primi pentru munca sa. Cu alte cuvinte, el nu se bucură datorită recompensei, ci pentru faptul că nu va mai simţi suferinţa efortului. Se bucură în prezent, de ceea ce va avea în viitor.
Viitorul străluceşte pentru el în prezent prin faptul că în curând munca lui se va sfârşi (adică timpul dedicat muncii) şi el se va odihni. Astfel, plăcerea odihnei pe care o va primi la final străluceşte deja pentru el. Cu alte cuvinte, profitul lui constă în faptul că nu va mai simţi suferinţă, aşa cum simte în prezent din cauza muncii. Iar acest lucru îi dă puterea de a munci în momentul de faţă.
Dacă omul este incapabil să îşi imagineze că va scăpa cât de curând de chinurile pe care le îndură în prezent, el va ajunge la disperare şi tristeţe, stări care îl pot determina să îşi ia viaţa.
Din acest motiv, înţelepţii noştri au spus: „Cel care îşi ia viaţa nu are parte de lumea viitoare“ pentru că neagă Providenţa, faptul că lumea este condusă de Creator în forma „binelui care face bine“. În schimb, ar trebui să îşi spună că aceste stări îi sunt trimise de Sus, pentru a-l aduce la Tikun (corectare), ceea ce înseamnă că va strânge Reșimot (amintiri) din aceste stări, astfel încât să fie capabil să înţeleagă mai intens şi mai puternic cum este condusă lumea.
Aceste stări sunt numite Ahoraim (spate). Atunci când va reuşi să le depăşească, omului îi va fi atribuit discernământul Panim (faţă), ceea ce înseamnă că Lumina va străluci în Ahoraim.
Există o regulă care spune că omul nu poate să trăiască dacă nu există ceva de la care să primească încântare şi plăcere. Atunci când este incapabil să obţină acest lucru în prezent, el trebuie să primească vitalitate din trecut sau din viitor. Cu alte cuvinte, corpul caută sprijin pentru sine în toate modurile care îi stau la dispoziţie.
De aceea, dacă omul nu este de acord să primească vitalitate de la lucrurile materiale, atunci corpul nu are de ales şi acceptă să primească vitalitate de la lucrurile spirituale.
Prin urmare, el trebuie să fie de acord să primească încântare şi plăcere de la vasele de dăruire, deoarece este imposibil să trăieşti fără vitalitate. Atâta timp cât omul este obişnuit să păstreze Tora şi Mițvot Lo Lișma (nu pentru Numele Ei), adică să primească răsplată pentru munca lui, el are capacitatea de a-şi imagina că va fi recompensat mai târziu şi poate să muncească, bazându-se pe faptul că ulterior va primi încântare şi plăcere.
Pe de altă parte, dacă omul nu lucrează pentru a fi recompensat, dar vrea să lucreze fără să primească ceva în schimb, cum îşi poate imagina că va avea ceva de la care să primească putere vitală? La urma urmei, el nu poate crea nicio imagine, pentru că nu are pe ce anume să se bazeze.
Prin urmare, în Lo Lișma nu este necesar ca omului să i se acorde vitalitate de Sus, pentru că el are putere vitală din viziunea asupra viitorului, iar de Sus este acordat numai strictul necesar, nu cu prisosinţă. Ca atare, dacă omul vrea să lucreze numai pentru Creator şi nu are nicio dorinţă de a primi vitalitate de altundeva, nu există altă recomandare decât aceea că trebuie să i se acorde vitalitate de Sus. Acest lucru se întâmplă întrucât omul cere numai strictul necesar pentru a continua să trăiască, iar apoi va primi vitalitate din structura Sfintei Divinităţi.
Este aşa după cum au spus înţelepţii noştri: „Oricine se întristează pentru popor, este răsplătit şi vede alinarea poporului“. „Poporul“ este numit „Sfânta Șhina“ (Divinitate) deoarece popor înseamnă colectivitate, adică adunarea lui Israel, Malhut fiind comunitatea tuturor sufletelor.
Dacă omul nu doreşte nicio recompensă pentru sine, ci vrea să lucreze pentru Creator (ceea ce se numeşte „ridicarea Divinităţii din praf“) ca să nu fie decăzut, înseamnă că de fapt el nu vrea să lucreze pentru Creator, însă vede că acest lucru îi aduce un beneficiu propriu, şi aşa obţine combustibil pentru muncă. În ceea ce priveşte beneficiul Creatorului, dacă omul nu vede răsplata pe care o va primi în schimb, atunci corpul se opune muncii pentru că simte gust de praf în această muncă.
Un astfel de om vrea să lucreze pentru Creator, însă corpul se opune. Cu toate acestea, omul cere Creatorului să-i acorde puterea de a fi capabil să lucreze pentru a ridica Divinitatea din praf. Prin urmare, omul este recompensat cu Panim, Faţa Creatorului, care i se dezvăluie, iar ascunderea pleacă de la el.
Este cunoscut faptul că nimic nu apare în forma sa adevărată, ci numai în formă opusă, „aşa cum lumina prevalează întunericul“. Aceasta înseamnă că totul indică spre altceva, iar prin opusul unui lucru poate fi percepută existenţa lui.
Prin urmare, este imposibil să înţelegem ceva cu deplină claritate, dacă nu există, în paralel, şi opusul său. De exemplu, este imposibil să estimăm un lucru şi să spunem că este bun dacă lipseşte opusul său, adică lucrul rău. La fel se întâmplă şi cu amar şi dulce, dragoste şi ură, foame şi saţietate, contopire şi separare. Se pare că este imposibil să ajungi să iubeşti contopirea fără ca, mai înainte, să urăşti separarea.
Pentru a fi demn de nivelul la care urăşte separarea, omul trebuie mai întâi să ştie ce este separarea, adică de ce anume este separat şi abia apoi poate spune că vrea să corecteze acea separare. Cu alte cuvinte, el trebuie să examineze de ce anume este separat şi de cine este separat. Apoi, poate să încerce să corecteze această condiţie şi să se conecteze cu cel de care a fost separat. Dacă, de exemplu, omul înţelege că va beneficia datorită aderării la Creator, atunci el ştie ce are de pierdut şi asumă pierderea provocată de separare.
Câştigul şi pierderea sunt măsurate în funcţie de plăcere şi suferinţă. Omul se distanţează de ceea ce îi provoacă suferinţă şi urăşte acel lucru. Măsura distanţării depinde de măsura suferinţei, deoarece natura umană vrea să scape de suferinţă. Prin urmare, una depinde de cealaltă, ceea ce însemnă că în măsura în care omul suferă, în aceeaşi măsură el se străduieşte şi îndeplineşte tot felul de acţiuni pentru a o evita. Cu alte cuvinte, suferinţa ne determină să urâm lucrurile care o provoacă şi, în aceeaşi măsură, ne vom distanţa de acele lucruri.
Rezultă că omul ar trebui să ştie ce este echivalenţa de formă pentru a şti cum să ajungă la contopire, numită „echivalenţă de formă“. Prin aceasta, el va ajunge să ştie ce înseamnă diferenţa de formă şi separarea.
Bunăvoinţa Creatorului este cunoscută din cărţi, de la autorii lor. Aceasta înseamnă că îndrumarea Lui apare celor de jos ca fiind binevoitoare; asta este ceea ce trebuie să credem.
Prin urmare, când omul analizează modul în care se comportă lumea, când începe să se examineze pe sine sau îi examinează pe ceilalţi şi vede cât suferă ei în cadrul Providenţei în loc să se bucure, aşa cum ar fi potrivit pentru Numele Său – Bunăvoinţă – atunci îi este greu să spună că Providenţa este bună şi că oferă abundenţă.
Este necesar să cunoaştem faptul că, în această stare, cei care nu pot spune că tot binele vine de la El sunt consideraţi răi, pentru că suferinţa îi determină să îl acuze pe Creator. Ei îl justifică pe Creator doar atunci când văd că El le oferă plăcere. Este aşa cum au spus înţelepţii noştri: „Cine este drept? Cel care îl justifică pe Creatorul său“, adică cel care spune că El conduce lumea în mod drept.
Astfel, când omul suferă, el se îndepărtează de Creator deoarece, în virtutea naturii sale, îl urăşte pe Cel care îi provoacă suferinţă. În consecinţă, în loc să îl iubească pe Creator, el se află într-o situaţie opusă, pentru că a ajuns să îl urască pe Creator.
Ce ar trebui să facă omul pentru a ajunge să îl iubească pe Creator? În acest scop ne-a fost acordat „remediul“ angajării în Tora şi Mițvot, pentru că Lumina din ele reformează. Aici există Lumina care îi permite omului să simtă gravitatea stării de separare. Şi, treptat, pe măsură ce intenţionează să primească Lumina Torei, se formează în el ura faţă de separare. Omul începe să simtă motivul pentru care el şi sufletul lui sunt separaţi şi îndepărtaţi de Creator.
Astfel, omul trebuie să creadă că îndrumarea Lui este binevoitoare, dar din moment ce este cufundat în iubirea de sine, aceasta induce în el diferenţa de formă, deoarece există o corectare numită „pentru a dărui“, care se mai numeşte şi „echivalenţă de formă“. Doar astfel putem primi această bucurie şi plăcere. Incapacitatea omului de a primi bucuria şi plăcerea pe care Creatorul vrea să le dea evocă în el ura pentru separare şi, astfel, omul este capabil să înţeleagă marele beneficiu al echivalenţei de formă şi începe să tânjească după contopire.
Prin urmare, fiecare formă indică spre o altă formă. Astfel, toate coborârile în care omul simte că a ajuns la separare sunt doar oportunităţi pentru a discerne între un lucru şi opusul său. Cu alte cuvinte, omul ar trebui să înveţe beneficiile ascesiunii de la aceste coborâri. În caz contrar, el nu este în măsură să aprecieze importanţa apropierii de Spiritualitate şi nici ascensiunea care îi este dată. El nu poate să înţeleagă importanţa a ceea ce poate obţine, ca atunci când omului i se dă mâncare fără să îi fi fost vreodată foame.
Se pare că aceste coborâri care sunt în timpul separării generează importanţa adeziunii în cadrul ascensiunilor, în timp ce ascensiunile îl fac pe om să urască coborârile provocate de separare. Cu alte cuvinte, el nu poate evalua cât de dăunătoare sunt coborârile atunci când calomniază Providenţa şi nici măcar nu simte pe cine defăimează, ca să ştie că trebuie să se căiască pentru un astfel de păcat. Aceasta se numeşte „calomnierea Creatorului“.
Rezultă că tocmai atunci când omul are ambele forme poate să aprecieze distanţa dintre ele, „aşa cum Lumina prevalează asupra întunericului“. Doar atunci omul poate evalua şi aprecia problema adeziunii prin care pot fi obţinute plăcerea şi bucuria din Gândul Creaţiei, aceasta fiind „dorinţa Lui de a face bine creaturilor Sale“. Tot ceea ce apare în faţa ochilor noştri este doar ceea ce Creatorul vrea ca noi să obţinem, pe calea noastră, deoarece acestea sunt modalităţile prin care se atinge scopul final.
Totuşi, nu este atât de simplu să realizăm contopirea cu Creatorul. Este nevoie de un mare efort şi de multă muncă pentru a obţine senzaţia şi sentimentul de bucurie şi plăcere. Înainte de asta, omul trebuie să justifice Providenţa, să creadă, mai presus de raţiune, că El este binevoitor cu creaturile, şi să spună: „Ei au ochi, dar nu văd“.
Înţelepţii noştri spun: „Habakuk a venit şi le-a atribuit pe toate unuia“, aşa după cum este scris: „Cel drept va trăi prin credinţa sa“. Aceasta înseamnă că omul nu trebuie să se uite la detalii, ci trebuie să îşi concentreze întreaga muncă asupra unui singur punct, asupra unei singure reguli, care este credinţa în Creator. Tocmai din acest motiv ar trebui să se roage ca să îl ajute Creatorul, astfel încât să poată să avanseze în forma credinţei mai presus de raţiune. Există o calitate deosebită în credinţă: prin ea, omul ajunge să urască separarea. Deci, în mod indirect, credinţa îl face să urască separarea.
Vedem că există o mare deosebire între credinţă, vedere şi cunoaştere. În ceea ce priveşte ceva ce poate fi văzut şi cunoscut, dacă mintea consideră că este bine ca un lucru să fie făcut, odată ce a fost luată această decizie, ea este suficientă. Cu alte cuvinte, omul execută acţiunea în forma în care el a decis. Se întâmplă astfel, deoarece mintea îl însoţeşte în fiecare acţiune ca să nu încalce ceea ce i-a spus să facă şi să îi permită omului să înţeleagă pe deplin faptul că ea, mintea, l-a determinat să ia decizia pe care a luat-o.
Cu toate acestea, credinţa este o problemă care ţine de un potenţial acord. Adică, omul învinge raţiunea şi spune că, într-adevăr, merită să lucreze aşa cum credinţa consideră că este necesar – deasupra raţiunii. Prin urmare, credinţa mai presus de raţiune este utilă doar în timpul acţiunii, atunci când omul crede. Numai atunci el este dispus să depună efort pentru a lucra deasupra raţiunii.
Dimpotrivă, atunci când neglijează credinţa chiar şi pentru un moment, adică atunci când credinţa scade doar pentru o clipă, el abandonează imediat Tora şi întreaga muncă. Faptul că în urmă cu câteva momente a luat asupra sa povara credinţei mai presus de raţiune, nu îl ajută.
Cu toate acestea, când înţelege, cu mintea lui, că acesta este un lucru rău pentru el, că este ceva care îi pune viaţa în pericol, el nu are nevoie de explicaţii repetitive şi de argumente cu privire la motivul pentru care acest lucru este periculos. Din moment ce odată a fost pe deplin conştient de faptul că trebuie să practice aceste lucruri despre care mintea îi spune cu exactitate care este rău şi care este bun, el urmează acum acea decizie.
Observăm care este diferenţa dintre ceea ce are nevoie mintea şi ceea ce are nevoie credinţa şi care este motivul pentru care, atunci când ceva se bazează pe credinţă, trebuie să ne amintim mereu calea credinţei; în caz contrar, omul cade de la nivelul său într-o stare de rău. Aceasta se poate întâmpla chiar şi într-o singură zi; omul poate cădea de pe nivelul său de mai multe ori pe zi, pentru că este imposibil ca, în timpul unei zile, credinţa mai presus de raţiune să nu înceteze măcar pentru un moment.
Trebuie să înţelegem că motivul pentru care uităm de credinţă este faptul că mintea şi credinţa mai presus de raţiune sunt împotriva tuturor dorinţelor corpului. Având în vedere că dorinţele corpului sunt determinate de natura imprimată în noi, numită „dorinţa de a primi“, fie în minte, fie în inimă, corpul va urma întotdeauna propria natură. Numai atunci când este unit cu credinţa omul poate să aibă puterea de a părăsi dorinţele materiale şi să treacă mai presus de raţiune, adică împotriva argumentelor corpului.
Prin urmare, înainte ca omul să dobândească vasele pentru dăruire, numite contopire, credinţa lui nu are o bază permanentă. Când credinţa nu străluceşte pentru el, omul vede că se găseşte în cea mai de jos stare, iar aceasta se datorează în totalitate diferenţei de formă, care este dorinţa de a primi pentru sine. Această separare îi provoacă întreaga suferinţă, dărâmă tot ceea ce a clădit şi distruge tot efortul investit în muncă.
El vede că în clipa în care şi-a pierdut credinţa se află într-o stare mai rea decât aceea în care era la începutul drumului în munca pentru dăruire. Astfel, omul dobândeşte ură faţă de separare, pentru că începe imediat să simtă în interior atât propria suferinţă, cât şi pe cea a întregii lumi. Devine greu pentru el să justifice Providenţa Lui asupra creaturilor, considerând-o binevoitoare, şi atunci simte cum întreaga lume se întunecă în faţa lui, iar el nu are de unde să primească bucurie.
Aşadar, de fiecare dată când începe să corecteze greşeala de a calomnia Providenţa, omul dobândeşte ură faţă de separare, iar prin ura pe care o simte în cursul separării ajunge să iubească contopirea. Cu alte cuvinte, în măsura în care suferă în timpul separării, în aceeaşi măsură se apropie de contopirea cu Creatorul. În mod similar, în măsura în care percepe întunericul ca fiind rău, el ajunge să simtă că contopirea este un lucru bun. Apoi, omul ştie să preţuiască contopirea atunci când, pentru moment, primeşte un anumit grad de contopire, şi astfel învaţă să o aprecieze.
Acum putem vedea că toate suferinţele care există în lume sunt doar pregătiri pentru adevăratele suferinţe. Acestea sunt suferinţe pe care omul trebuie să le simtă; în caz contrar, el nu va fi în măsură să obţină nimic din ceea ce este spiritual, pentru că nu există Lumină fără vas. Aceste suferinţe reale sunt numite „condamnarea Providenţei şi calomnierea ei“. Pentru aceasta se roagă omul, pentru a nu calomnia Providenţa şi numai aceste suferinţe sunt luate în considerare de Creator. Acesta este înţelesul versetului: „Creatorul aude rugăciunile fiecărei guri“.
Motivul pentru care Creatorul răspunde acestor suferinţe este faptul că omul nu cere ajutor pentru propriile sale vase de primire, deoarece putem spune că dacă Creatorul îi va da tot ceea ce doreşte, aceasta îl poate îndepărta de El, datorită diferenţei de formă care a apărut ca rezultat a ceea ce a obţinut. Dimpotrivă, omul cere credinţă, astfel încât Creatorul să îi dea puterea de a prevala şi de a fi răsplătit cu echivalenţa de formă, pentru că vede că dacă credinţa lui nu este permanentă, adică lumina credinţei nu străluceşte pentru el, atunci ajunge să pună la îndoială Providenţa.
Acest lucru, la rândul său, îl face să ajungă într-o stare numită „rea“, în care îl condamnă pe Creatorul său. Rezultă că toată suferinţa simţită se datorează faptului că defăimează Providenţa. Prin urmare, ceea ce îl doare este faptul că acolo unde ar fi trebuit să-L laude pe Creator, spunând: „Binecuvântat este El, care ne-a creat pe noi întru Slava Lui“, ceea ce înseamnă că creaturile îl respectă pe Creator, el vede cum conducerea lumii nu este demnă de slava Lui, deoarece fiecare om se plânge şi are pretenţia ca mai întâi Providenţa să se manifeste făţiş, arătând cum Creatorul conduce lumea cu bunăvoinţă. Dar din moment ce manifestarea nu este făţişă, ei spun că această Providenţă nu îl glorifică pe Creator, iar aceasta îi provoacă omului suferinţă.
Astfel, din cauza suferinţelor pe care le simte, el este obligat să calomnieze. Prin urmare, atunci când îi cere Creatorului să îi dea puterea credinţei şi însuşirea de a fi bun, aceasta nu se datorează faptului că omul doreşte să primească binele pentru propria sa încântare. Dimpotrivă, el cere toate acestea pentru a nu calomnia, deoarece calomnierea Creatorului îi provoacă suferinţă. Singurul lucru pe care îl vrea pentru sine este să creadă mai presus de raţiune că lumea este condusă de Creator cu bunăvoinţă şi mai vrea ca această credinţă să se statornicească în senzaţiile lui, ca şi cum ar fi în limitele raţiunii.
Prin urmare, atunci când practică Tora şi Miţvot, el vrea să extindă Lumina Creatorului, însă nu pentru propriul beneficiu, ci pentru că îi este greu să accepte că nu poate să justifice Providenţa Lui binevoitoare. Faptul că profanează numele Creatorului, numit Binevoitor, îi provoacă durere, atunci când corpul său pretinde contrariul.
Tot ceea ce îi provoacă suferinţă este că atunci când se află într-o stare de separare nu poate justifica conducerea Creatorului. Aceasta înseamnă să urască starea de separare. Atunci când simte această suferinţă, Creatorul ascultă rugăciunea lui, îl aduce mai aproape şi omul este răsplătit cu contopirea. Acest lucru se datorează faptului că suferinţa pe care o simte ca urmare a separării îi aduce drept recompensă contopirea; şi atunci este scris: „La fel cum Lumina prevalează întunericul“.
Aceasta înseamnă „a profita de pământ în totalitate“. Pământul este creaţia; în totalitate înseamnă în beneficiu, adică atunci când vom vedea diferenţa dintre starea de separare şi starea de contopire ne va fi acordată contopirea cu toate, deoarece Creatorul este numit „rădăcina fiecărui lucru“.
Este scris: „Aaron să arunce sorţii pe cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel“ (Leviticul, 16, 8). Despre Haman este scris: „au aruncat Pur, adică sorţul“ (Estera, 3:7).
Se recurge la sorţi acolo unde nu se poate face o cercetare raţională, pentru că mintea nu poate merge până într-acolo, încât să fie capabilă să discearnă binele de rău. În această stare Pur este o alegere la noroc, care nu se bazează pe minte, ci pe ceea ce spun sorţii. Prin urmare, cuvântul „sorţ“ se utilizează pentru a indica faptul că ne aflăm deasupra raţiunii.
Referitor la cea de-a şaptea zi din Adar, (a şasea zi din calendarului ebraic), în care s-a născut şi în care a murit Moise, trebuie să înţelegem ce înseamnă Adar. Adar provine din cuvântul Aderet (manta), după cum este scris despre Ilie: „şi-a aruncat mantaua pe el“ (Regi 1, 19:19). Aderet provine din cuvântul Aderet Se’ar (păr), prin care se înţelege Se’arot (păr) şi Dinim (judecăţi), acestea fiind gândurile şi ideile străine care apar în timpul muncii şi care îl îndepărtează pe om de Creator.
Problema care apare aici este depăşirea lor. Deşi omul observă că există numeroase contradicţii în Providenţa Lui, trebuie totuşi să le depăşească prin credinţă mai presus de raţiune şi să spună că ele reprezintă Providenţa benevolentă. Acesta este înţelesul pentru ceea ce este scris despre Moise: „Moise şi-a ascuns faţa“ . Aceasta înseamnă că el a văzut toate contradicţiile şi le-a ţinut la distanţă prin efort, cu puterea credinţei mai presus de raţiune.
Este aşa cum au spus înţelepţii noştri: „În schimbul faptului că «Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească» (Exodul 3:6), el a fost recompensat cu «ci el vede chipul Domnului»“(Numeri 12:8). Acesta este sensul versetului: „Cine este orb, dacă nu robul Meu şi surd ca solul Meu pe care îl trimit?“ (Isaia 42:19)
Este cunoscut faptul că „raţiunea“ şi „mintea“ sunt numite Eynaim (ochi), adică ochii minţii. Aceasta se datorează faptului că despre ceva ce pricepem cu mintea spunem: „Vedem că mintea şi raţiunea ne cer să spunem astfel“.
Prin urmare, cel ce merge deasupra raţiunii este ca omul care nu are ochi, adică se preface că este orb, şi este numit „orb“. De asemenea, cel care nu vrea să audă ce îi spun iscoadele şi se preface că este surd, este numit „surd“. Acesta este sensul versetului: „Cine este orb, dacă nu robul Meu şi surd ca solul Meu pe care îl trimit?“
Cu toate acestea, când spunem că „au ochi, dar nu văd … au urechi, dar nu aud“ (Psalmi 115:5-6) înseamnă că ei nu vor să asculte ceea ce le cere raţiunea şi nici ceea ce le aud urechile, după cum este scris despre Ioșua, fiul lui Nun, că niciun lucru rău nu a intrat în urechile lui. Acesta este sensul expresiei Aderet Se’ar, adică faptul că el a descoperit numeroase contradicţii şi judecăţi. Fiecare contradicţie este numită Se’ar (păr), şi sub fiecare Se’ar este o adâncitură.
Asta înseamnă că omul face o adâncitură în cap, adică gândul străin produce o fisură şi pătrunde în cap. Când omul are multe gânduri străine se consideră că are mult Se’arot, ceea ce se numeşte Aderet Se’ar.
Acesta este sensul celor scrise despre Ilie: „Ilie a plecat de acolo şi a găsit pe Elisei, fiul lui Șafat, arând. Înaintea lui erau douăsprezece juguri de boi şi el era cu al douăsprezecelea. Ilie s-a apropiat de el şi şi-a aruncat mantaua peste el“ (Regi 1, 19: 19). (Jug înseamnă o pereche de Bakar – boi, deoarece ei arau cu perechi de boi care erau legaţi împreună. Acesta este un jug.) Baker vine de la cuvântul bikoret (critici, analiză), iar doisprezece se referă la caracterul complet al nivelului (precum douăsprezece luni şi douăspezece ore).
Asta înseamnă că omul are deja toate discernămintele Se’arot care pot exista în lume şi care formează Se’arot, fiind astfel realizat Aderet Se’ar. Totuşi, în cazul lui Ilie, lucrurile s-au petrecut sub forma dimineţii lui Iosif, aşa după cum este scris: „De îndată ce s-a luminat de ziuă, oamenii au fost alungaţi: ei şi măgarii lor“.
Înseamnă că omul a fost deja răsplătit cu Lumina care se aşterne peste contradicţii, deoarece prin aceste contradicţii, numite şi critici, atunci când doreşte să le depăşească, el face asta prin atragerea Luminii asupra lor, aşa după cum este scris: „Cel care vine să se cureţe este ajutat“.
Deoarece omul a atras deja Lumina peste toate criticile şi nu mai are nimic de adăugat, pentru că toate criticile au fost completate în el, criticile şi contradicţiile din interiorul lui se sfârşesc de la sine. Acest proces urmează regula care spune că nu există nicio acţiune care să nu aibă un scop, pentru că nimeni nu acţionează fără un scop.
Trebuie să înţelegem că ceea ce îi pare omului ca fiind în contradicţie cu conducerea „Celui Bun care face bine“ există doar pentru a-l obliga să atragă Lumina Superioară asupra contradicţiilor, atunci când doreşte să le depăşească. În caz contrar, el nu le poate depăşi. Aceasta se numeşte „măreţia Creatorului“, pe care omul o atrage atunci când simte contradicţiile numite Dinim (judecăţi).
Cu alte cuvinte, contradicţiile pot fi anulate dacă omul vrea să le depăşească, dar numai prin extinderea măreţiei Creatorului. Rezultă că aceste Dinim determină atragerea măreţiei Creatorului. Acesta este înţelesul a ceea ce este scris: „şi-a aruncat mantaua peste el“.
Apoi, el îi atribuie Lui întreaga manta de păr, adică Creatorului. Acum omul vede că mantaua i-a fost dată de către Creator în mod intenţionat, tocmai ca prin ea să atragă Lumina Superioară.
Omul poate să vadă asta doar mai târziu, după ce îi este acordată Lumina care se aşterne peste contradicţiile şi peste Dinim pe care le-a avut la început. El vede că fără păr, adică fără coborâri, nu ar exista un loc în care Lumina Superioară să pătrundă, aşa cum nu există Lumină fără Kli (vas).
De aceea, omul vede că întreaga sublimitate a Creatorului pe care a dobândit-o s-a datorat Se’arot şi contradicţiilor pe care le-a avut. Acesta este înţelesul versetului: „Dumnezeu din înaltul cerului este măreţ“. Înseamnă că măreţia Creatorului este dăruită prin Aderet, şi acesta este sensul versetului: „Fie ca laude înalte către Domnul să se afle pe buzele lor“.
Înseamnă că în munca pentru Creator greşelile îl orientează pe om în Sus, pentru că fără un imbold este incapabil să se mişte şi consimte să rămână în starea în care se află. Dacă, însă, coboară la un nivel inferior celui pe care îl înţelege, asta îi dă puterea să se ridice, pentru că nu poate să rămână într-o stare atât de rea, întrucât nu poate să accepte să rămână aşa, în starea în care a decăzut.
De aceea, omul trebuie mereu să biruiască şi să iasă din starea de cădere. Într-o astfel de stare trebuie să atragă asupra lui măreţia Creatorului. Asta îi va aduce extinderea Forţelor Superioare de Sus, sau va rămâne în absolută smerenie. Rezultă că, prin intermediul Se’arot, omul descoperă treptat măreţia Creatorului, până când află acele nume ale Creatorului, adică „cele treisprezece atribute ale Milei“. Acesta este înţelesul formulărilor „cel mare îl va sluji pe cel mic“, „cel rău o poate pregăti, însă cel drept o va purta“ şi „îl vei sluji pe fratele tău“.
Asta înseamnă că întreaga stare de sclavie o constituie acele contradicţii care existau şi care păreau să obstrucţioneze munca sfânta şi lucrau împotriva Kdușa (Sfinţenie). Acum, când Lumina Creatorului îi este dată şi se aşterne peste aceste contradicţii, constatăm contrariul, anume că ele serveau lui Kdușa. Adică, datorită lor, există un loc pentru ca Kdușa să se îmbrace în veşmintele lor. Asta înseamnă „cel rău o poate pregăti, însă cel drept o va purta“ sau, altfel spus, ele i-au dăruit Kelim (vasele) precum și spațiul pentru Kdușa.
Acum putem interpreta ceea ce au scris înţelepţii noştri: „Răsplătit – cel drept. El ia partea lui şi pe cea a prietenului său în rai. Condamnat – cel rău. El ia partea lui şi pe cea a prietenului său în iad“ (Hagiga, 15a). Aceasta înseamnă că omul ia de la prietenul său dinim şi gândurile străine, ceea ce, prin extindere la nivelul întregii lumi, reprezintă motivul pentru care au fost creaţi atât de mulţi oameni, fiecare cu propriile lui gânduri şi opinii, toţi aparţinând aceleiaşi lumi.
Toate acestea au fost create în mod deliberat, astfel încât fiecare om să fie încorporat în toate gândurile prietenului său. Iar atunci când omul se căieşte este recompensat cu Hitkalelut (amestec/ încorporare/integrare).
Astfel, când omul vrea să se căiască trebuie să se judece pe sine, precum şi întreaga lume, pe o scală de merit, din moment ce el însuşi este încorporat în toate noţiunile şi gândurile străine ale întregii lumi. Acesta este sensul versetului: „Condamnat – cel rău. El ia partea lui şi pe cea a prietenului său în iad“.
Prin urmare, atunci când încă era rău, numit „condamnat“, partea lui de contradicţii şi gânduri străine era din se’arot. El era, de asemenea, amestecat cu partea prietenului său în iad, adică era încorporat în toate conceptele întregii lumi.
Ulterior, când devine „răsplătit – cel drept“, adică după ce s-a căit şi s-a judecat pe sine şi întreaga lume „pe o scală de merit, el ia partea lui şi pe cea a prietenului său în rai“. Acest lucru se datorează faptului că omul trebuie să extindă Lumina Superioară chiar şi pentru gândurile străine ale celorlalţi oamenilor din lume, întrucât este amestecat cu ei şi trebuie să-i judece şi pe ei pe o scală de merit.
Acest lucru se realizează tocmai prin extinderea Luminii Superioare peste dinim ale tuturor. Deşi ei nu pot primi Lumina pe care el o atrage în numele lor, pentru că nu au Kelim adecvate acestui scop, cu toate acestea, el atrage Lumină şi asupra lor.
Trebuie să interpretăm aceasta în concordanţă cu binecunoscuta regulă a celui care provoacă extinderea Luminilor în Nivelurile Superioare, care spune că în măsura în care provoacă extinderea Luminii în Partea Superioară, în aceeaşi măsură primeşte de la aceste Lumini, din moment ce el a fost cauza acestei acţiuni. În mod similar, cel rău ar trebui, de asemenea, să primească o parte din Luminile pe care le-a indus în cei drepţi.
Pentru a înţelege aceasta, trebuie să explicăm problema sorţilor. Au fost doi sorţi, aşa după cum este scris: „un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel“. Se ştie că sorţul reprezintă o problemă mai presus de raţiune. Prin urmare, atunci când sorţul este mai presus de raţiune, el determină ca celălalt sorţ să fie pentru Azazel.
Aceasta este semnificaţia versetului: „Furtuna va cădea pe capetele celor răi“. Acest lucru se datorează faptului că el a extins Lumina Superioară prin aceste contradicţii. În acest mod descoperim că măreţia Creatorului creşte, ceea ce pentru cei păcătoşi constituie un pas înapoi, deoarece întreaga lor dorinţă este în limita raţiunii. Şi atunci când Lumina creşte pe baza discernământului „mai presus de raţiune“, ei se diminuează şi sunt anulaţi.
Prin urmare, tot ceea ce au cei răi este ajutorul acordat celor drepţi pentru ca aceştia să extindă măreţia Creatorului, iar după aceea ei sunt anulaţi. Aceasta se numeşte: „Răsplătit – el ia partea lui şi pe cea a prietenului său în rai“. (Înseamnă că doar acţiunea celui care a ajutat la realizarea corectării, creând prin fapte bune realitatea în care să apară Lumina, rămâne în Kdușa. Omul primeşte ceea ce a indus Sus, în scopul de a crea un loc pentru expansiunea Luminii. În această stare, cel de jos primeşte ceea ce a cauzat Celui de Sus. Cu toate acestea, contradicţiile şi dinim sunt anulate, fiind înlocuite cu măreţia Creatorului, care apare mai presus de raţiune, în timp ce ei ar dori să apară în special în Kelim din raţiune; din acest motiv ei sunt anulaţi. Acesta este modul în care putem interpreta acest lucru).
Cu toate acestea, şi gândurile străine ale poporului atrag măreţia Creatorului asupra lor, iar Lumina rezultată va rămâne. Atunci când vor merita să primească, fiecare va primi în măsura în care a contribuit la atragerea Luminii Superioare asupra sa.
Aceasta este semnificaţia versetului: „O cale care trece prin despicătura unui fir de păr“ din Sfântul Zohar (Partea 15 şi în Comentariul Sulam, item 33, pag. 56) care face distincţia între dreapta şi stânga. Cei doi sorţi de Yom Kipurim reprezintă căinţa din frică. De asemenea, există şi sorţii de Purim, care reprezintă căinţa din dragoste.
Acest lucru se datorează faptului că a fost atunci, înainte de construirea Templului şi, în acel timp, ei au avut nevoie de căinţa din iubire. Dar, mai întâi, trebuia să existe nevoia ca ei să se căiască. Această nevoie cauzează denim şi se’arot (pluralul pentru păr). Acesta este înţelesul faptului că Haman a primit autoritate de Sus: „Eu aşez peste voi guvernarea, aceea prin care el vă va conduce“.
De aceea este scris că Haman „a tras pur, adică la sorţi“ în luna Adar, care este a douăsprezecea, aşa după cum este scris în legătură cu Elisei : „doisprezece boi“. Este scris „două rânduri, şase pe un rând“, care este luna lui adar, adică aderetse’ar, care sunt cele mai mari dinim.
Astfel, Haman ştie că îl va înfrânge pe Israel, deoarece Moise a murit în luna Adar. Totuşi, el nu a ştiut că Moise s-a născut în acea lună, în sensul că: „a văzut că este frumos“. Este astfel, deoarece atunci când omul se întăreşte în cea mai dificilă situaţie, lui îi este acordată cea mai mare dintre Lumini, numită „măreţia Creatorului“.
Aceasta este semnificaţia versetului: „fir de in subţire răsucit“. Cu alte cuvinte, pentru că li s-a acordat „calea care trece prin despicătura unui fir de păr“, „două rânduri, şase pe un rând“, apoi răsucit, de la cuvintele: un străin îndepărtat. Înseamnă că Sitra Ahra (adică străinul) este anulată şi a plecat pentru că şi-a îndeplinit sarcina.
Observăm că toate dinim şi contradicţiile au venit doar pentru a descoperi măreţia Creatorului. Prin urmare, lui Iacov, care era un om fără păr, fără se’arot, i-a fost imposibil să dezvăluie măreţia Creatorului, din moment ce nu a avut niciun motiv şi nicio nevoie de a extinde Luminile. Din acestă cauză Iacov nu a putut să primească binecuvântările lui Isac, pentru că nu a avut Kelim (vase), iar fără Kli (vas) nu există Lumină. De aceea Rebeca l-a sfătuit să îmbrace hainele lui Esau.
Acesta este sensul versetului: „ţinea cu mâna de călcâi pe Esau“. Adică, deşi nu avea niciun fir de păr, el a luat de la Esau. Asta a văzut Isac şi a spus: „mâinile sunt ale lui Esau, dar vocea este a lui Iacov“. Cu alte cuvinte, lui Isac i-a plăcut corectarea făcută de Iacov, şi astfel au fost create Kelim (vasele) lui pentru binecuvântări.
Acesta este motivul pentru care avem nevoie de o lume atât de mare, cu atât de mulţi oameni, tocmai pentru ca fiecare să fie inclus în prietenul său. Rezultă că fiecare individ este inclus în gândurile şi dorinţele întregii lumi.
De aceea omul, în sine, este numit „o lume mică“; exact din acest motiv. De asemenea, acesta este sensul termenului „nerăsplătit“, însemnând că atâta timp cât încă nu s-a purificat, „el ia partea lui şi pe cea a prietenului său în iad“. Astfel, el este inclus în iadul prietenului său.
Mai mult decât atât, chiar dacă omul a corectat partea lui de iad, dar nu a corectat şi partea prietenului său, adică partea lui care este încorporată în lume, el nu este considerat întreg.
Acum putem înţelege de ce Iacov, care era fără păr, fără se’arot, încă ţinea călcâiul lui Esau. El ia se’arot prin faptul că este încorporat în Esau.
Prin urmare, atunci când omul este răsplătit cu corectarea acestor părţi, el duce partea prietenului său în Rai, proporţional cu măsura măreţiei Luminii Superioare pe care a extins-o peste se’arot al tuturor oamenilor. El este răsplătit, chiar dacă poporul nu poate încă primi, pentru că nu are capacitatea de a face acest lucru.
Acum putem înţelege conflictul dintre Iacov şi Esau. Esau a spus: „Eu am destul“, iar Iacov a spus: „Eu am totul“, adică „două rânduri, şase pe un rând“, aceasta însemnând în limitele raţiunii şi mai presus de raţiune, ceea ce corespunde dorinţei de a primi şi Luminii Dvekut (contopire).
Esau a spus: „Eu am destul“, ceea ce indică Lumina care vine în vasele de primire, în limitele raţiunii. Iacov a spus că el are totul, adică ambele discernăminte. Cu alte cuvinte, el a folosit vasele de primire având, de asemenea, şi Lumina Dvekut.
Aceasta este semnificaţia mulţimii amestecate care a făcut viţelul şi a spus: „acesta este Dumnezeul tău, o Israel“, însemnând ele (acestea) fără mi (cine), căci au vrut să se conecteze doar cu ele, nu şi cu mi. Înseamnă că ei nu le-au vrut pe amândouă, adică şi pe mi, şi pe ele, care împreună alcătuiesc Numele Elokim (Creator), ceea ce înseamnă destul şi totul. Aceasta este ceea ce ei nu au vrut.
Iar înţelesul pentru Heruvim este Kravia şi Patia. Un Heruv la un capăt corespunde discernământului „destul“, iar un Heruv la celălalt capăt corespunde discernământului „totul“. La asta se referă „glasul care-i vorbea dintre cei doi heruvimi“.
Dar cum este posibil acest lucru? În definitiv, ei sunt capete, opuşi unul altuia. Cu toate acestea, el trebuie să facă pe patia (prostul), şi astfel să primească. Aceasta se numeşte „mai presus de raţiune“: face tot ce i se spune, deşi nu înţelege nimic din ceea ce i se spune.
În ceea ce priveşte totul, numit mai presus de raţiune, omul ar trebui să încerce să lucreze cu bucurie, deoarece prin bucurie apare adevărata măsură a întregului. Dacă omul nu simte bucurie, atunci ar trebui să se întristeze, pentru că acesta este locul principal în care trebuie să muncească pentru a descoperi bucuria muncii mai presus de raţiune.
Prin urmare, atunci când omul nu simte bucurie în muncă, el ar trebui să se întristeze din această cauză. Acesta este sensul versetului: „a cărui inimă îl face pe el doritor“, cu alte cuvinte, el suferă şi se chinuie că nu simte bucurie în această muncă.
Tot acesta este și înțelesul versetului ”pentru că nu L-ai servit pe Domnul Dumnezeul tău cu bucurie, din cauza abundenței tuturor acestor lucruri”.
În fapt, ai lăsat totul şi ai luat doar destul. În cele din urmă, vei fi cu mult mai jos, fără nimic, adică vei pierde chiar şi ceea ce era destul. Cu toate acestea, în măsura în care omul are „totul“ şi este bucuros, în aceeaşi măsură i se va acorda „destul“.
În consecinţă, trebuie să vedem ce înseamnă faptul că „femeile plângeau pe Tammuz“ (Ezechiel, 8). Rași interpretează aceasta ca fiind idolatrie, iar pentru că el avea plumb în ochi, ele îl încălzeau pentru a topi plumbul.
Trebuie să interpretăm plânsul ca fiind starea celor care nu au nicio bucurie, deoarece au praf în ochi. Praful este Bhina Dalet, adică Împărăţia Cerurilor, care este credinţa mai presus de raţiune.
Acest discernământ are forma prafului, ceea ce înseamnă că este lipsit de importanţă. Iar această muncă are gust de praf, adică este la fel de nesemnificativă, ca praful. Alegoria despre femeile care plângeau pentru Tammuz se referă la faptul că ele au „ars“ această idolatrie, astfel încât prin încălzire praful să iasă din interiorul plumbului.
Aceasta semnifică faptul că ele plângeau pentru că le-a fost dată munca de a crede mai presus de raţiune în providenţa Lui binevoitoare, în timp ce prin raţiune vedeau doar contradicţii în providenţa Lui. Această muncă este munca în Kdusha, iar ele voiau să înlăture praful, adică munca mai presus de raţiune, numită „praf“. Însă ochii, numiţi „vedere“, înseamnă să vedem providenţa Lui în limitele raţiunii. Iar aceasta se cheamă „idolatrie“.
Această situaţie seamănă cu aceea a unui om care face vase de lut. Ordinea muncii este următoarea: mai întâi face bile din lut, le taie, iar apoi face găuri în ele. Când fiul cel mic vede ce face tatăl său, strigă: „Tată, de ce strici bilele?“ Băiatul nu înţelege faptul că aceste găuri reprezintă scopul principal al tatălui, deoarece doar cavităţile pot deveni recipienţi; el vrea să astupe găurile pe care tatăl lui le-a făcut în bile.
La fel este şi aici. Acest praf din interiorul ochilor îi împiedică vederea, aşa încât oriunde se uită vede doar contradicţii în Providenţă. Dar tocmai acesta este întregul Kli cu ajutorul căruia el poate descoperi scânteile iubirii necondiţionate, numită „bucuria unei Mițva“. Se spune despre aceasta că „dacă nu l-ar fi ajutat Creatorul, el nu ar fi reuşit“. Aceasta înseamnă că dacă nu i-ar fi dat Creatorul aceste gânduri, el ar fi fost în imposibilitatea de a avansa.
Un destin este o trezire de Sus, atunci când cel de jos nu participă cu nimic. Acesta este înţelesul pentru „A tras la sorți“, „soartă, destin“. Haman s-a plâns şi a spus: „ei nici măcar nu respectă legile regelui“.
Aceasta înseamnă că sclavia începe pentru cel care munceşte în starea de Lo Lișma (nu pentru Numele Ei), adică pentru propriul beneficiu. Așadar, de ce le-a fost dată Tora lor, pentru că de altfel, lor li s-a încredințat Lișma (Pentru Numele Ei) și li s-au dat Luminile și obținerea supremației?
Apoi, vine reclamantul şi spune: „De ce li s-au dat lor aceste lucruri sublime pentru care nu au muncit şi la care nu au sperat, în timp ce toate gândurile şi scopurile lor erau îndreptate doar spre propriile nevoi, numite Lo Lișma?“ Acesta este înţelesul versetului: „Cel păcătos o va pregăti, însă cel drept o va purta.“
Înseamnă că munca lui de până acum a fost făcută în starea de păcătos, adică Lo Lișma, doar pentru primire. Apoi, el a fost recompensat cu Lișma, ceea ce înseamnă că toată munca a intrat pe domeniul Kdușa (Sfinţenie), adică în totalitate pentru dăruire. Aceasta înseamnă că „cel drept o va purta“.
Aceasta este semnificaţia pentru Purim, la fel ca în Yom Kipurim (Ziua Ispăşirii). Purim este o trezire de Sus, iar Yom Kipurim este o trezire de jos, adică prin pocăință. Există, de asemenea, o trezire de Sus care este în concordanţă cu ceea ce era destinat: „un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel“, (Leviticul 16:8) iar Creatorul este cel care cercetează.
Referitor la „tot ceea ce încântă spiritul oamenilor“ el a spus: „Dar noi am aflat că cei mari şi faimoşi erau în dezacord. Prin urmare, spiritul oamenilor nu este mulţumit cu acest lucru.“
Răspunsul lui precizeză faptul că ei nu au spus „toţi oamenii“, ci „spiritul oamenilor“. Aceasta înseamnă că numai trupurile sunt în dezacord, deoarece toţi muncesc cu dorinţa de a primi.
Cu toate acestea, „spiritul oamenilor“ este deja spiritualitate şi „încântare“ pentru cei drepţi, care îşi extind darul asupra întregii generaţii. Şi tocmai pentru că încă nu şi-au înveşmântat spiritul, ei nu pot avea şi nu pot simţi abundenţa pe care o extind cei drepţi.
Cel mai important lucru este să nu vrem nimic altceva decât să dăruim, datorită măreţiei Creatorului şi a faptului că orice acţiune de primire este o greşeală. Este imposibil să scăpăm de primire fără a alege cealaltă extremă – dăruirea.
Forţa care ne pune în mişcare, adică forţa extinsă care ne constrânge să muncim, este doar măreţia Creatorului. Omul se poate gândi că, în cele din urmă, efortul şi munca trebuie făcute, însă prin acest efort poate obţine atât unele beneficii, cât şi plăcere. Cu alte cuvinte, prin munca şi efortul lui, omul poate mulţumi un trup limitat care poate fi un oaspete în trecere sau unul etern, dacă energia lui rămâne pe vecie.
Acest lucru este similar cu situaţia în care cineva are puterea de a construi o ţară întreagă, însă construieşte doar o colibă pe care primul vânt puternic o dărâmă. Este de la sine înţeles că toate forţele au fost irosite. Cu toate acestea, dacă omul rămâne în Kdușa (Sfinţenie), atunci toate forţele rămân pe vecie. Doar aceasta ar trebui să fie baza muncii sale, iar toate celelalte principii să fie anulate.
Forţa credinţei este suficientă pentru ca omul să muncească în forma dăruirii. Asta înseamnă că poate să creadă că munca lui este acceptată de Creator, chiar dacă el nu o consideră atât de importantă. Cu toate acestea, Creatorul primeşte totul. Dacă omul atribuie Creatorului munca sa, El o primeşte cu bucurie şi acceptă orice muncă, oricare ar fi ea.
Astfel, dacă omul vrea să se folosească de credinţă pentru a primi, atunci credinţa lui nu este suficientă. Aceasta înseamnă că, în acel moment, el are îndoieli în privinţa credinţei. Motivul este faptul că primirea nu reprezintă adevărul, adică omul nu dobândeşte nimic de pe urma muncii sale, şi doar Creatorul va beneficia de munca lui.
Prin urmare, îndoielile omului sunt reale. Cu alte cuvinte, aceste gânduri străine care apar în mintea lui sunt îndreptăţite. Totuşi, dacă vrea să folosească credinţa pentru a merge pe calea dăruirii, el nu va avea în mod sigur îndoieli în privinţa credinţei. Iar dacă are îndoieli, omul trebuie să ştie că, probabil, nu vrea să meargă pe calea dăruirii, întrucât pentru dăruire este suficientă credinţa.
„Domnul este umbra ta“. Dacă omul se gândeşte la Creator, atunci Creatorul se gândeşte, de asemenea, la om.
Şi atunci când Creatorul se gândeşte, numim asta „muntele Domnului“. Acesta este înţelesul versetului: „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt?“ (Psalmi 24:3) „Cel care are mâinile nevinovate“ este semnificaţia versetului: „Dar mâinile lui Moise erau grele“, „şi inima curată“, referindu-se la inimă.
În versetul „Nu voi muri, ci voi trăi“, (Psalmi 118:17) pentru ca omul să ajungă la adevăr, trebuie să existe sentimentul că dacă nu obţine adevărul se va simţi ca şi cum ar fi mort, pentru că el vrea să trăiască. Asta înseamnă că versetul „Nu voi muri, ci voi trăi“ se referă la cel care vrea să obţină adevărul.
Acesta este înţelesul pentru „Iona, Ben (fiul lui) Amitai“.
Iona provine din cuvântul ebraic Hona’a (înşelăciune) şi Ben (fiu) din cuvântul ebraic Mevin (a înţelege). Omul înţelege, deoarece întotdeauna examinează situaţia în care se află şi vede că s-a amăgit singur şi că nu merge pe calea adevărului.
Acest lucru se datorează faptului că adevărul înseamnă dăruire, adică Lișma. Opus acesteia este înşelăciunea, adică doar primire, care este Lo Lișma. Prin asta omului i se dăruieşte, ulterior, „Amitai“, adică Emet (adevărul).
Acesta este înţelesul versetului „ochii tăi sunt ca nişte porumbei“. Eynaim (ochi) ai lui Kdușa (Sfinţenie), numiţi Eynaim ai Sfintei Șhina (Divinitate) sunt Yonim (porumbei). Ei ne amăgesc şi noi credem că ea nu are Eynaim, după cum este scris în Sfântul Zohar: „O fecioară cinstită, fără ochi“.
În realitate, cel căruia i s-a dăruit adevărul vede că ea are ochi. Acesta este înţelesul versetului: „O mireasă ai cărei ochi sunt frumoşi, trupul ei nu mai are nevoie de examinare“.
„Domnul este înălţat, totuşi îi vede pe cei smeriţi“. (Psalmi 148:13)
Cum poate exista echivalenţă cu Creatorul când omul este cel care primeşte, iar Creatorul cel care dăruieşte? Versetul spune: „Domnul este înălţat, totuşi îi vede pe cei smeriţi“.
Dacă omul se anulează, atunci nu există nicio autoritate care să îl separe de Creator. În această stare el „va vedea“, adică i se dă Mohin de Hochma, „şi cunoaşte de departe pe cei îngâmfaţi“. Aşadar, cel mândru, adică omul care are propria sa autoritate, este departe, deoarece îi lipseşte echivalenţa.
Micimea nu este considerată a fi supunere faţă de ceilalţi; ea înseamnă smerenie, iar printr-o astfel de muncă omul se simte integru. Dimpotrivă, micime înseamnă că oamenii dispreţuiesc pe cineva. Micimea apare exact atunci când oamenii dispreţuiesc. În acel moment omul nu simte integritatea, pentru că există o lege care spune că omul este afectat de ceea ce cred ceilalţi despre el.
Prin urmare, dacă ceilalţi îl respectă, omul se simte întreg, iar cei care sunt dispreţuiţi se simt umiliţi.
