– SURSĂ DE TEXTE FUNDAMENTALE, CĂRŢI, CURSURI, LECŢII, ÎN LIMBA ROMÂNĂ –
Autor: arhiprofesor
Rene Guenon spunea candva ca numai prostii cred ca se pot initia singuri. Intotdeuna ai nevoie de un maestru. Dar cartea ramane o sursa de imbogatire a cunostintelor noastre fara de care nici maestrii nu-si pot desavarsi lucrarea. Biblioteca de arhitectura este pentru un arhitect tot atat de importanta cat experimentarea in concret a trairii fiecarui spatiu arhitectural.
Există discernământul „dreapta“ şi discernământul „stânga“. Dreapta include: Hohma, Hesed şi Neţah, iar stânga include: Bina, Gvura şi Hod. Linia dreaptă este considerată „Providenţa personală“. Linia stângă este considerată „recompensă şi pedeapsă“.
Când ne angajăm în linia dreaptă trebuie să spunem că totul se află sub controlul Providenţei personale şi, prin urmare, omul nu face nimic. Astfel, omul nu are niciun păcat. Însă nici Mițvot pe care le realizează nu sunt ale lui, ci sunt un dar de Sus, astfel că omul trebuie să fie recunoscător pentru ele, la fel ca pentru beneficiile materiale pe care Creatorul i le-a acordat.
Şi aceasta se numeşte Neţah, atunci când omul niţah (a învins) Sitra Ahra. Prin urmare, de aici se extinde Hesed (milă), care este iubire. Astfel, ajunge la Hohma, numită Rişa de Lo Etyada (Capul Necunoscut). Şi numai după aceea omul ar trebui să meargă la linia stângă, considerată Hod.
Credinţa, în mod specific, este muncă pură. Acest lucru se datorează faptului că dorinţa de a primi nu participă la această muncă. Mai mult decât atât, dorinţa de a primi i se opune. Natura acestei dorinţei este ca omul să muncească numai acolo unde vede şi ştie. Însă mai presus de raţiune nu este aşa. Prin urmare, în acest mod poate fi complet Dvekut (contopire), deoarece aici există elementul de echivalenţă, ceea ce înseamnă, de fapt, dorinţa de a dărui.
De aceea, atunci când această bază este fixă şi solidă, iar omul primeşte lucruri favoRavle, el o consideră „un loc“ care, în Gematria, este Tora. Şi ar trebui să fie cu teamă faţă de această Tora. Adică, el trebuie să vadă că nu primeşte nici sprijin şi nici asistenţă din partea Torei, ci numai din partea credinţei. Şi chiar şi atunci când o consideră de prisos, pentru că deja primeşte din pământul dorit, el trebuie totuşi să creadă că acesta este adevărul. Acesta este sensul versetului: „şi toţi cred că El este un Dumnezeu al credinţei“, pentru că numai prin credinţă îşi poate menţine nivelul.
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău“ (Exodul, 20, 2). De asemenea, în Zohar este scris: „bine văzut la porţi“ (Proverbe, 31, 23). Întrebare: De ce înţelepţii noştri au schimbat cuvântul scris al numelui sărbătorii de Rusalii cu numele „Dăruirea Torei noastre“? În Tora, această sărbătoare este specificată prin numele „Oferirea primului rod“, după cum este scris: „În ziua celor dintâi roade“ (Numeri, 28, 26). Înţelepţii noştri vin şi o numesc „Dăruirea Torei noastre“.
De fapt, înţelepţii noştri nu au schimbat nimic, ci doar au interpretat actul de oferire a primului rod. Este scris: „Să tresalte câmpia cu tot ce e pe ea, toţi copacii pădurii să strige de bucurie“ (Psalmi, 96, 12). Diferenţa dintre câmp şi pădure este că pe camp cresc roade, iar în pădure sunt pomi nefertili, care nu produc rod.
Aceasta înseamnă că noţiunea de câmp se referă la Malhut , care reprezintă calitatea de acceptare a poverii Împărăţiei Cerurilor, aceasta fiind credinţa mai presus de raţiune.
Dar care este mărimea credinţei? Există o măsurare şi, drept urmare, ea ar trebui să aibă exact aceeaşi măsură cu cea a cunoaşterii. Apoi, se va numi „un câmp pe care l-a binecuvântat Domnul“ (Geneza, 27, 27), adică unul care aduce roade. Aceasta este singura cale prin care se poate adera la El, pentru că ea nu limitează, din moment ce este mai presus de raţiune.
Cunoaşterea este însă limitată. Măsura măreţiei este conformă cu măsura cunoaşterii, iar aceasta se numeşte „un alt zeu este steril şi nu rodeşte“. De aceea este numit „pădure“. Cu toate acestea, ambele(46) sunt numite „margini“. Deşi ar trebui să existe un discernământ al liniei de mijloc, ceea ce înseamnă că omul are nevoie şi de cunoaştere, cu condiţia ca ea să nu altereaze credinţa mai presus de raţiune.
În cazul în care el lucrează cu ajutorul cunoştinţelor un pic mai bine decât cu credinţa, imediat pierde totul. Prin urmare, el trebuie să le aibă pe amândouă, fără excepţie. Apoi, „Să ne bucurăm de câmp şi de tot ce este în el …, copacii pădurii să cânte de bucurie“, pentru că atunci va exista o corectare chiar şi pentru „un alt zeu“, aici cu înţelesul de „pădure“, pentru că omul va fi întărit prin credinţă.
Acesta este înţelesul a ceea ce este scris depre Avraam: „Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană“ (Geneza, 17, 1). Raşi explică că Avraam nu are nevoie de sprijin. Iar despre Noe este scris: „Noe umbla cu Dumnezeu“ (Geneza, 6, 9), ceea ce înseamnă că el are nevoie de sprijin, deşi în orice situaţie există sprijin din partea Creatorului. Însă cel mai rău lucru ar fi ca el să aibă nevoie de sprijinul oamenilor.
Există două aspecte în această privinţă:
Cadou;
Împrumut.
Cadoul pe care îl ia de la oameni reprezintă acceptarea sprijinului pe care nu doreşte să îl înapoieze, ci vrea să îl folosească tot restul vieţii sale.
Iar un împrumut este atunci când el ia pentru un timp, adică atunci când nu are forţă şi putere de unul singur, dar speră că prin munca şi străduinţa în Sfinţenie şi puritate va obţine propria lui putere şi va înapoia sprijinul pe care l-a primit. Însă nici acest lucru nu este bun deoarece, dacă nu va dobândi nimic, el oricum va cădea.
Şi revenind la subiectul nostru, la motivul pentru care a spus „dăruirea Torei“, şi nu „primirea Torei“, aceasta se datorează
faptului că au fost răsplătiţi cu „Dăruitorul Torei“, aşa după cum este scris: „vrem să îl vedem pe Regele nostru“. Prin urmare, importanţa acestui fapt este că ei au fost răsplătiţi cu „Dăruitorul Torei“. Iar atunci este numit „un câmp pe care l-a binecuvântat Domnul“, adică un câmp care aduce roade.
Acesta este înţelesul „primului rod“, adică primul rod al câmpului. Este un semn al recompensării cu „Dăruitorul Torei“ şi al unei cunoaşteri depline. De aceea este spus: „Tatăl meu a fost un aramean pribeag“ (Deuteronomul, 26, 5). În trecut, el a avut coborâri şi viclenie, dar acum există o conexiune duRavlă. Din acest motiv înţelepţii noştri au interpretat problema primului rod spunând că „dăruirea Torei“ înseamnă să fii recompensat cu „Dăruitorul Torei“.
Principiul fundamental este creşterea lipsei, pentru că aceasta este baza pe care este construită întreaga clădire, iar rezistenţa ei este măsurată în funcţie de puterea fundaţiei sale. Există multe lucruri care obligă omul să muncească, însă ele nu sunt îndreptate spre scop. Prin urmare, fundaţia afectează întreaga clădire. Cu toate că de la „nu pentru Numele Ei“ omul ajunge la „pentru Numele Ei“, este nevoie de o perioadă lungă de timp pentru a ajunge înapoi la scop.
De aceea omul trebuie să vadă că scopul este întotdeauna în faţa ochilor lui, după cum este scris în Şulchan Aruch (Aranjarea mesei): „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei.“ Iar omul care stă acasă nu este ca cel care stă în faţa unui rege. Cel care crede în existenţa Creatorului, în faptul că „Tot pământul este plin de mărirea Lui!“, este plin de teamă şi iubire şi nu are nevoie de nicio pregătire sau examinare, ci doar de anularea naturii sale înaintea regelui.
Exact aşa cum vedem în lumea materială: cel care îşi iubeşte cu adevărat prietenul se gândeşte doar la ce este bun pentru prietenul său şi evită ceea ce nu este în beneficiul prietenului său. Toate acestea sunt făcute fără niciun calcul şi nu necesită multă pricepere, pentru că ceea ce face este la fel de natural ca iubirea mamei pentru copilul ei, care vrea doar binele lui. Ea nu are nevoie de o pregătire prealabilă şi nici nu trebuie să se gândească să îşi iubească fiul, deoarece o tendinţă naturală nu are nevoie de intelect ca să se transforme în necesitate. Acest lucru se face prin intermediul simţurilor, care lucrează cu devotament, deoarece aşa este în natură; iubirea pentru ceva le face să se dedice trup şi suflet până când obţin ceea ce-şi doresc. Iar dacă nu obţin ceea ce-şi doresc, viaţa lor nu este viaţă.
Astfel, oricine simte (după cum este scris în Şulchan Aruch) că pentru el este la fel …, el este într-o stare de perfecţiune, ceea ce înseamnă că are credinţă. Şi atâta timp cât nu simte că stă în faţa regelui el este în opoziţie.
De aceea, mai întâi de toate omul trebuie să acorde atenţie sclaviei şi să regrete că nu are suficientă credinţă, pentru că lipsa credinţei este baza lui. Şi trebuie să se roage pentru muncă şi pentru dorinţa de a simţi această lipsă, căci dacă omul nu are dorinţă, înseamnă că nu are vas în care să primească umplerea.
Omul trebuie să creadă că Creatorul aude rugăciunea fiecăruia şi că el, de asemenea, va fi salvat prin credinţă deplină.
Există îmbrăţişarea „dreptei“ şi îmbrăţişarea „stângii“ şi ambele trebuie să fie eterne. Aceasta înseamnă că atunci când omul este în starea de „dreapta“, el trebuie să creadă că nu există starea de „stânga“ în lume. Pe de altă parte, atunci când este în „stânga“ ar trebui să creadă că nu există „dreapta“.
„Dreapta“ înseamnă Providenţa personală, iar „stânga“ înseamnă Conducerea prin recompensă şi pedeapsă. Şi chiar dacă raţiunea spune că în realitate dreapta şi stânga nu pot fi împreună, omul trebuie să lucreze deasupra raţiunii, ceea ce înseamnă că mintea nu îl va opri.
Cel mai important lucru este să fie deasupra raţiunii. Aceasta înseamnă că întreaga lui muncă este evaluată în funcţie de munca mai presus de raţiune. Deşi, ulterior, când ajunge la starea de „cunoaştere interioară“, aceasta nu înseamnă nimic pentru el, deoarece baza lui rămâne mai presus de raţiune, şi astfel primeşte în mod constant tărie de la rădăcina lui.
Iar dacă, atunci când se află în „interiorul raţiunii“, el vrea în mod specific să primească în raţiune, în acel moment Lumina dispare imediat. Iar dacă vrea să continue corectarea, atunci trebuie să înceapă munca mai presus de raţiune, pentru că aceasta este întreaga lui rădăcină. Apoi, el vine la raţiunea Kduşa (Sfinţenie).
Omul care stă acasă la el nu este ca cel care stă în faţa unui rege. Cu alte cuvinte, credinţa ar trebui să fie de aşa natură, încât el să simtă că stă în faţa regelui întreaga zi. Astfel, iubirea şi teama lui vor fi cu siguranţă complete. Însă atâta timp cât nu a atins o astfel de credinţă, el nu trebuie să se odihnească, „pentru că este viaţa noastră şi lungimea zilelor noastre“, iar el nu va dori să accepte nicio recompensă.
Lipsa de credinţă ar trebui înrădăcinată în mădularele sale, până când obiceiul devine a doua natură în aşa măsură, încât „atunci când îmi amintesc de El, El nu mă lasă să dorm“. Însă experienţele corporale „sting“ sentimentul lipsei de credinţă, pentru că orice plăcere anulează lipsa şi durerea.
Cu toate acestea, omul ar trebui să nu îşi dorească să fie consolat, ci să fie atent la orice lucru corporal pe care îl primeşte, pentru ca el să nu îi stingă dorinţa. Acest lucru este posibil numai dacă regretă că prin această plăcere scânteile şi puterile vaselor de Kduşa (Sfinţenie) lipsesc în el, adică lipsesc dorinţele pentru Kduşa (Sfinţenie). Şi prin această durere el poate Evita pierderea vaselor de Kduşa
În Talmud se spune: „El care i-a spus ei, soţiei lui: «până când găseşti un defect încântător în tine»“. Rav Ishmael, fiul lui Rav Yosi, a dat următoarea explicaţie: Creatorul a spus că nu te poţi alipi Lui dacă nu „găseşti un defect încântător în tine“ (Nedarim, 66b). Prima interpretare la Tosfot afirmă că este interzis să se bucure până când nu găseşte un lucru încântător.
Aceasta înseamnă că dacă omul poate spune că există lucruri frumoase cu care el l-a ajutat pe Creator, astfel încât să poată adera unul la altul, atunci de ce Creatorul nu ajută şi pe altcineva? Desigur, asta trebuie să fie aşa, deoarece în el există însuşiri bune, credinţă bună sau calităţi bune, precum şi o inimă bună cu care se poate ruga.
Acesta este înţelesul comentariului său: „El le-a spus: «poate ca o femeie încântătoare?»“ Aceasta înseamnă că există o minte orientată spre exterior, mai bună decât toate celelalte din generaţia lui. Sau „poate că părul ei este încântător?“ Adică, el verifică cu exactitatea unui fir de păr. Sau „poate ochii ei sunt încântători?“ Adică, el are mai multă graţie divină decât toţi oamenii din generaţia lui. Sau „poate urechile lui sunt încântătoare?“ Asta înseamnă că el nu poate auzi nicio calomnie.
_______________
(45) Acest cuvânt, în manuscris, este scris cu două litere iniţiale. Cu o literă înseamnă „pierdut“, iar cu cealaltă înseamnă „muncă“. Sensul care pare mai bun este cel de „muncă“, deoarece face parte din expresia „rugăciunea este munca în inimă“, dar probabil că el a schimbat în mod deliberat literele pentru a se referi la „pierdut“, fiindcă acesta este cuvântul la care se referă în întregul articol.
1. Credinţa omului că poate fi salvat de Creator, chiar dacă se află în condiţii mai grele decât tot restul oamenilor din toată generaţia lui. Totuşi, „este mâna Domnului prea scurtă“ pentru a-l salva? Dacă este aşa, atunci „Stăpânul nu poate salva vasele Lui“.
2. Omul nu mai are nici o altă soluţie, pentru că a făcut deja tot ce era în puterea lui să facă, dar nu a găsit niciun remediu pentru situaţia sa.
În cazul în care Creatorul nu îl salvează, moartea este mai bună decât viaţa. Rugăciunea este pierdere(45) în inimă. Şi cu cât sentimentul de lipsă este mai mare, cu atât mai puternică îi este rugăciunea. Desigur că cel căruia îi lipseşte luxul nu se compară cu cel care este condamnat la moarte şi îşi aşteaptă execuţia, care este deja încătuşat cu lanţuri de fier şi se roagă pentru viaţa lui.
Cu siguranţă că el nu se va odihni, nu va dormi şi nu va întrerupe, nici măcar un moment, rugăciunea pentru viaţa lui.
Efortul pe care îl face omul este doar pregătirea pentru a ajunge la starea de devotament. De aceea, omul trebuie să dezvolte obişnuinţă pentru devotament, din moment ce niciun nivel nu poate fi atins fără devotament, întrucât acesta este singurul instrument care îl califică pentru a fi recompensat cu toate nivelurile.
În această lume, oamenii merg pe două picioare numite „plăcere şi durere“. Ei întotdeauna aleargă spre locul plăcerii şi fug de locul suferinţei. Prin urmare, când omul este vrednic să simtă aroma Torei şi Mițvot, aşa după cum este scris: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!“, atunci tinde să îl servească pe Creator. Din această cauză, omului i se atribuie diferite grade de Tora şi Mițvot, după cum este scris: „zi şi noapte cugetă la Legea Lui!“
Dar cum poate omul să îşi limiteze mintea la un singur lucru? Mai degrabă, iubirea şi plăcerea îi „încătuşează“ gândurile, astfel încât mintea şi corpul omului se ataşează de ele, aşa cum se întâmplă în cazul iubirii din lumea materială. Acest lucru se produce exact atunci când omul a dobândit expansiunea minţii, care dă naştere la iubire. Iar acest discernământ se numeşte „în raţiune“. Însă omul ar trebui să îşi amintească întotdeauna să lucreze „mai presus de raţiune“, pentru că aceasta se numeşte „credinţă şi dăruire“.
În cazul muncii „în raţiune“, toate organele sunt dispuse să muncească pentru că ele, de asemenea, primesc iubire şi plăcere. Acesta este motivul pentru care munca este numită „în raţiune“. Într-un astfel de moment omul este într-o poziţie dificilă: este interzis să strice discernământul credinţei, deoarece în el este o iluminare Divină, întrucât aceasta este abundenţa de Sus. În schimb, omul ar trebui să le corecteze pe amândouă, atât credinţa, cât şi raţiunea.
Iar apoi, el trebuie să aranjeze tot ce a realizat până în prezent, adică Tora şi abundenţa pe care le-a obţinut acum, şi să se întrebe: Ce au de-a face toate acestea cu situaţia mea actuală? Aceasta se datorează faptului că el s-a pregătit în prealabil prin asumarea muncii „mai presus de raţiune“.
Astfel, prin implicarea în Dvekut (contopire), el însuşi a aderat la rădăcină, şi aşa i-a fost atribuită raţiunea. Prin urmare, raţiunea pe care a dobândit-o pe calea credinţei a fost o adevărată revelaţie. Rezultă că el apreciază, în primul rând, „credinţa mai presus de raţiune“ şi, de asemenea, apreciază raţiunea, deoarece a fost recompensat cu revelaţia Numelor Sale pentru a extinde abundenţa. Acesta este motivul pentru care omul trebuie să se întărească şi mai mult prin intermediul raţiunii şi să îşi asume „credinţa mai presus de raţiune“ mai mult decât înainte, din moment ce Dvekut cu rădăcina se produce în principal prin credinţă, iar acesta este singurul lui scop. Aceasta se numeşte „primire“, adică raţiunea pe care el a extins-o cu scopul de a dărui, prin care îşi poate asuma „credinţa mai presus de raţiune“ în cea mai mare măsură posibilă, atât cantitativ, cât şi calitativ.
